Femeia ca agent formator benefic al naţiunii

Care este femeia cea mai frumoasă e întrebarea sub egida căreia îşi începea discursul Ioan Popescu din Cohalm, în 1895, ţinut în cadrul Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român. Efortul oratorului era îndreptat înspre a identifica de fapt care era misiunea femeii în general şi misiunea româncei în special. „Femeia cea mai frumoasă” reprezenta, în viziunea autorului, sintetizând însă vocea generaţiei sale, de fapt un compromis între suflul modernizării ce traversa societatea românească la acea dată şi nevoia resimțită, în consecinţă, de a prezerva de fapt identitatea naţională construită pe limbă, tradiţie, obiceiuri comune etc.

Nu ne propunem să mistificăm trecutul şi nici să alunecăm în direcţia unui naţionalism exacerbat, ci doar să oferim de fapt o imagine pertinentă asupra modului în care portretul feminin se schimbă, se redefineşte şi readaptează de la o epocă la alta de pe poziţiile istoricului care şi-a asumat efortul de a restitui istoria „jumătăţii” unei naţiuni – femeia. Demersul este potrivit în contextul actual cu atât mai mult cu cât în societatea contemporană românească reperele şi modelele valide sunt concurate neloial de falsele repere şi modele. Sondarea trecutului, din perspectiva istoriei femeii, poate să atragă atenţia asupra adevăratelor repere de urmat şi a rolului pe care femeia poate şi trebuie de fapt să îl joace în spaţiul public.

Femeia ca imagine şi simbol al naţiuni se construieşte în secolul al XIX-lea. Secolul al XIX-lea este în genere cunoscut ca fiind secolul naţiunilor dar el poate fi totodată considerat ca fiind şi secolul femeii, perioada în care femeile vor începe să fie percepute ca fiind parte integrantă a naţiunii. Femeia devine astfel imagine şi simbol al acesteia. Ce dovadă mai bună am putea alege în acest sens decât tablourile lui C. D. Rosenthal, România eliberată şi România revoluţionară? Nu vorbim de personificări ale naţiuni doar pentru că naţiunea e la genul feminin ci de o nouă imagine şi percepţie a femeii ca parte a naţiunii. În fapt, întregul secol al XIX-lea a reprezentat o perioadă a întrebărilor, a eforturilor de definire şi redefinire a rolului pe care femeia trebuia să-l joace în societate. Aceasta este perioada în care femeia, care secole de-a rândul a fost definită prin trup şi sexualitate, va cunoaşte aceasta redimensionare devenind parte a unei naţiuni aflată în proces de afirmare şi îndeplinire a idealurilor sale.

Societatea românească nu a rămas în afara acestei direcţii. Chestiunea femeii a fost şi în spaţiul românesc modern unul dintre subiectele preferate ale publicisticii româneşti. Ea a capacitat eforturile intelectualilor, iniţial doar bărbaţi, pentru ca mai apoi vocile femeilor să se facă tot mai puternic auzite. Publicistica românească din spaţiul transilvănean al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea constituie probabil una dintre sursele cele mai valoroase în a reda maniera în care femeia începe să fie percepută ca fiind un agent formator benefic al naţiunii. În publicaţii precum Gazeta Transilvaniei, Familia, Amiculu Familiei vor apărea veritabile pledoarii în favoarea femeii şi în care Românca apare ca fiind de fapt un agent indispensabil al progresului unei naţiuni, un formator cultural al acesteia:  in man’a si anima carora (a mamelor) se află totuşi sorgintea insuflarei patriotismului si a inradecinarei simtiului nationale in plaplandele anime ale fiilor loru (Gazeta Transilvaniei, 76/1869). Pledoaria susţine de fapt necesitatea şi importanţa educării femeii în condiţiile în care femeile romane, cele fără educatiune in scole neci ca sciu ce va se dica nationalitate, si cultura, ear’ celellate in mesur’a inteligientiei ce o posedu ne facu onore cu consimtiementulu si servitiele ce le facu pentru natiune (Gazeta Transilvaniei, 67/1862).

Educarea lor însemna, deci, ridicarea naţiunii, accesul la educaţie era văzut ca absolut necesar în condiţiile în care femeilor li se atribuia de acum înainte un rol definitoriu în formarea identităţii naţionale. Suntem de altfel martorii apariţiei unor veritabile breviare care încercau de fapt să contureze portretul ideal al româncei ancorat pe necesitățile societăţii româneşti de la acel moment: Abecedarul de Aur al Fetelor (Familia, 43, 1866); Despre crescerea feteloru (Familia, 9, 1867); Ceva interesantu pentru mame (Familia, 28, 1867); Câteva cuvinte asupra cestiunei femeiloru (Amicul Familiei, 9, 1879) etc. Care este sau care ar trebui să fie utilitatea educaţiei femeii? Care sunt limitele în care emanciparea femeii este înţeleasă şi totodată permisă? Femeia chiar şi educată trebuie să rămână în spaţiul privat al familiei sau poate să se transforme într-un actor social? Iar dacă ea devine un actor social cum va fi afectată familia?

Toate aceste considerente, puse în balanţă, ne permit să afirmăm, cu certitudine că cel mai semnificativ progres pe care îl înregistrează problematica feminină în veacul al XIX-lea este tocmai această asociere: femeia – naţiunea, femeia ca mamă a naţiunii.

Într-adevăr, portretul feminin, astfel cum se reflectă el în publicistica veacului al XIX-lea, nu se dezice de trecut în sensul că femeia va fi în continuare definită în primul rând prin menirea sa fundamentală aceea de mamă aflată la baza familiei, elementul liant al familiei şi societăţii, aceea care asigură coeziunea menajului etc. el îmbracă însă această nouă dimensiune naţională. De fapt, cu efortul naţional, femeia este de acum înainte privită ca fiind  un agent formator al naţiunii, o îndatorire ridicată oarecum la rang de obligaţie naţională: „spunet-i câ anim’a lui trebuie sê palpiteze ne’ncetatu pentru inflorirea natiunei sale”.

Da, vorbim despre un portret imaginar, idealizat al româncei cum de altfel orice societate, indiferent de timp şi spaţiu şi-a construit şi îşi construieşte încă o femeie imaginară şi imaginată (aşa cum de altfel şi naţiunile pot fi percepute ca fiind comunităţi imaginate). Da, într-adevăr acest portret nu este întru totul fidel realităţii dacă avem în vedere ignoranţa, analfabetismul ridicat în rândul femeilor, dar aceste fapte nu diminuează cu nimic valoarea istorică a acestor reprezentări care sunt de fapt o proiecţie şi, de ce nu, un ideal ce se dorea atins. În plus, într-o epocă în care presa juca uneori mai mult decât un simplu rol de informator fiind totodată şi un mijloc de formare şi modelare a manierelor şi moravurilor, acest portret idealizat a putut influenţa creşterea, educarea şi formarea româncei. Dovadă în acest sens stă şi faptul că idealul feminin construit de femeile care semnează articolele de presă se pliază de fapt pe modelul construit de către autorii bărbaţi. Vocile lor, din ce în ce mai numeroase, deci tot mai puternice, se vor ridica în lupta pentru o emancipare culturală şi, mai apoi, pentru cea politică. Pe lângă dezbaterea chestiunii femeii ce apare în presa de mare tiraj, încep să apară publicaţii coordonate de către femei. „Românca” Adelei Xenopol publicată cu începere din 1905 este un astfel de exemplu, relevant cu atât mai mult cu cât consacră în paginile sale spaţiu unor personalităţi feminine care au marcat sau care s-au remarcat în lupta pentru schimbarea statutului femeii în societate. Adela Xenopol încerca şi ea, prin intermediul revistei, să sensibilizeze şi să atragă atenţia asupra necesităţii emancipării româncei, nu doar pentru ea însăși, ci pentru progresul societăţii. În „Cuvânt înainte” semnat de editoare în chiar primul număr al revistei, Adela Xenopol sublinia că astăzi, femeia, începe a-şi pierde tipul de odinioară, acea femeie, care nu găsea şi nici nu era capabilă să caute alt mijloc de existenţă, decât sprijinul bărbatului prin măritiş (Românca, I, 1905) dar nu „pentru că femeei i-a lipsit geniul, însă nu s-a putut dezvolta din vina presiunei ce a exercitat bărbatul asupra ei”.

Dacă la începuturile mişcării de emancipare eforturile s-au îndreptat în direcţia găsirii „echilibrului perfect” între tradiţie şi modernitate uzitând în acest sens de toate mijloacele avute la dispoziţie, situaţia stă cu totul altfel în societatea contemporană. Într-adevăr, încă se mai caută „Care este femeia cea mai frumoasă”, într-adevăr încă presa este folosită ca şi mijloc de diseminare în acest sens – şi totuşi situaţia este radical diferită. Comparativ cu epoca modernă, suntem actualmente într-o societate în care reperele valide sunt, după cum afirmam la începutul acestui expozeu, în concurenţă (neloială am putea supune) cu falsele valori, cu falsele modele feminine propulsate de aceeaşi mass-media. Asistăm de asemenea la perpetuarea unor clişee legate de inferioritatea înnăscută a femeii sau legate de frivolitatea acesteia fapt care surprinde într-o oarecare măsură în condiţiile în care există, începând din anii 90, o literatură tot mai consistentă destinată a contribui la promovarea unui model feminin veritabil. Două sunt direcţiile pe care le semnalăm în acest sens. Avem, pe de o parte tot mai multe studii care încearcă se restituie trecutul istoriei femeii din spaţiul românesc medieval, modern dar şi contemporan. Avem tot mai multe cercetări ştiinţifice derulate sub egida unor centre universitare din ţară care vin să întregească imaginea şi evoluţia femeii de la „inegalitate” la egalitatea de gen. Pe de altă parte, avem o literatură feministă, dedicată studiilor de gen care abordează de fapt problema feminismului ca şi ideologie. Există de altfel colecţii destinate exclusiv acestor studii cum este cea coordonată de Mihaela Miroiu, un nume de referinţă de altfel în domeniul studiilor de gen din România. Avem de asemenea, centre de cercetare destinate studiilor de gen (Centrul Interdisciplinar de Studii de Gen Universitatea de Vest Timișoara; Centrul de Dezvoltare Curriculara si Studii de Gen: FILIA). Cum avem de altfel şi publicaţii periodice cu aceeaşi tematică: Analize – Journal of  Gender and Feminist Studies editat de către Societatea de analize feministe AnA. Revista, ca de altfel şi societatea, are ca principale obiective promovarea studiilor feministe. Avem de asemenea o politică europeană vizavi de discriminarea pozitivă etc. Toate aceste demersuri impun răspunsul la o serie de întrebări: care este de fapt impactul real pe care aceste studii, cercetări ştiinţifice îl au la nivelul cotidianului? Care este de fapt „femeia cea mai frumoasa”? care sunt reperele pe care femeia din România le are astăzi , care este rolul pe care femeia îl are astăzi vizavi de prezervarea valorilor naţionale, astăzi când trăim în epoca globalizării? Demersurile citate anterior ar putea să ofere repere, posibile surse de inspiraţie, direcţii de evoluţie, deşi impactul lor la nivelul societăţii pare unul oarecum limitat în condiţiile în care ele par să se adreseze mai degrabă specialiştilor sau celor, foarte puţini, interesaţi de această problematică. Pentru a oferi un răspuns, întoarcerea la epoca modernă pare a fi o soluţia demnă de luat în considerare (mai cu seamă că putem sonda trecutul de pe poziţiile prezentului). În contextul în care chestiunea femeii era la ordinea zilei secretul progresului femeii era găsit în educaţie. Educaţia rămâne şi astăzi cheia înlăturării prejudecăţilor, stereotipurilor (care se nasc în general datorită necunoaşterii şi ignoranţei) vizavi de femei şi rolul pe care acestea trebuie să îl joace în societate. Educaţia formală, instituţionalizată, ca de altfel şi o mai largă deschidere a specialiştilor faţă de publicul larg, nu doar cel feminin, ar putea transforma şi amplifica până la urmă rolul de agent formator pe care femeia îl are în societatea actuală.

 

Georgeta Fodor

Lect. univ. dr. Universitatea „Petru Maior” Tîrgu Mureş