În Beiuşul acelor vremuri şi mai ales din preajma Marii Uniri, existau valoroase societăţi şi reuniuni culturale (Casina Română, Despărţământul „Astra”, Reuniunea de cântări şi muzică „Lira”…). Acestea aveau, însă, şi scopuri de propagandă politică, de păstrare a identităţii naţionale, de promovare a ideilor naţionale, a specificului naţional.
Vieţile culturală, socială, filantropică ale micului târg erau animate de Doamne distinse, care şi-au secondat părinţii sau soţii – fruntaşi politici, dascăli, preoţi, medici, ofiţeri, prin activităţi care împlineau rostul femeii şi, mai ales, emanciparea acesteia: poeta Vioara din Bihor – soţia martirului av. Dr. Ioan Ciordaş, Angela Sălăgian Buteanu – învăţătoare, fiica prof. Ioan Buteanu, directorul Gimnaziului Greco-Catolic din Beiuş (Colegiul Naţional „Samuil Vulcan”), Maria Cosma – soţia av. Partenie Cosma, deputat al Dietei din Budapesta, preşedinte al Partidului Naţional Român, director al Băncii „Albina” din Sibiu, Livia dr. Cosma, Eliza dr. Pavel Ștefănică, Veturia Butean, Elena Ardelean, Elena dr. Muntean, Aurelia Raț, Iza Ardelean, Paulina Bogdan, Forica dr. Ciavici, Barbara Gera, Cornelia dr. Hetco, Iolanda dr. Hetco, Livia Ignat, Maria Popluca, Elisabeta Pelloni, Elena Pinter, Eufemia Ștefănica, Ana Costa, Victoria Mesaroș, Mărioara Muțiu, Maria Perenyi.
La 5 ianuarie 1919 au înfiinţat REUNIUNEA FEMEILOR ROMÂNE DIN BEIUȘ ȘI JUR. Este important să observi colaborarea unor Oameni, a unor Femei de confesiuni diferite la afirmarea culturii şi identităţii naţionale.
Impresionante şi nobile rămân şi celelalte scopuri ale Reuniunii: „a) Promovarea culturei sufleteşti şi sociale a femeii române; b) A pune la cale şi a sprijini acţiuni sociale cu scop caritabil şi filantropic; c) Înfiinţarea după putinţă a unui Orfelinat în Beiuş; sprijinirea populaţiei sărace prin danii şi colecte publice; d) Organizarea muncii ţărăncei românce şi sprijinirea productelor acesteia; e) Răspândirea cunoştinţelor practice între ţărăncele române…” (v. Beiuşul şi lumea lui. Studiu monografic, vol. II, Editura Primus, Oradea, 2008).
Amintim şi solidaritatea membrelor Reuniunii cu Armata Română – eliberatoare a Beiuşului de sub teroarea secuiască.
Toate aceste acţiuni au fost răsplătite prin gestul graţios al Reginei Maria, acela de a accepta patronarea Reuniunii Femeilor Române din Beiuş (30 iulie 1921).
Veturia Papp poate fi considerată o precursoare a acestor adevărate femei românce.
* * *
Pe când bătrânul veac al XIX-lea se simţea obosit şi găsea de cuviinţă să facă loc tânărului secol al XX-lea, româncele duceau o existenţă marcată de PUŢINĂ emancipare, dar de MULTĂ castitate, farmec, poezie, valori tradiţionale. Soţia trăia acasă, lângă soţul şi copiii ei, cărora le împărtăşea învăţături creştine, dragostea de neam şi ţară. Mamele supravegheau îndeaproape educarea fetelor până când venea sorocul ca acestea să-şi întemeieze propriile familii. Dacă vreuna s-a pregătit pentru o carieră, aceasta îşi lua slujba aproape de casa părintească.
Excepţie de la regulă făcu VETURIA (foto), aleasa fiică a blândului şi înţeleptului protopop de Beiuş – VASILE PAPP – şi a soţiei sale ANTIŢA, femeie de o rară bunătate.
VETURIA dobândise o vastă cultură şi temeinice cunoştinţe de pedagogie la Şcolile Civile de Fete din Arad, Oradea şi Sibiu, la Cursul complementar al Şcolii Civile de Fete al „Asociaţiunii” din Sibiu, Preparandiile din Arad şi Sibiu, Pedagogia de Stat şi Pedagogia Superioară din Budapesta.
La începutul lui septembrie 1900, sărută cu recunoştinţă mâna părinţilor emoţionaţi, mulţumindu-le pentru creşterea aleasă, apoi plecă să-şi ia în primire postul de învăţătoare la renumita Şcoală Confesională din Seliştea Sibiului. Cu o energie extraordinară, VETURIA a animat viaţa şcolii şi pe cea socială de aici, făurindu-şi un riguros program de activitate. Dragostea de oameni şi un fin spirit de observaţie i-au permis să îndrume sănătos şi viaţa culturală şi caritativă a comunităţii, în acele vremuri tulburi.
Niciodată n-a lipsit de la datorie. Poate de aceea, după doi ani s-a întors acasă, la Beiuş, pentru „repaus total”, eforturile prea mari slăbindu-i puterile fizice. Dorul de muncă intelectuală o chema. Îşi aminti că pe vremea când era suplinitoare la Şcoala Primară de Stat din Beiuş, în 1898, pusese bazele unui club feminin împreună cu prietenele sale: poeta Vioara din Bihor, Angela Butean şi Elena Fabian. Clubul lor nu avea pretenţie de statut şi se numea „Trifoi în patru foi”. Aici şi-au perfecţionat preocupările artistice în domeniul literaturii, al muzicii, teatrului. Pregăteau concerte şi piese de teatru care încântau publicul beiuşean şi pe cel orădean. Clubul s-a destrămat prin plecarea VETURIEI la Sibiu.
Socotind că a pierdut destul timp cu „repausul total”, organiză Societatea „Frunză verde”, la apelul ei răspunzând prietenele Angela şi Elena Buteanu, Elena Gera, Elena Fabian, Lucreţia Mureşan, Frida Erdeli şi Eugenia Tăbăcaru. La întâlnirile de vinerea, între orele 16–19, membrele aduceau lucru de mână şi fiecare trebuia să susţină câte o disertaţie, declamare, să cânte sau să scrie în jurnalul şedinţei. Urmau lecturi din scriitori români şi din revistele timpului: „Luceafărul”, „Sămănătorul”, „Convorbiri literare”, „Familia”.
În şedinţa de constituire a societăţii (3 aprilie 1903), VETURIA PAPP, iniţiatoarea, citi un raport care relevă o înaltă gândire românească, de la deviza „Munca înveseleşte sufletul omului.”, până la încurajările spre lectura operelor marilor scriitori români, cultivarea limbii române. Toate acestea au constituit crezul care i-a călăuzit întreaga viaţă VETURIEI, pe care l-a lăsat moştenire prietenelor sale din Beiuş şi Sibiu.
A ajuns la Sibiu la invitaţia doamnei Maria Cosma, rudă a ei după Partenie Cosma (om politic născut la Beiuş în 1837, deputat în Dieta din Budapesta, senator şi director al Băncii „Albina” din Sibiu). Între anii 1903–1907 s-a găsit în plină ascensiune la Sibiu, ca profesoară de lucru manual la Şcoala Civilă de Fete a „Asociaţiunii”, apoi directoare la prima „Şcoală de economii de casă” şi conducătoare la „Masa studenţilor”. Şi-a perfecţionat la Viena cunoştinţele de desen de lenjerie şi croitorie, confecţionare şi croitorie de îmbrăcăminte.
În 1907 revine la Beiuş pentru un eveniment fericit al vieţii sale – căsătoria, la 17 martie, la Biserica din Deal, cu dl. Ion Lapedatu, director de bancă la „Ardeleana” din Orăştie, apoi al Băncii Naţionale şi ministru de finanţe în guvernul generalului Averescu (1926–1927). Noua familie a trăit cinci ani de îndestulare şi fericire la Orăştie şi Sibiu, unde dl. Lapedatu deveni director la Societatea de Asigurare „Prima Ardeleana”. Nelu şi Pica, cei doi copii, le înveseleau sufletul. VETURIA se dedică (voluntar) îngrijirii elevilor români sărmani de la diferite şcoli. „Masa studenţilor”, susţinută de „Albina”, devenise a doua sa familie. Zilnic împărţea hrană trupească şi sufletească la 50–182 de elevi merituoşi, cărora le era mamă şi binefăcătoare.
După înfăptuirea României Mari (1 Decembrie 1918) revenea mai des la Beiuş, împreună cu soţul, copiii, cumnaţii, prietenii. Ajuta biserica şi societăţile din Beiuş şi a mijlocit ajutoare de la ministere. Din „Fondul Liniei Demarcaţionale” a trimis Reuniunii Femeilor Române din Beiuş în jur de 100 000 lei. A devenit membră fondatoare a Reuniunii Femeilor din Beiuş, a Societăţii Naţionale a Femeilor Românce din Beiuş.
La 14 iulie 1929, familia Lapedatu se afla la Beiuş, împreună cu rudeniile, pentru pomenirea părinţilor, după datină. După o săptămână, la 21 iulie, aveau să trăiască cea mai neagră zi din viaţa lor – pierderea fiului Nelu, singurul descendent care trebuia să ducă mai departe numele familiei. Avea doar 21 de ani. Petru E. Papp notează, despre moartea acestui tânăr, doar atât: „Iar voi, prieteni răi, de ce aţi abuzat de bunătatea unui tânăr în care nu era nimic fals, de ce l-aţi pus în conflict cu conştiinţa, pregătindu-i deznodământul tragic?”
Fericirea familiei Lapedatu s-a rupt brusc, iar Doamna Veturia Lapedatu, apelată odinioară „cea mai fericită mamă şi soţie”, s-a năruit sufleteşte. Rana fără leac din inimă îi prevăzu sfârşitul, singura scăpare pe care o dorea, la 30 martie 1933, într-un sanatoriu din Bucureşti. Fu înmormântată la Beiuş, lângă fiul ei.
Într-o ultimă scrisoare (5 septembrie 1932) către dr. Cornel Papp, fratele rămas în Beiuş, VETURIA îşi arăta dragostea faţă de locurile natale: „Am aceleaşi sentimente alese pentru locul meu natal. Acest pământ mi-a închis pe veci copilul meu adorat, acolo sunt părinţii mei iubiţi. Acolo, în linişte şi singurătate m-am întărit sufleteşte…”
După moartea sa a fost instituit „Fondul Veturia Lapedatu”, pentru susţinerea mesei elevilor de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Cheltuielile de întreţinere nu au fost achitate din fond, ci au fost suportate de dl. Lapedatu
În 1936, când Petru E. Papp scria „Legături sufleteşti dintre Beiuş şi Sibiu”, făcea următoarea notaţie: „Casa Lapedatu din Beiuş, cu mobilă antică şi păreţi încărcaţi cu portrete, ne vorbeşte de un trecut scump nouă. Acolo, în două icoane, stau de strajă două figuri reprezentative: Partenie Cosma şi Veturia Lapedatu, cari au legat sufleteşte Beiuşul şi Sibiul pentru totdeauna”.
Cartea amintită mi-a servit drept sursă bibliografică. Am găsit-o în biblioteca d-lui Gheorghe Roman, vecinul meu, care mi-a dăruit-o cu drag, deşi era o carte rară, din 1937, apărută în Colecţia „Biblioteca Beiuşului”. Gestul său demonstrează că şi noile generaţii au dreptul să cunoască istoria şi oamenii locurilor în care s-au născut sau trăiesc.
Bibliografie
Petru E. Papp, Legături sufleteşti dintre Beiuş şi Sibiu, Tipografia şi Librăria „Doina”, Colecţia Biblioteca Beiuşului, nr. 3, Beiuş, 1937
