Şi dacă ar fi să reducem în câteva cuvinte Mişcarea de largă anvergură a Condeierilor plugari, m-aş limita în a spune ceea ce condeierul plugar Iosif Cireşa–Loga, prezenta în discursul său la Reconstituirea Mişcării condeierilor plugari din 2002, la Oraviţa:

“..eu dzîc aşa, cum spunea G Ţepelea dar şi Târbăţiu în ”Zorile Banatului” Zâua la coarnele plugului şi noapcea cu creionul în mână!!!. Asta o fost Şcoala noastră, truda fizică, îngemănată cu cea intelectuală. Doi oameni în unu’, ori chiar şî trei: primul om este al pământului. Al doilea om, cel spiritual. Spiritul se naşte, dar dacă nu are partea intelectuală, atunci rămâne doar om al pământului, cu harul lăsat de la Dumnezeu. Truda intelectuală te ridică deasupra. Al treilea om, din noi, este cel naţional. Spiritul naţional ţine cont de fiecare naţiune, de fiecare familie, de fiecare om. Noi, ţăranii condeieri avem rădăcina, dar ne trebuie oltoana. Mâna, care face acest lucru, umană sau divină…ne-a adus pe noi, nişte ţărani să fim ce suntem azi. Pe parcursul unui veac, de când existăm s-au produs multe schimbări. Rezultatul îl vedeţi Dumneavoastră singuri!”

Pentru a fi înţeles corect, Fenomenul Condeierilor plugari  trebuie desfăcut pe fâşii, analizat şi recompus, pentru că aşa ca orice Unicat, mişcarea are ceva ce depăşeste  planul comun.

Cu foarte mult timp, înainte de a căpăta o formă, de a deveni o Instituţie de sine stătătoare, în Banat, mişcarea Condeierilor plugari, era  grupare specială a ţăranilor cărăşeni, iubitori de carte şi cultură. S-au reinventat mereu, pentru a putea dăinui… Azi, prin “reconstituire” s-a transformat în Fenomen unicat, nu doar pe plan naţional, ci şi european

Condeieriii plugari au constituit o “şcoală”, unde s-au format caractere, s-au modelat suflete şi s-a creat literatură poporană.

Etapa I

Înainte de Unire, manifestările fruntaşilor plugari, imprimau  spiritul naţional, prin ştiinţa lor de carte şi prin talentul de gazetari în presa românească a vremii, mai cu seamă Poporul Român, de la Budapesta, lupta românismului împotriva dominaţiei străine

În perioada aceea, intelectuali, muncitori şi ţărani, într-o unitate de suflet, formau corpusul românesc în apărarea şi consolidarea naţionalismului şi luminarea acelora care fuseseră robi de veacuri în propria lor ţără şi pe propriile lor pământuri.

Categoria plugarilor, ştiutori de carte şi apărători de neam era numeroasă şi se manifesta sub diferite acţiuni: prin cântec, mai cu seamă în cântecul coral, prin literatură, prin gazetărie, cea mai puternică armă a lor fiind Cuvântul.

Prin contactul cu etniile conlocuitoare mulţi plugari cunoşteau pe lângă Istoria românească, istoria acelora care tindeau să ne acapareze pământurile şi naţiunea, cunoşteau chiar limbile lor. Într-un cuvânt erau oameni Iluminaţi. Nu întâmplător din Banat se ivesc cei mai mulţi gazetari în presa de la Budapesta şi în publicaţiile româneşti din Oraviţa şi din ţară. Nu întâmplator plugarul roman, în rezistenţa lui, contra acaparatorilor, purta pretutindeni cu el pe lângă credinţa ortodoxa, tricolorul românesc, care ajunsese, mai cu seamă în lupta acerbă cu dominaţia maghiară, să se regăsească în port, în scris şi în cântec

În începuturile sale Şcoala condeierilor plugari avea ca suport de bază a identităţii româneşti: credinţa, cântecul patriotic, poezia şi gazetăria.

Istoria luptătorilor plugari reţine şi consolidează pionierii Fenomenului, (identificat mult mai târziu ca fenomen cultural şi categorie separată): Teodor Roşu, I. Crăciunel, V. Secăşan, Tata Oancea, D-mitru Brânzei.

Etapa II

După Unire când au apărut mulţimea gazetelor româneşti-ţărăneşti, fenomenul începe să se coaguleze, căpătând treptat identitate, semnându-şi, în diferitele etape de existenţă, certificatul de autenticitate.

Etapa III

Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost cea mai grea, nepropice culturii, fiindcă în faţa armelor… muzele tac. Perioada de după război nu a fost deloc mai uşoară. Dar lucrurile se reaşează încet- încet în albie şi condeierii plugari precum I. Ciucurel, P. Târbăţiu, D-mitru Brânzei, tata Oancea vor imprima o creştere substanţială, pe drumul de-abia desţelenit al literaturii, specifice pentru acest colţ de ţară, Banatul.

Intervenţia lui Gabriel Ţepelea devine act istoric. Acest gen de scriere, cunoscut pe plan local primeşte binemeritata deschidere naţională. Toţi mai mulţi intelecuali şi scriitori de seamă ai timpului primesc cu admiraţie şi încurajază valul de înnoire, prin literatura, inspirată şi creată din seva directă a pământuluii românesc (N. Iorga, L. Blaga, C. Petrescu etc).

Etapa IV

După 1970 literatura condeierilor plugari se cristalizează, odată cu apariţia în volum a scrierilor acestora (prea puţine până atunci). Constituirea cenaclului Paul Târbăţiu presupune etapa de maturizare deplină.

Mai târziu în cenaclul literar din Oraviţa, întâlnirile lor au stat sub efortul constant de spiritualizare. Cei mai buni dintre ei, deveneau modele vrednice de urmat. Tot ce ştia unul împărtăşea celorlalţi. Erau uniţi sub semnul: Fraţietate, Unitate şi Credinţă, în luptă, creştere şi dezvoltare, prin harul creaţiei. Grija aproape sacră pentru pregătirea şi formarea generaţiilor viitoare, avea ca motto Nihil sine deo !

Efortul permanent de a lăsa ceva în urmă, de a promova tineri talentaţi care să ducă mai departe tradiţia: “ce pomi plantăm, în grădina nostră, cum ne îngrijim livada şi cum vor duce mai departe pe cei ce vin din urmă?” erau întrebările constante. Aproape fiecare dintre ei, printr-un gest firesc încuraja creaţia, stimula tineri.

Despre bucuria întâlnirii “fraţilor” din cenaclul Paul Târbăţiu, din Oraviţa mi-a povestit fiecare condeier în parte. La sărbătoarea de suflet, ședinţa de cenaclu, care era săptămânală, mai târziu lunară, condeierii veneau ca la Sfintele moaşte. Cenaclul devenea astfel un fel de liant pozitiv, în epurarea răului, adus din afară, involuntar, fiindcă lumea de fiecare zi a condeierilor nu era nici de departe una uşoară, fără griji şi probleme, uneori chiar imposibil de acoperit. De foarte multe ori Cenaclul devenea chiar binecuvântatul refugiu: omul pleca de acasă să mai uite de greutăţi, de supărări şi de muncă. În mijlocul fraţilor de condei găseau eliberare, primeau lumină şi împărtăşeau lumină. Primeau îndrumare, găseau stimuli, fără de care creaţia în sine e ternă şi monotonă.

Învitaţii speciali nu lipseau din întâlnirile lor: Anghel Dumbrăveanu, C. Ungureanu, Al Jebeleanu ca să numim doar câțiva din elita scriitorilor Timişoarei, alături de Biţă Roman, Mihai Deleanu, Petru Oalde, Ada Cruceanu din Reşiţa. Mult timp Ada Cruceanu le fusese călăuza, stimulându-i, încurajându-i, propulsându-i… apoi încet, încet a lăsat cârma celor mai buni dintre ei. Ion Frumosul, din Ciuchici, a condus ani buni cenaclul, ca preşedinte, avându-l aproape, ca secretar, pe Ion Balica, din Greoni.

Pe vremea aceea, ca elevă la liceul Dragalina, din Oraviţa, i-am cunoscut în câteva ședinţe. Eram prea timidă, intimidată de slabul meu contact cu singurul  cenaclu ce-l cunoscusem până atunci. Scrisul stângaci, de novice mă făcea încă mai timidă. Apoi cele câteva întâlniri din cadrul liceului…o amintire destul de ștearsă, care se pierde în iureșul adolescenţei, care se caută pe sine…

Etapa  V

După vreo douăzeci de ani probabil că nu întâmplarea m-a adus din nou la rădăcină. În  2002 se încerca la Casa de Cultură din Oraviţa o ultimă zvâcnire în ţărm. Domnul Biţă Roman, de la Centrul de cultură şi artă, Reșiţa, împreună cu Dl Mihai Moldovan, directorul casei de cultură Oraviţa, Ionel Bota, directorul Teatrului Vechi (care într-o vreme chiar a condus la Oraviţa, cenaclui Paul Târbăţiu, m-au desemnat pe mine cu misiunea reunirii ultimilor condeieri, “rămaşi până la urmă”, “o tânără, ziceu ei care “tocmai intrase la un Doctorat şi pentru care partea de cultură tradiţională era liantul de bază”. Condeierii plugari ţineau, categoric, de o tradiţie culturală, numărată prin deceniile unui veac. Da, era încurajator! Mai ales mă simţeam mândră că aceşti oameni minunaţi ai zonei, care şi-au asumat rolul de călăuzitori spirituali dar şi modeştii condeierii, mă priveau ca pe una de-a lor .

N-aveam de unde să ştiu atunci, promiţându-mi-se ajutor din toate părţile, că problema lor, a condeierilor plugari devine şi problema mea, ca parte vitală, cu întreaga responsabilitate a unei Mişcări uşor epuizată, căzută parcă din măreţia de altădată, împinsă în con de umbră  şi din vina acelor “diriguitori” naţionali ai pseudodemocraţiei postrevoluţionare.

Am pornit la drum secondată de cei doi veterani ai grupării Iosif-Cireşan Loga şi Ion Balica, alături de Gheorghe Ţepeneu, Nicolae Pătrașcu Stan; Vichente Stângu, ultimii doi, părăsindu-ne aproape imediat după întâlnire. Iosif Cireşan-Loga îşi constituise la Bocşa o “şcoală”, formată din N. Gheju, D-trie Acea, Tiberiu Popovici, Gheorghiţă Brebenar – “aripa tânără, forţa lui”, cum avea să-mi mărturisească.

Iosif Cireșan Loga(stânga) cu Ion Colojoară

Nu cunoșteam mişcarea “en fibre”, un sponsor firav la revista s-a pierdut şi el pe drum…

Bunii mei călăuzitori au făcut ceea ce se mai putea face: m-au încurajat, mi-au dat indicaţii, m-au ajutat să-i descopăr şi să-i cunosc pe ceilalţi, puţini, retraşi în satele lor. Astfel l-am cunoscut pe Ion Drăgoi, din Oraviţa, Iosif Chirilă, din Slatina Nera, Ion Colojoară, Vrani. Au început, de-acum, drumurile mele la Oraviţa şi lupta cu “morile de vânt”. Pentru spaţiul cultural al orăşelului de munte, în care mi-am trăit parte din anii adolescenței, toate uşile au rămas închise. Angajamentul publicaţiei, fie ea şi bianuală, îmi revenea în totalitate, sufocându-mă prin neputinţa de a continua, în lipsa suportului financiar.

Ședinţele din proaspătul cenaclu Caraş nu s-au putut întreţine şi promova, avându-se în vedere neputinţa de a asigura, în cadrul cenaclului, minuscula gustare, pentru cei veniţi de la drum, cafea, apa minerală şi, mai cu seamă, impedimentul uriaş al vârstei veteranilor Iosif Cireșan –Loga (90  de ani şi care venea tocmai de la Bocşa) sau a lui I. Balica (80 de ani). Ultima noastră înâlnire din cadul cenaclului a devenit azi o întâmplare aproape anecdotică: se lansa ultima mea carte Malul cu flori, în anul 2005, carte de poezie în grai, îmi aşteptam condeierii încercând să încropesc o masă frugară, şi, prinsă în acest aspect am însărcinat pe cineva cu primirea invitaţilor. Aşteptarea prelungind-se peste limitele admise, am coborât de la Sala de ședinţe a Casei de Cultură, Oraviţa, să vedem ce se întâmplă. Condeierii, foarte miraţi, erau la intrare; se pregateau să plece, după ce parcurseseră anevoie, cu trenul, drumul de la Bocşa, sau satele învecinate, ca să vină la lansare, fiindcă uşa închisă, ostentativ, voia să zică… foarte mult. Nu mai vorbesc de greutăţile întâmpinate prin obtuzitatea unora, puşi în loc cultural numai şi numai de formă… ghinioanele s-au ţinut lanţ.

În această perioadă a început Cercetarea, înregistrările, convorbirile îndelungate cu vechii condeieri, amintirile depănate alături de ei, în efortul de reconstituire. Zeci şi zeci de manuscrise pierdute, din scrierile condeierilor care nu avuseră posibilităţi să le publice, dimpreună cu tot atât de multe nume pierdute, în anonimat, din rândurile lor, m-au îndemnat serios la reflecţie…

Dorinţa mea de a susţine şi promova o mişcare de acest gen părea lipsită de orice sorţi de izbândă, acolo, la rădăcină O privire circulară mă îndemna să acţionez precum mai încercase odată Gabriel Ţepelea… Deschiderea naţională, promovată prin Cântarea României, în perioada 1970-1980, îndrepta condeierii de la Oraviţa şi înspre Arad, unde fenomenul creaţiei populare luase amploare…

În momentul 2002, Oraviţa trăia într-o dezordine şi confuzie totală. Întrebările provocatoare, muşcătoare chiar, legate de șansa reabilitării, mă puneau încă mai tare în derută…

Şi această deschidere naţională şi de astă dată părea sa fie atunci singura soluţie. Aveam responsabilitatea uriaşă să salvez Mişcarea care mi-a fost încredinţată, revista pe care n-o puteam acoperi financiar. Făcea deja parte din fiinţa mea, era un “alter ego”.

Doar prin deplasarea Fenomenului spre Timişoara, înspre o instituţie specializată, precum Muzeul Satului Bănăţean, unde lucram, mai exista o șansă, care s-a dovedit a fi chiar Colacul de salvare, în momentele cele mai critice ale mişcării.

Înţelegerea şi, mai cu seamă, ajutorul constant, moral şi financiar, venit din partea Consiliului Judeţean Timiş a făcut posibilă creşterea noastră valorică şi însăşi deschiderea naţională şi chiar internaţională, prin lărgirea Fenomenului în întreg Banatului Istoric, mă refer  la Bantul sârbesc, unde încă se regăsteste după cei 100 de ani, acest fenomen.

Fără de grija şi susţinerea deosebită a Domnului Hrenoschi, care a înţeles şi încurajat importanţa constituirii unei Arhive a Condeierilor, ca şi carte de vizită, n-am avea azi această deschidere de mare importanţă  pentru viabilitatea Fenomenului: recuperarea unor manuscrise ale înaintaşilor şi recuperarea lor parţială, prin carte publicată, precum şi strădania  de a ne reperezenta  muzeistic prin Casa Condeierilor plugari, cu expoziţia Iosif Cireşan-Loga.

Fenomenul condeierilor, ca Instituţie specializată, şi-a primit certificatul de autenticitate, odată cu Festivalul din 2007, care i-a devenit astfel rampa înspre relansare şi reconstiuire. Ca Fenomen unicat la nivel naţional, dar şi european, Muzeul Satului şi-a deschis larg porţile spre  a-l întâmpina. Radioul şi Televiziunea l-au făcut cunoscut, la scară naţională şi internaţională.

Șansa de a se salva de la pieire, după un veac de supraveţuire, şi-a găsit un suport solid. Partea de istorie, scrisă şi nescrisă, se încheagă sub ochii noştri, primeşte trăinicie, prin măsura faptelor…

Au mers până la capăt veteranii mişcării. Au fost poate mai fericiţi ca mine să poată vedea cu ochii lor salvarea Patrimoniului lor cultural moştenit.

Cu Ion Balica am stat de vorbă pe îndelete şi, inspirată, i-am bătut pe calculator două cărţi pe care le visase, fiindcă, la fel ca cei mai mulţi dintre confraţii lui, nu şi-a materializat scrierile în volum publicat. A plecat dintre noi, neprevăzut, dar fericit.  A ştiut că, în sfârşit, lăsase spre publicare cel puţin două cărţi.

Cu Iosif Cireşan Loga am avut încă mai multe întâlniri de suflet. Mă iubea şi credea cu putere în ”misia” mea de a salva Fenomenul. Cu această credinţă, nestrămutată până în ultimul moment, şi-a donat comoara cea mai de preţ din această lume, un muzeu cu peste 300 de obiecte etnografice, precum şi Arhiva personală cu zeci de manuscrise, colecţia de reviste, cărţi, memorii, etc

Un impuls extraodinar mi-a fost imprimat prin învăţăcelul lui Iosif Cireşan–Loga, Nicolae Gheju, care prin 2006 m-a invitat să-l cunosc pe Domnul profesor Marcel Lapteș, în cadrul Festivalului de creaţie populară, Din toată inima, Deva.

Interacţiunea cu manifestarea de la Deva ne-a adus un mare câştig. Desprins din vechiul trunchi, Mişcarea condeierilor plugari, lărgită de Ţepelea şi de Uiuiu, la Arad, foarte cunscută în perioada “Cântarea României”, mergea acum către șansa  reîntregirii la scară naţională.

De la an la an Festivalul condeierilor plugari îşi caută forma şi modul de manifestare, inspirând la rându-i naşterea unui festival de creaţie populară la Muzeul etnografic din Reghin. Inimoasa doamnă director Maria Borzan, cu grupul reprezentativ de animatoare culturale, format prin dăruirea proprie pentru creaţia populară, dar şi cu bogăţia costumelor şi a obiceiurilor româneşti, readuse la scenă deschisă, a înviorat nu doar suflul creator, uşor obosit de mulţimea piedicilor, venite prin avalanșa de kitch şi manelism, cât mai ales uriaşul rezervor de tradiţie ca sens şi consens.

Cele trei festivaluri se întregesc şi se completează, păstrându-şi fiecare nota de autenticitate şi apărând-şi valorile, prin nelipsitele publicaţii, participări divese la fenonenul de creaţie, tradiţii şi obiceiuri, lansări de carte, celebrări, evenimente, etc.

Trecutul încărcat de istorie şi evenimente al condeierilor plugari pe parcursul unui veac ne face cinste şi ne obligă. Istoria se fixează şi rămâne prin cumulul de fapte şi dovezi. Dorind să ne păstrăm nealterată fiinţa naţională şi pecetea locului, luptăm pentru aducerea în lumină a dovezilor cele mai grăitoare: obiecte personale, obiecte etnografice, colecţii de carte, reviste etc, alături de Arhiva condeierilor, care are drept scop salvarea manuscriselor, reeditarea unor cărţi valoroase, etc. Vorbim de istorie, vorbim şi de continuitate

“Şcoala lui Cireşan” a produs altă generaţie de creatori; grupul de la Bocşa. Condeierul ne-a dăruit apoi propriul său Muzeu, care are la ora actuală o locaţie proprie, cu o expoziţie bogată care îi poartă numele şi portretul în relief.

Din nefericire ,în anul acesta, şi chiar în ziua Festivalului, 15 iunie, 2013, ne-a părăsit ultimul condeier plugar, din “vechea gardă”, Ion Colojoară. Suntem cu mult mai săraci, dar… Şcoala condeierilor a rămas deschisă. Cei formaţi odinioară de acești harnici animatori sunt condeierii de azi.

Şcoala noastră este deschisă permanent tinerilor care doresc să ne cunoască şi să intre în rândurile noastre. Ideea unui cenaclu de poezie în grai pentru tinerii doritori să cocheteze cu poezia graiului este o alternativă care apropie generaţiile tinere de atmosfera şi habitatul condeierilor.

Întrebărilor retorice: Vom mai avea condeieri plugari?!, le răspund azi cu seninătate şi mulţumire, astfel acoperind golul care mi-a sfâşiat sufletul în perioadele de început: poate nu vom mai avea condeieri ţărani, fiindcă avem ţărani din ce în ce mai puţini…nu mai avem plug, nu mai avem condei… avem in schimb Istoria lor, documentul de certă valoare, care salvează Fenomenul de la Uitare!!!

Trecutul, plasat atâta timp sub auspicii sumbre, chiar tragice, a fost salvat. Prezentul mai are încă multe de spus. Viitorul ? Sperăm să ne confirme strădania de azi, împotriva valului de indiferenţă, neîncredere şi, mai cu seamă, uitare.

Dr etnolog Maria Mandroane

                                                                        Muzeul Satului Bănăţean, Timişoara