Motto: „Nici în casă
Nici afară
Nici în cer
Nici pe pământ.”
(Cimiliturile românilor, A. Gorovei)

Începuturi
Una dintre legendele autohtone vorbește despre ființarea acestei închideri care se deschide, cum o nume Constantin Noica. Se spune că Nefârtache (Diavolul) a creat casa, dar nu știa cum să ducă lumina în ea („căra cu sacul lumina în casă”, „Ia, am făcut casă, dar e întuneric înăuntru și m-am apucat să duc soarele ca să fie lumină”). Atunci, Fărtache (Dumnezeu) a preluat această creație („Dă-mi-o mie”, „Dată să îți fie!”) și  i-a conferit sens, creând fereastra. De aici derivă rolul ferestrei – un fel de ochi al casei, are funcția de a media între opoziții (înăuntru-afară, închis-deschis, pericol-siguranță). Din acest punct de vedere, există o similitudine parțială între rolul ușii, respectiv al pragului, și cel al ferestrei.

Bine și rău

Această deschidere facilitează intrările nepermise, ceea ce determină luarea de măsuri apotropaice: „Seara, spre Sf. Andreiu, se fac cruci cu usturoiu pe la ferești, uși, șuri, ocoale, hambare, melițoaie, ca să nu vie strigile, cari ieau limba de la melițoaie și se bat la hotare”, „La casă, se ung cercevelele ferestrelor (cu usturoi n.n.), pe unde strigoii ar putea să intre sau să se uite în casă, făcându-se semnul crucii, și tot astfel urmează și la ușă și horn, pe unde, de asemenea, se crede că strigoii pot intra și ieși din casă.” (Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 128). Dacă strigoii nu găsesc o cale de intrare în casă, încearcă să îi cheme pe cei care sunt înăuntru: „Strigoiul vine și strigă la fereastră: —Ai mâncat usturoiu? Dacă omul răspunde, îl muțește, iar dacă tace, se duce în treabă-și pe la cei ce n-au mâncat usturoiu.” (Pamfile, op.cit. p. 129). Înainte de Rusalii, se ung ferestrele cu usturoi și leuștean, pentru a feri gospodăriile de duhurile necurate. Noaptea, femeile pot fi chemate de iele (albe, dzâne), de aceea e bine să nu deschidă fereastra ca nu cumva să le fie furată vocea. În 24 iunie, cununile de sânziene se pun la ferestre și la poartă pentru a feri pe om de toate relele și pentru a aduce noroc. (Pamfile, Sărbătorile de vară la români).

Copilul și fereastra

O serie de rituri de protecție a copilului mic se află în strânsă legătură cu spațiul ferestrei. Despre Muma Pădurii se credea că fură somnul pruncului și, atunci, mama arunca bucăți de pâine pe fereastră pentru a o îmbuna. Cuvintele rostite de trei ori vorbesc despre un schimb simbolic: „Uuuui, Muma Pădurii! Io-ți dau bucăți de pită, tu să-mi dai somnul cioatelor tale! Io-ți dau bucăți de pită, tu să-mi dai somnul cioatelor tale! Io-ți dau bucăți de pită, tu să-mi dai somnul cioatelor tale! Cum dorm cioatele în pădure, așa să doarmă și pruncul meu X”.

Apariția ursitoarelor este, în unele zone, legată de acest spațiu. Intrarea lor în casă se realizează, de obicei, pe fereastră: „Sosind acum ursitoarele, spun o seamă de români că intră foarte încet pe fereastră sau pe ușa casei în care se află copilul nou-născut, se duc până la leagănul aceluia, se pun la căpătâiul lui și acolo apoi stând, îi țes viitorul.” (Fl. Marian, Nașterea la români, p. 101). De aici derivă obiceiul de a lăsa, în această perioadă, ferestrele și ușile deschise pentru a ursitoarele să aibă pe unde intra. Stabilirea destinului se realizează  în preajma ferestrei: „Cei mai mulți cred că ele, după ce au sosit, se postează la fereastra casei și, stând acolo, încep mai întâi a-i toarce firul vieții, și anume cea mai mare, adică ursitoarea ținând o furcă în mână pune firul și întoarce fusul; cea mijlocie, adică soarta, îl toarce din caierul prins la furcă, ce o ține ursitoarea la brâu, și-l învârtește pe fus; iar cea mică, adică moartea, ținând în mână foarfecele printre tăișurile căruia trebuie să treacă firul, când voiește, atunci strânge foarfecele laolaltă și taie firul.” (Fl. Marian, Nașterea la români, p. 101). Se spune, de asemenea, că moașele nu au voie să privească pe fereastră atunci când se naște copilul pentru ca nu cumva să zărească ursitoarele și să le supere.

Fereastra funcționează și ca intrare ascunsă, menită să păcălească forțele răului. În zona Banatului, pruncul botezat, adus acasă de nașă, este dat mamei pe fereastră, pentru ca răul să nu îi cunoască intrarea în casă. Copilul bolnav, pentru care nu se mai găsește leacul, este rebotezat pentru ca moartea și bolile să îl uite. Obiceiul se regăsit atât în spațiul carpato-dunărean, cât și în sudul Dunării, la aromâni și meglenoromâni („Nunlu di drum”), transformă fereastra în topos simbolic, un fel de cale secretă, pe care răul nu o cunoaște. Copilul este vândut pe fereastră unei tigănci/ nașului de drum/ persoane străine. În unele zone, este introdus în casă, după ce este rebotezat, pe o altă fereastră.

Fereastra și moartea

Dacă un vas sau vreun ochi de fereastră se sparg de la sine, fără vreo cauză, se spune că acestea sunt semne de moarte. Când cineva visează că a vorbit cu vreun mort și că acesta l-a chemat să meargă în lumea cealaltă, recurge la măsuri menite să împace sufletul mortului – fie dă o ceapă de pomană, fie timp de trei dimineți consecutive, stă cu spatele la fereastră și azvârle o ceapă cu mâna dreaptă, zicând: „Cine mă bântuie pe mine noaptea să n-aibă treabă cu mine, ci cu ceapa.” (Marian, Înmormântarea la români, p. 9). În situația în care cineva nu poate muri, se vâră o prăjină pe fereastră și li se pune în mână. Se crede că nu pot muri, din cauză că au măsurat strâmb ogorul sau fânețele. Ferestrele odăii trebuie deschise după ce omul a răposat ca să poată ieși moartea cu sufletul. Dacă moare un tânăr, fetele din sat cântă la fereastra mortului, cu părul despletit, de trei ori – dimineața, la prânz și seara. În zona Aradului, timp de nouă seri, se puneau la o fereastră, două pahare (unul cu apă, celălalt cu rachiu) pentru ca sufletul mortului să poată bea, dacă i se face sete. În alte sate, se plasau la fereastră un pahar cu apă și o pungă de făină. Sârbii din județul Arad au un obicei asemănător – în prima seară, se puneau la fereastră apă, pâine și un sfert de țuică. Dimineața, ele sunt date primului om care trece pe uliță. Cântecul zorilor este intonat sub fereastră, cu fața spre răsărit. În comuna Bata, ceremonialul presupunea prezența unor obiecte magice (colaci, rachiu, apă, lumânări), așezate pe o masă, la fereastră. Grupul era format din trei, cinci sau șapte femei. Fereastra rămâne cale de comunicare cu lumea – în zonele în care nu este permis ca mortul să fie dus la groapă în sicriul descoperit, se face în acesta o ferestruică, în dreptul capului, ca să aibă mortul „pe unde să răsufle, să vadă pre cei care-l conduc la mormânt și să-și ia ziua bună de la ei.” (Marian, Înmormântarea la români, p. 238). Alte explicații pe care le dau oamenii acestui obicei sunt: să audă mortul sfaturile ce i se dau, ca să poată intra broasca să ciupească nasul mortului pentru ca acesta să poată putrezi. În Moldova, există obiceiul de a desena pe mâna dreaptă o fereastră, ca pe acolo să se poată uita mortul în rai. Sicriul însuși este perceput ca o casă atipică, lipsită de închiderea care se deschide: „Altă casă ți-ai croitu:/ Fără uși, fără ferești? Dintr-însa să nu mai ieși/ Nici n-ai laiță de ședuztu? Nici fereastră de privitu/ Și nici ușă de ieșitu/Numai-n ea de putrezitu.” (Marian, Înmormântarea la români, p. 241). Când sosesc cei care aduc sicriul, se închid ușile și ferestrele, astfel încât moartea să nu stea mai mult în acea casă și să ia și pe altcineva din acel loc. Românii din Bucovina cred că, mortul poate fi uitat mai ușor dacă, după scoaterea acestuia din casă, cei dragi privesc de trei ori pe fereastră după dânsul. Casa este imediat curățată de o cunoștință sau de o femeie străină, care se spală apoi cu apă dintr-o ulcică pusă la fereastră ca să nu-i amorțească mâinile.

În loc de încheiere

În mentalitatea poporului român, ochiul casei asigură medierea unor opoziții fundamentale – înăuntru/înafară, închis/deschis, pericol/siguranță. Rolul său nu este unul strict funcțional, ci implică o serie de practici, de conduite, de credințe. Cu alte cuvinte, fereastra nu reprezintă un spațiu comun, ci un topos plin de semnificații.

BIBLIOGRAFIE:

Ivan Evseev, „Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească”, Editura „Amacord”, Timișoara, 1998.
Fl. Marian, Înmormântarea la români, Edițiunea Academiei Române, București, 1892.
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului, București, 1914.
Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români, București, 1910.
Rădulescu-Codin, Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii-Muscelului, Atelierele Grafice „Cultura Națională”, București, 1929.
Elena Sevastos, Nunta la români, Editura Academiei Române, București, 1889.
Elena Șiscanu, Rolul casei în manifestările spirituale – obiceiuri, credințe, rituri în legătură cu nașterea, în „Buletin Științific. Revista de Etnografie, Științele Naturii și Muzeologie”, vol. 21 (34), p. 125-133.
Emil Țîrcomnicu, „Obiceiuri și credințe macedoromâne”, Editura „Biblioteca Bucureștilor”, București, 2009.