Fericirea sinucigașă (II)

(continuare din nr. 20/2019)

Limbajul personajelor din Castelul, în pofida aparentei sale inocuităţi, este nociv. Cititorul, odată cu domnul K, suportă cu greutate miasmele unui văzduh bîntuit de duhuri necurate. Nu toţi îl înţeleg, nu oricine poate să joace rolul samarineanului milostiv. Pentru a te apleca asupra aproapelui aflat în suferinţă, trebuie să fii în consonanţă cu aceasta. Lipsa răspunsului la suferinţa altuia indică o profundă defecţiune a pilonilor omenităţii, a temeliilor duhovniceşti ale demnităţii umane. Modelul omului normal este samarineanul milostiv.

Criteriile sănătăţii depăşesc posibilitatea Ştiinţei de a o defini, subiect abordat în detaliu într-o altă lucrare. K aude „alte glasuri (în) alte încăperi“, ca să folosim titlul unui roman de Truman Capote, titlu potrivit  şi pentru glasurile ce-i dirijează viaţa lui K şi pentru spaţiile bîntuite pe care le străbate. „Realismul magic“ al romanului defineşte tehnica literară folosită de autor pentru ştergerea graniţei dintre real şi suprareal. Adevărata, întreaga şi nedespărţita realitate se face astfel simţită.

Lumea lui Kafka trăieşte o realitate al cărei ansamblu nu omite zona suprasenzorială. Stimulii subliminali sînt frecvent folosiţi pentru a induce o stare de hipnoză cititorilor. Ieşirea din aceasta nu e posibilă fără ajutorul unei conştiinţe lucide, aflată în stare de trezvie.

Efectul nu este întotdeauna cel aşteptat, dar demersul artistic kafkian deţine suficiente  mijloace prin care poate sugera existenţa şi impactul „suprarealului“, ca ceva „dincolo de obişnuit“. Autorul nu se mulţumeşte să semnaleze efectul transcendentului malefic asupra omului. Printr-o subînţeleasă antiteză el sugerează şi remediul evadării din această lume aflată sub stăpînirea dracilor, contribuind astfel la susținerea rolulului de terapie spirituală al artei.  Există imagini, descrieri, evenimente, persoane, cuvinte, gesturi, locuri, cîntări sau contexte ce deschid încăperile neumblate ale fiinţei, fără să fie vorba de icoane sau simboluri.  Ocazia  „vederii dincolo“ e prezentă la tot pasul, numai K nu o sesizează fiind un iremediabil perdant al nenumăratelor deschideri către imanent ale suprarealului. Dominat de motivaţii obsedante, începe să-i evite pe cei „prost văzuţi“.

Teama  de teamă, promiscuitatea şi dezonoarea umplu paharul destinului unui individ, care nu mai poate fi numit persoană. Nici Max Brod, nici R. Gray nu aduc lumină în comentariile lor. Primul confundă „Castelul“ cu Divinitatea, cel de al doilea cu locul harului.

Restul interpretărilor basculează între a vedea în roman diverse disfuncţii instituţionale pînă la a conchide că, dacă nu poate fi vorba de Dumnezeu, nici de consideraţii teologice nu poate fi vorba. Kafka  notează: „Arta zboară în jurul adevărului, dar cu voinţa fermă de a nu se arde. Ea trebuie să exprime vocaţia pentru Adevăr şi Frumos a omului“. Pentru a fi sesizat suprarealul nu are nevoie de artificii. Felul în care Kafka îl face remarcat în banal demonstrează, în afara unui talent remarcabil, deosebita lui sensibilitate, mulţumită căreia fiecare loc, mişcare sau cuvînt poartă povara unor legi străine acestei lumi. Sesizat în felul acesta suprarealul kafkian pare apăsător, irespirabil, demenţial şi aşa şi este odată ce se referă la văzduhul bîntuit de duhurile răutăţii. Acestea, cu îndrăzneala disperării, se insinuează în lume făcînd deosebirea aproape imposibilă. Mai mult decît atît, Kafka descoperă naşterea unei subspecii la care se referă cînd vorbeşte despre „cîinime“… Contradevenirea omului e surprinsă în detaliu şi în alte opere ale sale, în care „protagoniştii întruchipează moduri de existenţă la extrema limită a naturii umane, acolo unde spiritul posedat e una cu potrivnicul… Urmare acestui concubinaj, personajele dilatate sub lupa viziunii sale capătă aspecte neobişnuite, halucinante; suferă deformări, transfigurări şi transformări în monştri sau demoni… Sînt şi nu sînt în viaţă. Chipul în care se îmbină cele două planuri de existenţă se topeşte într-un echivoc de omenesc şi neomenesc…“ (Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, 1996). Citatul, foarte potrivit lui Kafka, se referă la Dostoievski şi îi aparţine lui Nichifor Crainic.

Secundanţii, nedespărţiţi de K, sînt una dintre întruchipările menţionate. El însuşi îi compară cu şerpii. „În loc să fie orientate spre ţelul propus, gîndurile lui K se învălmăşeau“. Şi „domnul K“ din „Procesul“ se lasă „furat“ de proximitatea imaginilor. „Vestonul cu luciu mătăsos şi strîns pe corp pe care Barnabas acum îl descheia…“ îi acaparează atenţia, făcîndu-l să nu mai vadă nimic în jur. Din aceeaşi lume fantomatică fac parte şi părinţii lui Barnabas, care „de cînd intrase K… tot înaintau mereu din colţul lor spre el şi nu ajunseseră nici acum pînă în apropierea lui“. Mişcarea fără deplasare caracterizează numai lumea dominată de „urîciunea pustiirii, lume în care comunicarea cu ceilalţi e vîscoasă şi ineficientă şi în care nimic nu mai funcţionează. Aflaţi în mişcare, oamenii nu ajung la destinaţie. Vorbind, nu comunică iar dacă  ajung faţă în faţă, întîlnirea are loc doar pe criteriile puterii, intereselor materiale sau atracţiei sexuale. Pierderea demnităţii îl transformă pe K într-un individ care acceptă orice. Cu toate că nu e încă angajat, K îl consideră pe Klamm şeful său, poate din cauza respectului pe care Klamm l-a cîştigat, poate din cauza funcţiei pe care o deţine la Castel,  sau poate din cauza oboselii. Oricare ar fi motivaţia, ea nu mai are nici o importanţă pentru omul fără rost, răpus de propria-i inutilitate.

Prăbuşit, se debarasează de orice motivaţie, asemănîndu-se decerebratului căruia nu-i mai rămîn decît reflexele medulare. Aşa ajung toţi cei care, asemenea lui K, îşi irosesc viaţa în goană după închipuiri. „În acelaşi timp îl apăsa cumplit constatarea că printr-o astfel de scupulozitate se manifestau pesemne de pe acum urmările temute ale subordonării, ale stării de muncitor şi că nu era capabil să domine aceste urmări nici măcar de data asta, cînd ele se arătau cu atîta evidenţă drept ceea ce erau“. E robia liber consimţită, rîvnită de cei cu vocaţia supunerii, fără a beneficia şi de discernămîntul cuvenit.

Nu diavolul îl transformă pe om în sclav ci omul însuşi şi-l alege ca stăpîn. Cunoscînd mecanismul acestei ciudate metamorfoze, mecanism care odată pus în mişcare nu mai poate fi oprit, după cum crede K, omul se poate totuşi apăra. Improprierea unor idei potrivnice conştiinţei, cu dărnicie oferite de funcţionarii iadului, duce la constituirea unui „pol motivaţional“ profan specific fiecăruia. Aşa se explică apariţia celor mai surprinzătoare comportamente. Ciudăţenia unor indivizi, inexplicabilul unor acţiuni, exerciţiul extrem al libertăţii (dincolo de convenienţe), greşit puse pe seama „originalităţii“ sînt simptomele  afectării duhului şi prodrome ale previzibilelor pnevmato-psihoze sau boli pnevmato-psiho-somatice.

Nevalidat de conştiinţa suferindă. acest fond de motivaţii nefolositoare îşi pune amprenta asupra gîndurilor, cuvintelor şi faptelor.  La temelia bizarului stau cele mai insolite constelaţii motivaţionale. Simpla abatere de la motivaţia esenţială e suficientă ca lucrarea mîntuirii personale să se întrerupă, deoarece în condiţiile siderării conştiinţei se instalează dictatura motivaţiilor profane.

Oricît de neîndreptăţite ar fi, ele pecetluiesc demersul individual. Potrivnicul atacă  omul slăbit de boala nesesizată a duhului conştiinţei. „Slăbănogul“ este ţinta lui preferată. Departe de Adevăr, K nu ştie că viaţa veşnică e mai presus de cea trecătoare. Cînd nici instinctul de conservare nu mai funcţionează, ultima sa dorinţă rămîne somnul, odată cu renunţarea la tot. Din idealurile tinerei generaţii de a trăi „noi experienţe“ răsar noile motivaţii ale eşecului, ambalate în fatalism şi acedie. Cunoaşterea, nu curiozitatea este coordonata vieţii veşnice, aşa cum aflăm din Sfînta Evanghelie a lui Ioan: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască omul pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“ (Ioan,17, 3).

Păcatul originar s-a produs prin alunecarea de la cunoaştere la curiozitate, dar despre funcţia malefică a înlocuitorilor am mai vorbit.

Experienţa de dragul experienţei înseamnă lăsarea la voia întîmplării, pe seama timpului, a ceea ce ar fi putut fi utilizat în scopul dobîndirii vieţii veşnice, cu omiterea situaţiilor în care rezultatul ar putea însemna sfîrşitul aceastei vieţi.

În pofida celor arătate K experiază hazardul acceptînd condiţiile impuse de personajele cu care are de-a face şi care joacă rolul ipotezei impuse în paradoxele lui Zenon, adică al acceptării evidenţei potrivit căreia, pentru a parcurge o distanţă trebuie mai întîi trecută  jumătatea ei. Avem la îndemînă trei exemple de „falsă motivaţie“ care  împiedică atingerea ţintei, dar înainte e necesar a menţiona că motivaţia profană are două feţe: una activă premergătoare atingerii scopului, cealaltă – retroactivă, justificatoare, păstrată ca rezervă în caz de eşec. Deşi motivaţia esenţială este cea a vieţii veşnice, arpentorul îi spune Friedei: „E extraordinar şi cere o putere deosebită ca să ajungă cineva prin propriile-i puteri, din grăjdăriţă fată de servici la tejghea. Dar prin aceasta o astfel de fiinţă şi-a atins oare scopul suprem? Întrebare fără rost. Din ochii dumitale, să nu rîzi de mine, domnişoară Frieda, răzbate nu atît lupta trecută, cît cea viitoare. Dar împotrivirea pe care o opune lumea e mare, şi mai creşte încă pe măsură ce ţelurile pe care ţi le propui devin tot mai înalte…“ Observaţia devine şi mai clară cînd „secundanţii, cu care Frieda mai şi glumea şi rîdea din cînd în cînd, îl împiedică să stea de vorbă cu ea în intimitate“ făcînd, prin interpunere, comunicarea imposibilă.

În paradoxele eleate interpunerea „jumătăţii distanţei parcurse“ blochează mişcarea şi mai ales, precum  în primordii  interpunerea şarpelui între Creator şi creatură, îi întrerupe acesteia firul vieţii.

În paradoxul kafkian „jumătatea distanţei“ e personificată. Efortul minţii către inefabil în chip paradoxal îi depăşeşte graniţele prin credință, dechizîndu-i calea spre negrăit. Credinţa este, pentru inefabil, ceea ce  mintea este pentru imanent. Putem considera credinţa soluția  paradoxului catafatic – apofatic al epistemei.

Sfîntul Apostol Pavel exprimă astfel acest adevăr: „Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască“ (II Corinteni,12, 4). Inefabilul  se referă doar la imposibilitatea exprimării sale în cuvinte, nu şi la înţelegerea extralinguală. Înaintea unei alte lumi înţelegerea se poticneşte, în timp ce absurdul pare la el acasă, încît pe K nici nu-l mai deranjează în măsura în care îl face demoniacul „execrabil“. Toleranţa absurdului e alt simptom al suferinţei duhului care, nerezolvată, sileşte persoana să accepte şi execrabilul, adevăr demonstrat de sistemele totalitare.

Birtășiţa îl dispreţuieşte pe K, socotindu-l copilăros, şi asta doar pentru că el nu se poartă „corect“ în sistemul diabolic în care a intrat: „Nu tăgăduiesc că s-ar obţine ceva şi pe o cale potrivnică regulilor şi tradiţiilor“, spune ea, deconspirînd astfel coexistenţa unei pseudo-tradiţii, menținute prin teama din care îşi trag seva motivaţiile celor din jurul lui K. Frica este un sentiment firesc şi necesar doar cînd are sensul reiterat  la Sfînta Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi“. Frica de Dumnezeu este prima condiţie a mîntuirii şi are cu totul alt sens decît cel intrat în uz. Motivat de frica de Dumnezeu omul scapă de frică.

Slugărnicia lui K nu are nimic de-a face cu smerenia, după cum nici absenţa oricărei reacţii din partea sa nu trebuie confundată cu răbdarea. El se lasă călcat în picioare de toată lumea: Birtăşiţa îl ameninţă că-l dă afară să locuiască într-o cuşcă de cîine, primarul nu are nevoie de serviciile lui, iar Klamm se poartă cu el ca şi cum K i-ar fi slugă. Nici urmă de demnitate. Din noua sa experienţă el înţelege totuşi ceva: „se impunea o prezenţă mereu vie, o privire circumspectă în toate direcţiile înainte de a face un pas“.

Încet, încet K se adaptează acestei vieţi de cîine. Opusă acestei adaptări stă Învăţătura Mîntuitorului care se opune întrutotul unei astfel de adaptări. El atrage atenţia: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela se va mîntui“ (Luca 9, 24). Adaptarea la rău e pierzătoare de suflet, aşa cum fericirea prost înţeleasă e sinucigaşă.  Cînd viaţa depinde de „încîlceala ridicolă care, în anumite împrejurări, decide existenţa unui om“ acesta, mai presus de această viaţă efemeră, e dator să-şi apere demnitatea.

„Credeţi voi că eu am abandonat lupta, credeţi voi că eu nu vă înţeleg? Dar oare trebuie să murim ca nişte proşti?“ le spunea Valeriu Gafencu colegilor săi de detenţie,  sfătuindu-i să se smerească şi să-şi cureţe sufletul pentru ca, păstrîndu-şi demnitatea, să rămînă vrednici de Hristos.

„Erori nu se fac“ îi spune primarul lui K, încercînd să-l convingă să renunţe la orice ar aduce atingere acestui „perfect“ sistem diabolic. „Corectitudinea“ e bine apreciată de slujbaşii satanei. Burgel nu scapă ocazia să se mîndrească: „lipsită de lacune e organizarea noastră birocratică“. „Cine ar putea să adune pe biroul său,  chiar de ar fi lucrătorul cel mai extraordinar, toate relaţiile şi ramificaţiile, fie şi ale celui mai mic incident?“ Prin „corectitudine“ încurcătura atinge perfecţiunea cu capul în jos. Cine altul decît omul îi ridică diavolului măreţul Castel al hîrtiilor, în care duhurile răutăţii îşi află cel mai potrivit lăcaş. Pînă şi Sfînta Scriptură ar fi putut fi ameninţată de acest nou „turn Babel“ al formalismului, dacă Fiul Omului nu ne-ar fi dat asigurarea: „Cerul şi pămîntul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece“ (Luca 21, 33).

Groaznică este corectitudinea dusă la perfecţiune a mecanismelor de constrîngere, aşa cum sînt cele ale torturii şi execuţiei din „Colonia penitenciară“ (Verdictul, Franz Kafka, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, pp. 153-202). Cuvînt în spatele căruia se poate ascunde orice regim dictatorial. Groaznică este lipsa erorilor într-un sistem diabolic în care omul normal e considerat  „copil sau bolnav mintal, în timp ce „adaptaţii“ se întrec în corectitudinea lor faţă de absurd. Cînd argumentul e socotit „corect“ sau „logic“ nu înseamnă că nu poate fi şi absurd. Situaţia menţionată atrage atenţia asupra necesităţii de a veghea  necurmat asupra: circumstanţialei corectitudini, impusei normalităţi, răstălmăcitei istorii, dar mai ales asupra „ajustărilor“ dreptei credinţe. Corectitudinea nu e o valoare în sine ci adecvarea la un scop bun sau rău.

K ştie că este un perdant cînd recunoaşte că „eu sînt ameninţat să mi se aducă de ele (de birourile castelului- n.n) un prejudiciu atît de absurd, încît nu pot crede încă în seriozitatea primejdiei“. Potrivnicul îi întăreşte convingerea inocenţei, înconjurîndu-l cu vasta butaforie a absurdului de care nu se mai poate dezlipi.

Trecut prin experienţa totalitară omul nu ar mai trebui să cedeze motivaţiilor de circumstanţă, ci să le raporteze la Crucea sa motivaţională, la piatra Hristos, zdrobindu-le. Prin credinţa, nădejdea şi dragostea pe care le are în chip firesc fiecare om adversarii Crucii  se agaţă de orice altceva decît de Crucea Sfintei Treimi a adeveritului şi unicului Dumnezeu.

Pînă şi Barnabas, noul său prieten, neducîndu-i mesajul la Castel, îl minte. Întreaga colectivitate trăieşte sub limita inferioară a umanului, în acedie şi hamartie. Părăsit de sine însuşi omul e invadat şi posedat de potrivnic. Orice bună intenţie este interpretată ca o revoltă împotriva regimului diabolic instaurat. Funcţionarii Castelului, cu cît se arată a fi mai greu accesibili, cu atît sînt mai respectaţi. În tendinţa lui de a evita orice neplăcere K se înjoseşte pînă ce noua sa atitudine devine  o  a doua natură. Colaborarea cu duhurile răutăţii atinge cote la care deosebirea între om şi acelea e aproape imposibilă.

Această treaptă a contradevenirii este magistral ilustrată de autorul romanului, care nu încetează, prin întreaga sa operă, să tragă un semnal de alarmă asupra fenomenului amintit. Avertismentele învăţătorului îi reamintesc eroului nostru că nu s-a integrat în noul său mediu: „Gîndeşte-te bine… hotărîrile dumitale nu sînt totdeauna dintre cele mai fericite…“ În cele din urmă conştiinţa lui K e strivită de cei din jur. Aşa se desfăşoară adaptarea la rău. În loc să-şi recîştige poziţia pierdută, să se întoarcă acasă precum „fiul risipitor“, îşi cheltuieşte ultimile resurse de energie încercînd să se adapteze sordidului şi absurdului, cu preţul a ceea ce are omul mai important în  alcătuirea sa: conştiinţa.

„Tertipurile birocratice prin care primarul şi învăţătorul împiedicau contactul lui K cu autorităţile din Castel şi-l sileau să rămînă servitor la şcoală…“ vin să completeze tabloul nenumăratelor obstacole care, în cele din urmă, îl imobilizează. Toxina neuro-paralitică a birocraţiei este principalul obstacol ce împiedică omul să acţioneze, să se bucure de libertate, de mişcare şi de munca sa. Existenţa lui K rămîne blocată în hăţişurile imaginaţiei sale şi ale visului pe care îl trăieşte în stare de veghe, cu iluzia transformării imposibilului în posibil.

„Situaţia actuală a lui K nu era deloc de invidiat, ci tristă şi de dispreţuit“. El îşi dă toată silinţa să fie pe placul celor ce au devenit  torţionarii săi, deşi „ştie că prin ascultare prea servilă se constituie sclavul şi ţapul ispăşitor al învăţătorului, căruia e dispus să-i accepte toate capriciile“.

Orice pact cu diavolul, orice compromis sînt sortite eşecului încît orice tergiversare, negociere sau armistiţiu nu face decît să prelungească agonia sufletului şi a trupului.

E drept că acest pact se încheie cu speranţa deşartă că potrivnicul se va îndura vreodată de el. „Convorbirea cu Hans îi dăduse speranţe noi, complet neîntemeiate…“ K este dovada faptului că a spera, a crede şi a iubi altceva decît pe Dumnezeu e curată sinucidere. „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămîntul meu este Duhul Sfînt, Treime Sfîntă slavă Ţie!“, spune rugăciunea Sfîntului Ioanichie. Ca speranţa să nu dezamăgească, iubirii să i se răspundă cu Iubire şi credinţa să fie întemeiată, ţinta lor trebuie să fie Dumnezeu. Pentru că, în rătăcirile sale, omul alege alte ţinte către care îşi îndreaptă  speranţa, credinţa şi dragostea, Dumnezeu îi vine în ajutor pe diferite căi, semnalîndu-i devierile. Încercările, numite şi „situaţii-limită“, au acest scop de corijare a direcţiei. Cu cît patos se roagă Proorocul David în Psalmul 118, cerîndu-i insistent lui Dumnezeu să-i arate îndreptările, mijloace prin care, din rătăcirile sale, omul să se întoarcă la Dumnezeu.

Chiar şi în străfundurile absurdului, unde nu e nici măcar bănuită, nu lipseşte perspectiva Adevărului, iar cel mai trivial exemplu este cel al Friedei, de la care nimeni nu se aşteaptă s-o audă vorbindu-i lui K despre scopul vieţii omului: „Rătăceai pe drumuri care nu duc nicăieri… ţi-ai precizat ţelul abia de cînd mă cunoşti pe mine…“ Nu înseamnă că Frieda cunoaşte care este  scopul vieţii, dar semnificativ e faptul că, la acest nivel, cu totul neaşteptat e pusă în discuţie o asemenea temă. Frieda, mulţumită în subsolurile vieţii pe care şi-a dorit-o, nu are dileme. Pentru ea totul e  clar, dar intuiţia îi spune că pentru K, după dificultăţile de încadrare în colectivitate, precum şi din absenţa unui scop precis, lucrurile nu sînt clare. Intervenţia ei e ca un duş rece pentru un om în somn, dar lipsa  de reacţie arată că somnul său e patologic, asemenea celui indus de  droguri.

K se droghează cu iluzii, de care devine dependent. Nereuşind să-şi însuşească scopul ceilorlalţi, nici el nu are un scop precis, fiind mereu la discreţia altora. Frieda îl părăseşte reproşîndu-i că „a încercat să se apropie de Klamm peste capul ei“, încălcînd astfel un cod tacit bazat pe relaţii coagulate, deşi nu tocmai onorabile. „La castel te afli mereu sub observaţie, cel puţin aşa se crede“. Această supraveghere contribuie la adoptarea unor atitudini urîte ce tind a deveni deprinderi. Ca şi cum s-ar fi iscat dintr-un  pact cu diavolul, o falsă tradiţie avînd ca motivaţie teroarea lui „să nu se spună“ devenise aproape o lege a renunţării la orice idee  în comunism. În zig-zag-ul dintre libertate şi teroare omul îşi pierde apartenența la specie.

Barnabas se încăpăţînează să creadă că este curierul castelului, nutrind o „speranţă probabil perfect zadarnică“ după cum o aprecia chiar sora lui, Olga. Reamintim că  speranţa, credinţa şi dragostea aparţin structurii vitale a persoanei, motivînd-o. Dacă în această suprastructură spirituală cele trei sînt greşit orientate motivaţia este falsă, iar existenţa lipsită de sens, absurdă.

Dacă viaţa depinde de Persoana iubită, de speranţa îndreptăţită şi de credinţa nestrămutată, se înţelege de ce trebuie să li se acorde întreaga atenţie. Dragostea lui K e  superficială şi neadevărată, fiind repede irosită de Frieda, Olga etc. Speranţa lui e strîns legată de castel şi de funcţionarii acestuia: Klamm sau Brunswick, iar credinţa în sine însuşi greu de clintit deşi, în cele din urmă, se dovedeşte a fi cu totul nejustificată. K nu este un personaj viu în adevăratul sens al cuvîntului, ci doar subzistent. Omul care nu există nu are nici nume ci, eventual, un număr sau o iniţială. Prin urmare, despuierea celor trei virtuţi teologice de motivaţia ontologică pe care o generează explică devierea de la scopul fundamental al persoanei. „Există obstacole, lucruri îndoielnice, decepţii, dar asta nu înseamnă decît că n-am ştiut-o  mai înainte – nimic nu ţi se dăruieşte, că trebuie să cucereşti prin luptă fiecare lucru mărunt în parte, un motiv în plus să fii mîndru şi nu abătut“ îi spune Olga, iar faptul că el este de acord dovedeşte că trivialul celor mai de jos cote ale gîndirii cu pretenții filosofice poate lua cu uşurinţă locul esenţialulului, întreţinînd astfel cercul vicios de care K nu mai poate scăpa. Logica lor  gregară, corectă ca mecanism îi abate lui K atenţia de la Adevărul absolut. Diversele chipuri atribuite lui Klamm de închipuirea oamenilor, îi deconspiră apartenenţa la o altă lume, cea a duhurilor necurate. „Uite cum oamenii contribuie singuri să creeze confuzie” , îl avertizează Olga.  De aceasta, ca şi de frica, de nesiguranţa şi de neîncrederea lor  profită potrivnicul pentru a-şi impune regulile. Cînd, în sfîrşit, ajuns la castel, K încearcă să treacă dintr-un birou într-altul, se izbeşte de tot felul de bariere a căror semnificaţie, mai clară ca oricînd, este lipsa de libertate.

Incertitudinile s-au adeverit, compromisurile şi-au arătat adevărata lor faţă, corectitudinea – zădărnicia şi, cu toate că foarte tîrziu, el înţelege că fiecare om poartă vina vieţii pe care o duce: „Vreau să spun prin toate astea că există ceva, un ceva oarecare ce i se oferă lui Barnabas, măcar şi un lucru cît de mic şi că Barnabas poartă singur vina dacă acest ceva nu-i aduce decît îndoieli, frică şi nicio speranţă”. În acelaşi timp, reducerea vieţii la aspectul ei material în loc să o uşureze, îi îngreunează  existenţa:

„Poţi să încurajezi cît vrei pe cineva care are ochii legaţi, îndemnîndu-l să privească prin cîrpa cu care-i legat la ochi, tot nu va vedea nimic”. Cu atît mai mult cînd ochiul conştiinţei e acoperit de încăpăţînare. Aşa-l vrea „autoritatea de la Castel” pe Barnabas  pentru care „e încă prea multă onoare care i se face dacă nu e lăsat să mucegăiască o viaţă întreagă într-un colţ întunecos al unui birou”. Viaţa „de-a Baba Oarba” e  regula generală, acceptată de cei ce preferă liniştea în locul  libertăţii, de cei curioşi „să cunoască” absurdul, în locul  Cuvîntului lui Dumnezeu  şi  de cei ce speră să-şi adapteze sufletul „porţilor iadului”. Frica e sentimentul dominant al înstrăinaţilor de Dumnezeu şi de oameni. După spusele lui K, Barnabas „nu de încurajare are nevoie, ci de ajutor”.

Excluderea lui Dumnezeu îndreaptă speranţele oamenilor către puternicii zilei  de care încearcă să se apropie prin mită, trafic de influenţă ori servilism.

Revoltătoare e docilitatea şi refuzul de a smulge răul din rădăcină de frica unui rău şi mai mare, or acesta nu poate fi evitat asftel, mai ales cînd vicleşugului i se suprapune teroarea. Kafka analizează cu subtilitate malefica metamorfoză, potrivit căreia nu numai specia umană îşi pierde prerogativele, ci  şi diavolul, din furnică  devine „furnico-leu”.

„Toată lumea rupea relaţiile cu noi” recunoaşte Olga. Încercările sătenilor de a stabili unele „punţi” sau de „a umbla cu jalba” (titlul unui capitol), ca şi „rugăminţile lor de a fi iertaţi” adresate Castelului sînt singurele lor reacţii, în general, neluate în seamă. Culmea înjosirii e să-i ceri iertare diavolului care te urăşte şi te minte; să te simţi vinovat  pentru micile incorectitudini faţă de el, asumîndu-ţi o vină imaginară, în speranţa că vei avea parte de unele avantaje! Nici măcar autorităţile nu ştiu care este vina „penitenţilor” şi îi întreabă cu insistenţă: „Dar ce anume să ţi se ierte?” întrucît nu există nicio ticăloşie a oamenilor care să-l supere pe supremul ticălos.

K alege alternativa îndepărtării de Dumnezeu Creatorul, Care ne iubeşte şi nu ne înşeală. El e cel care optează pentru viaţa în mijlocul unei societăţi fără Dumnezeu. În deplină imoralitate, în care nici măcar vina nu li se  recunoaşte, oamenii  apelează la „inima miloasă a unora dintre funcţionari, deşi aceştia nu-i puteau asculta în exerciţiul funcţiunii”. Mutilată spiritual, colectivitatea în care a intrat K  nu se indignează nici  în faţa batjocurii adresate ei de către slujitorii contelui Westwest. Păcat că tocmai Olga este cea care recunoaşte că „o minte sănătoasă n-are nevoie să intre în considerente complicate, ci ar fi văzut limpede”. Nimeni nu o bagă în seamă. Şi totuşi, în alţi termeni, ea reiterează teorema lui Georges Bouligand, care demonstrează că nu era nevoie de teorema lui Pitagora  pentru a demonstra ceea ce e clar de la prima vedere. Atît de adînc s-a înrădăcinat metoda raţională în  mintea oamenilor încît, în faţa celei mai clare evidenţe, aceasta, fără  demonstraţie, le scapă. La fel le scapă şi Adevărul, cînd e supus algoritmului minţii. Sordidul, în pată de ulei, tinde către abject: „Servitorii sînt oameni liniştiţi, răsfăţaţi printr-un serviciu uşor şi de aceea cam greoi”. „Să-ţi meargă ca unui servitor!” îşi urează unii altora funcţionarii şi într-adevăr la Castel servitorii sînt domni. Numai „înafară devin o gloată turbulentă, neascultătoare, dominată nu de legi, ci de instinctele ei nesăţioase. Lipsa lor de ruşine nu cunoaşte limite”.

În lumea fără lege, noile aristocraţii ieşite la suprafaţă din pleava societăţii explică deteriorarea pînă la scoaterea din funcţie a mecanismului social, dezordinea, neputinţa dar şi lipsa voinţei de a repara ceva: „Funcţionarilor cel mai mult le plăcea să-şi lichideze treburile de birou chiar în birt, sau în camerele lor, pe cît posibil în timpul meselor sau culcaţi în pat înainte de a adormi…” Lîncezeala, formalismul, satisfacerea plăcerilor, intrigile, dezinteresul şi somnolenţa sînt dominantele vieţii lor. Singura lor grijă e aceea de a nu face notă discordantă. „Totul nu este decît maşinaţie răuvoitoare (subl.n.), e drept foarte inteligentă, care se foloseşte de defectele relaţiilor dintre noi” – observă K. Într-o astfel de colectivitate numai Biserica poate îndrepta loucrurile dar,  în lumea de azi, între Aceasta şi noi se interpun psihologii,  psihiatrii, directorii de opinie, politicienii etc. „Măsurător” de profesie, K e nevoit să admită că, în pofida specialităţii, nu  poate măsura „cît înseamnă pentru Frieda smulgerea ei de lîngă Klamm”. Toată ştiinţa lui se loveşte de zidul incomensurabilelor. Problema nu e nouă şi a fost încă din secolul al XVIII-lea abordată de matematicienii şi filosofii interesaţi de erorile măsurătorii. Hibrizii rezultaţi din posedarea oamenilor de către duhurile potrivnice nu încetează a juca rolul nefast al surselor de gîndire vătămătoare, aşa cum,  spre exemplu, secundanţii, retrezindu-i Friedei unele amintiri, îi strecoară iluzia că viaţa prezentă poate fi o retrăire a trecutului.  Prin astfel de gînduri mincinoase, profitorii credulităţii scornesc noi secte sau religii, totemuri şi tabu-uri conceptuale subminînd Dreapta şi adevărata credinţă.

„Ne jertfim sănătatea, fără să ne dăm seama imediat, pentru lucruri, care zău că nu merită”, recunoaşte K şi, obosit de această zbatere fără rost, renunţă la somnifere în favoarea alcoolului, deşi nu aceasta este soluţia. Atmosfera în care K încearcă să răspundă convocării lui Erlanger devine onirică şi uşor de încadrat printre manifestările alcoolismului patologic. „Patul ăsta trebuie să fie un adevărat deliciu” – constată cineva din preajmă. Somnul devine singura ţintă a epuizaţilor aflaţi pe un traseu existenţial fără sens iar fericirea e deturnată spre obiecte.

„Sînt foarte obosit” – mărturiseşte eroul nostru. Oare acesta să fie rezultatul eforturilor unei vieţi? Zădărnicia este evidentă şi inevitabilă, cînd existenţa cuiva e greşit motivată. Cea mai mare parte a timpului e consacrată  de către funcţionarii castelului, împricinaţilor care apelează la serviciile lor. „Interogatoriile nocturne” le storc ultima vlagă privîndu-i de somnul aducător de „fericire”. Vidul de comunicare e sesizat la Burgel pe care „cel mai bine îl adoarme o convorbire”. „Castelul” este „Tratatul  despre lucrul prost făcut”.

Exasperat, K se întreabă: „De ce sînt toate astea? De ce sînt toate astea?”, iar ecoul răsună pînă în zilele noastre. Noua şi ultima fericire găsită de arpentor e starea dintre somn şi veghe, în care întreaga povară a vieţii pare uşoară: „Un cuvînt după celălalt îi pătrundea în auz, dar scăpase de supărătoarea conştiinţă trează, se simţea liber”. Aici e tot secretul: să scapi de toate, de lume, de Dumnezeu, de tine însuţi. Să nu dai nimănui socoteală.

Conştiinţa e principalul duşman de care nu poţi scăpa decît gustînd din fructul oprit al libertăţii sinucigaşe. Nimic nu durează dacă e construit pe minciună  dar, pentru a supravieţui, aceasta recurge la fardul absurdului. Chiar şi funcţionarii iadului ajung să simtă absurditatea sistemului pe care-l susţin. Acelaşi Burgel e cuprins de mirare cînd constată că mai există oameni care reuşesc să se strecoare prin această sită malefică în care rămîne majoritatea împricinaţilor: „Ce grăunte mărunt, deosebit de abil şi constituit într-un fel ciudat sau cu totul precis ar trebui să fie un împricinat pentru a trece prin această incomparabilă sită!” Mirarea sa e justificată dacă, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, doar 1/10.000 reuşeşte. Sita în care diavolul îşi prinde victimele este lumea secularizată. Numai „grăuntele de muştar” (Cf. Mat. 17,20) al credinţei poate trece prin ochiurile ei.

Apelînd la paradox, Kafka abordează fundamentala temă a fericirii. Prin Burgel aflăm care este taina acestei zguduitoare naraţiuni. El spune:  „Ce sinucidere poate fi fericirea”. Adevărul irumpe din inima străpunsă a autorului în chipul unei apoftegme.

Gîndindu-ne la numeroşii K, la numărul lor copleşitor, înţelegem cum din inconsistenţa, din efemeritatea, din caracterul iluzoriu al fericirii majorităţii Satana împleteşte funia sinucigaşului colectiv. În virtutea indelebilei unităţi Viaţă-Fericire, cînd sensul celui de al doilea termen e deviat, cînd conţinutul său e falsificat, primul termen îşi pierde sensul pentru că viaţa nefericită nu e viaţă. În tentativa de a defini adevărata Viaţă nu putem evita recursul la predica de pe Munte a Mîntuitorului, în care descoperim că cele nouă criterii ale Fericirii dau definiția Vieţii.

Împlinind criteriile adevăratei Fericiri, omul îşi aşează temeliile adevăratei Vieţi. În afara  celor nouă criterii nu există nici Viaţă, nici Fericire. Locul acestora a fost luat de minciună, iluzie şi simulacru ca în „Castelul”. Personajele nici nu mor, nici nu trăiesc, nu sînt fericite, nu sînt adevărate şi toate acestea pentru că nu îndeplinesc minimele criterii ale omenităţii. Adevărata viaţă începe după moarte, dar ea depinde de cea trecătoare. Dacă, după Botez, omul respectă criteriile neo-testamentare ale Fericirii, e cu adevărat viu încă de aici. Viaţa aceasta pune temelia adevăratei Fericiri, definitorii pentru Viaţa veşnică. A trebuit să curgă sîngele divino-uman al Mîntuitorului, ca omul să vadă că nu cunoaşterea binelui şi a răului îi aduce Fericirea, ci „să Te cunoască (omul – n. n.) pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis şi aceasta este viaţa veşnică. (Cf.Ioan 17,3).              Cînd omul are o imagine clară asupra Fericirii, suferinţa se retrage în planul doi sau,  cu o astfel de motivaţie clarificatoare, încetează. Paradoxal, zugrăvirea în chipul unui castel a unei Fericiri deturnate trezeşte interesul pentru adevărata Fericire, care este cea descrisă de către Mîntuitorul. „Castelul” rămîne în urmă ca o fata morgana a celor ce se încăpățînează să cucerească cu orice preţ o fericire imaginară. E simbolul bogăţiei şi al puterii folosit ca momeală de către Potrivnicul. Motivîndu-şi greşit existenţa, K muşcă momeala. Oricît de îmbietoare ar fi, motivaţiile potrivnicului trebuie de la început respinse.

Cum e posibil aşa ceva? Numai avînd la îndemînă, de la bun început, cea mai puternică motivaţie – Motivul motivelor, Crucea duhovnicească, pe care Mîntuitorul ne îndeamnă să o luăm în mîinile noastre (Cf. Mat. 16,24; Marcu 8,34). Îţi iei duhul în mîini, atunci cînd  pui în  sarcina faptelor tale întreaga responsabilitate a  modului în care decizi să trăieşti. Or, duhul vieţii este stîlpul persoanei agăţat de Ceruri prin cele trei braţe ale sale: credinţa, nădejdea şi dragostea (crucea roadelor darului), aşa cum vedem în centrul bisericii candelabrul atîrnat în trei lanţuri. „Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru” (Ioan 8,21) – ne avertizează Mîntuitorul, Care nu ne abandonează, continuînd: „Dacă veţi rămîne în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei” (Ioan 8,31). Cu niciun preţ nu ne vom despărţi de Crucea Vieţii, a Cuvîntului şi a Adevărului, chiar dacă şi mai ales atunci cînd sîntem bătuţi în cuie pe Ea, pentru că numai astfel nu vom fi luaţi de valul  justificărilor  unui eventual eşec existenţial.

„Felurite sînt căile pe care le bat oamenii. Cine le urmăreşte şi le compară, va vedea ivindu-se configuraţii ciudate; configuraţii ce par a ţine de acea mare scriere cifrată ce poate fi întrezărită pretutindeni, pe aripi, pe coji de ouă, în nori, în zăpadă, în cristale şi în concreţiuni minerale,  în apele încleştate de îngheţ, înlăuntrul şi în afara munţilor, plantelor, animalelor şi oamenilor, în luminile cerului, în lamele de răşină  sau sticlă pe care le atingem sau le supunem frecării, în pilitura de fier a magnetului, în ciudatele conjuncţii ale hazardului. În ele se lasă presimţită cheia acestei miraculoase scrieri, gramatica ei” (Novalis, „Discipolii La Sais”, „Heinrich von Ofterdingen”, Edit.Univers, Bucureşti, 1980). Novalis are intuiţia  „obiectelor fractale“ ale lui Benoit Mandelbrot, a căror citire impune ieşirea din tiparele cunoscute ale înţelegerii şi comunicării.

„Miraculoasa scriere” a lui Novalis  aminteşte  descoperirea unui limbaj dincolo de cuvinte, aparţinînd ierarhiilor divine, pe care Sf. Apostol Pavel îl menţionază în termenii următori: „a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4)  or, acestea aparţin  stărilor superioare ale fiinţei umane, sfinţeniei. „Iisus Hristos e modelul după care şi puterea prin care lumea se creează din nou, se desăvîrşeşte, reaşezată pe linia destinului ei transcendent” spune N. Crainic, întărindu-ne convingerea că numai prin Iisus Hristos şi prin Cruce, ca „sfînta privire a sfinţilor” (Ac. Sf. Cruci), totul devine lizibil. Ceea ce pentru Novalis e „fecioara cufundată în somn, după care tînjeşte spiritul”, pentru K e castelul contelui Westwest.

Ca să pui întregul parcurs al lui K pe seama „destinului” înseamnă a da substanţă unui cuvînt, atribuindu-i în mod eronat o „forţă supranaturală care ar hotărî în mod fatal şi irevocabil tot ce se petrece în viaţa omului” (DEX, 1975 , 255).

O astfel de forţă predestinatoare nu există. A atribui „destinului” un rol determinant înseamnă a scorni o motivaţie inexistentă prin interpunerea între om şi Dumnezeu a unui dumnezeu mai mic. Pe seama rolului imperativ acordat în chip greșit aceastei născociri sînt puse erorile şi eşecurile în căutarea unei justificări. O credinţă strîmbă, o speranţă deşartă şi o iubire înşelătoare înseamnă o cruce schimonosită şi, în consecinţă, un „destin nefericit”. K rătăceşte  undeva, departe de „dumnezeiescul aşternut al picioarelor” (Icos 1, Ac. Sf. Cruci)  pe cărările întortocheate, dar de el alese, ale vieţii. Lipsit de „arma cea nebiruită”, nu poate „zdrobi capetele balaurilor” înţelegători, asistînd neputincios la atacurile „taberei demonilor cea cu tot felul de săgeţi întrarmată” (Ac. Sf. Cruci). Orbecăie în noaptea acestei vieţi, fără a se putea salva pe „scara cea pe înălţime rezemată, mai înainte oarecînd arătată” (Icos 2, Ac. Sf. Cruci).

„La dulceţile celor necuvîntătoare m-am plecat, Iisuse şi necuvîntător m-am făcut asemănîndu-mă lor…” (Sf. Teoctist Studitul, Canonul de umilinţă către Domnul nostru Iisus Hristos, cîntarea a 8-a).  Aşa ar suna şi mărturisirea lui K, dacă, asemenea celor ce s-au lepădat de Dumnezeu, n-ar fi devenit rob al diavoleştii batjocuri. Şi totuşi aceşti nefericiţi au şi ei o bucurie şi anume, după spusele lui Burgel, cea stîrnită de împricinaţii care apelează la ei, dîndu-le ocazia de a-şi exercita „abuzul de putere”. E bucuria de a putea „să pătrundă în biata lor viaţă orientîndu-se în ea ca în proprietatea lor şi suferind împreună cu ei, doleanţele lor zadarnice”. Această diabolică bucurie îi îndeamnă „chiar să le iasă în întîmpinare” celor care „nu au altceva de făcut decît să-şi formuleze doleanţele a căror împlinire e de-acum pregătită,  ba chiar împlinită..” Devenind, în felul acesta, prietenul omului, potrivnicul îl rătăceşte tot mai mult pe calea pierzaniei. Cum să nu fie diavolul de acord cu scopurile şi motivaţiile omului, de el sugerate? Nu-l contrazice, ba chiar îl încurajează şi i le împlineşte, pentru că are nevoie de el. Aşa se explică de ce, atunci cînd Dumnezeu nu-i satisface dorinţele pierzătoare de suflet sau capriciile, omul se supără, se îndepărtează de El şi se apropie de cel ce-i oferă trecătoare dar oportune satisfacţii. Nereuşita, suferinţa corect intrepretate pot fi semnul iubirii divine, care-l fereşte pe om de „fericirea sinucigaşă”.

Erlanger supralicitează dezumanizarea personajului principal, cerîndu-i să renunţe la Frieda în favoarea lui Klamm: „Sentimentele personale nu pot fi luate în seamă în astfel de cazuri, asta e de la sine înţeles… Şi aşa fac mult mai mult decît e necesar atrăgîndu-vă atenţia că, dacă vă purtaţi la înălţime în această chestiune măruntă, se poate să vă fie eventual de folos în viaţă şi în carieră” – îi spune acesta lui K. Traficul de influenţă şi şantajul sînt rotiţe importante ale manipulării unei societăţi satanizate, rezonînd cu meschinele motivaţii ale acesteia: „Uneori se dădeau aici porunci uşor de îndeplinit, dar această uşurinţă nu-l bucura pe K, pentru că suna ca o batjocură făcîndu-l să vadă cu ochii zădărnicia eforturilor sale. Poruncile treceau peste capul lui, cele favorabile ca şi cele nefavorabile şi chiar şi cele favorabile aveau desigur un nucleu nefavorabil. În orice caz toate treceau peste el, iar el era situat prea jos pentru a le modifica, dar încă pentru a le face să amuţească şi a obţine să fie ascultat pentru ce avea de spus. Ce să faci cînd Erlanger te reduce la tăcere printr-un semn?”

Kafka ştie ceea ce mulţi nu ştiu şi anume că roadele Pomului cunoştinţei binelui şi răului nu pot fi niciodată bune, pentru că sînt aducătoare de moarte: „chiar şi cele favorabile aveau un nucleu nefavorabil”. Ai un necaz, te plîngi de ceva, Potrivnicul a şi răsărit în faţa ta ca „spînul” din poveste. Văzîndu-te cu jalba în proţap, el se oferă să te ajute, nescăpînd ocazia de a te înşela. După Sf. Ignatie Breanceaninov, „înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr” (Sf. Ignatie Breanceaninov, „Despre înşelare” ,Schitul românesc Lacu, Sfîntul Munte Athos, tipărit la „Publistar”, Bucureşti, p.8). Plăteşti cu demnitatea, principala coordonată a omenităţii. Sukşin, într-o nuvelă, arată că panaşul victoriei duhurilor necurate e batjocorirea victimelor, pe trupul cărora ajung să cînte şi să joace. Întreaga operă kafkiană e plină de exemple de ceea ce omul n-ar trebui să facă. Ca avocat al diavolului, autorul joacă la două capete.

„Castelul” e un tratat de nefericire. Într-o lume fără Dumnezeu, hîrtiile stăpînesc oamenii, care ajung să le poarte în spate. În locul  vieţii, ei îşi asumă aparenţa, formalismul, formele fără fond. În  forfota stîrnită de purtătorii de hîrtii, dispare orice respect faţă de om şi exemplul „unuia dintre domnii de acest fel, care toarnă prin spaţiul de deasupra zidului un lighean întreg de apă peste omul de serviciu” e clar. Formalismul, vector al dezumanizării, acaparează întreaga energie umană, pentru ca, acompaniat de servilism, să frizeze grotescul: „Însuşi birtaşul «Curţii Domneşti», îmbrăcat în negru şi încheiat pînă sus, ca de obicei… părea să-şi fi uitat de demnitate, aşa de tare alerga”. Nu sîntem în iad  dar, cu siguranţă, în „porţile iadului”. Cu ce resurse se mai poate întreba eroul nostru, în hărmălaia stîrnită: „Dar ce am făcut?” Strivit de propria-i amoralitate, se simte inferior slujbaşilor castelului, cărora le recunoaşte „nemărginita lor delicateţe”. Lanţul erorilor lui K se  încolăceşte şi în jurul cititorului. „E adevărat că a asistat la distribuirea actelor? E ceva ce nimeni n-are voie să vadă, afară de cei ce participă la ea”.

Nu e de glumit într-o lume bîntuită în care, la fiecare pas, ţi-e  frică să nu greşeşti. Într-o lume normală, greşeala e îngăduită, eventual sancţionată în timp ce în cea descrisă e de neconceput, cu atît mai mult cu cît e nedefinită. Frica ţine atenţia trează în „porţile iadului”, unde normalul e socotit anormal, pentru că normalitatea diabolică e tocmai pe dos faţă de adevărata normalitate. În societatea secularizată omul rămîne perplex în faţa anormalităţii instituţionalizate.

K află că a greşit privindu-i pe funcţionari dimineaţa, neştiind că „sînt mult prea ruşinoşi şi vulnerabili pentru a se putea expune unor priviri străine”. Nu se încadrează  în  „respectul legii” şi nu pricepe „aristocratica lor delicateţe şi stăpînire de sine, inimaginabile la omul de rînd”. „E beat măgarul. Lasă-l să-şi facă somnul aici” – conchide birtăşiţa.

Chelneriţa Pepi încearcă să şi-l apropie pe K, părăsit de Frieda, dar „ce vrea el în fond şi ce om ciudat este! Spre ce tinde, care sînt lucrurile acelea importante care-l preocupă şi care-l fac să uite ce-i mai bun şi mai frumos?” (subl. n.) se întreabă ea. De altfel, e singura căreia îi vine ideea de a da foc „Hanului Domnesc”, demonstrînd astfel existenţa unor ultime pîlpîiri ale conştiinţei. Deşi pe scara socială ocupă o poziţie modestă, Pepi ştie ce înseamnă prietenia, recunoştinţa sau devotamentul, apropiindu-se cu cele două prietene ale sale de ceea ce trebuie să simtă adevăraţii oameni. Părerea potrivit căreia „e de preferat să fii cameristă decît chelneriţă”, este  rezultatul însuşirii noii scări de valori a unei morbide adaptări. Totuşi, campioana demersurilor susţinute de relaţii, dar de care depinde bunăstarea, rămîne Frieda. Acest lucru iese la iveală cînd, înlocuită fiind la tejghea de Pepi, stîrneşte regrete tuturor „fiindcă Frieda le învîrtea pe toate mai altfel. Le vedea pe toate şi pe fiecare în parte şi privirea pe care o mai păstra pentru fiecare, avea destulă putere ca să-l supună”. Acestea sînt noile virtuţi ale revoltaţilor împotriva lui Dumnezeu. Discuţia dintre K şi Pepi ne descoperă convingerea autorului: „Pe cît de necrezut ţi se pare, şi pe cît de puţin poţi acorda acest fapt cu imaginea pe care o ai despre lume şi funcţionărime şi nobleţe, şi efectul frumuseţii femeii, e totuşi adevărat”. Cînd „idealul” este un  construct imaginar, bazat pe false motivaţii, discrepanţa dintre el şi realitate este dăunătoare sănătăţii. „Klamm e cineva mai de seamă decît mine şi decît tine, şi decît toată populaţia satului” – îşi exprimă părerea un personaj oarecare. Epuizat, K îi mărturiseşte lui Pepi vina de a se fi „străduit într-un fel prea gălăgios, prea copilăresc, prea naiv să obţină ceea ce putea fi obţinut mult mai uşor”.  Părăsit de Frieda,  „în frig, fără ocupaţie şi fără cămin”, K e invitat de Pepi să locuiască la ea: „Dar oare e permis?” – se întreabă el în felul în care întreaga Europă de Est s-a întrebat jumătate de secol, deşi  răspunsul funcţionarior năimiţi să taie bucla motivaţională a oricărei iniţiative era: „Să nu se spună…” .

Bucla motivaţională a resemnării şi  inacţiunii,  alcătuită din întrebarea: „Oare e permis?” şi din răspunsul: „Să nu se spună…” stă la temelia „adaptării” posedaţilor spiritual şi încarceraţilor ideologic.

răspunsul       întrebarea

Fig. 3 Blocajul motivational al actului-cauză de inacțiune și resemnare.

Pentru Pepi fericirea înseamnă un pic de căldură umană: „Oh ce vesel va fi! De pe acum viaţa mi se pare mai suportabilă decît adineaori. Ascultă, nici chiar în trei nu ne-am plictisi, că doar trebuie să-ţi îndulceşti viaţa, ne-o fac ei destul de amară încă din tinereţe…” continuă chelneriţa.

Îndulcitorii, al căror simbol e „Şarpele Glycon”, fac suportabil cercul vicios al resemnării  şi al inacţiunii , prin plăcerea stîrnită. Singura soluţie prin care cercurile vicioase pot fi întrerupte, nodurile gordiene tăiate şi ieşirile din labirint găsite, este Sabia Duhului – Crucea.

Henriete şi Emilia, colegele chelneriţei Pepi, „nici ele nu doresc să plece de acolo… unde e cald şi stîmt, dar o să se strîngă mai tare. Ştiu că duc o viaţă mizerabilă dar s-au resemnat”. Plapuma resemnării ce acoperă deznădejdea poate fi înălzită de „un bărbat care să le apere în odaia comună, nemaifiind silite să iasă în frigul de afară, pentru a se zbate între oameni străini şi mari, numai pentru a-şi cîştiga existenţa”. Toate acestea însă, cu o condiţie: „Cînd stai la noi, să nu te arăţi nicăieri pe unde am considera noi că este periculos şi, în general, să asculţi sfaturile noastre. Acesta e singurul lucru la care eşti obligat… încolo însă eşti perfect liber…”

Încercările de evadare ale eroului  sînt tot atît de nepotrivite  pe cît  toate demersurile sale, şi nu reuşesc decît să-i pună înainte alte obligaţii şi mai mari, îndepărtîndu-l şi mai mult de ceea ce este cu adevărat important. În plus, el îşi impută că a supărat-o pe birtăşiţă şi, odată recunoscută această vină, îşi propune să „nu se mai întîmple niciodată să-i facă doamnei birtăşiţe alte neplăceri ca aceea de ieri”. La rîndul ei „doamna” îl face „obraznic şi laş”, interzicîndu-i orice comentariu asupra ţinutei sale. În final, K recunoaşte că „de fapt el nu se pricepe la rochii”. Absurd, grotesc, abject. Fragilitatea relaţiilor interumane e consecinţa inconsistenţei motivaţiilor. Vîrtejul acestora îl poartă pe K în hăul disperării, această groapă comună a depersonalizaţilor.

Un ultim brînci i-l dă birtăşiţa, cînd îi impune: „Că nu te pricepi la rochii e prea adevărat. Dar atunci încetează să mai judeci…” În lipsa unor reacţii normale, eroul, silit să dea un gir raţional absurdului, îl  legitimează. Atinge astfel punctul culminant al propriei destructurări.  Numai de la  „portiţa ce se află pe lîngă intrarea din strada laterală” mai poate veni ajutorul dat de Pepi. În aparenţă diavolul îi mai deschide o „portiţă” prin care aspirîndu-l, îl  reintroduce în caruselul motivaţiilor sinucigaşe.

„Dar unde se duce? Unde se duce?” strigă disperat Gerstaker, iar ecoul e dangătul de clopot al condamnatului la moarte. Nu fizică, ci existenţială judecata de care are parte e la fel de derizorie  ca cea din „Procesul” şi are loc în camera în care birtăşiţa îi cere socoteală:

– „Ce eşti în fond?

– Arpentor

– Ce-i aia de fapt?”

Cei doi se acuză reciproc de neadevăr: „Ţi-am spus că nu eşti numai birtăşiţă, ai şi alte scopuri în viaţă”. „Am numai scopul să mă îmbrac frumos, iar tu eşti un nătărău, ori un copil, ori un om foarte rău şi periculos. Du-te, hai, pleacă acum!” – îi strigă femeia ignorată, dar deloc  resemnată: „Mîine primesc o rochie nouă, poate că o să trimit să te cheme!” De asemenea judecată au parte cei ce iau viaţa în derîdere. Cu „mîine… poate…” Kafka reactivează cercul vicios al prizonierilor unei vieţi pe care motivaţia deşartă o transformă în viaţă deşartă…

 

(Ziua Sfinţilor Şapte tineri din Efes, 4.08.2011)

 

 

Nota redacției: Autorul articolului trimite la Castelul de Franz Kafka, Bucureşti,  Editura pentru literatură universală, 1969.