Fierăritul la Vălenii de Munte. Partea I – Metalurgia fierului. Vechimea și importanța meșteșugului
Tracii din cetatea carpatică, din Valea Dunării și de pe tărmul dobrogean al Mării Negre au început să cunoască fierul de Ia jumătatea secolului XII i.e.n. Pornit din Imperiul h*titilor — între Marea Caspică podișul Anatoliei — noul meșteșug înaintase treptat, pe de o parte spre Egipt spre nordul Africii, pe de altă parte spre Europa de sud centrală. Obiectele de fier si procedeele tehnice pentru confecționarea lor au ajuns astfel în spațiul carpatico-dunărean, fie pe calea de legătură din nordul Mării Negre, fie dinspre Grecia și Italia, fie dinspre nord-vest, dinspre Austria, unde descoperirile de la Hallstatt marchează până astăzi începutul primei faze a noii metalurgii pe continentul nostru. Dar indiferent de drumurile folosite abia după 800 i.e.n. minele de fier de pe teritoriul tării noastre au cunoscut o exploatare mai sistematică, marcând începuturile unei noi etape istorice. Din această perioadă s-au identificat în răsăritul Transilvaniei, la Doboseni (Odorhei), două cuptoare de topit minereu, circulare cu diametrul bazei de 80 — 90 cm și înăltimea de 60 — 100 cm, aidoma celor utilizate, în aceeași epocă, și în alte părti ale Europei: zgura, cărbunii si un disc de ceramică prin care se introducea capătul foalelor de mână pentru activarea focului, arată, până astăzi, activitatea fierarilor din Transilvania.
O dată cu jumătatea secolului V i.e.n. începe a doua etapă a fierului. Cu ajutorul uneltelor din acest metal, mult mai tare decât tot ceea ce fusese cunoscut până atunci, dacii, pe care Herodot i-a socotit „cei mai viteji și mai cinstiți dintre traci”, au creat treptat o remarcabilă civilizație, tot mai amplu dezvăluită de săpăturile arheologice. Importante fortificații din blocuri de calcar prinse între ele cu bârne de lemn dintr-un sistem caracteristic numit pe drept, „opus dacicum”, închizând întreagă zonă a munților Orăstie, unde se afla capitala, Sarmisegetusa: sanctuare rotunde sau patrulatere cu coloane de andezit; locuințe de lemn pe socluri de piatră, cu și fără pridvor, cu stâlpi frumos crestați; conducte și cisterne de apă; numeroase coase, seceri, târnăcoape, brăzdare de plug de tip dacic; râșnițe de măcinat cereale; unelte de dulgherie fierărie.
În lumea dacică, metalurgia fierului a fost bine cunoscută. Minereurile s-au scos cam din același locuri unde, ulterior, au funcționat minele romane; atelier-ele de prelucrare au fost numeroase, identificate în mai multe puncte, la Grădiștea Muncelului în apropierea cetății (70 diferite unelte), lângă Sarmisegetusa (400 obiecte), sau la Poiana în Moldova (datând ,mai ales din secolul I i.e.n. — I e.n.).
Făurarii au lucrat unelte agricole gospodărești (seceri, coase, cosoare, sape, topoare, securi, sepoaie, greble), instrumente de dulgherie, materiale pentru construcții (cuie, piroane, balamale ținte), arme (pumnale curbe, săbii, drepte sau curbe, vârfuri de săgeți sau lănci, și evident, sculele necesare fierăriei: nicovale, cleiti de felurite mărimi cu mânere alungite, potrivite pentru apucatul metalului înroșit în foc, ciocane, pile, crescătoare, nituitoare, dintiotoare, gauritoare). Forma evoluată a uneltelor, adaptată operațiunilor specializate ale meșteșugului, realizată cu eleganță cu evident simț estetic, dovedește treapta înaltă pe care se situa făurăria înaintașilor daci.
Sub stăpânirea romană s-a continuat în Dacia scoaterea și prefacerea minereului în minele de la Ghelar, Teliuc (Hunedoara) din munții Trăscăului (și astăzi în funcțiune): ele erau arendate direct unor particulari (conducerea ferrarium) exploatând, de obicei, munca sclavilor, uneori a populației liberi și furnizând probabil anual, administrației imperiale o cantitate de metal. Atelierele lucrau, aceleași obiecte unelte de fier ca pe vremea statului dac.
Viața populației romanizate din Dacia a continuat sub dominația trecătoare neamurilor migratorii. Orașele s-au pustiit și au dispărut aproape pe toată întinderea tării. Oamenii cei mulți trăind din munca lor zilnică — au rămas pe loc, în masă compactă, continuându-și îndeletnicirile pastrandu-și în felul acesta, graiul latin; ei au scos mai departe sarea din ocne; și-au lucrat vasele de ceramică; ei nu au încetat nici lucrul fierului, pentru cä de anumite unelte si arme au avut întotdeauna nevoie; pentru că au trebuit să-și cultive ogoarele, să se apere, să taie, să cioplească lemnul necesar la construcția locuințelor si ca sursa de căldură, pentru că au putut scoate minereu de fier mai în toate provinciile românești. În arcul carpatic în ținuturile de la Dunărea de Jos, s-a întâmplat la fel ca și în alte parți ale Europei unde, în vremurile atât de amestecate urmând destrămării statului roman, până la apariția noii orânduiri feudale (în secolele IV — IX), făurăria a fost, continuată de meșterii locali, folosind vechile procedee ale antichității, atât pentru extragerea minereului, cât și pentru prefacerea lui. Așa a fost și în Dacia, în răstimpul celor zece secole de migrații. În centrul Transilvaniei (secolele VI – VII) s-au găsit clești și dălți, un ciocan și o nicovală. Continuitatea și legăturile cu epoca romană se confirmă prin lexic. Faur — derivă nemijlocit din latinescul fober, în timp ce la făurar, sufixul “ar” este caracteristic limbii romane pentru a desemna un meșteșugar: permanența meseriei a asigurat pe aceea a termenilor fundamentali, corespunzători din latină.
Acești făurari au lucrat fierul (ferrum) incalzindu-l cu cărbuni (carbo- carbonius) pregătit de cărbunari (carbonarius), în cuptorul (costorium) de redus minereul. Partea centrală s-a numit vatră — nume rămas din fondul străvechi al limbii, anterioare cuceririi romane; zgura, rezultând din reducerea minereului, aparține aceluiași fond lexical. Focul l-au întărit cu ajutorul foiului sau a foalelor. Terminologia românească legată de fondul latin este consemnată într-un inventar din 1700 al fierăriilor de pe domeniul principelui Mihai Apafi; textul redactat în maghiară cuprinde numiri date direct în romănește: bucată, masă pe care curge ferul, două unelte numite forma și fundul, fața, o tablă făcută tot din fier, ursul, bucată mare de fier ce se scoate din cuptor și se bate obișnuit cu ruda pentru desprinderea zgureii, purtătorii, oamenii ce transportau minereul. Existența acestei terminologii este concludentă pentru continuitatea meșteșugului fierului în îndelungată epoca a migrațiilor.
La începutul epocii feudale s-a continuat scoaterea minereurilor din minele deschise încă din antichitate; pe măsură consolidării noii orânduiri economice și sociale, numărul a sporit. în Transilvania ele funcționau la Rimetea, Hunedoara, Cebza, Ghelar. În Moldova meșteșugul fierăriei a fost practicat fära întrerupere, folosind metalul obținut pe loc, cât și cel importat. Dimitrie Cantemir în „Descriptiv Moldavie” notează, existența unei mine cu fier în formă de ghiulele. Pentru Țara Românească mina principală a fost la Baia de Fier (baie, desemnând un loc de unde se scoate o bogăție a subsolului).
Încă de la finele secolului IX se vorbea în Panonia „de bunăstarea Tării Transilvaniei, unde stăpânea un român, Gelu, țara de dincolo de poduri, udată de râuri bogate cu pășuni întinse, cu aur fin, sare și alte bogații subpământene. Fierăritul a cunoscut aici, judecând după marele număr de obiecte ramase o mare dezvoltare: unelte agricole: fiare de plug, securi, săpăligi, rame de hârlețe; cuțite, topoare, clești; ciocane, foarfece, dălți, lacăte, arme. La începuturile vieții feudale, făurarii au continuat tehnica epocii romane. Bucăți de zgură, cărbuni, cuie, cuvite, unelte pentru câmp din secolul X- XI, au apărut și în săpăturile de la Ciurel (București), Alexandria, Dridu, Capidova. La Bucov lângă Ploiești, s-a identificat un atelier de fierărie, o încăpere aproape pătrată (4 x 4,50 m), cu pereții din bârne cioplit; lipite cu lut, o mare cantitate de zgură și lupe de fier pe podea (reducerea se efectua, probabil undeva în apropierea construcției), un ciocan, bine păstrat, cu ambele capete lucrătoare, fragmente de unelte și arme, o parte din fluierul foalelor, iar pe latura nord — pe la mijlocul e-o vatră de forma unui triunghi cu laturile egale, cu pereții refăcuți de șase ori, ceea ce arată o îndelungată folosire. Ca și în alte părți ale Europei, metalurgia extractivă nu era încă separată de cea prelucrătoare, operațiunile fiind succesiv îndeplinite de același meșter cu ajutoarele sale. Blocurile de minereu erau desfăcute cu ajutorul răngilor; uneori roca se încălzea în prealabil, apoi se uda cu apă rece, încât crăpa; bucățile mai mari erau astfel scoase, apoi spălate și fărâmate cu ciocanul de mână. Cuptoarele erau construite la fața solului, cu partea superioară, era bazinul săpat în pământ — pe unde se introducea minereul combustibilul — că o cuvă; în partea inferioară, era bazinul săpat în pământ cu deschizătură pentru scurgerea metalului. Tratat în prealabil, minereul era introdus în cuptor o dată cu cărbunele de lemn (mangalul); prin încălzire, avea loc, eliminarea umidității, descompunerea carbonaților, reducerea oxizilor de fier, carburarea fierului și formarea zgurii. Temperatura obținută în aceste cuptoare acționate de foale de mână — o arată analizele metalografice a obiectelor de la Garvau — Dinogetie — atingea 1000 C; rezultau astfel, în final, lupele de fier spongioase (o masă plastică poroasă) care se încălzeau din nou, atunci urmau sä fie prelucrate.
După 1300, procedeele tehnice metalurgice s-au perfecționat în Țările Române. încă din veacul XII, se folosiseră în Styria, Silezia, Moravia și Franța, foale și steampuri acționate hidraulic; ele vor deveni frecvente în secolul următor. Pentru satele românești utilizarea râurilor Ia morile de cereale pentru măcinatul grăunțelor și obținerea făinii (toți termenii latini) nu constituia o noutate. Roțile de moară acționate prin puterea apei, cunoscute din epoca romană, au continuat a fi folosite în Dacia — după toate probabilitătile — în secolul migrațiilor; o dovadă o aduc termenii latini legați de morărit (macină deriva direct din „machina” descrisă de Vitruvius în „De arhitectura”). De aceea, folosirea forței hidraulice la acționarea foalelor și a ciocanelor de bătut fierul, găsea în tarile române termenul pregătit. În cetatea — oraș Pacuiul lui Scare, pe malul Dunării (finele secolului XIII începutul celui următor) s-au aflat bucăți de fontă metalică, obținute, potrivit analizelor efectuate, în cuptoare de redus minereul unde temperatura urcase către 1350 — 1500 C, adică acolo unde foalele se puseseră, în mișcare cu ajutorul apei. Metalurgia extractive și reducătoare încep să se separe de cea prelucrătoare, elaborandu-se și un oțel cu aproximativ 0,3% carbon în pastă metalică, cum arată analizele obiectelor găsite la Suceava (Moldova). Activitatea de exploatare și prelucrare a fierului a continuat în secolele XV — XVI atestată de descoperirile de la Suceava, Iași, Probată, București, Targsor, Corei. În veacul XVII, extracția se făcea cu aceleași procedee. La Ghelar (Transilvania) unde mina aproviziona cinci fierării, uneltele obișnuite erau bara de fier pentru găurit piatra, ranga, cuiul (icul) pentru forțat roca, burghiu; ciocane, târnăcoape, uneori praf de pușcă pentru explozibil. în Țara Românească se foloseau aceleași unelte, iar când blocurile nu puteau fi desprinse din rocă, se încălzea puternic suprafață respectivă cu cărbuni aprinși: prin răcire, piatra crăpa și putea fi dislocată mai ușor. Alături de cuptoarele de veche tradiție s-au înălțat în secolele XVII și altele de dimensiuni mai mărit. Pe domeniul Hunedoarei, la Plosca, Fierăria Noua, Toplița, Nadrab și Limpert, câte două cuptoare — cohuri — de topit minereul erau grupate sub același șopron acoperit cu șindrilă. Foalele erau acționate alternativ de o roată mănata de apă. Uneltele curent folosite cuprindeau un clește cu mânerele lungi și un cârlig de fier cu coada de lemn, slujind la scoaterea din cuptor a masei de fier incandescente, o sapă, o țeapă pentru zgură, o greblă și o lopată pentru cărbuni, mai multe cașuri pentru transportul lor. Alături se afla însă un cuptor pentru încălzit fierul, în vederea prelucrării ulterioare.
O privire de ansamblu asupra originilor ne dezvăluie adevărul că încă din timpuri străvechi Prahova a găzduit generos vetrele permanenței istorice. Cercetările arheologice, cele mai numeroase și mai importante efectuate în ultimul timp, au scos la iveală valoroase mărturii în acest sens. Din rândul a peste 1000 monumente arheologice de cultură descoperite în prezent datând din paleolitic până în secolele XIV — XVI e.n. se evidențiază veritabile centre cu rădăcini adânci, în secolul strămoșesc, care atestă o continuitate de viață si civilizație. Ele sunt pe deplin edificatoare pentru istoria străveche a județului Prahova.
În cadrul procesului complex de definitivare a populației indo-europene de cristalizare a celor proto-tratice au dat impuls tehnicii prelucrării metalelor în zona de sud — est de Carpați, la sfârșitul neoliticului în perioada de trecere la epoca bronzului (cca 2500 — 200 i.e.n.). Din acele vremuri care corespund separării triburilor de păstori de cele de agricultori și închegării patriarhatului, sunt cunoscute în Prahova numeroase așezări în preajma apelor (Ploiești — Nord, Targsor, Gherghița, Vadu Săpat, Izvoru, Mănești).
Prin numărul și varietatea lor, vestigiile aparținând epocii bronzului (200 — 1200 i.e.n) indica dezvoltarea neîntreruptă a forțelor de producție, a transporturilor, a relațiilor de schimb.
Înflorirea civilizației s-a datorat îndeosebi practicării metalurgiei. Pe baza experienței acumulate anterior prin legăturile strânse cu marile centre metalurgice din Transilvania în sânul societății locale s-au generat treptat unelte de metal: securi de cupru în depozitul de la Sinaia, cele de bronz la Teișani la Drajna de Jos, seceri de bronz la Drajna de Sus, Olteni, Budureasca. De asemeneam un tipar fragmentar pentru turnat pandativi, descoperit la Tataru, turtiva de bronz si rebuturile din bogatul depozit de seceri de la Straosti, seceri de tip Drajna de la Drajna de Jos (cel mai mare depozit de bronzuri descoperit la sud – este de Carpați) justifica pe deplin ipoteza unei activități metalurgice locale.
Metalurgia bronzului a constituit o etapa preliminară pentru însăși cunoașterea și dezvoltarea metalurgiei fierului pe prima treaptă a epocii fierului — Hallstatt — se mențin încă în uz unelte și arme de bronz. Există dovezi în zona Prahovei că fierul s-a folosit drept materie primă pentru confecționarea, îndeosebi a uneltelor agricole. Introducerea în uz curent a uneltelor de fier a însemnat o „revoluție tehnică” pentru epoca respectivă, fierul ajungând în scurt timp cel mai căutat și folosit. Edificatoare sunt brăzdarele de fier de la Tinosu și Coada Izvorului, secera de fier (Ploiești – Nord), cuțite, catarame, zăbale. Dezvoltarea uneltelor de fier a condiționat atât intensificarea agriculturii, cât și măiestria prelucrării metalelor.
Centrul meșteșugăresc proto-românesc de la Budureasca (Vadu Săpat) atinsese o dezvoltare remarcabilă, prefigurând rolul viitoarelor târguri medievale. Numărul ridicat de unelte specializate pentru producerea podoabelor de tip romano-bizantin (111 tipare, matrițe, clești, creuzete, gravoare) indică o intensă producție destinată unui popor, tradiții natabile în tehnologia metalelor, relații strânse cu civilizația din Bizanț. Aici s-au descoperit cuptoare de redus minereul de fier unelte pentru forjat fierul, piese semifinite, unelte agricole de dulgherit, nemoroase cuțite, s.a. Ulterior (secolul VIII — XI e.n.) meșteșugurile s-au dezvoltat Ia Mizil, Bucov (unde apar inscripții la un atelier de fierar) Targsor și altele centre românești vechi.
