Formarea numelor de sate din valea superioară a Bistriţei

Oana Poenaru

  1. Atestarea şi semnificaţia denominativă a oiconimelor (nume de comune)

În continuare vom face succinte referiri la aşezările umane din zona supusă cercetării, valorificând informaţiile provenite pe calea tradiţiei populare şi a documentelor. Aceste aşezări umane au reprezentat, de-a lungul timpului, unităţi administrativ-teritoriale de mare interes pentru zona geografică de referinţă şi nu numai. Deşi există aşezări umane dinainte de secolul al XVIII-lea şi din a doua jumătate a acestui secol, procesul de locuire a munţilor s-a amplificat şi s-a diversificat, apoi condiţiile economice specifice secolului al XIX-lea au stimulat o puternică dezvoltare a economiei rurale din această regiune. În aceste condiţii prielnice se poate vorbi de apariţia unor teritorii-nucleu, atestate în secolul al XVIII-lea sau mai înainte, care s-au transformat în cătune, iar cătunele, la rândul lor, şi-au consolidat statutul de aşezări umane de sine stătătoare. Astfel, noi grupuri de case, nuclee ale viitoarelor aşezări umane s-au concentrat în zone de mare interes economic pentru populaţia din acele vremuri.

Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat şi definitivarea sistemului de configurare geografică a aşezărilor umane din această zonă, adică din aria teritorială a Dornelor. Din cercetările întreprinse s-a remarcat faptul că majoritatea localităţilor rurale, atestate documentar în secolul al XVIII-lea sau cu o dăinuire mult mai veche, au rezistat trecerii timpului şi s-au dezvoltat, transformându-se în unităţi administrativ-teritoriale cu rol polarizator în teritoriu. Astfel, în acest cadru socio-geografic, a fost posibilă organizarea teritoriului, între anii 1862 şi 1864, după principiile moderne de la acea dată. Cătunul, satul, comuna şi mai târziu oraşul au fost nuclee administrativ-teritoriale care s-au impus ca unităţi administrative de sine stătătoare şi cu o mare rezistenţă în timp. Aşezările umane atestate documentar în secolul al XX-lea au luat naştere prin desprinderea din aria teritorială a vechilor sate. Din acest motiv, şi delimitarea lor teritorială a fluctuat în funcţie de acţiunea unor factori cu caracter subiectiv sau de conjunctură istorică, putându-se explica în acest fel de ce multe dintre aşezările umane cu statut de sat au revenit la condiţia lor iniţială (cătun) şi la matca teritorială a localităţilor din care s-au desprins.

În cadrul Bazinului Superior al Bistriţei, în prezent sunt incluse localităţile: Argestru (cartier al municipiului Vatra Dornei), comuna Iacobeni (cu satele Iacobeni şi Mestecăniş), comuna Ciocăneşti (cu satele Ciocăneşti şi Botoş), comuna Cârlibaba (cu satele Valea-Stânei şi Scoruşu) şi o parte din comuna Borşa. Majoritatea acestor aşezări umane sunt amplasate de-a lungul apelor.

Datorită faptului că vom face numeroase referiri la împărţirea administrativ-teritorială corespunzătoare oiconimelor pe care le vom analiza, considerăm că este oportun să prezentăm şi câteva repere ale evoluţiei administrativ-teritoriale şi etapele acestei evoluţii. Astfel, prima unitate administrativ-teritorială complexă este ţinutul, un rol important avându-l istoricii, deoarece aceştia delimitează „zonele geografice” extrăgându-şi informaţiile din documentele apărute mai târziu. Cercetând documentele, ţinutul Sucevei este atestat la 1472. Prima subdiviziune administrativă a ţinutului este ocolul, care a apărut menţionat mult mai târziu, pe la 1741, prin adaptarea la un nou conţinut al vechiului termen, care desemna satele din jurul cetăţilor, oraşelor şi a curţilor domneşti, aflate în poprietatea domnului. Această subdiviziune reprezenta o grupare de sate subordonată administrativ unui ţinut şi urmărea să faciliteze strângerea de biruri de către vistierie, dar ea nu a fost pur convenţională, deoarece hotarele ocoalelor se stabileau, de cele mai multe ori, după criterii geografice şi istorice, delimitând microzone în care existau vechi legături economico-sociale între sate (situate pe o anumită vale, în jurul unui oraş, în regiuni de frontieră (cum era Câmpulungul Moldovenesc). Revenind la discuţia referitoare la ţinuturi, este important de remarcat că acestea nu au apărut toate în acelaşi timp, ci s-au format treptat, printr-o delimitare progresivă a zonelor de influenţă ale târgurilor, şi nu „prin cuceriri şi alipiri de regiuni una de alta”[1], preluând de cele mai multe ori numele acestor zone de influenţă. În anul 1769, pe timpul lui Constantin Mavrocordat, apar câteva ţinuturi mai mici, în regiuni de graniţă, dintre care şi Câmpulungul Sucevei (desprins din ţinutul Sucevei). La sfârşitul războiului ruso-turc (1769-1774), Moldova pierde ţinuturile Câmpulungul Sucevei, Câmpulungul Rusesc, aproape întregul ţinut Cernăuţi şi cea mai mare parte a ţinutului Sucevei, care din 1776 vor forma ducatul austriac al Bucovinei. Din anul 1803 s-a păstrat de către austrieci o condică generală care conţine o serie de tabele de sate, repartizate pe ţinuturi şi ocoale şi în care sunt menţionaţi birnicii, oamenii fără bir, proprietarii, dându-se şi informaţii concise referitoare la îndeletnicirile locuitorilor şi la calitatea „locului de hrană”. Tot în această condică este menţionat faptul că oraşele de reşedinţă sunt cercetate în cadrul ţinuturilor, iar târgurile de mai mică importanţă, în cadrul ocoalelor.

Câmpulungul Moldovenesc este menţionat prntru prima dată la 14 aprilie 1411, când Alexandru cel Bun dăruieşte mănăstirii Moldoviţa satul Vama. Atunci se vorbea de „satul Câmpulung”, situat mai sus de Vama[2]. În decursul timpului, Câmpulungul n-a fost doar o localitate ca oricare alta, ci capitala unui ocol, astfel încât, în jurul lui se aflau situate câteva sate care depindeau de el. Hotarul ocolului Câmpulungului Moldovenesc nu a fost uşor de stabilit, deoarece munţii se alăturau unii lângă alţii într-o serie nesfârşită, iar într-o parte se afla frontiera ţării Moldovei, unde se disputau teritoriile limitrofe. Este important de precizat frontiera acestui ocol pentru că o parte din satele aflate în cadrul Bazinului Bistriţei Aurii au făcut parte din acest ocol sau au reprezentat graniţa lui. Dintre hotarele ocolului ne interesează „hotarul de nord care începea la Pârâul Hurghiş şi care se varsă în Moldova mai sus de comuna Vama, de aici la Opcina Feredeului, apoi se continuă în linie dreaptă spre comuna Moldova Suliţa, apoi drept spre vest până la râul Bistriţa, la nord de localitatea Chirlibaba (Cârlibaba). Mai la nord de acestă linie se afla braniştea Putnei, apoi de la Chirlibaba linia de hotar o lua pe Bistriţa la vale până la gura Pârâului Deaca. De aici, pe cursul Deacăi în sus până la obârşia Coşnei, care se varsă în Teşna Împuţită”[3]. Satele ocolului Câmpulung cunoscute până la anul 1775 erau în număr de treisprezece, repartizate astfel: pe valea Moldovei se aflau şi se află şi în prezent localităţile Câmpulung, Sadova, Pojorâta, Fundu-Moldovei; pe valea Dornei, Dorna pe Gimalău, Dorna şi Dorna-Căndreni, iar pe valea Bistriţei, Ciocăneşti, Iacobeni, Păltinişul, Şarul Dornei, Holda şi Crucea. La 1793 ţăranii câmpulungeni au susţinut că strămoşii lor, lăzuind pădurile, au întemeiat satele care mai târziu au alcătuit Ocolul Câmpulungului, prima aşezare fiind chiar Câmpulungul, apoi au urmat satele situate pe valea Moldovei. Satele de pe valea Bistriţei şi a Dornei au apărut mai târziu.

Dispariţia unor sate şi scăderea numărului populaţiei, mai ales între anii 1775 şi 1776, s-a datorat în principal emigraţiei, întrucât populaţia românească s-a refugiat în Moldova de frica stăpânirii străine.

Între 1820 şi 1887, numeroase nume de sate s-au format de la numele proprietarilor, modificându-se o dată cu schimbarea acestora din urmă, astfel încât ascensiunea socială a proprietarului, trecerea satului în proprietatea soţiei sau a urmaşilor, vânzările sau cumpărările de sate, toate aceste detalii se reflectau în denumirile satelor. La 1862 se vorbea despre „celula” administrativă, comuna. La rândul ei, comuna poate fi urbană sau rurală, ca şi satele: sate propriu-zise şi cătune, cu un număr mai mic de 100 locuitori, fiind stabilite prin lege. Cam prin anii 1864, sistemul comunal începe să fie aplicat în Bucovina şi în Transilvania. În Bucovina comunele se diferenţiază în două categorii: comunele locale (care au mijloace suficiente de întreţinere) şi comunele asociate (care trebuie să se asocieze între ele pentru a avea mijloacele necesare de întreţinere). La acestea se mai adaugă teritoriile domeniale, numite şi moşii cu administraţie specială, care formau unităţi administrative locale, suportând aceleşi sarcini ca şi comunele propriu-zise. Tot în acea perioadă, diviziunea superioară comunei era ocolul, iar a ocolului, districtul. Alături de satele propriu-zise erau înregistrate şi unităţi cu populaţie mai puţină: cătunul şi odaia sau târla, iar oraşele aveau un statut distinct în raport cu districtele în care se aflau. În 1932 se desfiinţează comunele cu locuitori prea puţini, iar satele lor sunt integrate comunelor vecine, în funcţie de distanţe, căi de comunicaţie şi de specificul geografic al fiecărui sat. La 26 iunie 1940 U.R.S.S. încorporează Basarabia şi nordul Bucovinei, iar la sfârşitul lui august, Ungaria ocupă un imens triunghi din Transilvania, incluzând şi satele din Bazinul Superior al Bistriţei, instituindu-se astfel o nouă macrodiviziune, anume provincia (Basarabia şi Bucovina). În 1950 împărţirea administrativă preia sistemul sovietic al raionării teritoriului, astfel încât, un prim rezultat al acestei reforme a fost creşterea considerabilă a centralizării administrative. Alte consecinţe ale acestei reforme au fost că s-au şters brutal toate amprentele pe care le lăsase istoria asupra unităţilor administrativ-teritoriale, fiind ignorate nu numai limitele vechilor judeţe, dar şi cele ale provinciilor istorice. De asemenea, o altă consecinţă a fost aceea că s-au eliminat unele categorii socio-geografice naturale, cum ar fi: cătunul, suburbia şi oraşul.

Pentru a nu se crea confuzii referitoare la împărţirea administrativ-teritorială a localităţilor, este foarte important ca textele oficiale să-şi raporteze informaţia la ultima împărţire administrativă rămasă în vigoare, ţinându-se seama şi de schimbările făcute între timp până la apariţia lor. Spre deosebire de perioada veche, când singurele decalaje temporale constatate sunt cele între localizările documentelor referitoare la moşii şi cele ale catagrafiilor, care privesc satele propriu-zise, în perioada modernă, abaterile sunt un lucru obişnuit.

1.1. Argestru

Argestru este numele unei suburbii a municipiului Vatra Dornei, suburbie care înglobează satele Hajul şi Pietrosul [ÎMP. ADM. (1965), 197; IND. (1956), cf. ÎMP. ADM. (1965), 240; Legea (1968), 1640].

Emil Grigorovitza, preluând datele unei statistici din 1896, atestă, în Dicţionarul geografic al Bucovinei, existenţa localităţii Argestru ca fiind „un cătun, situat pe valea Bistriţei, pendinte de târgul Dorna-Vatra, districtul Câmpulung. La 1896 avea 213 locuitori români, gr-or., o şcoală populară cu o clasă şi un cimitir cu capelă”[4]. Eduard Fischer, în Topografische Beschreibung der Siedlungen, în vol. Die Bukowina, apărut la Cernăuţi, în anul 1889, reconfirmă statutul de sat al acestei localităţi[5]. În diverse documente, oiconimul Argestru apare începând cu anul 1896, apoi continuând cu anii 1898, 1899, 1907, 1908, 1925, ca fiind numele unui sat înglobat în Vatra Dornei, pentru ca după această dată să nu mai apară, însă, începând cu anul 1956 şi până în prezent, apare ca suburbie a oraşului Vatra Dornei[6]. În prezent, localitatea Argestru, delimitată la nord de hotarul comunei Iacobeni şi la sud de cel al cartierului Chilia, are acelaşi statut: de suburbie a municipiului Vatra Dornei.

La 1804, câţiva locuitori din Vatra Dornei se plângeau autorităţilor că li se luase o moşie „la Argestru, la moara împărătească”[7]. În urmă cu 400 de ani, prin aceste locuri erau numai păduri, dar, cu timpul, oamenii au venit şi au populat aceste locuri, în special din Ardeal şi din Regat: „locuitorii, în număr de 1009, se numesc argestreni şi se consideră a fi munteni şi bucovineni. Înainte de război, în sat au fost câteva familii germane. Prin Argestru trece Bistriţa Aurie, în care se varsă pâraiele: Argestru, Haju, Bâtcii, Fieru, Ţibăului, Runcului, Argestruţ, Pârlitura. În această localitate există dealuri (Coasta Bistriţei, Dealu Holburii, Ienăşănilor), izlazuri (Preluca Ţibău, Runcului, Coasta Giumalăului), iar munţii cei mai apropiaţi sunt: Giumalău, Rarău (spre sud), Ouşoru şi Bârnărelu. Părţile satului amintite sunt: La Bogheni, Centru satului, La Forfoteni, În Cerceni (dincolo de Podul Verde), Pisti Bistriţă”[8].

Această localitate este una dintre cele mai vechi din zonă. Prin însăşi geneza numelui de loc s-au păstrat informaţii referitoare la vechimea şi particularităţile de trai ale populaţiei din Dornele de odinioară. Din punct de vedere etimologic, Argestru înseamnă „loc populat cu argele, adică cu adăposturi umane semi îngropate”[9]. În ceea ce priveşte poziţionarea geografică, Argestru, ca aşezare stabilă, era delimitată la N de hotarul cu Arşiţa Dornei, iar la S se învecina cu localitatea Chilia. În decursul timpului, în partea de răsărit a satului, în zona păşunilor subalpine, a apărut o stână care a impresionat prin mărimea ei şi prin calitatea produselor sale. Datorită acestor însuşiri, stâna a devenit cunoscută în împrejurimi, reprezentând, în acelaşi timp, şi un reper geografic bine individualizat şi acceptat. Din acest motiv, şi localitatea Argestru şi-a legat existenţa de acest reper de evident interes economic, astfel încât vechea denumire (cea de Argestru) a rămas în umbră şi s-a însuşit în vocabularul limbii vorbite de populaţia autohtonă apelativul care desemna noile realităţi social-economice din zonă, adică Dorna din Josul Stânii[10]. Această denumire a fost utilizată mai mulţi ani, cea veche circulând în paralel. Astfel se explică de ce pe harta cartografului Buschel, datată între anii 1773-1775, se indică localitatea Dorna Dinjosteny pe teritoriul Argestrului de astăzi. Aceste date de factură cartografică sunt susţinute şi de atestări cu caracter istoric, publicate în Topografia Bucovinei, apărută în 1895, de Daniel Werenka, şi în Monografia Bucovinei, de George D. Catargi şi colaboratorii săi. Cu timpul, stâna care a generat schimbări în denumirea iniţială a localităţii a dispărut, şi astfel s-au creat condiţii de revenire a aşezării la vechiul nume, cel de Argestru. Apoi, după ce târgul Vatra Dornei a devenit oraş, la 17 decembrie 1907, satul Argestru, înglobând localităţile Haju şi Pietrosu, a devenit suburbie a acestei aşezări urbane. În prezent, localitatea Argestru este delimitată la nord de hotarul comunei Iacobeni şi la sud de cel al cartierului Chilia.

Numele satului provine de la numele pârâului, fiind determinat de prezenţa unui mare con de depunere, prin acumularea unor materiale la gura de vărsare. Izvorul pârâului apare sub forma Obârşia Agiastrului, într-un document din anul 1794. (BĂL., NDC., 59).

1.2. Iacobeni

Comuna Iacobeni se află situată în bazinul hidrografic al râului Bistriţa Aurie, cuprinzând sectorul de vale, cu albia majoră şi terasele, arie în care se află situat satul Iacobeni şi zone de versant şi culme, pe dreapta Bistriţei Aurii, acestea aparţinând Munţilor Suhardului, iar pe partea stângă, Obcinei Mestecănişului, până la pârâul Puciosul şi, în aval, până la Masivul Giumalău. Începând din Pasul Mestecăniş, în aval de bazinul pârâului Puciosul se află satul Mestecăniş. Spre aval, dincolo de defileul de la Haju, începe Depresiunea Dornelor. Localitatea Iacobeni se află pe valea Bistriţei Aurii, la 15 km de confluenţa acesteia cu Dorna. Comuna se învecinează spre nord cu comuna Ciocăneşti, spre nord-est cu comuna Fundu Moldovei, spre est cu comuna Pojorâta, spre sud cu oraşul Vatra Dornei, iar spre vest cu comuna Dorna Candrenilor.

Numele localităţii Iacobeni provine, conform tradiţiei, de la un cioban maramureşean, Iacob, care, după ce s-a stabilit în zonă, a ajuns să aibă mari turme de oi şi vaci, devenind şi un cunoscut negustor de vite. În susţinerea ideii legendelor locale vin şi o serie de documente care atestă faptul că neamul Iacobenilor era destul de numeros în rândul locuitorilor satului. Astfel, în anul 1751, cinci bătrâni din neamul Iacobenilor (Andrieş, Gavril, Lupu, Petru şi Simion Iacoban) certifică moşia neamului Iacobenilor[11]. Numele apare menţionat şi într-o scrisoare adresată Comisariatului Sucevei de către locuitorii din Iacobeni, în care aceştia se plâng de faptul că nişte colonişti nemţi le stricau poienile[12]. Într-un document din anul 1804, locuitorii comunei Iacobeni se plângeau către împărat contra lui Manz, posesorul ocnei de mangan din Iacobeni, care îi deposeda pe ţăranii români, fără a le da în schimb alte locuri: „un tot satul Iacobina locuitori răzăş moşinaş din strămoş şi moşii noştri ce am fost aşăzaţi întru acel loc cerim milă din a sa împărătească bogată vistierie spre a noastră arătare din nevoi”[13].

În încercarea de reconstituire a populării acestei localităţi se zice că „mai întâi au scoborât aici două familii din Petrova Maramureşului, una cu numele de Iacob, care s-a aşezat în aval de confluenţa Bistriţei cu Pârâul Puciosul şi alta cu numele de Bodea, care s-a aşezat pe valea Pârâului Puciosul, iar după anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, din Maramureş au mai venit şi alte familii cu nume ardeleneşti: Ardelean, Rogojan, Moroşan, Drăgan etc.”[14]. Conform recensămintelor realizate, în anul 1774 erau 27 de familii cu numele de Iacoban, în timp ce, în anul 1970, numărul lor a crescut la peste 40 de familii cu acest nume.

Iacobeniul apare menţionat încă din Evul Mediu, când se pare că se afla pe un drum secundar tătărăsc (toponim existent şi în prezent: Culmea Drumul Tătarilor), care lega Vatra Dornei de Câmpulung, peste Mestecăniş, prin Plaiul Tătarilor. Începând cu anul 1779, autorităţile habsburgice constituie o comisie de cercetări geologice care face sondaje în mai multe zone, sperând să redescopere o mină de argint folosită de localnici până în vremea tătarilor. Astfel, P. Gaspari din Zips, împreună cu câţiva funcţionari militari şi civili, sondează între anii 1779-1783 mai multe zone în speranţa că vor descoperi unele zăcăminte de aur şi argint, însă fără niciun rezultat. În acelaşi timp, Johann Paul Hoffman, ocupându-se de construirea drumului spre Bistriţa, redescoperă minele de mangan şi fier de la Iacobeni. Aceste mine au fost construite de Anton de Manz, originar din Styria. El săpase patru puţuri, din care cel mai abundent era cel din Valea Stânei[15]. Cu această ocazie se înfiinţează, în anul 1786, minele de la Iacobeni. Începând cu această dată sunt aduşi mineri din zona Zips şi se construieşte un furnal înalt de 8 m. Cu această ocazie, coloniştii primesc terenuri pe Suhard, păşuni, fâneţe, urmând să plătească o taxă modestă[16], astfel încât se înregistrează la această dată 14 familii catolice cu 71 de membri, iar între 1786-1787 au mai sosit 30 de persoane (25 bărbaţi şi 5 femei) de religie protestantă, evanghelică. Însă „din cauza condiţiilor grele, rudimentare de extracţie şi afânare, a lipsei de muncitori calificaţi, a drumurilor rele, precum şi a lipsei de capital şi a neîntreruptelor războaie”, întreprinderile montanistice nu s-au putut menţine şi dezvolta, fapt pentru care în anul 1795 au fost închise[17]. În 1796, terenurile miniere şi „fabrica de fier” de la Iacobeni au fost cumpărate, cu ajutorul statului, de industriaşul Anton Manz von Mariensee, pentru suma de 300.000 de florini. Acesta, văzând că locuitorii autohtoni nu mai erau receptivi la activitatea minieră, preferând „a trăi la locul lor”[18], aduce băieţi din Zips şi întemeiază, începând cu 1784, coloniile de „ţipţeri” de la Iacobeni. De asemenea, construieşte 280 de case pentru mineri, magazine de alimente, un furnal nou, două ciocane sau malaxoare de pisat minereu, forje, conducte de apă pentru răcire. În acelaşi timp, continuă prospecţiunile geologice, descoperind în anul 1797 zăcăminte de plumb şi argint la Cârlibaba. În 1818 se construieşte şi o biserică de lemn, ortodoxă, cu hramul „Sf. Gheorghe”, care a funcţionat până în 1893, aparţinând de Ciocăneşti. Între anii 1786-1809 se construieşte şoseaua Iacobeni – Cârlibaba – Ţibău, care uşurează legătura cu Transilvania. În raportul său, von Spleny atrăgea atenţia că „Plaiul dintre Pojorâta şi Iacobeni şi muntele dificil de acolo poate fi făcut circulabil prin lărgirea şi netezirea drumului, prin poduri peste pârâul Putna şi peste mlaştini şi, în unele locuri, prin tăieturi. Între Iacobeni şi Dorna urmează aşa numită «Strâmtură» sau cărare îngustă în lungul malului Bistriţei Aurii, care trebuie lărgită prin tăierea muntelui”[19]. Din jurnalul de călătorie al împăratului Francisc I aflăm că în 1817 la Iacobeni erau 231 muncitori şi mineri, 126 lucrători la Cârlibaba, 67 la Eisenau, 11 la forja din Moldoviţa, 15 la Borşa, în total 1366 de persoane, din care 488 catolici, 611 protestanţi şi 267 ortodocşi[20].

Emil Grigorovitza preciza că localitatea Iacobeni aparţinea comunei rurale Câmpulung, aşezată pe ambele maluri ale Bistriţei Aurii. Suprafaţa era menţionată ca fiind de peste 50 km2, deoarece comuna se compunea din vatra satului, curat românească şi trasă mai mult pe partea muntelui, având două cătune (Ciotina şi Haşii) şi din coloniile germane stabilite în regiunea minieră din vale şi care compun atenenţele Manzthal, Eisenthal şi Pucios. Populaţia totală era de 3300 locuitori, din care doar 1000 fiind români băştinaşi, gr.- or., iar restul de 2300 erau colonişti germani parte catolici, parte evanghelici, inversându-se structura etnică a populaţiei. Comuna era străbătută de marele drum carpatin ce vine dinspre Câmpulung, trece spre Dorna şi leagă Bucovina cu Transilvania şi de şoseaua ce se îmbină de aici luând direcţia spre Cârlibaba şi trecând în Maramureş. Iacobenii au şi staţie de cale ferată a liniei locale Hatna-Dorna. Comuna este importantă prin stabilimentele miniere ce s-au înfiinţat de pe la 1872 din iniţiativa unor mineri bogaţi veniţi din Ungaria. Întreprinderea a trecut apoi în mâinile familiei Manz din Stiria, care la rândul ei a adus între anii 1784-1798 colonişti numeroşi germani deprinşi cu lucrul la mine şi au fondat aici o industrie minieră foarte temeinică, ce s-a ţinut până la 1860. După o decadenţă destul de lungă, exploatările miniere, mai ales cele de mangan, au fost continuate de către stat, având ca locuri de căpetenie regiunile de la Arşiţa şi Puciosul. În Iacobeni se aflau o administraţie montană, uzine mari de fonderie şi fasonare de fier brut, apoi un ferăstrău mare de lemnării industriale şi cuptoare pentru fabricarea varului. Populaţia românească se ocupa cu plutăritul pe Bistriţa şi cu prăsila vitelor şi nu s-a amestecat deloc cu cea germană. La est de Iacobeni se găseşte plaiul Mestecăniş, peste care trece drumul european, iar în apropiere regiunea numită Valea Putnei. În anul 1896, Iacobeni era o moşie, cu administraţie specifică, aparţinând districtului Câmpulung[21].

Iacobeniul este satul de reşedinţă al comunei Iacobeni, situat geografic la N de oraşul Vatra Dornei. Localitatea, cunoscută sub denumirea de Iacobeni, era, prin configuraţia sa geografică, mai izolată şi avea o precisă delimitare teritorială. Acest oiconim apare menţionat în anul 1774, în Recensământul populaţiei Moldovei din anul 1774, I, p. 254, fiind poziţionat la sudul ţinutului Câmpulungul-Suceava. La acea dată s-au nominalizat mai multe familii cu numele de Iacoban, fapt care explică destul de convingător baza de formare a denumirii sale. În anul 1775 şi 1776, Iacobeni era menţionat ca sat aparţinând districtului Câmpulungul Moldovenesc[22]. Pentru acei ani, populaţia era destul de numeroasă, iar împreună cu Dorna (fără Ciocăneşti), Iacobeniul avea patru familii de preoţi şi 302 de familii de ţărani. Existenţa exploatărilor miniere a stimulat interesul cartografilor austrieci şi a Curţii Imperiale din Viena, astfel încât, în anii stăpânirii habsburgice, localitatea a fost împânzită de mineri aduşi din Zips, Saxonia, Boemia şi Kraina. Cei peste 600 de mineri străini aflaţi sub îndrumarea renumitului geolog Anton Manz au pus bazele unor ample lucrări de cercetare geologică şi de exploatare a bogatelor zăcăminte de minereuri. Astfel, într-o perioadă scurtă, dar cu preţul unei masive deznaţionalizări, localitatea Iacobeni a cunoscut o importantă dezvoltare economică şi socială.

General-maior Br. Spleny, în lucrarea sa, Tabella nachbenater in dem Kaiserlichen Bukoviner District sich Befindlichen Ortschaften (…) und Monasterie (…), apărută în anul 1775, atestă existenţa satului cu această denumire în structura administrativ-teritorială a districtului Câmpulung Moldovenesc. În Plann auf was Arth der ganze Buccoviner District der Laage nachbeileufig in 4 Directoriaten eingetheilet werden konne, apărut în anul 1783, P. Enzenberg precizează că satul Iacobeni făcea parte din componenţa ocolului Câmpulung Moldovenesc.

Această atestare a fost susţinută şi de Nicolae Iorga, în Studii şi documente despre istoria românilor, dar şi de Teodor Bălan, în lucrarea Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc. Tot în această lucrare, în anul 1843, Teodor Bălan, dar şi Ştefanelli[23], atestă statutul de sat al localităţii Iacobeni, aflat în aceeaşi subordonare administrativ-teritorială, adică aparţinea districtului Câmpulungul Moldovenesc. În anul 1855, localitatea Iacobeni aparţinea districtului Dorna şi includea în componenţa ei cătunele Ciotina, Mariensee şi Puciosul. La împărţirea teritorială a ducatului Bucovina din anul 1869, localitatea Iacobeni a fost nominalizată ca fiind satul de reşedinţă al comunei cu acelaşi nume[24].

În anul 1908, Emil Grigorovitza[25], preluând datele unei statistici din 1896, preciza că această comună includea cătunul Fundoaia, dar că pierduse cătunele Ciotina, Mariensee şi Puciosul, devenite sate (al doilea cu numele Tolovanul). După trei ani, comuna astfel denominată făcea parte din ocolul Vatra Dornei. În anul 1899, localitatea Iacobeni, având acelaşi statut de comună, grupa în componenţa ei satele Ciotina, Hajul (parţial), Puciosul, Tolovanul, Văcăria (care a figurat un timp şi cu denumirea de Eisenthal), iar un an mai târziu a inclus în structura sa administrativă şi satul Fundoaia. Această împărţire administrativă a comunei a durat până în anul 1925, când, pe lângă aceste sate, a fost inclus şi satul Mestecăniş. Este important de menţionat faptul că la împărţirea administrativ-teritorială din anul 1921, comuna a trecut în subordonarea judeţului Câmpulung, iar după trei ani, făcea parte din structura administrativă a plasei Dorna. În anul 1948, localitatea Iacobeni, având statut de comună, se afla în componenţa plasei Vatra Dornei. După împărţirea administrativ-teritorială din anul 1950, comuna Iacobeni a intrat în componenţa raionului Vatra Dornei. În anul 1954, în Indicatorul alfabetic al localităţilor din R. P. R., comuna Iacobeni includea satele: Cărăuşul de Jos, Cărăuşul de Sus, Ciotina, Drancani, Fierul, Horia, Puciosul, Raionul Minerilor, Iacobeni, Mestecăniş şi Tolovanul. La împăţirea administrativ-teritorială din anul 1968, comuna Iacobeni avea în componenţa sa şi satele Botoş şi Ciocăneşti, fiind inclusă în structura de organizare a judeţului Suceava[26].

În decursul timpului, mai exact între anii 1774 şi 1919, după trecerea comunei la patria-mamă, formele specifice sub care apare înregistrat în documente acest oiconim sunt: Eacobenii[27], Iacobenj[28], Iacobina[29], Iakobeni (1794), Iakobeny (1778, 1781, 1848), Icobenii (1794, 1804), Jacobeni (1848, 1900, 1933), Jacobin (1774), Jacobina (1786, 1794), Jakobeni (1864, 1869, 1880, 1894, 1899), Jakobenij (1776), Jakobeny (1775, 1783, 1785, 1843, 1879, 1900, 1914, 1919)[30].

1.3. Ciocăneşti

Localitatea Ciocăneşti este aşezată în partea de sud-vest a judeţului Suceava, fiind considerată cea mai reprezentativă aşezare din valea Bistriţei Aurii. Comuna este dispusă de o parte şi de alta a râului Bistriţa Aurie, cuprinzând sectorul de vale, cu albia majoră şi terasele, arie în care se află satele componente Ciocăneşti şi Botoş, dar şi zone de versant şi culme. Comuna Ciocăneşti se învecinează la nord cu comuna Cârlibaba, la nord-est cu comuna Fundu Moldovei, la est cu comuna Pojorâta, la sud cu comuna Iacobeni, la sud-vest cu comuna Dorna-Candrenilor, iar la vest cu comuna Coşna.

Denumirea localităţii aminteşte de vieţuirea familiilor cu numele de Ciocan şi îşi atestă dăinuirea pe culoarul Văii Bistriţei Aurii, în amonte de localitatea Iacobeni. Un aspect interesant al acestei localităţi îl reprezintă pitorescul caselor, determinat de ornamentaţiile exterioare realizate în culori variate, reprezentând motive florale, zoomorfe sau geometrice, inspirate din cusăturile iilor şi fotelor femeilor, a cămăşilor bărbăteşti sau din motivele ce se regăsesc pe covoarele ţesute manual[31].

În urma recensământului din anul 1896, localitea Ciocăneşti reprezenta „o comună rurală, aparţinând districtului Câmpulung, aşezată pe râul Bistriţa Aurie la nord de Iacobeni, având suprafaţa de 94,43 km2, populaţia de 835 locuitori, români, religie gr.-or, precum şi puţini germani şi israeliţi. Se compune din satul cu acelaşi nume, care împreună cu târlele Orata şi Recea are 725 locuitori şi din cătunele Botuşel, Breaza şi Suhard (v. fiecare). Se află lângă drumul principal Iacobeni-Cârlibaba, are o şcoală populară cu o clasă şi o biserică parohială cu hramul «Adormirea Maicii Domnului». Aici se aflau odinioară mine de plumb, azi părăsite. Populaţia se ocupă cu prăsila de oi, cu exploatarea de păduri şi cu plutăritul pe Bistriţa Aurie. Comuna posedă 17 hectare, 50 ari loc arabil, 681 hectare fânaţuri, 2 hectare grădini, 552 hectare islaz, 1154 hectare poeni, 6933 hectare pădure. Se găsesc 74 cai, 923 vite, 1713 oi, 181 porci, 34 stupi”[32].

Cu toate că prima atestare documentară a satului datează abia din anul 1774, o serie de documente dovedesc prezenţa unor gospodării pe aceste locuri, încă din 1600 sau chiar pe la 1400. Într-un hrisov care datează din anul 1410 se consemnează faptul că „Alexandru cel Bun dăruieşte mân. Moldoviţa munţii Suhardul mare şi mic”[33]. Teodor Bălan face referire la satul Ciocăneşti când aminteşte despre faptul că „pentru muntele Suhard a fost timp îndelungat conflicte între mân. Moldoviţa şi Bistriţenii care l-au ocupat”, şi când vorbeşte despre poziţionarea acestuia: „dealul Suhardul este situat aproape de râul Someşului, în S-E de el se găseşte râul Suhărzelul situat la E de satele Iacobeni şi Ciocîneşti”[34].

Numele satului mai apare menţionat şi într-un zapis din februarie 1792, prin care Andrieş Ciocan vinde lui Toader Ţăran o bucată de loc din Ciocăneşti, situată lângă moşia Giosenilor[35]. Ciocăneşti este prima aşezare locuită apărută în calea ctitorilor Moldovei, începând cu Bogdan şi Dragoş, întemeietorii de ţară, continuând cu Ştefan cel Mare, în secolul al XV-lea şi continuând cu alţi domni ai Moldovei care au venit în Ciocăneşti.

În urma recensământului din 1774, se constată că satul Ciocăneşti depindea de ocolul Câmpulung şi că în acest sat existau mai multe familii, din care două purtau numele de Ciocan. Se presupune că acest nume provine de la o instalaţie de fierărie, unde animalele erau potcovite cu ciocanul[36].

O altă explicaţie a numelui ar fi aceea că acesta s-ar datora prezenţei pe aceste locuri a unor meşteri „ciocănari de arme” din atelierele lui Ştefan cel Mare, care l-au ajutat să apere această regiune.

Este important de amintit faptul că acest sat a luat naştere prin „roirea” unor locuitori, care s-au stabilit pe o nouă vatră. Transferul s-a făcut lent, în funcţie de nevoia de pământ, în general pe familii, astfel încât celor dintâi familii li s-au alăturat cu timpul şi altele, luând naştere cătunul, apoi satul care şi-a luat numele de la cel al primei familii venite[37].

Locuitorii se numesc ciocănişteni şi se consideră „munteni”, în raport cu „ţăranii”, cei de la ţară, de dincolo de Gura Humorului. Pe teritoriul satului este amintit faptul că se varsă în Bistriţa Aurie mai multe pâraie, numite văi: Humoru, Scoruşu, Botoşelul, Oiţa, Recele, Colacu, Brezuţa, Suhărdelu. De asemenea, se face remarcată prezenţa unor munţi: Suhardu, Fărăuani, Vârfu Omului şi a unor dealuri: Botuşu (Vârfu Botuşului), Botoşelu, Fundoiu, Runcu, Colacu, Suhărdelul Mare, Suhărdelul Mic, Plaiul lui Ivan, Plaiul lui Toader Ciocan, Arşiţa, Scoruşu şi izlazuri: Colacu şi Brezuţa. Indicarea unei anumite părţi din sat se face cu ajutorul denumirilor de pâraie: „stă pi Oiţa, pi Colacu, pi Răcili”[38].

În Carte de la Moldavie pour servir l’Histoire militaire de la guerre entre les Russes et les Turcs, de F. G. de Bawr, localitatea Ciocăneşti a fost nominalizată ca sat aflat în sudul ţinutului Sucevei. Un an mai târziu, generalul-maior Br. Spleny[39] preciza că această aşezare umană era înglobată în satul Cârlibaba şi că figura în structura administrativ-teritorială a districtului Câmpulung Moldovenesc. În anul 1783, potrivit lui Enzenberg, P.[40], Iorga, S. D.[41] şi Bălan, I. C.[42], satul Ciocăneşti făcea parte din componenţa ocolului Câmpulung Moldovenesc. După trei ani, localitatea, având acelaşi statut de sat, a revenit la structura administrativ-teritorială a districtului Câmpulung Moldovenesc. În anul 1843 se precizează că localitatea Ciocăneşti era contopită cu satul Cârlibaba. După 12 ani, aşezarea astfel denominată apare ca fiind separată de localitatea Cârlibaba şi ca făcând parte din structura administrativ-teritorială a districtului Dorna. Între anii 1862-1871, localitatea Ciocăneşti a dobândit pentru prima dată statutul de comună, fiind subordonată districtului Câmpulung Moldovenesc. După anul 1872, comuna Ciocăneşti făcea parte din structura administrativ-teritorială a ocolului Dorna, iar în anul 1896 includea şi cătunele Orata şi Recea. După numai trei ani, a înglobat şi satele Botoşelul, Brezuţa, Orata, Scoruşul şi Suhard, iar după anul 1899, localităţile Botoşelu, Brezuţa, Oiţa, Orata, Scoruşu şi Suhard, datorită dezvoltării lor au devenit sate de sine stătătoare în componenţa comunei Ciocăneşti[43].

În anul 1921, comuna Ciocăneşti făcea parte din structura administrativ-teritorială a judeţului Câmpulung Moldovenesc şi avea în componenţă satele Botoşu, Breaza, Brezuţa, Ciocăneşti, Oiţa, Orata şi Suhard. Între anii 1925 şi 1950 această comună a intrat în componenţa plasei Vatra Dornei, iar după împărţirea administrativ-teritorială din anul 1950, comuna Ciocăneşti a făcut parte din sistemul administrativ-teritorial al raionului Vatra Dornei, înglobând şi satele Brezuţa, Orata, Pârâul Colacului şi Pârâul Recele. După anul 1968 comuna s-a desfiinţat, iar satul Ciocăneşti a fost inclus în structura administrativă a comunei Iacobeni[44].

În intervalul de timp cuprins între anii 1774 şi 1919, această localitate a cunoscut mai multe variante, fiind specificate în diverse documente sau legi: Ciocanesti (1830, 1899, 1900), Ciocaneştii (1785), Crokonescht (1783), Csokanestie (1783), Czekanestie (1843), Czokanescht (1783), Czokanest (1785), Czokanesti (1848), Czokanestie (1804, 1865), Czokanestj (1774, 1781), Czokaneszt (1817), Schokanesti (1775), Szokanesti (1780), Tschkokaneschtie (1794), Tschokanestie (1785)[45].

1.4. Cârlibaba

Această localitate este situată în bazinul superior al Bistriţei, învecinându-se la la E cu localităţile Izvoarele Sucevei şi Fundul Moldovei, la S-E cu comuna Iacobeni, la S cu comuna Dorna Candreni, la S-V cu comuna Şanţ, jud. Bistriţa Năsăud, la V cu oraşul Borşa, iar la N cu Ucraina.

Centrul comunei se află la confluenţa râului Bistriţa Aurie cu pârâul Cârlibaba, reprezentând şi locul unde se despart Munţii Ţibăului, Obcina Mestecăniş şi Munţii Suhard.

Ca şi în cazul altor localităţi, şi aceasta este mult mai veche decât atestarea documentară. Deşi este atestată în anul 1896, o primă menţiune referitoare la existenţa acestei aşezări se datorează călugărilor de la Mănăstirea Putna, care scriau, în contextul înscăunării lui Alexandru Coconul, în august 1629: „că au fost până acum ţara ca fără domn prădând tătarii şi tâlharii care au lăsat Suceviţa numai cu peatra: alţii sunt la Cârlibaba şi mănăstirea stă în frică mare”[46].

Localitatea îşi are numele de la numele pârâului Cârlibaba, iar prima atestare a acestui hidronim se regăseşte într-o scrisoare a pârcălabului Sucevei, Mihaly Tolnay, adresată primarului Bistriţei, Johanes Budaker, datată la 6 august 1595, în care preciza: „de rândul aneşte izvoară ce sântu la munte, anume Cîrlibahul şi Ţibăul şi Negrişoara şi Coşna, că aceali izvoară au fostu de hotariul Moldovei şi au fostu oamenii de la Cîmpul-Lungu slobodzi a îmbla şi a să hrăni cu deraptu pre acolo, vînîndu fiiară şi peaşte”[47].

În ceea ce priveşte denumirea localităţii, pe lângă explicaţiile documentate ştiinţific, există şi explicaţii ce ţin de legendele locului. Două dintre acestea ar fi mai plauzibile. Una vorbeşte despre o vrăjitoare cunoscută pentru practicile sale magice, ce îşi avea locuinţa pe valea unui râu pe care oamenii l-au numit Gârla Babei[48]. Se presupune că de aici şi numele pârâului Cârlbaba, denumire extinsă şi asupra localităţii. Întrucât în zonă există multe localităţi care şi-au luat numele de la primii locuitori: Iacobeni de la Iacoban, Ciocăneşti de la Ciocan, se presupune că şi Cârlibaba să provină de la primul locuitor cu numele de Chirilă a Babei[49]. O altă părere referitoare la numele acestei localităţi este cea exprimată de istoricul bucovinean Teodor Bălan, care susţine că toponimul Cârlibaba este de origine germană, pornind de la cuvântul Kirchbach, adică „pârâu ce curge pe lângă biserică”[50]. Numele este pus şi în legătură cu trecerea tătarilor pe aceste locuri, denumirea provenind de la numele unei căpetenii tătare, Karali-Babai, care şi-ar fi stabilit tabăra pe aceste locuri[51], explicaţie mai puţin plauzibilă. Având în vedere faptul că în zonă există numeroase toponime care se referă la ocupaţia principală a locuitorilor, păstoritul (Iedul, Oiţa, Valea Stânii, Ţapul), se presupune că şi toponimul Cârlibaba derivă de la radicalul cârlig, cuvânt de origine autohtonă preromană[52] şi germanul Bach, devenit bah, bav, bab, baba: Cârlibah, Cârlibav, Cârlibab, Cârlibaba[53].

Conform recensământului efectuat în anul 1896, Cârlibaba era o comună rurală, aparţinând districtului Câmpulung, fiind aşezată într-un ţinut foarte pitoresc, la confluenţa râuleţului cu acelaşi nume, cu râul Bistriţa Aurie, în faţa localităţii ungureşti Ludwigsdorf. Suprafaţa era de 25,86 km 2, iar populaţia de 415 locuitori, în majoritate ruteni de religie gr.-or. Se compunea din următoarele cătune: Fluturica, Iedul, Măgura, Prislop, Tătarca şi Ţapul. Este străbătută de drumul principal Iacobeni-Cârlibaba, trece apoi în Transilvania, având o bifurcaţie spre Maramureş. Are un oficiu poştal, o şcoală populară cu o clasă şi o biserică locală cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. La 1775 nu exista această comună. Ea a fost înfiinţată la 1797, când descoperindu-se în acest loc mine de argint şi de plumb, un oarecare Manz a întemeiat aici o colonie de mineri numită Marinesee, unde s-au stabilit îndată numeroase familii de germani. Acest mine sunt părăsite astăzi. În partea de vest a comunei, lângă râuleţul Cibău s-au găsit acum vreo 40 de ani un coif, o scară de şea şi diferite obiecte de piatră. Populaţia cătuneor, formată din huţani şi aceia a centrului din rămăşiţe de colonişti, se ocupă cu prăsila de oi, cu exploatarea de păduri şi cu plutăritul. Comuna posedă 14 hectare, din care 50 ari pământuri arabile, 719 ha fânaţuri, 54,50 ari grădini, 521 ha islaz, 117 poeni şi 2050 ha pădure. Se găsesc 56 cai, 422 vite, 490 oi şi 79 porci[54].

În Noul Atlas Lingvistic al României (Moldova şi Bucovina), în cadrul localităţii Cârlibaba sunt specificate o serie de nume toponimice, dintre care amintim: Drumu Tătărcii, Drumu Cârlibavului, Drumu Ţibăului, Drumu Bistriţii, Plaiu Bratili, Plaiu la Bâtca Tătărcii. Părţile satului: Cârlibaba Veche, Cârlibaba Nouă, Pe Fluturica, Pe Valea Bistriţei, Pe Tătarca. Satele învecinate: Iedu, Ţibău, Şesu, Rotunda, Fântână (în Maramureş), Valea Stânii, Botoş, Ciocăneşti, Iacobeni. Satul Ţibău s-a format cu oameni plecaţi din Cârlibaba, iar cele mai vechi familii româneşti din sat sunt venite din Transilvania[55].

Localitatea Cârlibaba este situată geografic în bazinul superior al Văii Bistriţei, fiind atestată documentar din secolul al XVIII-lea. Însă, după opinia bătrânilor din zonă, localitatea este cu mult mai veche şi a avut o altă denumire. Ei susţin că „descălecătorii de ţară” (Dragoş şi Bogdan), în expediţiile lor de la mijlocul secolului al XIV-lea, au găsit în zonă o populaţie stabilă care se îndeletnicea cu oieritul, fapt susţinut de o serie de legende care circulau în zonă.

În anul 1774, F. G. de Bawr[56] atestă existenţa localităţii Cârlibaba ca sat în ţinutul Sucevei, iar un an mai târziu a avut loc înglobarea lui în satul Ciocăneşti, fapt consemnat de către Spleny[57]. În 1843 localitatea era menţionată în sudul districtului Câmpulungul Moldovenesc, fiind contopit cu satul Ciocăneşti[58]. După 12 ani, Cârlibaba, separată de satul Ciocăneşti, apare ca sat component al districtului Dorna. Începând cu anul 1862 şi până în anul 1871, localitatea Cârlibaba a devenit satul de reşedinţă al comunei cu aceeaşi denumire. După zece ani, comuna Cârlibaba, având în componenţa ei localităţile Cârlibaba, Fluturica, Iedu, Măgura, Prislop, Tatarca, Triputi şi Ţapu au devenit sate componente în sistemul administrativ-teritorial al ocolului Vatra Dornei, iar în anul 1899, aceleaşi localităţi au devenit sate componente în sistemul administrativ-teritorial al comunei. După numai un an, Cârlibaba, ca sat, a înglobat în componenţa ei localităţile Măgura, Tatarca şi Triputi. În anul 1907 s-au reînglobat în structura administrativ-teritorială a satului Cârlibaba şi aşezările umane Fluturica, Iedu, Prislopu şi Ţapu.

După revenirea localităţii la România, în anul 1919, din satul Cârlibaba s-au desprins localităţile Fluturica, Iedu, Prislopu, Tatarca şi Ţapu, care au devenit sate de sine stătătoare, astfel încât la sfârşitul anului 1919 comuna Cârlibaba era formată din satele: Cârlibaba, Fluturica, Iedu, Prislop, Tatarca, Ţapu, Ţibău şi Valea Stânii. Începând cu anul 1921, comuna Cârlibaba a făcut parte din sistemul administrativ-teritorial al judeţului Câmpulung Moldovenesc, iar ca urmare a Decretului regal nr. 2465 din 25 septembrie privind noua lege pentru unificarea administrativă, în MO din anul 1925, s-au reînglobat în structura comunei şi satele pierdute, adică Fluturica, Iedu, Prislop, Tătarca şi Ţapul. După împărţirea administrativ-teritorială din anul 1926, localitatea astfel denominată era parte componentă a plasei Vatra Dornei. Prin efectul Decretului nr. 4036 din 9 septembrie, privind împărţirea României în judeţe, pe baza legii pentru organizarea administraţiunii locale din 3 august, în MO (1929), comuna cunoscută sub această denumire a inclus în structura sa administrativă şi satul Cârlibaba Nouă. Noua localitate a rămas ca sat de sine stătător în componenţa comunei Cârlibaba până în anul 1965, când nu mai apare. O dată cu împărţirea administrativ-teritorială din anul 1950, Cârlibaba, find comună componentă a raionului Vatra Dornei, a înglobat şi cătunul Valea Bistriţei. În anul 1954, Cârlibaba sau Cârlibaba Veche, cum se mai numea, a pierdut satele Fluturica, Iedu, Măgura, Tătarca, Triputi (care a devenit satul Pleta), Ţapu (care a devenit satul Juravlea) şi Valea Bistriţei, toate aceste localităţi dobândindu-şi statutul de sate de sine stătătoare în structura de organizare a comunei. După numai doi ani, comuna Cârlibaba avea în componenţa sa satele Cârlibaba, Cârlibaba Nouă, Iedu şi Valea Stânei. La împărţirea administrativ-teritorială din anul 1968, Cârlibaba a înglobat în structura ei şi satul Şesuri, devenind una din comunele judeţului Suceava[59].

În decursul mai multor ani, localitatea Cârlibaba a cunoscut mai multe variante: Cirilibaba (1919), Cârlibav (1967), Crillibabu (1774), Kerlebau (1778), Kirlibaba (1843), Kârlibaba (1919)[60].

 

  1. Motivaţia denominativă a oiconimelor (nume de sate)[61]

 

2.1. Botoş / Botuş / Botoşel / Botuşel

Este vorba despre un sat din comuna Iacobeni. În Dicţionarul geografic al Bucovinei se atestă existenţa „cătunului Botoş, pendinte de comuna rurală Ciocăneşti, districtul Câmplung, având 7 case şi 34 locuitori, români, gr.-or.”[62]. În 1898 se precizează că această localitate a fost înglobată în satul Ciocăneşti, în 1907, având acelaşi statut. La împărţirea administrativ-teritorială din anul 1956, localitatea este nominalizată ca sat de sine stătător, iar după aplicarea legii din anul 1968, localitatea, având statut de sat, a intrat în componenţa comunei Iacobeni[63]. Acest sat are casele răsfirate de o parte şi de alta a râului Bistriţa Aurie şi face parte, din punct de vedere geografic, din Depresiunea Ciocăneşti.

În ceea ce priveşte acest oiconim, există mai multe păreri referitoare la stabilirea provenienţei sale. Localnicii afirmă că denumirea este în legătură cu oile pe care le numesc botăşe sau botoşele, grupate în turme mici, formate din oile bătrâne sau sterpe şi din berbecii care prisoseau, separate de turma mare care pleca în transhumanţă[64]. O altă părere ar fi aceea că denumirea ar proveni de la numele unor încălţări cunoscute în mai multe regiuni ale ţării sub mai multe forme: botoş, botuş, botoşei, botuşei[65]. De asemenea, cercetând o serie de documente istorice încă din timpul lui Ştefan cel Mare se constată că există un număr mare de antroponime ca Botăş, Botuş, Botoş, cu derivatele lor, în special în rândul boierilor care şi-au transmis numele şi asupra unor sate[66].

Numele apare menţionat într-un document din anul 1771, prin care Ursu Latiş, întorcându-se din ţară, află moşia sa „Botăşul de pe Bistriţă” împresurată de Ioniţă Lehaci şi o zălojeşte lui Nistor Andrian[67].

2.2. Brezuţa

Brezuţa reprezintă un fost sat, situat în partea sudică a localităţii Ciocăneşti. În anul 1896, apare cu titulatura de sat al com. Ciocăneşti: „cătun, pendinte de comuna rurală Ciocăneşti, districtul Câmpulung, care avea 14 case şi 53 locuitori, huţani, gr.-or.”[68], iar după numai doi ani apare ca fiind înglobat în satul Ciocăneşti. În 1900 apare cu titulatura de Breaza, iar în 1907 şi 1908, apare ca fiind înglobat în s. Ciocăneşti. În 1919, Brezuţa este nominalizat ca sat, iar după anul 1956 este atestat ca fiind sat aflat în componenţa localităţii Ciocăneşti, nemaiapărând în documentele vremii[69].

În ceea ce priveşte numele Brezuţa, acesta este alcătuit din apelativul breaza şi sufixul diminutival -uţa. Breaz, -ă este un adjectiv atribuit animalelor care au o pată albă în frunte sau cu o dungă albă pe bot, astfel încât am putea spune că acest toponim întâlnit la Ciocăneşti şi la Iacobeni ţine de ocupaţia străveche a locuitorilor acestor ţinuturi, şi anume păstoritul. În acest sens, într-o carte de judecată şi hotarnică din 7 august 1696 se preciza: „Cene să va afla să treacă fără vreme şi la ce judeţ să va prileji, fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă cere se chiamă hultalmo judeţului = 30 ughi şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”[70].

2.3. Cărăuşu de Jos

Este un fost sat, situat lângă satul Iacobeni.

2.4. Cărăuşu de Sus

Este un fost sat, situat lângă satul Iacobeni.

2.5. Ciotina

Iniţial, localitatea a avut statutul de cătun „pendinte de comuna rurală Iacobeni, districtul Câmpulung şi având 4 case şi 24 locuitori”[71], fiind situat în partea de sud-vest a satului Iacobeni şi reprezentând o moşie care aparţinea ţinutului Sucevei, apoi a fost înglobat în satul Iacobeni. Cu statutul de localitate de sine stătătoare apare în anul 1817. A dăinuit sub această denumire până în anul 1898, când a trecut definitiv la satul Iacobeni. În prezent, această localitate are statutul de cătun, fiind situat geografic în partea de sud-est a satului Iacobeni[72].

După opinia populaţiei autohtone, numele semnifică „locul populat cu cioate”, deoarece în urma tăierii pădurii a rămas un loc cu cioate care au persistat o anumită perioadă de timp.

2.6. Colacu / Dâmbu Colacului

Colacu reprezintă un fost sat, situat în partea de nord-est a satului Sunători, în prezent reprezentând o suburbie a oraşului Vatra Dornei. Geneza acestui nume de loc aparţine sfârşitului secolului al XIX-lea şi are la bază un dâmb care se prelungeşte până în albia râului Bistriţa, astfel încât vârtejul de apă format în albie, ca urmare a acestui obstacol natural, s-a numit colac. Numele apare menţionat într-un „zapis de zălojab”, din iulie 1839, prin care Vasile Leuştean, având nevoie de bani, împrumută o sumă dela Gavril Păcurăroi şi-i dă zălog pe 10 ani moşia sa din Colacu, Fundul Moldovei[73].

2.7. Drancani

Drancani reprezintă un fost sat, aflat pe teritoriul satului Iacobeni. Denumirea provine de la antrop. Dranca (pl. Drăncani), indicând o relaţie de proprietate şi semnalând prezenţa pe aceste locuri a mai multor familii cu numele de Dranca.

2.8. Fluturica

Fluturica este un fost sat, atestat oficial în anul 1896, având statutul de cătun. Este situat în partea de nord-vest a satului Cârlibaba, iar numai după doi ani de la atestarea sa, a fost înglobat la satul Cârlibaba, de unde nu mai apare ca localitate de sine stătătoare[74]. În ceea ce priveşte numele acestei aşezări, am putea spune că forma Fluturica este diminutivul lui fluture.

2.9. Fundoaia

Fundoaia este un fost sat situat pe stânga văii Bistriţei Aurii, în prezent cătun al satului Iacobeni, comuna Iacobeni, jud. Suceava. În anul 1896 apare atestat oficial cu statutul de cătun al s. Iacobeni, iar din 1907 apare înglobat în s. Iacobeni, de unde nu mai apare. În anul 1925 apare înglobat în s. Iacobeni sub denumirea de Fundoaia sau Manztal (Valea lui Manz), iar în 1954 apare ca fiind desprins din s. Iacobeni sub numele de Horia[75].

Numele acestei localităţi este un derivat de la apelativul fund (din lat. fundus) + suf.      -oaie desemnând „partea cea mai de jos a unei cavităţi naturale sau partea cea mai îndepărtată pe orizontală a unei văi, fundătură” (DGF, 174). Denumirea de Manzthal vine de la numele de persoană Manz, industriaşul de origine austriacă care a pus bazele industriei moderne miniere în Bucovina şi germ. Thal „vale”, traducându-se prin Valea lui Manz.

Numele apare menţionat într-o hotărâre în pricina fetelor lui Chiruţă Lateş cu fraţii lor Vasile, Petre şi Andronic, prin care „au luat parte de moşie aceşti trei fraţi casăle cu moşie din înpregiur şi în cămpu livezăle dila Hagă şi Fundoaia”[76]

2.10. Haj / Haş

Hajul este un fost sat, aflat la confluenţa râului Bistriţa cu pârâul Hajul, între satele Argestru şi Iacobeni. În anul 1896 apare înregistrat ca fiind împărţit în două: o parte în comuna Vatra Dornei, iar cealaltă parte în comuna Iacobeni. Cu timpul, apare ca fiind înglobat în oraşul Vatra Dornei, devenind suburbie a acestuia. În prezent apare ca fiind cătun înglobat în suburbia Argestru[77]. Haju, adică locul de pe care s-au exploatat hajele, „pădurile seculare”, a dăinuit puţină vreme ca localitate de sine stătătoare. În anul 1898, o parte din aria teritorială a cătunului (partea stângă a Pârâului Haju) a fost înglobată la satul Argestru, iar cea de pe partea dreaptă a pârâului, la satul Iacobeni.

O altă explicaţie, destul de plauzibilă, referitoare la denumirea acestei localităţi ar fi aceea că numele provine de la locuitorii veniţi din Ardeal, cu numele de familie Haşu. În timp, Haşul a devenit Hajul prin prin substituirea lui ş cu j.

2.11. Iedu

După Emil Grigoroviţa, aşezarea Iedul apare cu statutul de ,,cătun, pendinte de comuna rurală Cârlibaba, districtul Câmpulung, având 11 case şi 42 locuitori români, gr.-or.”[78]. Atestat oficial în anul 1896, cătunul s-a afirmat ca localitate de sine stătătoare pentru o scurtă perioadă de timp. În anul 1898, a fost înglobat la satul Cârlibaba, de unde nu mai apare oficial[79]. Denumirea acestei aşezări este determinată de existenţa caprelor sălbatice pe aceste locuri, marcând locul în care caprele coborau cu iezii.

2.12. Juravlea

Juravlea este un fost sat, aflat în partea de nord-est a satului Iedul (Ţapul). Iniţial, aparţinea comunei Cârlibaba, fiind poziţionat în partea de sud a acesteia, dar după 1900, apare înglobat în satul Iedul. Numele acestui sat indică o relaţie de proprietate, provenind de la antrop. Juravle(a) < pol. Žurawlew (Iordan, D., 270).

2.13. Manztal / Tolovan

Satul Tolovan aparţine de comuna Iacobeni, fiind situat pe stânga văii Bistriţei Aurii. Prima atestare documentară datează din 23 mai 1765, într-o Carte de judecată, iar în 1794 se arată că Tolovanul era moşie în ocolul Câmpulung[80]. La începutul sec. al XIX-lea localitatea apare cu apelativul german Mariensee, iar la sfârşitul sec. al XIX-lea apare cu apelativul germen Manztal. În anul 1907 a fost înglobat în satul Iacobeni, de unde nu mai apare până în anul 1919, când, în urma realipirii României la patria de origine, a revenit la statutul de sat. În urma decretului din anul 1925, localitatea a fost înglobată satului Iacobeni, devenind sat de sine stătător abia în anul 1954, dar pentru puţin timp. După doi ani, a fost înglobat definitiv în localitatea Iacobeni, de unde nu mai apare oficial[81].

Numele provine de la un fost proprietar, cu numele de familie Tolovan, nume existent şi în prezent în zonă.

2.14. Măgura

Măgura reprezintă o aşezare umană situată în partea sudică a satului Ţibău din comuna Cârlibaba. Cătunul a fost atestat oficial în anul 1896 ,,aparţinând de comuna rurală Cârlibaba, districtul Câmpulung şi având 2 case şi 9 locuitori”[82]. Deoarece era constituit dintr-o comunitate de păstori (numiţi „măgureni”), cătunul a rămas izolat şi a avut un rol nesemnificativ în raport cu celelalte localităţi din zonă. Ca urmare, în anul 1898 a fost înglobat în satul Cârlibaba, de unde nu mai apare nominalizat oficial. Denumirea provine de la forma de relief care predomină în aceste locuri, anume măgura.

2.15. Mestecăniş

Mestecănişul este un sat al comunei Iacobeni, situat pe valea Pârâului Puciosul. Denumirea acestei aşezări umane provine de la Muntele Mestecăniş, care era populat cu arboret de mesteacăn, furnizând secole la rând materia primă (coaja de mesteacăn) necesară producerii boazei, o substanţă uleioasă care se folosea în sistemul de gresare a osiilor de care şi a pieselor în mişcare de la instalaţiile hiraulice[83]. Deşi este atestată pentru prima oară abia în anul 1868, ca fiind cătun, pendinte de satul Ciumârna, districtul Câmpulung, unde se găseau 100 case cu 49 locuitori[84], Mestecănişul, ca nume de loc, are o vechime mai mare. În anul 1900 apare cu statutul de cătun al s. Valea Putnei, în 1907, ca fiind înglobat în s. valea Putnei, iar în 1925, ca înglobat în s. Iacobeni. Începând cu anul 1954 şi până în 1968 apare cu statutul de sat al com. Iacobeni[85]. Aici se văd urmele unei mine de fier, care a funcţionat între anii 1840-1854 şi care aparţinea familiei Manz din Iacobeni.

Situată la nord de Iacobeni, această localitate a rezistat în timp datorită importanţei economice şi al renumelui de oinioară.

2.16. Oiţa

Oiţa este un fost sat, situat în partea de sud a satului Ciocăneşti. În anul 1900, cătunul este atestat oficial ca localitate de sine stătătoare, iar din anul 1907, mica localitate a fost înglobată în satul Ciocăneşti, de unde nu mai apare în documentele oficiale ale vremii. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, localitatea a căpătat importanţă economică prin mineritul care s-a dezvoltat în această zonă (v. Mina Oiţa). Denumirea acestei aşezări provine de la Muntele Oiţa, fiind motivată de faptul că aceste areale reprezentau locuri ideale pentru păşunatul oilor.

Oiconimul apare menţionat într-un zapis din anul 1761, prin care Ivan Capri, „negoţător din Suceavă cuprinde o moşie, Oiţa, pentru nişte datorii ale lui Petre a Palghiei”[86].

2.17. Orata

Orata reprezintă un fost sat, situat partea de N-V a satului Ciocăneşti. Atestat documentar în anul 1896, cătunul apare ca aparţinând satului Ciocăneşti. Ca localitate individualizată teritorial a funcţionat o perioadă scurtă de timp, din anul 1899 până în 1907, când a fost înglobat în satul Ciocăneşti, de unde nu mai apare oficial[87]. Această localitate a devenit mai importantă pe la mijlocul sec. al XX-lea, datorită dezvoltării mineritului (mina Orata). Numele acestui loc apare menţionat într-un zapis din anul 1736, prin care „Vasile sin popii Lehaci vinde Orata din capul Oiţei, diaconului Petre, pentrucă suferind de foame a întrebat de toate rudele, dar ele nu au voit s-o cumpere”[88]. Câţiva ani mai târziu (1793) numele apare într-un document prin care Dumitru Şelvar vinde nepotului său Andrei Zugravul o moşie situată în Fundul Moldovii „în dial pănă la Orăţi”[89].

2.18. Pârâu Colacului

Pârâu Colacului reprezintă un fost sat, situat în partea de est a satului Ciocănşti. În 1954 apare în sud, comuna Ciocăneşti, fiind desprins din satul Ciocăneşti, iar după anul 1956 apare ca fiind înglobat în satul Ciocăneşti.

2.19. Pârâu Rece / Recele / Recea

Este vorba despre un fost sat, situat în partea de vest a satului Ciocăneşti. De-a lungul timpului, apare ca fiind un cătun al satului Ciocăneşti (Recele), iar după 1956 apare ce fiind înglobat în satul Ciocăneşti, de unde nu mai apare nominalizat oficial[90].

Denumirea satului provine de la numele pârâului care îl străbate.

2.20. Pietrosu

Pietrosul a reprezentat un cătun, fiind situat în partea de nord a satului Argestru. În anul 1896, cătunul este atestat oficial ca localitate de sine stătătoare, pentru ca după doi ani să fie înglobat la târgul Vatra Dornei, iar din anul 1956 la satul Argestru, de unde nu mai apare oficial[91]. Denumirea acestei aşezări provine de la Muntele Pietrosul, caracterizat prin aspectul arid, pietros şi sărac în vegetaţie al acestei înălţimi, determinat de prezenţa unor roci dure.

2.21. Pleta

Pleta reprezintă un fost sat de pe pârâul Cârlibaba, situat în partea de nord-vest a satului Cârlibaba, fiind atestat oficial în anul 1896. La doi ani de la această atestare cătunul şi-a pierdut statutul de localitate individualizată teritorial, iar în anul 1898 a fost înglobat în cadrul acestui sat, de unde nu mai apare oficial.

2.22. Prislop

Prislopul este un fost sat, situat probabil la est de satul Iedul, pe pârâul Găina, care izvorăşte de sub Şirochii Prislip. După anul 1925 apare ca fiind înglobat în satul Cârlibaba[92]. Denumirea satului provine de la numele muntelui care domină aceste locuri, Prislopul.

2.23. Puciosu

Puciosul este un fost sat situat în partea de N a comunei Iacobeni, pe valea Pârâului Puciosul. Atestată oficial din anul 1855, ca fiind un cătun al satului Iacobeni, aşezarea s-a dezvoltat sub semnul mineritului. Din anul 1898 până în 1956 apare înglobat în satul Iacobeni[93]. Cu timpul, localitatea a devenit renumită prin apele sulfuroase folosite începând cu sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea în balneoterapie. După Cel de-al Doilea Război Mondial, localitatea şi-a pierdut din importanţa balneoclimaterică.

Numele acestui cătun este în strânsă legătură cu Pârâul Puciosul şi cu cele două izvoare sulfuroase de pe stânga sa, situate la aproximativ 500 m în amonte de gura de vărsare în râul Bistriţa Aurie. Pentru a valorifica resursele acestor izvoare sulfuroase, în anul 1927 Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a construit o staţiune pentru tratarea arteritei şi gutei ce cuprindea patru hoteluri, pensiuni şi vile. În anul 1944 această staţiune a fost distrusă de către armata germană, odată cu retragerea acesteia.

Acest loc apare menţionat într-un document din anul 1794 prin care se hotărăşte partea lui Grigore Iacoban din moşia neamului Iacobenilor: „la Puciosul cu preluca cu tot”[94].

2.24. Raionul Minerilor

Raionul Minerilor este un fost sat, situat probabil în partea de sud-est a satului Iacobeni. În 1954 aparţinea comunei Iacobeni, fiind desprins din satul Iacobeni. După 1956 este înglobat în satul Iacobeni.

2.25. Scoruş

Scoruşul este un fost sat, aflat în nord-vestul satului Ciocăneşti, pe pârâul cu acelaşi nume, fiind înglobat acestui sat. În anul 1896 este atestat oficial ca localitate de sine stătătoare, pentru ca după doi ani să fie înglobat la satul Ciocăneşti, de unde nu mai apare oficial. Numele satului este motivat de faptul că în zonă se întâlneşte frecvent un arbore mic din familia rozaceelor, cu ramuri plecate, cu frunze imparipenate, cu flori albe şi fructe de mărimea unui bob de mazăre, roşii şi astringente la gust (Sorbus aucuparia), numit scoruşul de munte sau scoruşul păsăresc.

2.26. Suhard

Suhardul este un fost sat, situat în partea de sud a satului Ciocăneşti. În anul 1896 apare în componenţa administrativ-teritorială a comunei Ciocăneşti, dar după 1898, până în 1925, este înglobată în satul Ciocăneşti, de unde nu mai apare oficial[95].

Denumirea de Suhard derivă din sl. suharu „pădure uscată”, loc, deal sau munte uscat; v. bg. suhar „lemn uscat” „loc cu vale seacă; grupare de culmi”[96].

Numele apare menţionat într-un document din anul 1804, prin care trei ţărani din Ciocăneşti reclamă şi primesc lazurile lor situate pe Suhard: „şi aceste (lazurile) sănt toate pe lăngă apa Bistriţii şi le stăpănesc cine le-au şi făcut, anume din părăul Răcile în sus, în hotarul Suhardului pe lăngă apa Bistriţii”[97]

2.27. Tătarca

Tătarca este un fost sat, în prezent cătun, aflat în partea de nord-est a satului Cârlibaba. Tătarca a reprezentat o aşezare umană, fiind un loc populat cu un arbust de talie mică (Sorghum vulgare), folosit ca materie primă la confecţionarea măturilor şi măturoaielor. A reprezentat o zonă de mare interes pentru economia rurală de odinioară. Aşezarea cunoscută sub această denumire a fost atestată oficial în anul 1896, dar după doi ani şi-a pierdut individualitatea teritorială, fiind înglobată la satul Cârlibaba, de unde nu mai apare oficial.

Denumirea poate aminti şi de prezenţa tătarilor pe aceste locuri (TR, 287), dar şi de existenţa unei plante pe care localnicii o numesc tătarcă, hrişcă sau grâu negru, din care făceau mămăligă, o „plantă ierboasă cu grăunţele mici” (DAR, I, 210).

2.28. Todireni

Todireniul reprezintă o suburbie a oraşului Vatra Dornei. Localitatea este cunoscută sub această denumire deoarece aria sa teritorială se afla preponderent în proprietatea familiilor cu numele de Todireanu. Cartierul astfel denominat este situat în partea sudică a oraşului Vatra Dornei. În perioada stăpânirii austriece, în partea nordică a localităţii Todireni se afla una dintre importantele vămi din Bucovina, vama Gura Negrii. Pe teritoriul cartierului se află urmele unei mine de mangan care a fost exploatată intens pe timpul ocupaţiei habsburgice.

2.29. Ţapu

Conform lui Emil Grigorovitza, Ţapul era „un cătun, pendinte de comuna rurală Cârlibaba, districtul Câmpulung, având 13 case şi 56 locuitori”[98].

2.30. Valea Stânii

Valea Stânii este un cătun aflat în aval de com. Cârlibaba, la aproximativ 4 km de aceasta. Atestat oficial în anul 1896, cătunul a fost înglobat o perioadă de timp la satul Fundu Moldovei, apoi la satul Cârlibaba, de unde nu mai apare oficial. Din anul 1956 apare ca sat de sine stătător al comunei Cârlibaba. Denumirea este motivată de faptul că de-a lungul văii acestui pârâu există şi în prezent numeroase stâni. Numele apare menţionat într-o hotarnică din anul 1807: „care hotar să începe din Valea Stănii din gura Sunătoriului celui mare”[99].

*

Atunci când comparăm împărţirea teritorial-administrativă din trecut cu cea din prezent, observăm că unele nume de localităţi apar şi dispar în decursul timpului, iar în locul numelor dispărute apar altele noi. După cum s-a constatat, această situaţie se întâlneşte şi în Bucovina, unde numărul satelor dispărute este relativ mare.

Cauzele dispariţiei satelor sunt multiple. Astfel, în urma războaielor au dispărut multe localităţi, deoarece se găseau pe linia frontului sau au fost ocupate de armatele duşmane. În această situaţie, populaţia s-a refugiat în alte regiuni, iar satul a devenit selişte pustie. După terminarea războiului, refacerea satelor pustiite cădea în seama proprietarilor, care se adresau domnului ţării. De cele mai multe ori, acesta rezolva favorabil cererea boierului, acordând noilor locuitori ai satului, aduşi din ţară sau de peste hotare, scutire de biruri pentru un timp limitat, iar dacă satul pustiit era domnesc, domnul ţării îl dăruia unui boier să-l refacă. De asemenea, se putea întâmpla ca atunci când o armată invadând o ţară era silită să o părăsească, ea să deporteze şi populaţia civilă. O altă cauză a dispariţiei satelor a constituit-o şi impunerea de biruri mari, aşa cum a fost cazul satelor din Bucovina. De asemenea, satele puteau fi pustiite şi din cauza inundaţiilor şi incendiilor. Există şi situaţii când unele sate au fost înglobate satelor vecine, aşa cum reiese din prezentarea satelor dispărute de pe Valea Bistriţei Aurii. De obicei, această situaţie apare când în apropierea satului dispărut se află un târg sau un oraş. Un alt factor distrugător de sate l-ar putea constitui şi răutatea excesivă a unor stăpâni. În satele în care ţăranii erau supuşi muncilor grele şi numeroase, ţăranii s-au risipit căutând alţi stăpâni.

În satele din zona cercetată de noi există o cauză specială care a provocat dispariţia unor sate, fiind vorba despre hotarul Bucovinei. În cazul în care hotarul a tăiat în două un anumit sat, acesta, în cele mai multe cazuri, a dispărut.

Pe lângă satele dispărute, există şi o altă situaţie specială, şi anume menţionarea satelor cu numele schimbate. Este cazul satelor ale căror nume au fost schimbate în decursul timpului, dar şi al satelor care şi-au schimbat total numele, ele apărând sub mai multe nume. Pentru a trage concluzii corecte referitoare la numele unor sate trebuie arătate toate formele unui nume toponimic. Mai dificile sunt cazurile unde vechile nume au dispărut, iar în locul lor au apărut altele noi.

 

[1] V. Lungu, Ţinuturile Moldovei pînă la 1711 şi administrarea lor, în CI, XVII, 1943.

[2] M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1931-1932, p. 81.

[3] Teodor Bălan, Din istoricul Cîmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 13.

[4] Emil Grigorovitza, Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti, 1908, p. 3.

[5] Petru Ţăranu, Memoria Dornelor, vol. V. Repere istorice, Suceava, Editura Biblioteca Bucovinei, 2002, p. 15.

[6] TTRM, I1, p. 18.

[7] T. Bălan, Din istoricul Cîmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 71.

[8] Noul Atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987.

[9] Petru Ţăranu, op. cit., p. 14.

[10] Ibidem.

[11] Teodor Bălan, Noi documente câmpulungene, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1929, p. 21.

[12] Ibidem, p. 51.

[13] Ibidem, p. 71-72.

[14] I. V. Luca, Iacobenii din Moldova, în Revista Moldovei, an IV, nr. 3, Botoşani, 1924, p. 9-17.

[15] Teodor Bălan, Din istoricul Cîmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 18.

[16] Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974, p. 26.

[17] Arhivele statului Suceava, fond Mitropolia Bucovinei, secţia 2/5, dosar 4/1861, f. 1.

[18] Teodor Bălan, Din istoricul Cîmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 20.

[19] Von Spleny, Tabella nachbenater in dem Kaiserlich Bukoviner District sich Befindlichen Ortschaften (…) und Monasterien (…), 1775.

[20] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 26.

[21] Emil Grigorovitza, op. cit., p. 115-116.

[22] TTRM, I1, p. 561.

[23] T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Cîmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1915, p. 419.

[24] TTRM, I1, p. 561.

[25] Emil Grigorovitza, op. cit., p. 115.

[26] TTRM, I1, p. 561.

[27] Anul Revoluţionar 1848. I. În Moldova (sub red. acad. Mihail Roller), Bucureşti, 1950, p. 300.

[28] General-Karte der Bukowina, 1774.

[29] Teodor Bălan, Noui documente cîmpulungene, Cernăuţi, 1929, p. 61-72.

[30] TTRM, I1, p. 561.

[31] Ion Popescu-Argeşel, op. cit., p. 11.

[32] Emil Grigorovitza, op. cit., p. 63.

[33] Costăchescu, Doc. Mold. I, pag. 75-77, nr. 26.

[34] Teodor Bălan, Documente Bucovinene, vol. II (1519-1662), Editura Mitropoliei Bucovinei, Cernăuţi, 1939, p. 120.

[35] Idem, Noui Documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, 1929, p. 49.

[36] Vera Paşcanu-Tătaru, Ciocăneşti, Editura Univers Ştiinţific, 2007, p. 9.

[37] Ibidem.

[38] Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina.

[39] Br. Spleny, Tabella nachbenannter in dem Kaiserlichen Koniglichen Bukoviner District sich befindlichen Ortschaften… und Monasterien (1775), p. 38.

[40] Enzenberg, Plann auf was Arth der ganze Buccoviner District der Laage nach beileufig in 4 Directoriaten eingetheilet werden konne (1783), p. 392.

[41] N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V, (1783), Bucureşti şi Vălenii de Munte, 1901-1916, p. 423.

[42] Teodor Bălan, Din istoricul Cîmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1960, p. 309.

[43] TTRM, I1, p. 231.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] N. Iorga, Despre cronici şi cronicari, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 221.

[47] Documente şi însemnări româneşti din secolul XVI, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979, p. 197.

[48] Cf. inf. locali din Cârlibaba.

[49] Cf. inf. locali din Cârlibaba.

[50] Nicolae Drăgan, Toponimie şi istorie, Cluj, Institutul de arte grafice „Ardealul”, 1928, p. 15.

[51] Cf. inf. locali din Cârlibaba.

[52] I. I. Rusu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 293-294.

[53] TTRM, I1, p. 251-252.

[54] Emil Grigorovitza, op. cit.

[55] Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina.

[56] F. G. de Bawr (1774), Carte de la Moldavie pour servir l’Histoire militaire de la guerre entre les Russes et les Turcs, Amsterdam, 1783 (ridicată între 1768-1774).

[57] Spleny, T. (1775), Tabella nachbenannter in dem Kaiserlichen Koniglichen Bukoviner District sich befindlichen Ortschaften… und Monasterien (1775), p. 38.

[58] UEB, (1843), p. 260.

[59] TTRM, I1, p. 251.

[60] TTRM, I1, p. 251-252.

[61] Este vorba atât despre sate existente, cât şi despre sate dispărute din structurile administrative ale comunelor din bazinul superior al Bistriţei.

[62] Emil Grigorovitza, op. cit., p. 17.

[63] TTRM, I1, p. 134.

[64] Ioan Iosep, Contribuţii la studiul oiconimelor din Obcinele Bucovinei, în Lucr. Semin. geogr. „Dimitrie Cantemir”, nr. 7 (1986), Iaşi, p. 263-274.

[65] Alexandru Graur, Etimologii româneşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1963, p. 64.

[66] Dumitru Tudose, Munţii Bistriţei. Toponimie, Editura PIM, Iaşi, 2012, p. 61.

[67] T. V. Stefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, 1915, p. 105.

[68] Emil Grigorovitza, op. cit., p. 19.

[69] TTRM, I1, p. 152.

[70] T. V. Stefanelli, Documente din vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 16.

[71] Emil Grigorovitza, op. cit., p. 64.

[72] TTRM, I1, p. 238.

[73] Teodor Bălan, NDC, p. 112-113.

[74] TTRM, I1, p. 421.

[75] Ibidem, p. 439.

[76] T. V. Stefanelli, op. cit., p. 322.

[77] TTRM, I1, p. 513.

[78] Emil Grigorovitza, op. cit.

[79] TTRM, I1, p. 585.

[80] Teodor Bălan, op. cit., p. 59.

[81] TTRM, I2, p. 1641.

[82] Emil Grigorovitza, op. cit.

[83] Petru Ţăranu, op. cit., p. 201.

[84] Emil Grigorovitza, op. cit., p. 140.

[85] TTRM, I1, p. 713.

[86] T. V. Stefanelli, op. cit., p. 61.

[87] TTRM, I1, p. 800.

[88] T. V. Stefanelli, op. cit., p. 34.

[89] Teodor Bălan, op. cit., p. 53.

[90] TTRM, I2, p. 882.

[91] TTRM, I2, p. 870.

[92] TTRM, I1, p. 947.

[93] TTRM, I2, p. 950.

[94] Teodor Bălan, op. cit., p. 61-62.

[95] TTRM, I2, p. 1129.

[96] Iorgu Iordan, Toponimia românească, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1963, p. 128.

[97] Teodor Bălan, op. cit., p. 69.

[98] Emil Grigorovitza, op. cit., p. 229.

[99] T. V. Stefanelli, op. cit., p. 333.