FORME DE RELIEF DIN ZONA ARADULUI ÎN LITERATURA LUI IOAN SLAVICI

 

1. Introducere

Cu câteva zile în urmă, recapitulând materia la limba și literatura română pentru bacalaureat, discutam cu elevii despre teoria lovinesciană a mutației valorilor. Cu alegerile locale tocmai încheiate și având în minte O scrisoare pierdută, proaspăt recapitulată, elevii au protestat hotărât împotriva ideilor lui Lovinescu. Respectând orientarea modernistă pe care acesta a imprimat-o literaturii interbelice, am formulat totuși câteva considerații asupra unor pasaje din literatura lui Ioan Slavici, care să puncteze actualitatea scriitorului ardelean, la aproape o sută de ani de la moartea sa. Cele câteva idei fac parte dintr-un studiu amplu dedicat întocmirii tezei mele de doctorat. Ceea ce am prezentat are menirea de a evidenția că unele părți ale operei clasicilor noștri îi ancorează, fără îndoială, în prezent.

 

  1. Formele de relief din zona Aradului, în viziunea lui Slavici

Formele de relief din zona Aradului s-au oglindit în literatura lui Slavici ca un spațiu cunoscut îndeaproape, armonios, așezat parcă în etaje:

 

„(…) Moma, un munte înalt, cu coastele piezișe și acoperit de sus până jos cu pădure deasă, la dreapta un deal stâncos, iar la stânga alt deal mai prelungit, pe care se întinde satul cu biserica și cu morminții din sus de ea (…).” (S2, p. 178)

 

„De la Radna înainte, spre apus, se întinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung șir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se înșiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a încercat să le numere.” (S4, p. 95)

 

„Serile, viind dinspre Arad pe șesul neted, vezi în fața ta parcă un alt cer, un fel de negreață întinsă în fața ta și nenumărate lumini risipite pe ea – focurile ce ard la cramă, prin paghini și prin fânețele acum cosite și lăsate de pășune.” (S4, p. 95)

 

Slavici prezintă cu mândrie locurile care i-au fost atât de cunoscute. Podgoria Aradului a dăinuit după moartea sa, până în zilele noastre. În 1946, Ioan T. Florea, împreună cu un grup de săteni, se adresa prin memorii repetate ministrului învățământului, solicitând înființarea unei școli viticole la Covăsânț, sprijinindu-se pe existența incontestabilă a zonei viticole, pe care a și reprezentat-o grafic:

Schema Podgoriei Aradului, întocmită de Ioan T. Florea

(sursa: Casa Memorială „Ioan T. Florea” Covăsânț)

Descrierea din memoriile sale este asemănătoare celei a lui Slavici: „Comuna noastră se află în mijlocul celor 12 sate care alcătuiesc Podgoria Aradului, fiind cea mai indicată să pună la îndemâna elevilor o școală care să promoveze viticultura, mai cu seamă că aceste sate sunt legate cu o linie electrică, elevii având un mijloc excelent de a se deplasa în fiecare dimineață la cursuri.”[1]. Dacă la douăzeci și trei de ani după moartea lui Slavici, Podgoria Aradului exista încă și se dorea specializarea celor din zonă în viticultură, în mod sigur în vremea scriitorului aceasta era, așa cum afirmă el, vestită.

Sigiliile din secolul al XIX-lea ale unor localități din Podgoria Aradului, care au reprezentări ale viței-de-vie, oferă confirmarea existenței viilor în Podgoria Aradului și a vechimii preocupărilor pentru cultivarea ei  în zonă. Astfel, Covăsânț, Cuvin, Măderat, Mâsca, Miniș, Mocrea, Păulișul Vechi sunt localitățile cu sigilii care reprezintă vița-de-vie, amintind de vechimea acestei ocupații a oamenilor din zonă[2].

Formele de relief de pe meleagurile natale se oglindesc în scrierile lui Slavici. Munte, deal și câmpie se întâlnesc în apropierea satului său natal, într-o armonie care amintește de România pitorească a lui Vlahuță. Așezarea satelor sub coastele dealurilor, parțial prelungită până în zilele noastre, a fost o realitate: comunitățile trăiau în spaima permanentă a năvălirilor străine, la început turcești, de care erau nevoite să se apere, iar dealurile constituiau fortărețe naturale. În vremea lui Slavici, administrația imperială a păstrat această așezare, ba chiar a ordonat adunarea satelor risipite, pentru a le putea supraveghea și pentru a preveni revoltele. În acest context, cuvintele „la poalele dealurilor, sat se înșiră de sat” primesc conotații cu valoare istorică. Slavici amintește și de paghinipadini, în limbajul literar –, „loc aproape plan sau ușor scobit, de obicei în vârful unui deal sau al unui munte”[3]. Cuvântul provine din bulgărescul padina, așadar, acel ghi reprezintă pronunția regională palatalizată, apropiată de cea a limbii bulgare. Odată cu prezentarea reliefului, scriitorul oferă dovada pronunției regionale din vremea sa. În memorialistică, Slavici face precizarea sensului regional al cuvântului padină:

 

„Viile erau adică sădite numai în «față», pe părțile bătute de soare ale dealurilor. «Dosul», adică partea dinspre apus și dinspre miazănoapte a coastelor erau pruniști  și fânațe, cărora le ziceau «paghină».” (S6, p. 201)

 

Maria Slavici, descendentă a familiei Slavici din Șiria, a avut bunăvoința de a-mi oferi câteva amintiri de familie. Aceasta a precizat că familia sa a deținut o padină din apropierea Șiriei, astfel de terenuri erau în mod obișnuit în proprietatea sătenilor. Curios este că și ea a folosit pronunția apropiată de cea bulgărească, ceea ce arată că Slavici a scris cuvântul în acest fel, ilustrând pronunțarea specifică zonei sale. Mai târziu, fenomenul palatalizării dentalelor a fost înregistrat în zonă de autorii Atlasului lingvistic român.

  1. Pustele – forme de împărțire teritorială specifice administrației imperiale

Pustele reprezintă o formă de împărțire a pământului în Transilvania, care ține de organizarea imperială. Termenul provine din limba maghiară, în care puszta înseamnă „gol”. În Transilvania, cuvântul desemnează zonele de șes, cu aspect de stepă, nelocuite, dar arabile. Slavici numește pustele Bârnozel, Feldioara și Tövisegyház, ca teritorii aflate în apropierea Șiriei.

 

„Dincolo de Bârnozel, până-n drumul ce duce de la Sf. Ana la Arad, e pusta Feldioara, de tot întinsă, peste cinci mii de pogoane, iară în cealaltă parte, până-n drumul ce duce de la Șiria la Arad, sunt pământurile cladovenilor. Cladova e un sat mic și înfundat, din sus de Cuvin, în văi. Deoarece jur împrejur sunt numai păduri, când s-a făcut împroprietărirea, cladovenii au căpătat pământuri aici, la depărtare de vreo trei ceasuri de la satul lor. Când se pornește munca câmpului, ei vin aici cu toate ale lor și nu se-ntorc până ce nu mântuiesc. Și-au făcut dar sălașuri, care partea cea mai mare a anului stau deșarte. Aici se adăposteau așa-zișii „băieți săraci”, dezertori și fel de fel de oameni urmăriți, care-și petrec viața pe puste, unde nu pot să fie surprinși de prigonitorii lor, pe care-i văd de la mari depărtări.” (S2, p. 92).

 

Harta zonei, din vremea Imperiului Austro-Ungar, este cea mai potrivită confirmare:

Harta pustelor            (sursa: arhiva prof. Traian Stepan, Pâncota)

Se poate observa că cele două puste sunt consemnate cu denumirile lor maghiare: Psz. Barnaszél – Bârnozel – și Psz. Földvar – Feldioara. Spusele lui Slavici se constituie indiscutabil într-un document, mai ales că el cunoaște și întinderea pustelor. Așa cum confirmă harta, pusta Bârnozel este mai mică și se află în apropierea Șiriei, iar pusta Feldioara, mult mai întinsă, este mai depărtată de Șiria. Scriitorul folosește denumirile românești, care îi erau în mod sigur cunoscute din vremea când se afla pe meleagurile natale. Locuitorii Șiriei le utilizează și azi. Ștefan Grec, unul dintre localnicii cu o vârstă respectabilă, știe că pusta Feldioara cuprindea 17 000 de iugăre de pământ și 2 500 hectare de pădure, din care 900 de iugăre de pământ reprezenta proprietatea familiei Bohus. Limitele pustei Feldioara erau Sântana–Sânleani–Zimand–Horia–Șiria, care se împărțea în Feldioara Mică, între Horia și Șiria, și Feldioara Mare, până la Zimand.

Referirea la pământurile cladovenilor – aflate departe de Cladova –, are și ea valoarea unui document. Harta este dovada clară că pusta Cladova – pe hartă Kladova – este mult depărtată de sat, așa cum se întâmpla frecvent în vremea aceea. Fiind întinse și depărtate de așezările omenești, pustele reprezentau locul potrivit pentru ca urmăriții să poată vedea dacă îi pândește vreun pericol. (Confirmarea am primit-o de la tatăl meu, căruia străbunica, proprietară de cârciumă în Chereluș, îi povestea despre oamenii periculoși de care se păzea întotdeauna, purtând și un pistol,  atunci când se deplasa în căruță la Ineu, pentru aprovizionare.) Ei se adăposteau în sălașurile goale – localizate de Slavici în pusta Cladova –, și care erau în multe alte locuri. Administratorii aveau întotdeauna pentru ei puse deoparte alimente, pentru a preîntâmpina furturile din conacul pustei – o clădire mai mare, prevăzută cu anexe, pentru depozitarea recoltelor proprietarului. Moara cu noroc, un „western transilvan” în aprecierea lui Vatamaniuc, oglindește aceste realități.

În prezentarea pustelor și a sălașurilor, Slavici introduce o sintagmă obișnuită, aparent fără însemnătate: băieții săraci, care căutau adăpost în sălașurile nelocuite. Lucrările cu caracter monografic evidențiază însă că manifestările acestora reprezentau o formă de protest împotriva oprimării. Capitol spectaculos și captivant totodată din istoria locală, dar de mult timp încheiat, existența băieților săraci, de care în mod sigur Slavici știa, merită câteva precizări menite a le face să nu se piardă. În secolul al XVIII-lea, în ținutul Zărandului și al Bihorului avea loc o mișcare țărănească, numită lotrie, cu rol destabilizator al puterii domnilor de pământ. Această mișcare își are originea în lupta cnejilor și a voievozilor secolului al XVI-lea împotriva stăpânirii turcești. Lotrii erau români care nu se aflau sub stăpânire turcească, dar luptau împotriva turcilor și a vechilor stăpâni feudali. Ei și-au continuat acțiunile și după ce turcii au fost învinși de austrieci, deoarece stăpânirea imperială a fost la fel de aspră. Așadar, lotrii erau dezertori, iobagi fugiți de pe moșiile nobililor sau tineri care refuzau înrolarea în armata austriacă, organizați în cete conduse de oameni cu experiență militară. Acțiunile lor se desfășurau noaptea și erau îndreptate împotriva curților domnești, a conacelor, pe care le jefuiau, le incendiau, omorând pe cei care încercau să li se opună. Numele de lotri provine din cuvântul latinesc latrones – „hoți” – așa cum erau numiți în documentele oficiale imperiale. Cuvântul este curent în zonă: strada Crișan, mărginașă în Pâncota, era cunoscută sub numele „Ulița lotrilor”; de asemenea, folclorul amintește: „Toată lumea-mi zice lotru”. La Arghezi însă, scriitor dintr-o zonă depărtată de Șiria lui Slavici, cuvântul lipsește: poezia Mâhniri, spre exemplu, cuprinde seria sinonimică fur, tâlhar, hoț, dar nu lotru. Iată că din scrierile lui Slavici extragem informații ce țin de dialectologie.

Activitatea lotrilor era atât de intensă, încât administrația imperială a impus pașaportul pentru intrarea în comitatul Zărandului. Chiar și răscoala lui Horea s-a desfășurat cu ajutorul cetelor de lotri. După înăbușirea ei, lotrii și-au continuat acțiunile, organizând diversiuni, adăpostindu-se în hanuri din locuri circulate, ascunzându-se de vreme rea sau iarna în podul morilor, în peșteri, în sălașuri nelocuite, sau răspândindu-se printre locuitorii așezărilor unde se aflau piețe, la care valorificau, cu ajutorul unor intermediari localnici, bunurile furate: vite, obiecte prețioase, cereale. Localnicii colaborau cu lotrii, care îi plăteau bine, fiind forțați de viața plină de lipsuri pe care o duceau. Se supuneau legii tăcerii, în ciuda ordinelor administrației imperiale, care impuneau interdicții de colaborare. Activitatea lotrilor s-a prelungit până în secolul al XIX-lea, când, după 1848, au apărut alte cete, numite băieții săraci – în limba maghiară „szegény legények” –, care circulau prin pustele întinse, lovind mai ales în reprezentanții administrației habsburgice. Băieții săraci erau întreținuți de forțe destabilizatoare chiar din interiorul Imperiului, așadar se deosebeau din acest punct de vedere de lotri. Doar scopul le era comun: destabilizarea autorităților imperiale.

Bătrânii din zonă amintesc despre poveștile bunicilor și ale străbunicilor, care spuneau că localitatea era un loc important de întâlnire a lotrilor, și mai târziu a băieților săraci. Deoarece acțiunile băieților săraci au început să aibă loc chiar în anul nașterii lui Slavici, în mod sigur el a auzit de aceștia încă din copilărie, iar faptul că îi amintește devinen cât se poate de firesc, mai ales că acțiunile lor au continuat până în 1867.

La mijlocul secolului trecut, folclorul din zona Șicula încă mai păstra Cântecul hoților, inspirat din existența lotrilor sau a băieților săraci. Ioan T. Florea îl menționează într-o culegere făcută la Șicula, la 11 septembrie 1968, de la Hang Dumitru, născut în 1887, așadar, contemporan al lui Slavici:

Mențiuni despre Cântecul hoților, culegere de Ioan T. Florea, la Șicula

(sursa: Casa Memorială „Ioan T. Florea” Covăsânț)

Am insistat asupra contextului apariției băieților săraci tocmai pentru a demonstra că Slavici oferă, prin scrierile sale, o adevărată istorie, pentru cei care sunt dispuși a se apleca asupra frământărilor din vremurile trecute.

  1. Concluzii

Selecția de texte din literatura lui Slavici reprezintă o mărturie că proza scriitorului ardelean este o oglindă a timpului său. Perspectiva sa asupra reliefului din zona Aradului aproape că poate fi verificată de cititorii prezentului, care pot cerceta locurile amintite de Slavici, pornind pe urmele acestuia. Locurile amintite în proză nu reprezintă doar simple pasaje descriptive, ci adevărate lecții de cultură, care arată că, pentru cei interesați de geografia culturală, Slavici nu se demodează niciodată.

 

Siglări ale operelor lui Ioan Slavici

S2:       Opere, vol. II, Nuvele, București, Editura Național, 2001.

S4:       Opere, vol. IV, Mara – Din bătrâni – Manea, București, Editura Național, 2001.

S6:       Opere, vol. VI, Amintiri – Lumea prin care am trecut – Închisorile mele –Fapta omenească. Din manuscrise – Varia, București, Editura Național, 2001.

Bibliografie

  1. Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, cit..
  1. Frățilă, Anda Maria, Valorizarea patrimoniului artistic din zona etnografică Câmpia Aradului, subzona etnografică Podgoria Aradului, teză de doctorat, Timișoara, iulie 2013.

[1] Ioan T. Florea, Memoriu adresat ministrului învățământului, Covăsânț, 1 septembrie 1948, aflat la Casa Memorială „Ioan T. Florea” Covăsânț.

[2] Cf. Anda Maria Frățilă, Valorizarea patrimoniului artistic din zona etnografică Câmpia Aradului, subzona etnografică Podgoria Aradului, teză de doctorat, Timișoara, iulie 2013, p. 24–29.

[3] Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, op. cit., s. v.