Așa cum arătam într-un alt material, Arborele Vieții cu suita sa amplă de semnificații, simboluri și valori, îl întâlnim peste tot în arta populară românească: scrijelit pe os, sau piatră, cu mii de ani înainte de Hristos, sau mai târziu incizat sau pictat pe ceramică (ulcioare, oluri, străchini), tăiat în lemn (pridvoare, stâlpi, porți, furci, fuse, etc.), sau în țesături de tot felul (covoare, fețe de masă, ștergare, marame, ii, cojoace, etc.).
Astfel, pe falanga de cal descoperită la Cuina Turcului, în Mehedinți, a cărei datare cu C14 ne indică o vechime de treisprezece milenii[1], găsim incizate o succesiune de romburi cu hașuri, imagine sau semn care s-a perpetuat milenii de-a rândul în spațiul nostru geografic, chiar dacă pentru noi, cei de astăzi și-a pierdut din semnificațiile inițiale. Totuși, înlănțuirea de romburi, ne sugerează, chiar și celor nefamiliarizați cu semnele din arta populară, un Ax, o verticală, o coloană.
În vremurile de demult, inciziile în os sau corn nu au fost făcute cu scop estetic, ci ele aveau mai ales un rol sacru, dar și ca depozitar al unei informații. Toate liniile incizate și ordonate într-un anume sens formând un tot unitar, scot în evidență capacitatea omului preistoric de a exterioriza și a transmite stări sufletești și simțăminte, de a comunica mesaje.[2]
Virgil Vasilescu descoperă în inciziile de pe osul de la Cuina Turcului, cinci dintre cele șapte semne primare din arta primitivă, semne ce au răspuns unui scop anume, funcționând precum literele unui alfabet și transmițând un anume mesaj privitorului. [3] Cele cinci semne incizate pe artefactul respectiv sunt: Coloana, Rombul, Unghiul, Hașura și Segmentele Gemene. Aceste semne primare au devenit zei, și omul li s-a închinat.[4] Învestite cu puteri divine, simbolurile au format în urmă cu milenii o bază solidă a tuturor activităților spirituale, ”(…) și au rămas de neînlocuit, fiindcă ele au condensat imaginea și acțiunea în semne prealfabetice, în expresii pictografice după o topică elevată.”[5]
În aceeași perioadă, îndeletnicirile uzuale aveau și ele o componentă sacră. Astfel, avem aratul și semănatul ritual, măcinatul ritual, modelarea aluatului și coacerea pâinii sacre, culegerea plantelor de leac, dar și torsul și țesutul sacru. Toate acestea s-au făcut sub imperiul semnelor primare, nelipsind dintre ele Coloana cerului, cercul solar, rombul, spirala, hașurile.[6]
Torsul și țesutul sacru erau văzute ca o prezență și o implicare a unor zeități în aceste practici rituale. Pentru că momentul unui ritual coincide cu timpul mitic al începutului, al Creației, al întemeierii lumii de către un zeu, un timp sacru, adică timpul când ritualul respectiv a fost săvârșit pentru prima dată de un zeu.[7] De aceea, țesăturile purtau inițial simboluri ale zeităților respective, menite să transmită anumite mesaje, dar și să pună purtătorul sub protecția divină.
În sprijinul utilizării în trecutul îndepărtat al semnelor respective ca simboluri ce aveau o anumită valoare și un rol bine definit, aducem și fragmentul în care Eliade spune că: ”(…) simbolul, mitul, ritualul exprimă, pe diferite planuri și cu mijloace care le sunt proprii, un sistem complex de afirmații coerente asupra realității ultime a lucrurilor.”[8]
Protectoare a torsului și a țesutului în perioada neoliticului, a fost Zeița-pasăre, reprezentată sub forma V-urilor, sau a unghiurilor cu laturile paralele. Ea avea atribuții multiple: zeiță a aerului și a apei, dătătoare de viață, de hrană și abundență.[9]
Dacă într-un trecut îndepărtat torsul și țesutul, precum și alte activități, aveau și o componentă sacră, astăzi, furcile de tors și fusele le privim cu alți ochi, pentru că frumusețea lor artistică, decorul fabulos le-a transformat de multe ori în adevărate opere de artă. Doar că, misterioasele crestăturile inițiale care acopereau lemnul furcii nu au avut doar un simplu rol estetic, așa cum am fi tentați astăzi să credem, ci, așa cum vom încerca să demonstrăm în continuare, inițial semnele incizate în lemn, au avut o semnificație concretă și un caracter sacru, chiar dacă toate aceste semnificații arareori au mai ajuns până în zilele noastre.
Vom porni în demersul nostru, de la o informație culeasă de cercetătorul Mircea Lac, în anul 1985, din satul Prihodiște aflat în celebra vatră de tradiții și credințe străvechi a Platoului Luncanilor. Aici, discutând cu Maria Grecu despre cum sunt înfrumusețate furcile de tors, aceasta îi relatează că această ”înfrumusețare” nu este făcută fără un anume rost. Ea explică semnificația ”formelor” (semnelor) incizate în lemn, astfel: ”Apăi aici, în partea de jos, astea sunt păsările sufletului, că știi dumneata că sufletul se face pasăre după ce moare omul. Aici îs cele 9 ceruri, pe unde trece sufletul. Între ele îs vămile în care trăbă să dea socoteală pentru păcatele lui. Aici (pe margini) îi Calea laptelui, aia de o vedem mai albă pe cer, și tăte să gată cu bradul care are în crengi soarele, luna și stelele.”[10]
O confirmare a semanticii respective o obține cercetătorul de la alți doi interlocutori: Ion Marincă (81 de ani) și Ioana Bodea din Târsa (84 de ani).
Toate aceste mărturii ne confirmă faptul că furcile de tors frumos ornamentate, sunt de fapt adevărate documente etnografice, ce înmagazinează o veche și deosebit de valoroasă informație. Ajungem astfel, prin intermediul lor, la o viziune fabuloasă a strămoșilor cu privire la univers, la conexiunile omului cu macrocosmosul și a drumului pe care acesta îl parcurge între Pământ și Cer, Viață și Moarte, între material și spiritual.
Regăsim în imaginea furcii, acea grandioasă reprezentare a Arborelui Vieții, a Arborelui Cosmic, a Axei Lumii, sau a Coloanei Cerului cum a mai fost el denumit de-a lungul vremurilor și în spații geografice extrem de variate.
Arborele Vieții înmănunchează în imaginea sa o mare varietate de simboluri și semnificații, cu valori majore și diverse. Astfel, unii zei ai vegetației precum Atis, Osiris, Artemis, Dionysos, Apollo, Zeus sau Durga sunt reprezentați și venerați sub forma unor arbori: brad, cedru, mirt, laur, stejar, măslin, viță de vie, etc., ca adevărate ”izvoare ale regenerării și ale vieții fără de moarte, spre care se îndreaptă omul și în care el își întemeiază nădejdea pe care el o are în privința propriei nemuriri. Între articulațiile ansamblului Arbore-Cosmos-Divinitate există simetrie, asociere, fuziune.”[11]
Probabil că pornind de la această asociere a zeului cu Arborele Sacru, s-a ajuns la concepția că sufletul accede la Cer, ajunge în sfera Divină și devine nemuritor, urcând pe ramurile acestui Pom (Coloană, Ax, Scară), dar și datorită faptului că acesta era văzut ca simbol al regenerării, al fertilității cosmice, izvor al Vieții, al tinereții și al nemuririi.[12]
Acolo unde este reprezentat Arborele Cosmic, imaginea sa are rolul de a sacraliza locul respectiv, de a-l scoate din Haos, de a marca Centrul Lumii. Pentru că toți arborii rituali sau stâlpii utilizați în cadrul ceremoniilor religioase se consideră că se află așezați în Centrul Lumii.[13]
Dar pe ramurile acestui Arbore Cosmic sau al Vieții, așezat în Centrul Lumii, se crede că se ridică sufletele celor decedați la cer, pentru a se întâlni cu zeul tutelar, pentru a dobândi nemurirea. Această credință o regăsim, după cum afirmă și Eliade, ”mai peste tot în lume.”[14] ”Motivul ascensiunii la cer, efectuată fie cu ajutorul unei frânghii, al unui arbore sau al unei scări, este destul de răspândit pe cele cinci continente.”[15]
Astfel, regăsim stâlpul sacrificial la indienii vedici, arborele ritual cu șapte crestături, simbol al celor șapte ceruri, la șamanii din nordul și centrul Asiei,[16] Arborele Cosmic pe ale cărui ramuri urcă sufletul după moarte, la cei din Egiptul antic, dar și la australieni sau pigmei.[17]
De-a lungul timpului această imagine a Arborelui Cosmic a fost nelipsită din ritualurile, ceremoniile și obiceiurile străbunilor noștri, ba, mai mult, ea a fost prezentă în activitățile de zi cu zi, pusă pe numeroase obiecte din universul casnic, pentru că Arborii respectivi reprezentau Universul în neîncetată regenerare, Viața veșnică, Cunoașterea,[18] erau considerați un izvor inepuizabil al fertilității cosmice[19], fiind de asemenea, înzestrați cu o mare putere binefăcătore.[20]
Arborele devine obiect religios, imagine sacră, simbol al vieții fără de sfârșit, al fertilității, al sănătății și vigorii, al energiei, în virtutea puterii lui. Iar această putere se datorează faptului că este vertical, că se dezvoltă, că se regenerează (moare toamna și învie primăvara), rodește periodic.[21]
Astfel, imaginea Arborelui Vieții o aflăm reprezentată pe două dintre obiectele casnice, nelipsite din universul feminin, furca de tors și fusul. Ambele obiecte însoțeau femeia din primii ani ai vieții și până la moarte, pentru că în trecut, fetele trebuiau să învețe să toarcă de mici, de la 8-9 ani, continuând această activitate, cu tot mai multă măiestrie și îndemânare, până la moarte. Orice moment liber era bun pentru o astfel de îndeletnicire, pentru că mâinile unei femei nu trebuiau să stea degeaba niciodată. Chiar atunci când se deplasau cu treburi dintr-un loc în altul pe uliță, femeile își prindeau furca în brâu, și mergeau torcând.
Fir cu fir, de lână sau de cânepă, fus după fus, ghem după ghem, se adunau după muncă multă și tors continuu, pentru a forma valurile de pânză sau de pănură, din care vor fi făcute mai apoi hainele ce vor îmbrăca familia întreagă. De aceea în trecut, furca era privită ca un obiect sacru, iar torsul și țesutul, așa cum arătam mai sus, se numărau printre activitățile cu încărcătură sacră, ca semn al prezenței unor zeități în aceste practici.[22]
Astfel, Atot-Dăruitoarea, zeiță a anilor 7.000, î.Chr. era considerată protectoare a nașterii, a vieții și a morții, dar și a țesutului și torsului. Era reprezentată prin incizii sub forma zigzagului, a liniilor paralele și a meandrelor (S-uri).[23]
La rândul său, zeița Atena era reprezentată ținând în mâna dreaptă o suliță, iar în cea stângă o furcă și un fus, fiind considerată patroană a acestei îndeletniciri. Furca și fusul erau la rândul lor considerate la vremea respectivă simboluri ale meseriilor domestice și ale iscusinței manuale, dar și al timpului care trece inexorabil.[24]
Legătura dintre femeie și furca de tors este una naturală, torsul și țesutul fiind activități practicate în exclusivitate de către femei. Totodată, acestei legături îi corespunde și o latură spirituală, cu o vastă semantică, pentru că femeia a fost văzută mereu, de-a lungul mileniilor ca o continuatoare a vieții, ca o purtătoare a fertilității și a abundenței, cea care intermediază comunicările între uman și divin, cea care se îngrijește de latura spirituală a vieții. Ca un obiect indisolubil legat de feminitate, furca, la rândul său, era privită ca un obiect simbol al firului generațiilor.[25]
Cunoscând toate acestea, nu ne mai miră explicațiile date de Maria Grecu din Prihodiște, cu referire la crestăturile prezente pe furcile din trecut, furci care închipuiau o imagine măreață a Arborelui Cosmic sau Ax al Lumii, cu cele 7 sau 9 ramuri bine evidențiate, închipuind cele 7 sau 9 ceruri pe care le străbate sufletul după moarte, pentru a ajunge la nemurire, prin contopirea cu divinitatea supremă specifică diverselor religii.
Urmând aceste informații, am încercat să identific măcar o parte dintre simbolurile relevate de cercetătorul Mircea Lac, pe câteva dintre furcile de tors din Zarandul de Munte.
Prima dintre furci provine din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribița. Ea a fost executată de Rus Ilie, născut în anul 1913, după cum a fost scrijelit de către meșter, în lemnul ei. Ca aspect, în partea de jos, ea are traforate două ramuri de brad, continuându-se cu o alternanță de patru hexagoane și trei octogoane, despărțite între ele de 7 secțiuni dreptunghiulare de aproximativ 1 centimetru lățime, care se termină fiecare în capetele laterale, cu trei colțișori traforați. Fiecare dintre aceste dreptunghiuri (bare orizontale), sunt decorate cu 1 sau 2 linii în zigzag (linii frânte).
Fiecare dintre hexagoanele și octogoanele care formează furca, are un decor diferit, rezultat din reprezentări și combinații ale aceluiași semn, cunoscut în arta populară românească sub denumirea de floarea vieții, însă aici ea apare doar cu patru petale. Semnele respective pot fi considerate și X-uri ale căror brațe au forma unor petale.
La baza octogoanelor, ca decor, de o parte și de cealaltă, apar scrijelite câte două linii frânte dispuse paralel, în ascensiune.
Vârful furcii se termină cu un decor traforat ce sugerează trei ramuri de brad și un vârf. Decorul dintre cele trei ramuri de brad simetrice, constă într-o fină rețea (plasă) de romburi cu punct în mijloc. De aici, spre vârf, pornesc trei linii frânte, în paralel, ce formează trei unghiuri cu laturile paralele, sau trei V-uri cu vârful în sus.
Așadar, regăsim în aspectul furcii de la Dumbrava de Sus, o imagine încă clară a acelui Arbore Cosmic, Arbore al Vieții sau Ax al Lumii, pe ramurile căruia considerau străbunii noștri că se ridică spre cer sufletul celor decedați, trecând prin cele șapte ceruri, pentru a dobândi nemurirea.
Aici, cele 7 ramuri sau ceruri sunt simbolizate prin cele patru hexagoane și trei octogoane. Și mai pregnantă este imaginea scării pe care urcă sufletul la cer, credință existentă în cultura diverselor popoare dar și în creștinism, scară rezultată din succesiunea celor șapte ”bare” orizontale care delimitează figurile geometrice care formează furca. Tot ele, delimitând de fapt cele 7 ceruri, simbolizează vămile văzduhului, vămi prin care trece sufletul spre cer și locuri de popas în care trebuie să dea socoteală pentru păcatele din timpul vieții.
Calea Laptelui pe care urcă sufletul spre Rai, ”un drum în spirală, cu multe piedici nebănuite: hârtoape, prăpăstii, pustietate, cărări încurcate și spinoase”[26] este marcată pe furcă prin liniile frânte paralele, ascensionale, de la baza octogoanelor.
Vârful furcii este reprezentat ca un vârf de brad, cu trei ramuri bine definite. Dacă facem o analogie cu explicațiile Mariei Grecu din Prihodiște care spune că bradul ”are în crengi soarele, luna și stelele”,[27] putem vedea în plasa de romburi cu punct în mijloc, care constituie decorul furcii analizate de noi, între ramurile bradului, o reprezentare a cerului cu aștrii săi, întreagă această reprezentare trimițându-ne încă o dată spre aceeași imagine a bradului, ca Arbore Cosmic, ca Axă a Lumii, ca simbol arhetipal al ascensiunii spre cer.
O altă furcă, de data aceasta provenind din satul Tomnatic, comuna Bulzeștii de Sus, un sat care se învecinează cu Dumbrava de Sus, apare la o primă privire, ca respectând într-o măsură mai mică, simbolistica amintită mai sus. Barele orizontale care despart romburile, sunt aici în număr de unsprezece, probabil împreună cu vârful se considera că s-a ajuns la un alt număr, de această dată doisprezece, cu valoare sacră, cu încărcătură magică și acesta.
Și pe corpul acestei furci găsim scrijelite aceleași semne: ”floarea vieții” cu patru petale, linia frântă, hașurile cu linii paralele, unghiurile cu laturile paralele, romburile concentrice, dar și o dublă reprezentare a Arborelui Vieții, la mijlocul furcii și la vârful ei. Ramurile acestui Arbore sunt redate printr-o simplă linie, ușor curbată, care se termină cu un triunghi.
Semnele de pe această a doua furcă, par mai simple, mai vechi, ducându-ne spre o grafică arhaică pe care o găsim sub formă de incizii pe vechile ”Madone” descoperite pe teritoriul țării noastre: de la Rast, Tangâru, Vidra, Drăgușeni, etc., doar că, așezarea semnelor respective pe trupul furcii pare la o primă vedere, destul de haotică, dar privită mai atent și această furcă are scrijelit pe trupul său, întregul cosmos, într-o concepție și o viziune de o măreție fără egal.
Furca din satul Reț, comuna Blăjeni, are un corp mai masiv decât celelalte două. Și aceasta se prezintă sub forma unei înlănțuiri de șase hexagoane, delimitate între ele de o bară orizontală, terminată la capete cu trei crestături sau colți triunghiulari. Al șaptelea hexagon este mai mic și se continuă cu un vârf de brad, ca vârf al furcii. Corpul acestei furci nu are nici un decor, nici o linie trasată, dar este frumoasă prin simplitatea ei. Și aici găsim reprezentate cele șapte ”ceruri”, prin cele șapte hexagoane delimitate de cele șase ”vămi”.
Cele trei furci prezentate mai sus fac parte din colecția Punctului Muzeistic ”Lada de zestre” Ribița.
Două dintre furcile aflate în colecția Muzeului de Istorie Locală și Etnografie Brad, sunt mai noi. Cea plată are gravate două inițiale, A. D. și anul 1954. Cealaltă, este o furcă ”cu talpă”, din lemn rotund, înnegrit în foc.
Decorul primei furci constă dintr-o succesiune de 10 pătrate, în care este înscrisă ”floarea vieții”, ale cărei petale se sprijină pe unghiurile pătratului. Între petale sunt marcate unghiuri cu laturile paralele și mici triunghiuri. Furca este dreaptă, fără traforuri laterale.
Fiind mai nouă, se observă că s-a pierdut semnificația numărului de câmpuri decorative. Nu mai sunt cinci, șapte, nouă sau douăsprezece câmpuri, ci zece. S-a păstrat însă, ca model decorativ prezent și pe celelalte furci, ”floarea vieții” cu patru petale.
La furca cu talpă și lemnul rotund, observăm o împărțire în douăsprezece câmpuri decorative, egale ca întindere, despărțite între ele printr-o linie frântă, sau zigzag. Primele trei câmpuri au un decor format din linii paralele verticale, iar celelalte nouă, din linii frânte dispuse vertical, separate prin linii drepte.
La această furcă se observă nelipsitul decor al liniei frânte sau al ”dintelui de lup” cum mai este el cunoscut în arta populară românească, linie frântă care sugerează ascensiunea, drumul sufletului spre cer, Calea Laptelui, așa cum am văzut anterior. De asemenea, există o clară succesiune de trei plus nouă câmpuri, cu trimitere clară spre cele nouă ceruri pe care sufletul le străbate în drumul lui spre Rai.
Alături de furcile de tors, o parte dintre fuse au aspectul unui brad, cu ramurile evidențiate prin cioplire, fiind și acestea o altă întruchipare a Arborelui Vieții sau a Coloanei. Prin răsucirea lui, prin continua sa rotație, fusul este considerat simbol al veșnicei reîntoarceri, al mișcării de rotație a aștrilor din univers, sau simbol al lunii.[28]
Se poate observa aici legătura existentă între fus și femeie, concretă (răsucirea fusului, firul tors), dar și la nivel de simbol, pentru că este cunoscută vechea asociere dintre femeie și astrul Lunii. Firul răsucit pe fus este firul vieții pe care îl torc Parcele, relevând dublul aspect al vieții, drumul parcurs între naștere și moarte, de fiecare.[29] Acest fir, se spune în Upanișade, ”leagă lumea noastră cu lumea cealaltă și cu toate ființele.”[30]
Este interesant și valoros ca document, aspectul unor fuse din zonă, cu aspect sugestiv de Axă a Lumii ce face legătura între cer și pământ, între viață și moarte, ca simbol al veșniciei. Astfel, aceste fuse au la mijloc trei traforuri zimțate, ca un plan ce face demarcația între două lumi (pământ și cer, materie și spirit, uman și divin) sau două stări: Viață și Moarte. Spre vârf, fusul ne apare ca un brad cu trei (în alte cazuri chiar 10-12) perechi de ramuri simetrice, obținute prin cioplire, simbol al vieții, al ascensiunii spre Divinitate. Cealaltă jumătate a fusului se prezintă tot sub aspectul unui brad, de data aceasta cu vârful în jos, cu aceleași trei perechi de ramuri simetrice, ca simbol al morții. Se știe că pe ceramica cu rol funerar a fost pictat din cele mai vechi timpuri, ” (…) pomul cu ramuri lungi și vârful către pământ, sau ramura de brad cu spicul în jos.”[31]
Iată așadar, cum într-un obiect utilitar, atât de mic și neînsemnat, strămoșii noștri au cuprins întregul univers, ba, mai mult, o întreagă concepție asupra lumii.
Atât furca cât și fusul, prin aspectul de Coloană a Lumii, de Arbore Cosmic ne poartă către aceeași ancestrală credință în puterea Arborelui respectiv de a sacraliza un loc anume, de a face legătura între Pământ și Cer, între material și spiritual, între Om și Divinitate. ”Coloana a întrunit și asigurat cumpăna optimistă în concepția vieții ridicate pe temei dual. Coloana a luat chip de verticalitate ca traiectorie a fumului, a săgeții, a stâlpului, când acestea s-au creat. A marcat urcușul serpentiform, și în această perioadă, urcușul unghiular, în zigzag, în labirint, urcușul meandric. În toate situațiile, omul și-a creat în dialog cu Cosmosul, premisele urcării spiritului în tăriile necunoscutului.”[32]
Pentru a sacraliza anumite obiecte, pentru a și le face utile în comunicarea cu zeii, omul primitiv le-a însemnat, le-a decorat cu anumite semne, învestite de el cu puteri divine, simboluri ale zeităților protectoare. De aceea, aceste semne-simboluri ”au stat la baza tuturor activităților spirituale și au rămas de neînlocuit, fiindcă ele au condensat imaginea și acțiunea în semne prealfabetice.”[33]
O parte dintre aceste semne de bază le găsim pe furcile analizate: liniile paralele, hașurile, punctul, triunghiul, rombul, romburile concentrice, unghiurile cu laturile paralele, X-ul, floarea vieții, zigzagul.
Liniile paralele au reprezentat dualitatea, multiplul. Trei segmente în grup au reprezentat o zeitate, de obicei Zeița Mamă, fertilitatea pământului, abundența, iar pe de altă parte, ”zeița morții metamorfozată în cele trei aspecte ale existenței: axul nașterii, al recunoașterii de sine și axul thanatic.”[34]
Hașura este considerată un simbol al apei, al abundenței, al sporului, al fertilității.[35] Hașurile prezente pe obiecte au uneori forma unei scărițe, formată din două paralele unite la intervale mici, în vederea formării unui șir de pătrate sau dreptunghiuri așezate crescător, scăriță ce reprezintă un alt tip de Coloană.[36]
Unghiul înseamnă viață, îndestulare. Unghiul sau V-ul ajunge să simbolizeze în jurul mileniului al VI-lea î. Chr. Zeița pasăre[37], ca zeitate a aerului, a apei, cea care aducea hrana, abundența, viața. Era considerată țesătoarea și torcătoarea vieții umane, patroană a țesutului și torsului.[38] Unghiurile multiple, cu laturile paralele, formează o Coloană, dar și o expresie a mulțimii. Dacă sunt dispuse cu vârful în sus, formând o ramură de brad, simbolizează viața, iar cu vârful în jos, moartea. Găsim aceste unghiuri cu laturile paralele, inclusiv pe una dintre tăblițele de la Tărtăria.
Triunghiul este derivat din unghiul-simbol, fiind de asemenea, un simbol al femininului, al fertilității, al abundenței. Triunghiul a rezultat și din înjumătățirea rombului și din ”încărcarea” unghiului.
”Triunghiul este considerat cea mai puternică formă pe care o cunoaște omul. Triunghiul cu vârful în jos este direcționat spre manifestare (întâlnit ca simbol al yoniului) iar cel cu vârful în sus este legat de transcendența divină nemanifestată.”[39]
Așadar, triunghiul cu vârful în sus este simbol al masculinului, al pozitivului, al cerului, al spiritualului, al lumii subtile, iar cel cu vârful în jos, simbol al femininului, al pământului, al materiei, al negativului.
Rombul a fost simbol al fertilității solului.[40] Asirienii l-au considerat zeul cerului, iar în scrierea cuneiformă era zeul soarelui.[41] Rombul, alături de cruce și spirală, face parte din simbolistica preistorică solară.[42] El este unul dintre semnele majore din arta populară românească, nelipsit de pe ii, covoare, păretare, fețe de masă, ștergare, scrijelit în lemn, pictat pe diverse obiecte, săpat în piatră, croșetat, tricotat, etc. Prezent pe ceramica vechilor culturi care au ființat de-a lungul mileniilor pe teritoriul țării noastre.
El poate fi considerat o monadă, compusă din două triunghiuri cu baza comună, ca sumă a contrariilor: materie-spirit, bine-rău, pozitiv-negativ, iarnă-vară, minciună-adevăr, pământ-cer, sus-jos.
Romburile înscrise în romb au rolul de a adânci semnificațiile, această reprezentare fiind o expresie a superlativului absolut.[43] Iar romburile suprapuse au redat Coloana, ca expresie perpetuă a tendinței omului de ridicare spre ”înălțimi”.
Zigzagul sau linia frântă, sau dintele de lup, are și el o pondere mare în arta populară românească, în special crestat în lemn, în compoziții pe diverse țesături sau cusături, dar și pictat sau incizat pe ceramica culturilor Vădastra, Coțofeni, Turdaș, etc.
Pe suprafața furcilor prezentate mai sus, zigzagul este nelipsit, ba chiar preponderent la unele dintre ele. În aceste cazuri el reprezintă ascensiunea, drumul sufletului spre cer, Calea Lactee, drumul pe care sufletul îl parcurge după moarte între o vamă și cealaltă.
Însă, dacă ne întoarcem din nou, cu multe milenii în urmă, ajungem încă o dată la Zeița-Pasăre, cea care ”a unit sferele înalte ale Cerului cu cele ale Pământului purtând ca decor spirale, zigzaguri, linii paralele, hașuri și unghiuri. Din neolitic și-a luat atribuția de păzitoare a torsului și țesutului.”[44]
Floarea vieții este un vechi semn prezent pe porți, stâlpi funerari, obiecte din lemn (căuce, linguri, lingurare, blidare, lăzi de zestre, furci, etc.), uși, cruci, troițe de lemn sau piatră, ca simbol solar sau simbol al zeului tutelar, al norocului, al vieții fără de sfârșit, al regenerării, al vitalității.
Ca simbol creștin suprapus peste cel păgân, ancestral, floarea vieții sau steaua, apare reprezentată întotdeauna cu un număr par de petale:4, 6, 8, 12. Floarea cu patru petale, pe care o observăm crestată și pe furci, din perspectivă creștină este simbol al crucii lui Hristos.
După cum se poate observa, toate aceste crestături prezente pe furcile de tors, au avut, cel puțin în trecut, un rol și o semnificație clară, atât pentru cel care le-a realizat, cât și pentru cel care a utilizat obiectul respectiv, semnificație care a străbătut mileniile, ajungând până la noi de cele mai multe ori trunchiată, incompletă, dar păstrând totuși suficientă informație. Aceste semne primare scrijelite în lemn, piatră, os, ceramică au constituit ”osatura pe care s-au urzit toate actele de factură spirituală”[45], fiind suporturi pentru exprimarea sentimentelor lăuntrice.
Despre simboluri se poate vorbi mult, fără a ajunge la o explicație exhaustivă a lor. ”Simbolurile, ca limbaj superior al cuvintelor, cuprind toate arhetipurile telurice sau cosmice, cărora doar marii inițiați în științele oculte le știau semnificația și profunzimea subtilă. Magicienii preistorici puneau accent pe înțelegerea simbolului la nivel de suflet și nu la nivelul minții.”[46]
Astăzi, toate aceste semne, s-au transformat în motive artistice, cărora li s-a uitat semnificația și rostul sacru. Ele au doar menirea de a împodobi și înfrumuseța. ”(…) au pierdut rolul inițial existent în topica arhaică, dar din adâncurile primitive sclipesc intens penetrând sfera spirituală, dând față frumosului și bunului gust.”[47]
Pe lângă toate rosturile, rolurile și semnificațiile din trecut ale furcii de tors exemplificate mai sus, aceasta a fost în satele Zarandului și un obiect care pecetluia iubirea dintre doi tineri, legătura lor prin căsătorie și până dincolo de această viață efemeră.
Din informațiile primite[48], până la jumătatea secolului XX, încă s-a păstrat obiceiul ca feciorul să dăruiască fetei iubite, fetei pe care o pețea (o cerea în căsătorie), o furcă frumoasă, făcută de el. Dacă țăranul român nu obișnuia să-și pună numele pe obiectele pe care le făcea, pe furcile acestea, feciorii își treceau numele. De aceea, găsim numele meșterilor pe două dintre furcile analizate.
După ce furca era finalizată, lucrată fiind de fecior cu gândul la fata iubită, ea era dăruită fetei. În cazul în care fata accepta furca, cei doi se considerau logodiți. Abia atunci se făcea oficial pețirea fetei de către părinții feciorului.[49]
Obiceiul respectiv apare evidențiat și într-o colindă din satul Ribița, ”Dalba-i fecioriță”[50], în versuri care închipuie un dialog între fata-fecioară(riță) și feciorul (mirel) care o pețește. Ei fac un schimb de daruri prenupțiale: el îi dăruiește furcă pestricuță și fus văruit, iar ea cămașă de in, croită p-un spin. (Dalba-i fecioriță/Da nu-ți pară rău/Că noi te-am cotatu/O dată-ntr-un anu/Și noi ți-am adusu/Furcă pestricuță/Cu pestriți de-argintu/Și fus văruitu.)”[51]
De ce a fost aleasă tocmai furca pentru a fi o mărturie a iubirii pe care feciorul o poartă fetei și a legăturii dintre cei doi, ce urmează a fi consfințită prin taina căsătoriei? Pentru că furca de tors a fost considerată în trecut ca având ”o semnificație falică și sexuală”, [52] iar în alte cazuri ea este emblema organului femeiesc în virginitatea lui,[53] simbol al începutului vieții amoroase.[54]
Tot legat de simbolistica furcii de tors și a firului pe care ea îl generează, ”în Orientul Îndepărtat cununia este simbolizată prin răsucirea între degetele unui geniu ceresc a două fire de mătase roșie: cele două fire ale destinului celor doi soți devin un fir unic.”[55]
De altfel, instrumentele și actele legate de țesut și tors sunt toate în același timp simboluri ale destinului. Nenumărate zeițe, Mari Zeițe, sunt reprezentate ca purtând în mână fusuri și furci de tors. Ele supraveghează nu numai nașterile, ci și desfășurarea zilelor și înlănțuirea evenimentelor.[56]
Astfel, în urma celor arătate mai sus, furcile și fusele bunicilor noastre le putem privi cu mai multă atenție și considerație. Ele nu sunt simple unelte de lemn, folosite generații la rând, ci sunt obiecte cu o încărcătură simbolică și spirituală deosebită, obiecte cu valoare etnografică de excepție, ce aduc până în zilele noastre informații valoroase legate de modul de gândire al înaintașilor, povestindu-ne despre legăturile pe care aceștia le aveau cu Universul, cu Divinitatea, despre raporturile lor cu veșnicia.
a. Magdalina Maria Crișan
b. Popa-Ana,-Bucureșci,-1995.
c. Stanciu Lucreția
Brad funerar (sulița mortului)-Uibărești
Detaliu furcă cu talpă, din Expoziția de Istorie Locală și Etnografie Brad
Detaliu furci Tomnatec, Reț, Dumbravade Sus
Furcă din Expoziția de Istorie Locală și Etnografie Brad
Furca din satul Dumbrava de Sus Detaliu
Zeiță de Cucuteni-asemănări între decorul de romburi și hașuri al zeiței și cel prezent pe furca din Tomnatec
Vârful furcii din Tomnatec
Ulcior-înmormântare,-decor-”Arborele-Vieții”
Stălp funerar- Ribița
Fus
Furcă Tomnatec-decor romburi și hașuri
Furcă Tomnatec, decor ”Arborele Vieții”
Furca din satul Dumbrava de Sus Detaliu
Bibliografie:
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain – Dicționar de simboluri,București, Ed. Polirom, 2009.
Dușan, Monica – Monografia etnofolclorică a comunei Ribița.La fântână la izvor, Deva, 2008.
Eliade, Mircea – Mitul eternei reîntoarceri, București, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2011.
Eliade, Mircea – Tratat de istorie a religiilor, ed. a IV-a, București, Ed. Humanitas, 2017.
Eliade, Mircea – Imagini și simboluri, București, Ed. Humanitas, 2013.
Lac, Mircea – Simboluri străvechi din Podișul Luncanilor, în Miorița, nr. 14-15, Deva, 2009. p. 67-69.
Merlan, Vicu – Dacia esoterică. Simboluri, legende și tradiții, vol. 1, Ed. Ganesha, București, 2020.
Vasilescu, Virgil – Semnele cerului-cultură și civilizație carpatică, Chișinău, Ed. Arhetip, f.a.
Informatori:
Mateș Petru – Dumbrava de Sus, com. Ribița, 68 de ani, 2020.
Tudoran Viorel – Curechiu, com. Bucureșci, 62 de ani, 2020.
Fotografii (autori): Bujor Dușan și Andrei Furbacher; Imagine zeița Cucuteni-sursa internet.
Furcile din Tomnatec, Reț și Dumbrava de Sus aparțin colecției Punctului Muzeistic ”Lada de zestre” Ribița, iar celelalte două, sunt din colecția M.C.D.R. Deva, Expoziția de Istorie Locală și Etnografie Brad.
[1] Virgil Vasilescu, Semnele cerului-cultură și civilizație carpatică, Chișinău, Ed. Arhetip, f. a.,p. 20.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p. 32.
[4] Ibidem, p. 28.
[5] Ibidem, p. 37.
[6] Ibidem, p. 39.
[7] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, București, 2011, p. 28.
[8] Mircea Eliade, op. cit., p. 13.
[9]Virgil Vasilescu, op. cit., p. 43.
[10] Mircea Lac, Simboluri străvechi din Podișul Luncanilor, în Miorița, 2009, nr. 14-15, p. 67-69.
[11] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, ed. a IV-a., București, Ed. Humanitas, 2017, p. 291.
[12] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, 2017, p. 297.
[13] Mircea Eliade, Imagini și simboluri, București, Ed. Humanitas, 2013, p. 48.
[14] Ibidem, p. 53.
[15] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, 2017, p. 118.
[16] Mircea Eliade, Imagini și simboluri, p. 50
[17] Ibidem, p. 53.
[18] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p.297.
[19] Ibidem, p. 292.
[20] Ibidem, p. 280.
[21] Ibidem, p. 281.
[22] Virgil Vasilescu, op. cit. p. 39.
[23] Ibidem, p. 83.
[24] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, București, Ed. Polirom, 2009, p. 417.
[25] Ibidem.
[26] Mircea Lac, Simboluri străvechi din Podișul Luncanilor, în Miorița, 2009, nr. 14-15, Deva, p. 67-69.
[27] Ibidem.
[28] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., p. 218.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem, p. 395.
[31] Virgil Vasilescu, op. cit. p. 125.
[32] Virgil Vasilescu, op. cit., p. 139.
[33] Ibidem, p. 37.
[34] Ibidem, p. 66.
[35] Ibidem, p. 62.
[36] Ibidem, P. 51.
[37] Ibidem, p. 53.
[38] Ibidem.
[39] Vicu Merlan, Dacia esoterică, vol. 1, Ed. Ganesha, București, 2020, p. 56.
[40] Ibidem, p. 58.
[41] Ibidem, p. 152.
[42] Vicu Merlan, op. cit., p. 25.
[43] Virgil Vasilescu, op. cit., p. 58.
[44] Ibidem, p. 84.
[45] Ibidem, p. 48.
[46]Vicu Merlan, op. cit., p. 24.
[47] Virgil Vasilescu, op. cit., p. 155.
[48] Informator: Mateș Petru (68 de ani, Dumbrava de Sus, com. Ribița); Tudoran Viorel (62 de ani, Curechiu, com. Bucureșci).
[49] Informator: Mateș Petru (68 de ani, Dumbrava de Sus, com. Ribița);
[50] Monica Dușan, Monografia etnofolclorică a comunei Ribița –La fântână la izvor, Tipografia ”Astra”, Deva, 2008, p. 239.
[51] Ibidem.
[52] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., p. 417.
[53] Ibidem.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem, p. 396.
[56] Ibidem, p. 973.
