Gospodăria țărănească conservată in situ de la Enisala: un model de unicitate tulceană

Iuliana Titov – șef-serviciu Muzeul de Etnografie și Artă Populată,

Institutul de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea

Tendinţa spre universalizare şi spre uniformizare a fost semnalată de specialişti în toate ţările Europei mai ales după revoluţiile anticomuniste şi într-o Europă unită. Problema identităţii se concentrează, în aceste condiţii noi, tocmai asupra răspunsului privind relaţia fiecărei ţări şi fiecărui individ cu propriul trecut. Prezentul ne oferă o serie de motivaţii care conduc la concluzia necesităţii salvgardării arhitecturii vernaculare, oriunde mai este posibil, știut fiind, că ea alcătuiește o parte însemnată a identităţii noastre culturale.

Modul în care omul a transformat ceea ce părea fragil în natură (pământul, lemnul, stuful, papura, nuielele, paiele) pentru a-şi asigura trecerea prin labirintul vieţii se concretizează din cele mai vechi timpuri în locuinţa pe care şi-a construit-o.

Dacă trecutul, tradiţia şi valorile tradiţionale ca şi cele bazate pe tradiţie, joacă un rol esenţial în formarea personalităţii unui popor şi constituie elemente de calitate incontestabilă a vieţii, înseamnă că specialistul are datoria elaborării de modele care să readucă în atenţia opiniei publice interesul pentru valorile pe care ea însăşi le-a creat, şi a căror beneficiară este, interes care astăzi este „înăbuşit” de strălucirea unor modele ce ne sunt structural străine. Paula Popuiu scria: Proprietarul arhitecturii rurale trebuie să conştientizeze marea valoare documentară, identitară şi artistică a creaţiei sale, şi nu numai pe cea comercială. Ideea rentabilităţii economice nu trebuie să o distrugă pe cea a regăsirii şi păstrării rădăcinilor satului românesc[1].

Schimbări profunde în organizarea gospodăriei au avut loc odată cu colectivizarea, majoritatea acareturilor componente, unele au fost transformate pentru alte folosinţe, altele, au fost demolate. În timp nemaiavând utilizare pe locul lor s-au construit grădini de zarzavat şi legume, a apărut şi bolta de viţă de vie din faţa casei. Apariţia noilor materiale de construcţia au adus modificări prin înlocuirea chirpicului şi a învelitorilor din stuf, papură, olană.

Dezvoltarea turismului rural în zona Dobrogei reprezintă, pe de o parte un motiv de conservare şi chiar de reinventare a tradiţiilor etnice prin implicarea localnicilor, uneori organizaţi în ansambluri artistice, în prezentarea unor programe artistice pentru turişti, iar pe de altă parte modificări la nivel arhitectural sau doar estetic al gospodăriei, al locuinţei pentru a putea oferi spaţii de cazare ş.a.

Arhitectura constituie un mijloc de comunicare atât prin influenţele exercitate de mediul construit asupra comunităţii cât şi prin, influenţele exercitate de arhitectură vizând toate modificările intervenite în comportamentul, gândirea şi trăirile receptorilor în timpul şi după actul perceperii, în măsura în care aceste modificari rezultă din contactul mediatic respectiv.

Arhitectura constituie prezenţa simbolică cea mai puternică şi cea mai durabilă în peisajul unei comunităţi. Pe lângă faptul că arhitectura reprezintă elementul de utilitate cotidiană elementară, asigurând funcţiuni precum locuirea, odihna, munca, etc., efectele arhitecturale sunt omniprezente, fără ca omul să poată în general opera o selecţie în acest sens, respectiv el nu poate hotărâ căror influenţe arhitecturale să se expună şi cărora nu. Arhitectura este o prezenţă constantă din cel puţin două puncte de vedere. Ea influenţează direct, facilitând prin masa ei construită anumite acţiuni ale oamenilor şi impiedicându-le sau limitându-le pe altele; ea este factor moderator pentru mobilitatea persoanelor şi contactul lor social în mod direct. Indirect arhitectura defineşte un spaţiu social în cadrul căruia inter-relaţiile umane şi raportarea indivizilor la mediu dobândesc o semnificaţie.

Zona Dobrogei a cunoscut o istorie deosebit de frământată, care a contribuit la formarea unei culturi materiale populare specifice. Istoria aşezărilor, a locuinţei şi interiorului a urmat aceeaşi cale sinuoasă. Şi cum lemnul, paiele, stuful, papura, sunt materiale fragile, pieritoare prin foc, iar pământul prin apă, numărul clădirilor vechi este restrâns. Cele mai vechi monumente de arhitectură vernaculară din Dobrogea de Nord sunt încadrate începutului de secol XX. În aceeași perioadă se încadrează și Obiectivul muzeal „Gospodăria ţărănească conservată in situ” din satul Enisala, comuna Sarichioi, jud. Tulcea. Ea reprezintă sinteza arhitecturii tradiţionale din nordul Dobrogei din acea perioadă. A aparținut unui agricultor pe nume Iosif P. Dumitru și a devenit obiectiv muzeal din 1971 după ce a fost restaurată.gospodaria_taraneasca_1

Arhitectura locuinţei de la Enisala, dar şi a celorlalte construcţii din cadrul gospodăriei, este condiţionată de materiile prime folosite (lutul, piatra, lemnul, stuful), dar şi de condiţiile de mediu (gerurile şi căldurile mari) şi nu în ultimul rând, de peisajul specific dobrogean în care se integrează armonios. Ea se integrează în ceea ce etnografii numesc arhitectura de pământ.

gospodaria_taraneasca_2

Ansamblul arhitectural cuprinde casa cu chiler şi câteva din anexele tipice pentru o gospodărie din această zonă: grajdul pentru animale, şoproanele, bucătăria şi cuptorul de vară, porumbarul, fântâna.

Planimetria casei este cea tradiţională: cu tindă centrală şi două camere, bucătărie de iarnă şi magazie, având la faţadă şi pe latura dinspre stradă, prispă cu balustradă şi stâlpi. Pe latura din spate, spre nord, pe aproape toată lungimea casei, se află chilerul (spaţiu pentru depozitare). Acoperişul casei este în două ape, pe lungime şi cu frontoane laterale din lemn, realizat în tehnica învelit „nemţeşte”, cu stuf mărunt, retezat şi bătut pe toată suprafaţa acoperişului.

Învelitul nemţeşte[2] este o tehnică mai elaborată care constă în aşezarea a două straturi de stuf pe şarpantă: un strat de stuf lung ca astereală (stuf de astar), peste care se aplică un al doilea strat, cu stuf de mărime mijlocie (colorică), stuf de bătaie. Acesta se uniformizează prin lovire de la bază în sus cu o unealtă specială numită pieptene (batcă, bătaci) pentru că seamănă cu ţesala, realizându-se un strat de 25 – 30 cm grosime prin adăugarea continuă de mănunchiuri în 4 – 5 rânduri succesive pe lungimea unei ape şi se obţine o suprafaţă cu aspectul solzilor de peşte.

gospodaria_taraneasca_3

Creasta se leagă cu mănunchiuri de stuf. Peste o inimă realizată din stuf lung legat în mănunchi ca o funie groasă şi uniformizată prin adăugare de material sau din leţuri de lemn, fixată pe îmbinarea de sus a căpriorilor se împletesc mănunchiurile de stuf înmuiate în apă (pentru a fi mai flexibile) şi înnodate, cu capetele răsfrânte pe cele două pante şi retezate la aceeaşi lungime, uniform. Creasta astfel obţinută se fixează de şarpanta din lemn cu un rând sau două de leţuri sau mănunchiuri de stuf rezistent şi lung, cusute cu sârmă de o parte şi de alta a crestei pentru a nu fi luat de vânt.[3]

Acoperişul de stuf, ca şi zidul de pământ, s-a dovedit a fi un bun izolator împotriva umidităţii, a frigului sau a arşiţei, în funcţie de grosime şi de calitatea execuţiei.

Ornamentele de la pazie şi fronton, cu motive florale, geometrice şi zoomorfe (cai afrontaţi) realizate în tehnica traforului, sunt cele frecvent întâlnite în arhitectura tradiţională din această zonă.

gospodaria_taraneasca_4

Vizitatorii au posibilitatea să pătrundă în atmosfera locuinței româneşti tradiţionale. Întrarea în casă se face de pe prispă, în tindă unde se află gura de foc a sobei oarbe, urmează încăperea unde este reprezentată casa frumoasă sau casa curată în care erau păstrate ţesăturile bogat decorate , piese de mobilier (lada de zestre, lavița, masa și patul) în care se desfăşurau sărbătorile familiei – Crăciunul, Paştele, cumetriile, nunţile. În dreptul patului este așezat pologul – covorul mare – realizat din trei foi țesute în război.

O altă încăpere redă spaţiul de locuit, unde se desfăşurau activităţile cotidiene. Aici se află soba oarbă, un mobilier simplu – masă și pat; pardoseala din lut este acoperită de rogojina din papură.

gospodaria_taraneasca_5

Portul popular tradiţional din această zonă, se înscrie în tipologia portului popular din zona Razelm, cu cămașă lungă, două pestelci, iviță/brâu, iar pentru învelitul capului s-a utilizat gearul.

Motivele decorative de pe țesături sunt stilizate într-o transfigurare artistică a naturii (trandafiri, mușcata, vița de vie) sau a imaginilor cu conţinut simbolic (pomul vieții, unda apei, funia răsucită, calea rătăcită, cozonacul ș.a). Sunt prezente următoarele tipuri de ornamente: geometrice, fitomorfe și florale, avimorfe, zoomorfe și antropomorfe.

gospodaria_taraneasca_6

Cromatica variată a motivelor, de la culorile sobre la cele vii, este echilibrată de culoarea de fond, alb sau negru, şi de galbenul borangicului.

Pentru a-şi păstra gospodăriile curate, în structura lor a fost delimitat spaţiul destinat adăpostirii şi creşterii animalelor de spaţiul destinat casei, locuirii. Acareturile sunt în aşa fel dispuse încât împreună cu casa  să închidă spaţiul gospodăriei, rămânând în mijloc un spaţiu destul de mare (cel aferent casei, mai mic, cel aferent construcţiilor gospodăreşti destinate animalelor, mult mai mare). În general, după cooperativizare, în absenţa animalelor, căruţelor şi uneltelor agricole, spaţiul oborului/curţii s-a folosit pentru cultivarea zarzavaturilor, s-au plantat pomi fructiferi şi chiar viţa de vie.

Intrarea în gospodărie se face printr-o poartă şi/sau chiar două, o portiţă pentru intrarea pietonală prin curte spre casă şi o poartă mai mare pentru intrarea cu căruţa şi animalele, în oborul vitelor. Împrejmuirea este realizată pe două laturi din nuiele împletite, iar la fațădă gardul este din piatră și scândură modelată.

gospodaria_taraneasca_7

Anexele au fost reconstruite şi aveau, în viaţa satului, o funcţionalitate adecvată la practicarea ocupaţiilor şi meşteşugurilor. Ele erau adăpost pentru animale, loc de depozitare a cerealelor sau a nutreţului pentru vite, a atelajelor şi uneltelor. Aceste anexe au devenit acum spaţii de reprezentare a colecţiilor. Pot fi văzute piese reprezentative ale instrumentarului agricol (pluguri, grape, furci, greble, dicanii, coase, vânturători, râșnițe cu pietre, tăvălugi de piatră, secerători), instrumentar viticol (linuri, teascuri din lemn, pâlnii din lut, năsâlci, butoaie de diferite dimensiuni, cazane de țuică) căruţe pictate, tipic dobrogene; unelte pescăreşti (plase, coșuri oarbe, vintire, setci, volog, prostovol, patine de os sau din lemn și fier, bărci, luntre, monoxilă); scule şi produse de dogărie (coveți, butoaie, pitinei, crintă), fierărie (foale, clești, nicovală, ciocane), albinărit (stupi, scaun, afumătoare), olărit, instrumentar pentru industria casnică (furcă cu fus, război de țesut, vârtelniță cu cicârâc, alergătoare, darac, roți de tors).

gospodaria_taraneasca_8

Un interes deosebit prezintă colecţie de aramă cu piese de diferite forme şi mărimi determinate de funcţionalitatea lor variată.

În curtea casei sunt situate şi chilerul cu cuptor pentru pâine şi bucătărie de vară.

 

Bibliografie:

GODEA Ioan, Apa şi arhitectura de odinioară, Timişoara, Ed. de Vest, 2013

EVSEEV Ivan, Dicţionar de magie, demologie şi mitologie românească, Timişoara, Ed. Amarcord, 1997

POPOIU Paula, Antropologia habitatului în Dobrogea, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2001

STOICA Georgeta, PETRESCU Paul, Dicţionar de Artă Populară, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1997

TITOV Iuliana, CHISELEV Alexandru, Meșteșuguri tradiționale în Delta Dunării. Raport de Cercetare, București, Ed. Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis, 2015

[1] Paula Popoiu, Antropologia habitatului în Dobrogea, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2001, p. 275

[2] Iuliana Titov, Alexandru Chiselev, Meșteșuguri tradiționale în Delta Dunării. Raport de Cercetare, Editura Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis, București, 2015, p. 24

[3] Surse orale: Chivu Cristache Ion- loc.  Grindu; Chivu Marcel (român) – loc. Luncavița; Coleaglu Haralambie – loc. Plopu, com. Murighiol; Tănase Dobrin – loc. Vișina, com. Jurilovca; Cacencu Doru – loc. Caraorman, com. Crișan