Gospodăria țărănească – scenă a jocurilor cu măști

Cu toate avantajele epocii moderne – televizor, calculator, celular etc. – gospodăria tradiţională românească continuă să-şi alimenteze existenţa din acelaşi izvor din care s-au născut folclorul, plastica, coregrafia, arhitectura populară şi pe care M. Eliade îl numea ,,prezenţa fantastică, experienţa iraţională, alimentată veacuri de-a rândul de o anumită viaţă asociată”[i].

Elementele fantastice însoţesc multe activităţi ale ţăranului. Există, însă, o perioadă a anului, când gospodăria țărănească[ii] se întoarce în mod deliberat la condiţia acelui univers arhaic, în care omul era capabil să lupte cu demonii răului, să alunge bolile, să sporească, prin gesturi magice, rodnicia pământului, fertilitatea animalelor şi belşugul din casele comunităţii. Acest spaţiu construit cu mult simţ practic, unde, în timpul anului, se înfăptuiesc activităţi materiale, în timpul sărbătorilor de iarnă, se transformă într-o adevărată scenă de desfăşurare a spectacolelor cu măşti. Curţile, ce îşi străjuiesc intimitatea cu garduri înalte, îşi deschid acum porţile pentru cetele de colindători. Astfel, printre stâlpii sculptaţi cu simboluri arhaice, timpul modern este invadat de ritualuri şi credinţe ancestrale, cetele de feciori fiind, după Traian Herseni, ,,rămăşiţa unor vechi credinţe autohtone, geto-dacice şi în general tracice, dar cu unele elemente foarte vechi, preindoeuropene, în orice caz ale pământului carpato-danubian”[iii]. Toate elementele – grajdul, şopronul, plugul, căruţa, acoperişul casei, podul, tinda, soba, patul – devin recuzita unui mare spectacol, la desfăşurarea căruia se angajează, în virtutea tradiţiei, atât colindătorii cât şi stăpânii casei.

Ca în orice gen de artă, se respectă anumite reguli: ceata se anunţă, nu se spun necuviinţe în prezenţa femeilor şi copiilor, se vizitează mai ales gospodăriile unde sunt fete bune de măritat. Deşi colindătorii sunt primiţi în orice casă, există un ritual special al anunţării, care denotă respect pentru gospodărie şi stăpânii ei. El diferă de la o ceată la alta şi de la sat la sat. În Solca, ceata cu ursul și mascaţii care umblă fără muzică (,,babele” şi ,,moşnegii”) intră simplu, ca niște vecini. Aceasta se explică prin faptul că localitatea este relativ mică şi persoanele ce ţin tradiţiile se cunosc între ele. Într-o comună mai mare, Arbore, mai întâi intră în casă ,,căpitanul”, întrebând dacă ceata este primită. Când este acceptată, fluieră dintr-o ,,ţâpă” (fluier pentru copii) şi cetaşii intră în curte.

În comuna Volovăţ, mascaţii merg din casă în casă înaintea cetei de irozi. Dacă gospodarul îi acceptă, le dă ,,pocinogul” în bani. Atunci dânşii ies afară şi strigă: ,,Chimoroi!” La acest strigăt, căpitanul ştie că sunt primiţi şi intră ,,fără grijă”. Mascaţii merg mai departe, lăsând ceata să-şi desfăşoare spectacolul.

Cuvântul ,,Chimoroi!” l-am atestat doar în Volovăţ. Jucătorul de la care l-am aflat, Constantin Ungureanu, nu ştie care este semnificaţia lui: ,,Aşa se zice”. O posibilă cheie de descifrare se conturează dacă îl concepem ca pe o sintagmă: ,,Chi moroi!” Pusă în legătură cu funcţia apotropaică a cetelor de feciori, ea ne duce cu gândul la ideea alungării strigoilor sau moroilor din calea cetei şi din sat.

După Ilie Moise, ritualul de trecere de la anul vechi la cel nou ,,urmărea, în esenţă, renovarea simbolică a lumii” [iv]. Printre alte elemente ale ritualului de renovare a timpului şi a lumii (sacrificarea unui animal, pregătirea mâncărurilor rituale, priveghiul, strigarea peste sat, practici de fertilizare a ogoarelor, întoarcerea morţilor printre cei vii, alungarea morţilor la lăcaşurle lor şi altele) existau practici pentru alungarea spiritelor malefice.

Unul dintre spiritele malefice principale cunoscute în popor este moroiul. Iniţial era considerat strigoi. Treptat, a ajuns să fie confundat cu dracul. Moroiul era denumirea arhaică a spiritului malefic. În epoca creştină, el se utilizează, în credinţele populare, alături de drac pentru a denumi spiritul răului şi al întunericului. Dracul şi moroiul sunt deseori identificaţi: ambii se arată sub formă de vârtecuş sau de vânt rău, pocind oamenii; ies înaintea lor pe drum, în locuri necurate, necăjindu-i sau îmbolnăvindu-i.

În credinţa populară, necuratul poate fi alungat prin diferite procedee. Unul din ele este colinda de Anul Nou. Tradiţia spune că dracul se teme de băieți: ,,În noaptea dinspre ajun şi Anul Nou, nu se poate afla nici un drac pe lume; atunci fug, se ascund, căci umblă băieţii cu colinda” [v].

Dacă punem sintagma ,,Chi moroi!” în legătură cu alungarea duhurilor necurate, în gând ne vine expresia ,,Piei, drace!”. Este firesc să admitem că strămoşii noştri precreştini ziceau: ,,Piei, moroi!”, în epoca creştină moroiul fiind înlocuit cu dracul. În graiul moldovenesc, consoana labială p se palatalizează modificându-se în k’. Astfel, verbul a pieri se pronunţă a k’eri. Fenomenul este întâlnit şi în aromână. Blestemul Ca picătura de apă să pieri sună în felul următor: Ca chicuţa de apî s-cheri. Imperativul ,,Piei!”, rostit în graiul moldovenesc, este ,,Chiei!” Prin urmare, şi ,,Piei, moroi!” va fi ,,Chei, moroi!”, din care, printr-o rostire mecanică şi îndelungată, a rezultat ,,Cheimoroi!”, apoi ,,Chimoroi!”. Aceasta ar fi o posibilă explicaţie a cuvântului ,,Chimoroi!”. Este un ecou al unei vechi formule de alungare a spiritelor malefice.

În casa omului se desfăşoară cea mai mare parte a spectacolului cu măşti. Între mascaţi şi stăpânii casei se stabilesc relaţii speciale, nu numai ca între actori şi spectatori, ci are loc o reîntoarcere conştientă la o anumită mentalitate arhaică, ceata de feciori şi urâţi fiind concepută ca un simbol al despărţirii joviale de anul vechi şi a trecerii cu voie bună în cel nou.

Cetele complexe (Jianu, Irozii, Capra), îşi joacă spectacolul într-o anumită ordine: mai întâi sunt arătate lucrurile serioase, apoi glumele. Irozii, de exemplu, dansează jocurile tradiţionale Moldoveneasca, Pădureţul, Ceasul, Ţânţăroiul, Cazaciocul. Spectacolul se încheie cu dansul mascaţilor, el constituind partea cea mai distractivă. Malanca se bazează mai mult pe improvizații.

Pe cât de sobri şi strălucitori sunt irozii şi frumoşii, pe atât de caraghioşi sunt mascaţii care îi însoţesc. Îmbrăcămintea lor este extravagantă, de culori ţipătoare, înţesată cu o sumedenie de zorzoane şi vechituri. La piept îşi agaţă cutii goale de la sprey-uri, capete de păpuşi. La brâu au săbii, ciocane de lemn, tălăngi, sticluţe cu biberoane pline cu vodcă. Îşi fac ,,buciume” din mosoare de carton de la fabrica de tricotaje, cu care anunţă intrarea pe poartă. Îşi meşteresc ,,aparate de fotografiat” dintr-o cutie de carton în care montează un arc cu o bucată de burete la capăt; vorbind cu fata gospodarului, îi propun să-i facă o poză, slobòd arcul şi buretele ţâşneşte înainte, provocându-i fetei o sperietură, spre amuzamentul celor prezenţi la spectacol. Alţii au pregătite băşici de porc în care pun boabe de porumb ca să zornăie; când în casă se cântă şi se dansează, unul se face a călca din greşeală pe una din ele, spărgând-o cu un pocnet asurzitor. Când dansează, tălăngile de la brâu fac un zgomot infernal. Cu ciocanul de lemn bat în orice obiect din casa şi gospodărie: sobă, acoperiş, horn, butoi. Zgomotul se face pentru a trezi lumea din somn, dar şi pentru a o amuza. Fireşte, nimeni nu mai este conştient că, în vremuri de mult apuse, zgomotul avea menirea se alunge duhurile rele. Ca să înţelegem mai bine acest lucru, putem face o paralelă cu zgomotele produse de şamanii triburilor africane sau siberiene în scopul de a vindeca persoanele bolnave. Funcţia exorcistă a jocurilor cu măşti legate de trecerea de la Anul Nou la cel vechi a fost remarcată de mai mulţi cercetători. Vasile Andru este de părerea că ,,obiceiul umblatului cu CAPRA conţine elemente de exorcizare populară. Numim acestea «dezlegare sălbatecă» (în sensul de ne-elaborată, sauvage). […] În variantele nedegradate de urbanism, textul şi scenariul Caprei au conotaţii agrare şi exorcizante: batjocorirea sau umilirea diavolului”[vi]. Menţionând faptul că în chestionarele lui Nicolae Densuşeanu şi ale lui B. P. Hasdeu, capra înfăţişează diavolul, iar zgomotele produse de ea sunt cele făcute de diavol la fereastra Sfântului Vasile, care vor să-l împiedice să-şi scrie exorcismele, Vasile Andru observă că luarea în derâdere, ridiculizarea şi minimalizarea diavolului are ca efect dizolvarea fricii.

Mascaţii mai fac și alte gesturi ieşite din tiparele formalismului cotidian, menite să producă râsul şi să descarce psihicul omului de tensiunile adunate peste an. Intrând în tindă, mătură de pe jos gunoaiele şi boabele de grâu lăsate de cei cu sorcova. Gospodarul se bucură, îi laudă, dar îndată se întristează, căci tot ce au măturat în tindă, mascaţii aruncă în mijlocul odăii. În casa omului, fac şi alte trăsnăi: Baba din Banda lui Jianu inspectează toate ungherele, băgându-se mai ales sub paturi şi aruncând în mijlocul odăii tot ce găseşte acolo; mătură apoi soba pe dinăuntru, împrăştiind cenuşa pe jos; afară, se urcă pe casă şi mătură hornul.

Un adevărat spectacol satiric se desfăşoară în curte. ,,Mascaţii urează jumătate de oră în casă, apoi două ceasuri îşi fac de cap în curte”, spun sătenii. Fură oala de supă de pe vatră şi încing un ospăţ lângă poartă. Când stăpânii nu-s atenţi, iau tot ce găsesc la îndemână (şişcă, boabe de porumb şi de grâu, ceapă, mere, morcovi) și duc la altă casă. Uneori, fură cârnaţii din pod, propunându-i spre cumpărare chiar stăpânului casei. Bat vârfurile de la acoperişul şurii, până iese gospodarul să-i roage să înceteze. Dau zăpadă peste geamuri. Scot vaca din grajd, legând-o de gard. Întorc căruţa (,,faetonul”) cu roţile în sus sau o demontează. Gospodarul îi roagă: ,,Mai dau un ban numai să mi-o faceţi la loc”. Scot roţile de la maşini, bat cu ciocanul în caroserie, până omul le mai dă ceva de teamă să nu i-o strice. Dacă găsesc un plug în curte, ară zăpada. Scot în drum tractorul, căruţa, snopii de strujeni, coliba câinelui. Opresc maşinile de pe şosea, cerând taxa Băsescu. Aceste şotii, departe de a supăra pe cineva, stimulează activitatea gospodărească a sătenilor. În ajunul sărbătorilor de iarnă, ei fac ordine în gospodării, ştiind că ,,şătrarii întorc curtea pe dos”. Și poznele mascaţilor şi indulgenţa gospodarilor fac parte din tradiţie.

Obiceiul de a umbla în cete zgomotoase poate fi pus în corespondență și cu ceremoniile tracice de tipul celor consacrate lui Dionysos, care „[…] se desfăşurau în timpul nopţii la lumina făcliilor; o muzică sălbatică (zgomote de lovire de cazane de bronz, chimvale, fluiere) îi îndemna pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular furios şi învârtejit. Femeile care participau la aceste dansuri purtau ,,bessares”, lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de căprioare şi, probabil, pe cap, coarne. În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios, pumnale sau tirsuri […]”[vii]. La cetele moderne de mascaţi regăsim aceeaşi nevoie de zgomot (se bate cu beţe şi ciocane de lemn în găleţi vechi, în bucăţi de tablă). Sub impactul noii religii, femeile au fost excluse din cete, dar prezenţa lor în timpuri străvechi e atestată de ,,babele”, ,,jidăucuţele” și ,,doamnele”, în care se deghizează o parte dintre mascaţi, îmbrăcând fuste lungi, largi, împodobite cu fâşii de material sau bucăţi de piei a căror menire este să fluture cât mai cu efect.

Asistând la aceste spectacole zgomotoase, ai impresia că între timpul dacilor şi cel modern s-a interpus doar o pojghiţă de civilizaţie tehnică, în timp ce sufletul a rămas al aceloraşi strămoşi care se credeau nemuritori şi capabili să alunge, prin gesturi şi formule magice, duhurile rele din sufletul şi gospodăria omului. În vechime, personajele cu măşti comice alergau pe uliţe şi prin gospodării, ameninţând sau lovind copiii şi oamenii cu bicele ,,[…] în sens apotropaic, alungând maleficul, bolile, potrivit concepţiei tradiţionale”[viii]. ,,Urâţii” de azi fac acelaşi lucru: sperie membrii familiei cu măştile, bat cu ciocanele de lemn în tot ce se poate bate, sună din tălăngile atârnate la brâu, fără să ştie că, de fapt, perpetuează, fie şi numai prin elementele sale exterioare, un ritual magic de alungare a duhurilor rele care vine din negura timpurilor. Fireşte, procedeele de şocare a publicului s-au modernizat, dar este evidentă tendinţa de a acţiona psihologic asupra sătenilor.

Funcţia apotropaică a jocurilor cu măşti a dispărut. Ceea ce era esenţial în societatea arhaică a devenit astăzi doar un mod de distracţie. Avem de a face cu o formă fără fond, cetele cu mascaţi fiind un exemplu al degenerării, în epoca modernă, a unui ritual esenţial în societatea păgână şi chiar mult timp după creştinarea ei. Pierderea de către jocurile cu măşti a funcţiei apotropaice este legată de fenomenul abandonării magiei în general. Trecerea de la o societate cu dominantă magică spre o societate cu o dominantă ştiinţifică, Ioan Petru Culianu o explică, în primul rând, printr-o ,,schimbare a imaginarului”[ix]. Se ştie că, în Occident, prin bula papei Inocenţiu al VIII-lea, Summis desiderantes affectibus, din 5 decembrie 1484, s-a declanşat ,,un puternic mecanism de represiune împotriva magiei populare”, care a dus la dispariţia sau la modificarea obiceiurilor legate de magie. Oamenii au pierdut treptat facultatea de a opera cu fantasmele lor şi cu ale altora, iar magia ca ştiinţă a manipulării fantasmelor s-a retras din viaţa spirituală populaţiei. Multe dintre păcatele lumii moderne (cultul pentru tehnică, cursa înarmărilor, nevrozele, distrugerea naturii), Ioan Culanu le leagă de ,,refuzul culturii păgâne” şi de ,,marea cenzură a fantasticului” impuse de Reformă şi Conrareformă. Conform anticilor, sufletul ,,nu poate sesiza nimic care să nu fi fost convertit într-o secvenţă de fantasme”, care sunt nişte idoli concepuţi de ,,simţul intern” (phantasia). Prin lupta împotriva fantasmelor, cenzura a izbutit să elimine ,,ştiinţele” bazate pe controlul imaginarului cum ar fi erosul fantastic, Arta memoriei şi magia, orientând societatea spre o ştiinţă cantitativă care s-a fixat exclusiv pe progresul tehnologic. Ioan Culianu o numeşte ,,muscă apteră” (fără aripi).

,,Pe plan teoretic, marea cenzură a imaginarului duce la apariţia ştiinţei exacte şi a tehnologiei moderne.

Pe plan practic, rezultatul ei este apariţia instituţiilor moderne.

Pe plan psihosocial – apariţia tuturor nevrozelor noastre cronice, datorate orientării unilaterale a civilizaţiei reformate, refuzului ei principial al imaginarului” [x].

Această ,,cenzură a fantasticului” s-a manifestat şi în domeniul jocurilor cu măşti. Treptat, acestora li s-a refuzat funcţia apotropaică, sătenii fiind orientaţi spre căutarea vindecării la sfinţii creştini şi la icoanele făcătoare de minuni. În spaţiul nostru această cenzură a fantasticului a fost mai blândă, căci jocurile cu măşti au supravieţuit până azi într-o formă, în care se mai poate desluşi rolul lor de lecuire a spaimelor şi nevrozelor adunate în decursul anului.

Se păstrează, de asemenea, ceva din autoritatea de odinioară a mascaţilor şi din respectul pentru ei manifestat de membrii comunităţii. Conştiinţa că ei posedă, în perioada sărbătorilor de iarnă, o putere deosebită străbate din îndrăzneala cu care îi ,,necăjesc” pe stăpânii gospodăriilor, desfăşurându-şi ritualul, fără teama de a fi certaţi sau penalizaţi. Sătenii, la rândul lor, se supun cu plăcere regulilor acestui spectacol. Stăpânul casei participă la el, dând replici pline de umor sau oprind şotiile mai riscante (cum ar fi demontarea căruţei, baterea cu ciocanul în autoturism sau în cornurile de la creasta casei) prin oferirea unei sume de bani. Această implicare a sătenilor în spectacolul cu măşti este o reminiscenţă din acele vremi arhaice, când la re-naşterea mitului participa întreaga comunitate sătească.

Cu toată devierea de la funcţiile iniţiale şi pierderea multor semnificaţii, jocurile cu măşti continuă să fie un element esenţial al specificului nostru etno-cultural. În fiecare an, între Crăciun şi Bobotează, gospodăria ţărănească devine un spaţiu al invaziei mitului în realitatea modernă, o scenă a colaborării armonioase între pragmatismul terestru şi nevoia omului de a evada în dimensiunea imaginarului.

[i] Mircea Eliade, Teme folclorice şi creaţie artistică în Meşterul Manole, Iaşi, Editura Junimea, 1992, p. 313.

[ii] Cercetările noastre s-au desfășurat în comunele Volovăţ, Bădeuţi, Milişăuţi, Arbore şi Solca din zona Rădăuţi, județul Suceava. În fotografii: Ceata cu Ursul din localitatea Solca, anii ’70 ai secoluli XX. Ursul este jucat de Gheorghe Marulă, un pasionat păstrător al obiceiurilor arhaice.

[iii]Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească. Studiu de paleontologie a cetelor de feciori din Ţara Oltului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 301.

[iv] Ilie Moise, Ceata de feciori. Confrerii carpatice de tineret, Sibiu, Editura Imago, 1999, p. 127.

[v] Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Vol. I, Bucureşti, SAECULUM I. O., 1998, p. 364.

[vi] Vasile Andru, Exorcismele, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, p. 108.

[vii] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Chişinău, Editura Universitas, 1994, p. 170.

[viii] Maria Bocşa, Dicţionarul de artă populară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1995, p. 228.

[ix] Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484, Bucureşti, Editura Plorom, 2003, p. 24.

[x] Ioan Petru Culianu, Op. cit., p. 274.