Horia Macellariu – un erou ce nu poate fi uitat
Periodic, de obicei în momente aniversare ori cu ocazia unor imbolduri (adesea dinafară), citim, răsfoim articole sau cărți ori vizionăm felurite trimiteri de pe internet (texte, videoclipuri, filme documentare ori artistice etc.). Nu întotdeauna avem trăirea unor așa-numite momente „astrale“, de cotitură sau de schimbări majore în curgerea vieții.
În ceea ce mă privește, am mărturisit adesea verbal și jurnalier pînă acum că o foarte importantă înrîurire a existenței mele a avut-o prietenia din tinerețe cu Vasile Valușescu, unul dintre curajoșii luptători din Mehedinți contra nenorocirii satanice planificate de „marile puteri“ a se instala experimental în România – bolșevismul[1]. Luptînd pe frontul de est pentru întregirea teritoriului național în condițiile istorice știute, locotenentul de intendență care era pe-atunci a putut vedea concret „paradisul comunist“ pregătit popoarelor europene. Scăpat din cumplita încleștare-trădare de la Cotul Donului prin mila Proniei Cerești, a revenit în țară vestind în dreapta și-n stînga pe toate rudele și pe toți cunoscuții săi, spre a încerca donquijotește prevenirea dezastrului în ceasul al doisprezecelea. Dar, precum se lămurise și Panait Istrati asupra adevărului din URSS, încercînd și el zadarnic, scriitoricește, prin Spovedanie pentru învinși, să deschidă ochii celor ce puteau încă să vadă, dar atrăgîndu-și ura neîmpăcată a majorității intelectualilor francezi, constatase și tînărul ofițer Vasile Valușescu că planurile „marilor puteri“ nu puteau fi schimbate: experimentul trebuia dus pînă la capăt!… Ascultînd odiseea prietenului mai vîrstnic (mărturisesc: fără să înțeleg pe-atunci chiar totul, îndoctrinat cum ieșisem de pe băncile școlii), am priceput măcar că o foarte mare parte a populației României nu primise cu flori „orînduirea cea mai dreaptă de pe pămînt“, ci dimpotrivă, luptase prin toate mijloacele, inclusiv în munți, cu arma în mînă, împotriva monstruoasei bolșevizări. Răsturnarea perspectivei a avut pentru mine un rol hotărîtor și de aceea m-am aplecat cu smerenie, admirație și recunoștință asupra memorialisticii apărute după 1990. Vieți exemplare – mi-am zis – care ar trebui cunoscute de toată suflarea românească! Așa s-a născut ideea unui manual dedicat „literaturii arestate“ (cum l-am subintitulat, calchiind sintagma Fundației Memoria), studiile de caz cu elevii claselor a XII-a, articolele pe tema rezistenței și, mai presus de acestea, prietenia mea cu Marilena Istrati, profesoară din București care a izbutit mult mai multe decît mine, înființînd Simpozionul Naţional Interdisciplinar „Credinţă, adevăr, creaţie în închisorile comuniste“, parte a lăudabilei inițiative școlare „Să ne cunoaştem trecutul pentru a ne proiecta viitorul“.
Din această introducere se poate deduce atitudinea mea față de cartea nonagenarului contraamiral Horia Macellariu, În plin uragan[2], primită abia în urmă cu cîteva săptămîni sub formă xeroxată de la Ileana Toma, cunoscuta autoare a unor romane ce-ar trebui să facă parte din lectura obligatorie a elevilor și studenților români[3].
Pe pagina de titlu a cărții este inserat subtitlul Amintirile mele și înscrisul Prefață și îngrijirea ediției / Ioana-Maria Ionescu. Pe pagina următoare, autorul menționează: Dedic această lucrare de istorie trăită tuturor acelora care au înfruntat furtuna alături de mine: marinari, soldați și aviatori, fiicei mele Thaïs, soției mele Maria, precum și întregii familii Macellariu. Mai departe aflu un fel de moto: „Iată că se deschide cartea timpului, cu vîrtejul paginilor sale albe…“ / Valéry Giscard d᾽Estaing, urmat de panseurile-confesiune: 23 August 1944: o pagină de istorie s-a întors, o lume s-a prăbușit, o alta s-a ridicat. / Am așteptat 23 August 1982: răbdare și lungime de timp; 38 de ani! Timpul vindecă toate. Am intrat în al 89-lea an al vieții! I-am iertat pe toți cei ce mi-au făcut rău, conform moralei creștine în care am fost crescut, dar nu pot uita, fiind o ființă dotată cu memorie. / Sînt lucruri pe care noi, oamenii, nu putem să le facem. Dar noi, oamenii, putem să ne întîlnim pe căile onoarei și fidelității față de Patria noastră. (Cf. p. 5). Sînt mesaje către viitorime pe care le consider definitorii pentru generația eroilor-mărturisitori pe care ni i-a dăruit Pronia și totodată „ne-a umput Cerul de Sfinți“ – cum ne spunea părintele Arsenie Papacioc cînd îl vizitam la Mînăstirea de la Techirghiol.
Din prefața autorului mai rețin: Această carte nu cuprinde o critică, nu constituie un act de acuzare, ci [conține] numai adevărul, expus sincer, fără teamă și fără înconjur. (Cf. p. 17). Prevenitor-sentențios, mai sîntem avertizați: dar adevărul lovește totdeauna în cineva, iar eu nu pot să nu țin seama de faptul că aceia care au greșit – vom vedea cum – nu au fost și ei, la rîndul lor, înșelați – vom vedea de cine –, ei personal acționînd totuși cu bună-credință și bună-intenție în încercarea de a salva ființa neamului nostru. […] Se cuvine însă să nu-i uităm niciodată pe cei nevinovați, sacrificați atunci. Este singurul lucru ce-l mai putem face acum pentru ei! (Idem, p. 19). Adăugînd la acestea observația că, în afara neuitării, creștinește avem datoria de a ne ruga pentru toate victimele istoriei și, dacă putem, chiar și pentru satrapii și torționarii încă nepedepsiți după legile omenești, dar cu siguranță chemați înaintea Dreptului Judecător pentru a-și lua fiecare (răs)plata faptelor, voi face mai întîi un succint excurs biografic, pentru aceia care n-au la îndemînă volumul și n-au citit încă articolele pe care le-am consultat înainte de a publica aceste pagini, anume: Contraamiralul Horia Macellariu, salvatorul Constanței, scris de contraamiralul în rezervă George Petre și de Emilian Andrei, publicat în 14 prier 2007[4], A murit contraamiralul Horia Măcelaru (sic), de Nicolae Drăgușin, datat 11 cireșar 2009[5], Să ne amintim – Un erou pierdut în ape tulburi, de Laurențiu Dologa, apărut în 30 gerar 2011[6] etc.
Horia Ion Pompiliu Macellariu (28 prier 1894 – 11 cuptor 1989) s-a născut la Craiova în familia inginerului silvic Nestor Macellariu al cărui strămoș boier al voievodului Radu din Țara Românească bejenărise împreună cu stăpînul său, în secolul al XVI-lea, în Transilvania. Se stabilise în cele din urmă în Miercurea Sibiului, iar urmașii lui prosperaseră făcînd comerț cu animale în Imperiul Habsburgic, mărfurile ajungîndu-le inclusiv în Viena. Cum în germană „Fleisch“ înseamnă carne[7], ei și-au căpătat numele Fleșeriu. Românizarea numelui Măcelaru și apoi latinizarea lui sub puternica influență a intelectualității transilvănene din secolul al XIX-lea explică grafia onomastică pe care o respect și eu, chiar dacă pe vapor i se zicea Horia Măcelaru. Mama lui, Elena, era fiica lui Constantin Popescu, căpitan de cavalerie, luptător în Războiul de Independență din 1877. Despre strămoșii lui vorbește în fața ministrului comunist al justiției Avram Bunaciu determinîndu-l vădit să renunțe la intenția de a-i propune colaborarea cu regimul: D-le ministru, din capul locului vă voi face două declarații împotriva mea, dar înainte de asta, ca să le puteți înțelege, trebuie să precizez cîteva lucruri: Am formație militară și am fost învățat să fiu supus șefilor, dar în același timp să-mi iubesc patria și poporul din care fac parte. Astfel, cînd hotărîrile șefilor mei sînt în contrazicere cu sentimentul dragostei de patrie și popor, atunci sînt gata să nu execut ordinele și să mă sacrific pentru țară și poporul ei. / Trebuie să știți că după tată mă trag dintr-o familie de luptători din Țara Românescă, din care doi frați s-au expatriat în Ardeal cu urmașul ales al lui Mihai Viteazul, domnitorul Radu Șerban. După mamă, bunicul meu a fost căpitanul de cavalerie C. Popescu, care a luptat în Războiul de Independență împotriva turcilor. Dar personalitatea cea mai marcantă din familia tatălui meu a fost unchiul său Ilie Macellariu, tribun al poporului, revoluționar la 1848 (condamnat la moarte de două ori de către unguri), întemeietorul Partidului Național Român din Austro-Ungaria, el fiind primul care a vorbit în limba română în Dieta Ungară. El a făcut parte dintre memorandiști și după ce a murit a fost trecut de românii transilvăneni în Pomelnicul Neamului […] (V. pp. 205-206).
Fire studioasă, Horia Ion Pompiliu Macellariu a absolvit Liceul bucureștean „Mihai Viteazul“ (în 1913) și apoi, probabil în amintirea bunicului dinspre mamă, și-a croit o carieră militară. Așa a urmat mai întîi cursurile Școlii de Artilerie, Geniu și Marină, devenind sublocotenent de marină (în 1915), apoi Școala de aplicație a Marinei și în fine Școala de informații pentru ofițeri superiori, luînd examenul de locotenent-comandor (maior) (în 1924). Deoarece simultan frecventase cursuri universitare, în 1926 devine licențiat în drept și apoi doctor în științe economice și politice. Între 1927-1928 s-a perfecționat la Școala de război naval din Paris, obținînd brevetul de ofițer de stat major și Crucea de Cavaler al Legiunii de Onoare conferită de președintele de atunci al Franței. Dobîndise între timp cunoștințe lingvistice spre a vorbi nu numai franceza, ci și italiana, engleza și germana. Pe scurt, tînărul era la antipodul feciorilor de bani gata ironizați de Mihai Eminescu odinioară în Ai noștri tineri… Sfîrșindu-și studiile s-a întors în țară, așa cum, din nefericire, o fac foarte puțini români studioși în zilele noastre[8]. Cu abnegație, Horia Ion Pompiliu Macellariu și-a pus în practică impresionantele cunoștințe acumulate, fiind pe rînd comandantul unor nave de luptă precum torpilorul „Vîrtejul“, monitoarele „Lascăr Catargiu“ și „Mihail Kogălniceanu“ ori distrugătorul „Regina Maria“. Nu s-a eschivat să-și asume răspunderea în Ministerul de Război, în Inspectoratul General al Marinei ca șef de stat major în Divizia de Mare, apoi ca șef de stat major la Comandamentul Forțelor Navale Maritime, în continuare ca subșef de stat major la Comandamentul Marinei Regale, ca secretar-general pentru Marină în Ministerul Aerului și Marinei, ca șef al Statului-Major al Marinei, ori ca profesor, în calitatea sa de șef al Secției Marină, înființate de el la Școala Superioară de Război (comandantul instituției era în acel moment generalul Ion Antonescu).
În fierbintele 22 cireșar al lui 1941, cînd, ca aliată a Germaniei, Italiei, Ungariei, Bulgariei etc., România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice pentru redobîndirea teritoriilor furate, Horia Macellariu a fost mobilizat în Marele Cartier General, cu misiunea conducerii operațiilor navale, îndeplinind și funcția de șef de stat major român în cadrul Misiunii Navale Germane conduse de viceamiralul Fleischer. Pentru modul exemplar în care și-a făcut datoria, a primit ordinul „Coroana României“ cu spade și panglică de Virtute Militară, iar de la statul german – „Vulturul Germaniei“ în grad de comandor.
Din tratatele de istorie România în al doilea război mondial: (1939 – 1945) de Dinu C. Giurescu[9] și Istoria românilor în timpul celor patru regi. Mihai, vol. IV de Ioan Scurtu[10] pe care s-au bazat nu numai alcătuitorii enciclopediei virtuale Wikipedia, ci și autorii manualelor de istorie, lipsește capitolul privind tragedia Marinei Regale Române – cum se exprimă Horia Macellariu în cartea sa, referindu-se la desființarea ei. Or, este de reținut că de-a lungul lui 1942, în calitatea lui de comandant operativ în Marea Neagră al navelor române și germane, n-a fost pierdută nicio navă militară sau comercială. De aceea i s-a conferit din partea statului român ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a III-a și din partea statului german Crucea de Fier clasa a II-a și apoi clasa I. Sovieticii socotiseră propagandistic multe dintre navele românești ca distruse în lupta cu „glorioasa armată roșie“, lăudîndu-se pentru aceasta la radio și în ziarul „Pravda“, constatînd abia cînd au ocupat Constanța – chipurile ca aliați! –, care fusese realitatea: toate navele declarate de ei scufundate pluteau bine-mersi! Era peste puterile lor să recunoască minciuna! Prin urmare, făptașul principal trebuia musai pedepsit!…
Un alt succes militar ce trebuia demult consemnat și comentat de istorici este operația de salvare a trupelor încercuite în Crimeea în primăvara lui 1944, la care Horia Macellariu participă în calitate de comandant al Forțelor Navale Maritime române, în subordinea amiralului H. Wurmbach și a viceamiralului Helmuth Brinkmann. Avansat la gradul de contraamiral, avînd succesiv ca șef de stat major din partea germană pe comandorii Weyer și pe Heinichen, el a conceput și a pus în fapt transportarea de sub bombardamentele continue rusești a circa 130000 de militari, pierind totuși pe mare aproximativ 9000 (5000 nemți și 4000 români). Un ofițer rus i-a declarat cînd a ajuns în Constanța: „Ne uitam cu binoclurile la operațiuna dv. și nu credeam că veți reuși“. Pentru noua izbîndă, a primit concomitent Marea Cruce a ordinului „Steaua României“ și Crucea de Cavaler a celei mai înalte distincții germane: „Crucea de Fier“.
În prefața cărții Ioana-Maria Ionescu include un document epistolar din 4 făurar 1970 care merită citat, autor fiind comandorul C. Ulic:
Dragul meu,
Întîmplător ți-am aflat adresa și mă grăbesc a-ți adresa urările mele de sănătate și fericire pentru 1970; deși sînt tardive, totuși ele sînt sincere și făcute cu toată căldura inimii mele.
Dragă Horia, țin să-ți scriu ca să rămînă ca document această scrisoare: eu văd în tine ceea ce nu a făcut niciun amiral, de cînd există această țară.
Acțiunea navală la care ai luat parte ca comandant [sic!] și pe care ai dus-o la bun sfîrșit, deși condițiile erau cît se poate de grele, te trece în istoria marinei noastre pe primul plan și îți face onoare și ție și marinei.
Sigur că mai tîrziu, cînd se va scrie despre această acțiune, va fi comparată cu Dunquerque și se vor găsi autori care să știe să aprecieze la justa valoare această acțiune, care în operațiile navale este cea mai dificilă.
Cu dragoste frățească,
- Ulic.
Din răspunsul contraamiralului datat „3.V.1970“ rețin: […] marina [?] româno-germană a adus atunci 150000 de oameni din Crimeea la Constanța, din care 20000 cu aviația și 130000 cu marina [sic!]. Dintre aceștia [?], 9000 s-au înecat (5000 de germani și 4000 români), dar nu în convoaiele românești, ci în cele germane.
Operațiunea s-a executat sub presiunea armatei de uscat, a aviației și a submarinelor adverse întîi în port, pe urmă în avantport și apoi direct la coastă.
Tu o compari cu Dunquerque. Eu mi-am permis – atunci cînd echipajele, maiștrii, ofițerii, comandanții și pavilioanele navelor au fost decorate […] – să pun operațiunea noastră deasupra Dunquerque-lui, Algerului, Dakarului etc., pentru că la Dunquerque se dipunea de flotele și aviația anglo-franceză, distanța de parcurs fiind de 40 Mm; la noi, posibilitățile erau incomparabil mai mici decît ale adversarului, iar distanța de 10 ori mai mare.
Acum cînd am citit o documentație despre Dunquerque îmi dau și mai bine seama de realizarea noastră și de organizarea operațiunii noastre și că vorbele mele de atunci nu au făcut parte din arsenalul mijloacelor [de propagandă] folosit în război, ci au reprezentat adevărul. Este drept că Dumnezeu ne-a ajutat cu un timp marinăresc favorabil, căci vasele noastre erau încărcate cu soldați, lipsind o siguranță eficientă a stabilității lor.
În numele colaboratorilor mei, de orice categorie, îți mulțumesc pentru caracterizarea acțiunii marinei noastre de atunci, pe care o trec asupra lor în întregime, păstrînd pentru mine numai amiciția ta pe care mi-o mărturisești în scrisoare […] (Cf. p 12).
Îndrăznesc a corecta conținutul documentului acolo unde mi-am indicat nedumeririle prin semne de întrebare intercalete citatului între paranteze drepte: nu „marina româno-germană a adus…“, ci armatele aliate româno-germane au adus atunci 150000 de oameni din Crimeea la Constanța, întrucît la operație au participat atît vasele cît și aviația (avioanele respective acționînd, probabil, în subordinea contraamiralului), după cum se afirmă în chiar aceeași frază. De asemenea, dacă „dintre aceștia 9000 s-au înecat“, înseamnă că din cei 130000 ar trebui scăzuți înecații, salvați fiind, de fapt, 121000 de soldați… Oricum, cu ajutorul lui Dumnezeu, operațiunea de salvare în acest caz a funcționat, nu așa cum s-a întîmplat în ultimile luni ale lui 1942 la Cotul Donului și la Stalingrad cu cei aproximativ 150000 de militari români abandonați acolo[11]…
Trecînd acum la subiectul propriu-zis al cărții semnate de Horia Macellariu, pe care aș putea-o considera, pînă la un punct, o foarte bună narațiune realistă, consemnez cu emoție că, ajungînd cu scrisul aici și privindu-mi monitorul calculatorului care indică: „23.08.2020; 22.00“, nu mi se pare o simplă coincidență! Exact la această dată și oră istoria consemnează ceea ce aflu și la pagina 22 a cărții lui Horia Macellariu: Ziua de 23 august 1944 / Ora 22.00. Deschidem, ca în fiecare seară, aparatul de radio ca să ascultăm știrile. Auzim mesajul Regelui Mihai despre încheierea armistițiului și încetarea luptelor împotriva U.R.S.S., începînd din dimineața următoare, ora 4.00. Niciun cuvînt despre vreo întoarcere a armelor împotriva Germaniei sau despre faptul că ne-am afla în război cu ei (sublinierea cu tîlc aparține autorului). Aceasta ar fi, în terminologia analizelor literare, intriga narațiunii!…
Calculez: au trecut șaptezeci și șase de ani de-atunci!… Nu pot, rămînînd în aceeași notă subiectivă, să nu-mi amintesc că am trăit eroarea și oroarea de a fi fost obligat ani de-a rîndul, alături de concetățenii mei bucureșteni, să iau parte la defilări fastuoase: coloane nesfîrșite de oameni de toate vîrstele, meseriile și profesiile aduși dis-de-dimineață de prin toate colțurile urbei, purtînd în mîini portrete și urmînd care alegorice, cu panouri și pancarte dedicate „iubiților conducători“, cu flori și flamuri, totul muiat în muzică de fanfară și o aparentă fericire, judecînd după oamenii în costume naționale, după ovațiile și aplauzele înregistrate și intens difuzate isteroid, cu baloane și sclipici, cu zîmbete false, parcă lipite de obrazuri cu „pelicanol“, toate acestea primind ca răspuns fluturări de mîini din ce în ce mai obosite din tribuna oficială… Organizate de autoritățile comuniste în toată țara, aceste ample desfășurări de energii „sărbătoreau“, de fapt, ce?… Aprobarea de la cel mai înalt nivel a sinistrei invazii sovietice, eufemistic denumite „eliberarea de sub jugul fascist“!… Nu am calitatea de a comenta consecințele strategice ale „întoarcerii armelor“, cum s-a tot afirmat că au făcut românii atunci; pun hotărît doar sub semnul întrebării sărbătorirea acelei aprobări radiodifuzate, care în plan militar-strategic a avut, neîndoielnic, o însemnătate anume, dar în plan politico-social a constituit începutul alunecării țării pe toboganul totalitarismului după modelul sovietic: ideologizarea, colectivizările, sărăcirea și înfometarea minuțios organizate a populației sub denumirea „cotelor obligatorii“, arestările masive, deportările, minciunile sfruntate, procesele trucate soldate cu ani de muncă silnică, torturile, în fine, transformarea țării într-o imensă închisoare… Nu știu alții cum sînt, dar eu nu pot uita acele vremuri inaugurate… „prietenește“ printr-un jaf colosal. Lărgesc divagația: tot la un 23 august, dar acela al lui 1939, se mai produsese un eveniment nefast pentru România, anume semnarea pactului Hitler-Stalin, politicianist-eufemistic înregistrat istoric sub numele miniștrilor de externe ai vremii Ribbentrop-Molotov[12]… Parlamentul european a decretat-o în 2008 „Black Ribbon Day“ – Ziua Panglicii Negre –, Ziua Europeană de Comemorare a Victimelor Nazismului și Comunismului sau, printr-o rezoluție din 2009, cu o mai îngroșată nuanță de ambiguitate, Ziua Europeană a Memoriei Victimelor Regimurilor Totalitare și Autoritare. Prin Legea nr. 198 / 2011 și Parlamentul României a declarat-o Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului. Sigla semnificativă a datei o redau în notă[13] adăugînd: stranie încărcătură istorică are pentru români această zi de 23 august!…
Revin la firul memorialistic propus de această victimă a evenimentelor observînd că mulți istorici s-au eschivat să ne ofere amănunte despre impactul concret, „pe teren“ cum se zice, al proclamației regale cu pricina. Iată ce ne dezvăluie Horia Macellariu: […] eu, în calitate de Comandant al F[orțelor] N[avale] M[aritime], care era similar unei divizii, nu am fost prevenit nici de comandantul Marinei (V.Am. I. Georgescu), nici de cel al Corpului 2 de Armată (G-ral Dăscălescu), superiorii mei la eșalonul Corp de Armată. Mai mult: nu au făcut asta, deși exercitam comandament româno-german și eram simultan subordonat atît superiorilor mei români, cît și amiralului german din Marea Neagră, iar navele de sub comanda mea erau în porturi și pe mare împletite cu cele germane. Oare s-a gîndit cineva atunci la cei de pe teren, la cei care trebuiau să rezolve situația în care au fost puși cu totul pe neașteptate? Așa se face că ne-am trezit că trebuie să schimbăm întreaga noastră strategie și tactică de luptă cu 180o, aflîndu-ne cu un inamic alături și cu un inamic în spate, care – încă nu știam în acel moment – susținea că nu există niciun armistițiu! (v. p. 22). Printr-o viclenie ancestrală, diplomații viitoarei „mari prietene de la răsărit“ aveau să amîne pînă pe 12 septembrie 1944 semnarea armistițiului, concepînd și noi clauze în defavoarea României, după ce deja ocupaseră vaste teritorii ale țării pe care o consideraseră învinsă, înregistrînd cu sîrg o bună parte din avuțiile ce i-au căzut pleașcă drept „pradă de război“. Mîrșăvia va fi continuată agravant cu asentimentul „marilor puteri“ după terminarea războiului, așa cum se știe, României neacordîndu-i-se statutul de cobeligerantă și fiind obligată să plătească daune colosale „eliberatorilor“ care-i vor impune, colac peste pupăză, regimul stalinist!…
În timp ce armata noastră primise ordinul de a înceta luptele împotriva rușilor, aceștia pe 24 august scufundă monitoarele „Kogălniceanu“ și „Lascăr Catargiu“, precum și vedeta fluvială nr. 2 și încă multe alte vase care efectuau trecerea trupelor române din Basarabia prin brațul Chilia.
Concomitent, relațiile din ce în ce mai încordate cu foștii aliați îl pun pe amiralul Horia Macellariu în situații grele, la un moment dat el mizînd totul pe onoarea militară, care ulterior i-a fost imputată la ancheta administrativă ordonată de rușii furioși că nu le izbutiseră toate planurile. Un general oarecare, Lascăr, îi va spune: Atunci cînd l-ai adus pe [viceamiralul] Brinkmann la [generalul] Ionașcu, trebuia să-l arestezi pe neamț. La întrebarea legitimă: Cum puteam să fac acest lucru, cînd amiralul german se încredințase onoarei mele și, implicit, onoarei României? interlocutorul îi răspunde: Tot războiul e o înșelătorie (v. p. 30). Cred nimerită o paralelă între ceea ce s-a petrecut în Dobrogea și evenimentele desfășurate concomitent în București. Astfel, în timp ce la malul mării comandorul Heinichen, șeful de stat major german aflat sub comanda amiralului Horia Macellariu, la despărțire, în haine de ceremonie, schimba cu acesta cuvinte politicoase, iar cînd navele germane s-au retras din portul Constanța au salutat navele române primind răspuns pe măsură și amiralul Brinkmann a trimis un semnal navelor sale în larg, care însemna „Niciun act de agresiune împotriva românilor!“, în București, după convocarea la palatul regal a ambasadorului german von Killinger și a generalului Gerstenberg – comandantul aviației germane –, aceștia, plecînd de la rege, au arestat îndată pe românii însoțitori. Ajungînd la aeroport, din ordinul generalului numit a început bombardarea capitalei care s-a desfășurat în intervalul 24-25 august cu distrugerea Teatrului Național și a altor instituții de cultură, ucigîndu-se totodată mii de civili… Antiteza pe care am subliniat-o are tîlcul ei: sînt rare mințile în care încap ideile nobile și cu mult mai rari oamenii de caracter capabili de comportament cavaleresc în orice împrejurări…
La anchetele succesive în care, invariabil, va fi învinuit la Tribunalul Poporului că n-a tras în germani, Horia Macellariu va răspunde întemeiat: Din punct de vedere tehnic, navele din port n-ar fi putut executa un asemenea ordin; așa ceva nu puteau face decît bateriile generalului Ionașcu și [ale] comandorului Bardescu. Din punct de vedere tactic, artileria de pe navele de sub comanda mea era sub comanda directă a generalului Ionașcu și [a] comandorului Bardescu. În afară de asta, nici ei nu puteau să tragă, căci nu erau încă în război cu Germania și, mai presus de toate, bateria Tirpitz era încă în ființă și a fost pînă la ora 02.00 din 26 august 1944 (v. p. 31).
Pentru a se înțelege cît mai bine situația de atunci, precizez că tunurile bateriei germane acopereau aproximativ 40 de kilometri, adică ar fi putut distruge Constanța, tot litoralul pînă la Mangalia și o mare parte a Dobrogei. Dintr-un raport al comisiei de anchetă semnat de generalul de divizie Pălăngeanu Nicolae și de viceamiralul Gheorghiu Alexandru rezultă compunearea Bateriei Tirpitz: A. Artileria 3 piese de 270 mm / 4 piese de 75 mm A[rtilerie].A[ntiaeriană] / 2 piese de 75 mm A.A. și navale / 8 piese cvadruple de 40 mm A.A. / numeroase piese de 20 mm. / B. Efective / Artileria navală: 40 oameni / Artileria A.A.: 120 oameni / 1 companie de intervenție cu: / unități de pionieri de asalt, / unități de transmisiuni / unități de cazemate (v. p. 48). Or, prin inițiativa curajoasă a lui Horia Macellariu de a merge să negocieze cu germanii, s-a evitat dezastrul. De aceea, Constanța a rămas singurul port din care germanii s-au retras fără a-l distruge! (V. p. 35). Tulburătoare e franchețea memorialistului: Din ceea ce știu acum, amiralul Brinkmann avea ordinul superiorilor săi de a pune mîna pe mine și pe flota română, de a ocupa Constanța și de a rămîne acolo. Dar procedînd astfel, bătălia Constanței, a litoralului românesc, a mării și a Dobrogei s-a dat numai între mine și amiralul german, acolo, în bateria Tirpitz. Mai tîrziu, generalul von Tschammer und Osten – făcut prizonier la Cernavodă – a spus: „Ați avut noroc că la Constanța a fost un amiral, căci dacă ar fi fost un general nu scăpați așa!“ (Idem). În convorbirea avută cu omologul său german, i-a spus: faptul că germanii au atact la București nu ne obligă neapărat să ne batem și la Constanța. (V. p. 41). Subliniez în acest context și aprecierile pe deplin îndreptățite: Dl. Amiral Brinkmann a fost pentru noi, sutele de mii de oameni care ne aflam atunci în Constanța și împrejurimi, un adevărat OM, a fost un cavaler «fără frică și fără pată» («ein Ritter ohne Furcht und Tadel», cum se spune în limba lui maternă) și un războinic curajos, comandant al lui «Prinz Eugen», care-l asistase pe «Bismark», atunci cînd în numai 5 minute au dat la fund pe «Hood», cel mai mare crucișător al Angliei și din întreaga lume. Dar tot acest Am. Brinkmann avea și un suflet de artist, pe care i l-am «descifrat» atunci cînd, în serile mai tihnite petrecute împreună, l-am ascultat de multe ori cîntînd cu deosebit talent la pian. (V. p. 42).
La o altă anchetă, deschisă de acea dată la cererea lui Horia Macellariu în 1945, generalul Ionașcu declara: Dacă s-ar fi cerut forțelor române să intervină contra germanilor în zona Constanța, aceasta ar fi dus la un dezastru național, căci s-ar fi distrus toată flota, tot portul și o bună parte a orașului. În afară de asta, Divizia a IX-a Inf[anterie] ar fi pierdut cu siguranță 2/3 din efectivul ei, ea nemaiputînd fi întrebuințată ulterior cu atît succes în lupta împotriva germanilor (v. p. 37). În prezența generalului Pălăngeanu, același s-a întors către cel învinuit pe nedrept spunîndu-i: Cum se poate să fii trimis în judecată, în loc să fii decorat pentru ceea ce ai făcut în Constanța? O să vezi că se va recunoaște în viitor, căci[,] dacă ne-am fi angajat în luptă cu germanii și aceștia ar fi rămas în Dobrogea, o bătălie între sovietici și germani pe teritorul nostru ar fi schimbat situația politică, creîndu-le rușilor drepturi de cuceritori și, în consecință, i-ar fi făcut să ridice pretenții asupra Dobrogei! (Idem).
Așa cum aflăm din carte, prezicerile de bun simț ale generalului Ionașcu privitoare la recunoașterea meritelor amiralului au fost contrazise de evenimente; rușii fiind la control au cerut în 1946 tragerea la răspundere a vinovaților care au lăsat să plece nestingherit flota germană din apele românești, încălcînd art. 2 din Convenția de Armistițiu, care spune: „Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei aflate pe teritoriul României“ (v. p. 43). Să vedem cum răspunde argumentat „vinovatul“ principal: La 25 august 1944 eu nu cunoșteam textul [Convenției de Armistițiu]. Am știut numai că sovieticii urmau să se oprească la Dunărea Maritimă. Dar ei au înaintat – spunînd pe atunci că nu există niciun armistițiu – și au scufundat două monitoare, o vedetă fluvială, nave de transport pe Dunăre și V[înătorul de] / S[ubmarine] „Basarabia“ la Constanța, fără ca noi să reacționăm. Dar și în restul țării, ei au continuat lupta (în ciuda opririi ostilităților din partea armatei române), bombardînd, ucigînd, luînd prizonieri care au putrezit ani de zile în Siberia sau prin alte părți ale Imperiului Roșu, violînd femei și furînd tot ce le pica în mînă. / În realitate armistițiul s-a semant la Moscova abia la 12 septembrie 1944. / Totuși, eu am încetat lupta împotriva U.R.S.S. în seara de 23 august 1944, imediat după proclamația difuzată la orele 22.00, nemaiașteptînd ora 4.00 din 24. (V. p. 43).
Reaua-voință manifestată de sovietici față de persoana sa e evidentă, căci, după ce-a fost anchetat de comisia trimisă de prim-ministrul Nicolae Rădescu în februarie 1945, fiind găsit nevinovat: la cererea expresă a generalului Susaicov de la Comisia Aliată de control (sovietică) și a acuzatorului public Safir, am fost deferit Tribunalului Poporului. Dar acuzatorul public D. Săracu m-a scos de sub acuzare, cercetînd și argumentînd cu multă seriozitate cazul și stabilind că sînt nevinovat. Mai mult, cu această ocazie a venit și un magistrat militar de la Moscova, un maior sovietic, pentru ca să cerceteze arhivele și să iscodească pe oameni. Acestuia, diverși ofițeri de marină i-au spus că sînt nevinovat. El le-a răspuns: „Noi știm asta și de aceea am venit ca să stabilesc faptele, căci[,] dacă ar fi fost vinovat, de mult ar fi fost în închisorile noastre de la Sevastopol!“ (v. p. 44). După încă o anchetă aprobată de noul guvern Petru Groza la 8 gerar / ianuarie 1946, Horia Macellariu nu e pus sub acuzare.
Se desprinde cu ușurință din carte constatarea că pe 26 gustar 1944 oficialitățile românești încă nu aveau o viziune clară despre efectele proclamației regale pe teren, emițînd un ordin general de repliere urgentă a tuturor trupelor – inclusiv a recruților și a premilitarilor – din Dobrogea în Muntenia spre a nu fi surprinse de sovietici. În Constanța dintr-un avion sovietic se aruncă manifeste mobilizatoare datate 25 august 1944 pentru marinarii români îndemnați la nesubordonare față de superiori, dar din fericire neluate în seamă (cf. p. 49). Situația militară și civilă din zonă alunecă spre haos, panica și jafurile din partea populației asupra depozitelor germane abandonate par de neoprit (cf. p. 51). Memorialistul retrăiește îngrijorările acelor ore: Împotriva germanilor chestiunea era simplă, dar cu sovieticii ce facem? […] În Deltă și pe Dunărea Maritimă sovieticii, nerecunoscînd „armistițiul“, au scufundat nave, deși nu s-a reacționat la agresiunea lor […], au trecut peste linia de demarcație „stabilită“ (de care rușii nu țineau deloc seama) și au pătruns în Dobrogea […], supraveghează cu nave și aviație Gura Sulinei (v. p. 51). […] Dar eu, comandant român responsabil de forțele ce mi s-au încredințat, cum puteam să las să fie scufundate navele și să fie uciși sau luați prizonieri marinarii, fără să lupt pentru onoarea României, chiar dacă soarta ne-ar fi fost potrivnică? (v. p. 52).
Precum maiorul Valeriu Carp în 1940 (care și-a asumat răspunderea cînd, aflat în ariergarda regimentului, nu s-a retras cu batalionul său dinaintea rușilor în nordul țării, stabilind, spre ura perpetuă a invadatorilor, o graniță care păstra în România Putna moștenită de la Sfîntul Voievod Ștefan cel Mare[14]), Horia Macellariu a hotărît în acele ore cruciale pentru Dobrogea ordonînd ca navele și formațile de uscat ale C.F.N.M. […] să rămînă pe loc și să nu mai execute ordinele primite (v. p. 52). Nu putem ști cum va fi gîndit în minutele sale astrale eroul maior Valeriu Carp (declarat de sovietici „criminal de război“, dar scăpat de Pronie de umilința de a fi tîrît înaintea Tribunalului Poporului și condamnat la moarte fiindcă a căzut în luptă în 1944 la Pașcani și n-a mai apucat să-și scrie memoriile), dar iată ce aflăm de la amiralul Horia Macellariu: Mă gîndesc acum, după aproape patru decenii, ce s-ar fi întîmplat, dacă nu mi-aș fi asumat enormul risc de a nu îndeplini ordinul primit și de a nu informa M.St.Mj. despre tot ceea ce se întîmplă? Ce s-ar fi întîmplat cu întreaga Dobroge lipsită de armată, de recruți, de grăniceri și jandarmi, de P[arte].S[edentară], de Aviație, de Marină, cînd rușii înaintau – nu, aici trebuie folosit un alt termen: ei „năvăleau“ în hoarde, ca tătarii pe vremea lui Gingis-Han –, iar germanii așteptau desigur în sud un moment favorabil să-și reia pozițiile pierdute? Și ce s-ar fi întîmplat dacă aș fi ajuns cu navele la Sulina și pătrundeam, conform acelui ordin, pe Dunăre, cînd deja forțele fluviale fuseseră scufundate și trupele române ucise sau dezarmate și luate în captivitate? (v. p. 53).
Mărturisirile continuă sistematic, militărește, ca într-un raport pe zile, ore și minute, cu divagații lămuritoare anticipative și comentarii adresate posterității, consemnînd uneori și raportările confraților, precum este cea a generalului Leoveanu: La 26.VIII. am fost primit la Ismail de C.Am. Gorșkov, C-dantul Flotilei de Dunăre, și mi-a comunicat că nu are cunoștință că ostilitățile între ruși și români ar fi încetat și ca atare își continuă misiunea. Întrebat în ce constă misiunea, a spus: să capturez toate vasele și soldații de pe Dunăre, iar în cazul cînd se vor opune, voi întrebuința forța (v. pp. 58-59, sublinierea autorului). Alteori, cu obidă și ironie, sîntem luați drept martori ai absurdității la care se ajunsese: Era limpede că ne aflam în plin dezastru! Primul ministru – un militar de carieră, general al Armatei Române [Constantin Sănătescu] – nu era interesat decît să luptăm contra germanilor și să „cooperăm“ cu rușii, chiar dacă aceștia ne bombardează, vor să captureze navele, ucid soldații și populația și declară că nu știu nimic despre încheierea vreunui armistițiu! (V. p. 59). Decidentul de la București nu are nicio scuză: Din rapoartele noastre n-a văzut de loc că rușii nici nu se gîndeau la armistițiu, ci numai la „capturare“? Nu știa într-adevăr nimic despre ce făceau ei în țară, în Dobrogea și aiurea, pe unde ajungeau[?] Ba da, știa! Cel puțin din 26 august 1944 ora 23,10, generalul Sănătescu știa că flota română și, pe lîngă ea, mii de oameni sînt în pericol de moarte. (V. p. 60, sublinierea autorului). Realitatea dezonorantă era că arminstițiul care ar fi trebuit încheiat cu armele în mîini nu fusese încă semnat. Pe baza unei așa-zise „înțelegeri Molotov“, se ceruse marinei și întregii armate române sacrificarea onoarei! de către politicienii vremii în frunte cu regele – cum scrie exclamativ-retoric Horia Macellariu. În timp ce navele românești erau rînd pe rînd capturate de ruși, în pofida „protestelor energice“ sugerate într-o ridicolă hotărîre a ministrului afacerilor externe G. Niculescu Buzești, situație raportată cifrat prin radio, domnii de la București ne consideră niște isterici care „exagerăm situația“ (cf. p. 67). Cu sinceritatea-i caracteristică, martorul acelor evenimente, numit între timp comandantul Forțelor Navale Maritime și al Dobrogei exclamă: Nici prin minte nu-mi trecea că România, ca și celelalte țări vecine fuseserăm servite pe tavă lui Stalin! (v. p. 73). E de reținut pentru (re)scrierea istoriei celui de-al doilea război mondial că în acele împrejurări tot teritoriul Dobrogei a fost eliberat și salvat de germani numai de către noi, românii, fără niciun ajutor din partea trupelor „aliate“ (termenul se referă în realitate numai la ruși!). Subliniez acest lucru, deoarece comunicatele date de atunci încoace privind „eliberarea“ noastră de către Armata Roșie nu corespund cîtuși de puțin realității. (V. p. 79).
Prin acest articol consacrat înfățișării adevărului istoric integral prezint cititorilor și două documente care pînă la data scrierii cărții nu-și găsiseră încă locul la Muzeul Marinei:
„Constanța
C.Amiralului Horia Macellariu
ULTIMATUM
Propun:
- Toată Flota românească de Război și auxiliară să fie mutată la Sulina și predată Comandamentului Maritim Sovietic.
- Toare echipajele navelor germane de război și auxiliare să fie arestate, iar navele să fie aduse la Sulina.
- Toate hărțile și documentele relative la barajele de mine pe Marea Neagră și Dunăre să fie predate Comandamentului Marinei Sovietice.
- Răspunsul la prezentul ultimatum îl aștept cel mai tîrziu pînă la 29 august, orele 12.00.
- În caz de refuz de a accepta ultimatumul de față sau de neprimire a răspunsului, cu începere de la orele 15.00 din 29 august voi începe atacul Flotei și bazelor Dv. de pe mare și din aer.
Comandantul Flotei din Marea Neagră și Sulina.
Amiral Oktiabrisky
Ora 08,45. Răspunsul la ultimatumul sovietic, redactat de mine personal: […]
„D-lui Amiral Oktiabrisky,
Comandantul Flotei sovietice din Marea Neagră
Sulina
Am onoarea a vă confirma primirea ultimatumului adresat mie, care mi-a fost înmînat la 29.VIII.1944[15], ora 07.00 (ora românească).
- Din ordinul guvernului român și potrivit stipulațiunilor declarației d-lui Molotov[16], trupele române care vor înceta lupta împotriva Armatei Roșii și vor duce războiul împotriva germanilor pentru independența României nu vor fi dezarmate, ci ajutate și considerate cobeligerante.
Întrucît Forțele Maritime Române au început lupta în seara zilei de 23 august 1944 și din ziua de 24 august armata și marina română s-au găsit în stare de război cu trupele germane, pe care le-au alungat de pe litoralul românesc, nu văd necesitatea ultimatumului.
În prezent, o comisie cu un reprezentant al guvernului român tratează la Ismail cu dl Am. Gorșkov, iar flota de Dunăre cooperează cu flota sovietică fluvială împotriva navelor germane de pe Dunăre.
Din ordinul guvernului român, forțele Marinei Române sînt gata a primi directiva de luptă de la Comandantul Flotei Roșii din Marea Neagră împotriva germanilor.
- Nicio navă germană de război sau auxiliară nu se mai găsește în porturile Marinei Române, fiind alungate.
- Sînt gata a pune la dispoziția Comandamentului Maritim Sovietic hărțile și documentele relative la barajele de mine din Marea Neagră. Pe Dunăre nu sînt așezate mine de către români.
- Am onoarea a propune ca un ofițer de legătură român să fie atașat pe lîngă dv. și un ofițer sovietic pe lîngă mine, pentru a stabili comunicația.
C.Am. Horia Macellariu
Nr. 487/C din 29 august 1944, ora 08.45 (ora românească), Constanța“. (V. pp. 80-81 și 82-83).
Primind ordin din partea Statului Major al Marinei de a preda navele la Sulina, așa cum, fără s-o știe, se hotărîse la București (acolo guvernul era amenințat de comuniștii Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș cu înglobarea țării în URSS și masacrarea populației, iar predarea flotei părea o soluție pe placul rușilor) Horia Macellariu încredințează dezonoranta misiune unui subordonat căruia îi spune spre consolare: Înțeleg cît ți-e sufletul de greu, ca și al meu, căci împreună am fost pe mare în operații cu aceste nave românești, pe care le-am apărat și sînt intacte în momentul de față. Rușinea nu este însă nici a d-tale și nici a mea […] În orice armată din lume, onoarea interzice predarea, neadmițînd-o decît după epuizarea completă a tuturor mijloacelor de acțiune. În cazul de față, a nu face ceea ce ne cere ordinul este contrar onoarei. Este adevărat că n-am epuizat încă toate mijloacele de acțiune, numai că nu vorbim aceeași limbă cu rușii: ei o numesc „predare“, iar șefii noștri „punere la dispoziție“, iar dreptate are totdeauna numai cel mai tare […] (v. pp. 85-86).
Alte momente umilitoare îi vor fi rezervate să trăiască în continuare, așa cum rezultă din convorbirea cu un comandor rus din 30 august cînd e chemat în port la ora 03.00. Acesta emitea pretenții imposibile: cazarea celor o mie de marinari nu în cazărmile acum abandonate ale germanilor, ci în palate similare celor ocupate de caii românilor la Odessa. Răspunsul la insolență e formulat prompt: Regret că nu vă pot oferi în portul Constanța altceva decît barăcile germane, întrucît Marina Română însăși nu are în port o asemenea cazarmă. În ce privește instalarea cailor armatei române la Odessa în palatele dv., nu am niciun amestec și nicio răspundere, dar ceea ce eu știu sigur este că atelajele armatei ruse din primul război mondial, cînd eram aliați, au stat în casele noastre din Galați. (V. p. 95). Comandorul rus și-a afirmat calitatea de învingător și o nouă avalanșă de pretenții (aprovizionarea din depozitele germane fără niciun fel de forme, autoturisme, autobuze, stații de radio, carburanți etc.), aruncîndu-i amiralului român comandant al Dobrogei: Să-ți iasă din cap că ești altceva decît un învins! Replica merită și ea redată integral și reținută de posteritate, căci, pe lîngă adevărul afirmat tranșant, denotă calități indiscutabile profesionale și caracteriale: Eu nu sînt un învins. Forțele comandate de mine nu au fost învinse de dv., iar prezența dv. în Constanța nu este o consecință a învingerii mele. Vă găsiți aici numai datorită armatei dv. de uscat, căreia, în baza armistițiului și a ordinelor primite de la guvern, armata română i-a deschis frontul, lăsînd-o să înainteze (v. p. 99).
Viclenia minusculului partid comunist din Constanța care, fără autorizație, crezîndu-se îndreptățit prin evoluția evenimentelor controlate de sovietici, înființase ziarul „Cuget liber“ și convocase la „Casa Roșie“ o adunare a tineretului e întîmpinată prompt de comandantul Dobrogei, care hotărăște închiderea tipografiei chemînd la ordine atît pe patron, cît și pe responsabilii demersurilor propagandistice (cf. p. 100). Măsuri energice ia și împotriva jefuirii depozitelor germane abandonate, socotite „despăgubiri și trofeu de război“ (cf. p. 103). Dramatismul situației e consemnat limpede: Eu informam autoritatea superioară și solicitam decizii, dar acestea veneau cu întîrziere, nu erau conforme cu realitatea, iar eu nu le puteam executa. În felul acesta eram pus în postura de nesinceritate față de noul „aliat“ – care înainta nestînjenit, neținînd seama de așa-zisul armistițiu sau măcar de înțelegerile preliminare, care trebuie să fi existat –, precum și față de camarazii pe care-i comandam și față de populația Dobrogei, pe care trebuia s-o apăr. (V. p. 105). Realitatea era că soldații sovietici intrau cu arma în mînă în prăvălii luînd tot ce pofteau fără a plăti, iar la cea mai mică împotrivire omorau negustorii, în timp ce, țipînd în timpul discuțiilor diplomatice, comandorul Derevenko susținea: Dacă vreun militar sovietic ar intra într-o prăvălie și ar voi ceva, el îi va cere negustorului, iar dacă acesta dorește, îi va face cadou ostașului sovietic obiectul; dacă nu, soldatul sovietic se va retrage, fără a lua nimic! (P. 107).
Ministrului R. Georgescu venit la Constanța să vadă care este situația, amiralul Horia Macellariu îi spune: Cred că nu pot exista decît două motivații pentru comportamentul sovieticilor: ori au un plan prestabilit (sic!) în legătură cu întreaga Românie, pe care-l realizează punct cu punct (sublinierea autorului), ori comportarea lor este o consecință a antipatiei față de persoana mea, deoarece am comandat în tot timpul războiului în Marea Neagră și în retragerea din Crimeea le-am luat de sub nas 130 000 de soldați, pe care nu i-au mai putut omorî sau duce în Siberia! (P. 108).
O scenă semnificativă se găsește la pp. 109-110, unde se relatează o inspecție comună în port. Contraamiralul Azarov lovește cu piciorul copastia navei comandant a escadrilei de distrugătoare „Regina Maria“ întrebînd pe omologul său român:
– Șmechere, cînd ai scos-o de la fund?
– Această navă n-a fost niciodată scufundată. Și cum aș fi putut s-o scot de la o adîncime de 2000 m, căci atît era în locul unde ați anunțat dv. că ar fi fost scufundată! De altfel, în afară de torpilorul „Năluca“, lovit de aviația sovietică în portul Constanța în ziua de 20 august 1944 și de remorcherul „Basarabia“, scufundat tot de aviația sovietică în portul Constanța în ziua de 25 august, cînd noi nu am reacționat, socotindu-ne în stare de armistițiu, nicio navă de război de sub comanda mea nu a fost scufundată de dv. în timpul operațiunilor navale. […]
Cînd s-a terminat trecerea în revistă a navelor și a portului, în fața Gării Maritime, sovieticii au întors pur și simplu spatele comandanților români, fără niciun gest de politețe, fără nicio vorbă. Echipajele navelor române au văzut aceasta și au rămas surprinse și neplăcut impresionate. De altfel, cîtă vreme am fost în contact cu sovieticii la Constanța, nimeni nu mi-a întins vreodată mîna, nimeni nu mi-a vorbit convenabil, nu pentru mine personal, ci pentru calitatea mea de ofițer român. Dar pentru comuniștii sovietici, fie ei chiar îmbrăcați în haină militară, nu există nici cele mai elementare (sic!) reguli de bunăcuviință și nici regulile de onoare obișnuite în armatele tuturor țărilor civilizate.
Aroganța, neomenia și agresiunea caracterizează armata sovietică pe întregul parcurs al relațiilor cu românii. Nu se poate trece peste rememorarea unora dintre aceste momente istorice: La Sulina sosește în cursul după-amiezii personanul român de la Insula Șerpilor, sub comanda unui subofițer. Acestui personal, după ce rușii i-au luat tot armamentul și toate proviziile, i s-a permis să plece spre Tulcea-Constanța. Astfel, cu forța armelor (sublinierea autorului), rușii au luat în stăpînire Insula Șerpilor, avant-postul românesc din Marea Neagră![17]
Tot așa ca și în 1940, cînd prin ultimatumul dat României sovieticii au ocupat Basarabia, ei nu s-au mulțumit să se oprească la „vechea graniță“, ci au trecut și în ostroavele de pe Canalul Chilia (Ostrovul Daleru și ostroavele de la nord de Sulina), care au aparținut totdeauna României. Cînd au ocupat Ostrovul Daleru, tocmai trecea un monitor românesc sub comanda lt. c-dor Ringhiopol, care n-a intervenit, ca să evite incidentele [dar oare intervenția, adică riposta fermă nu intra în atribuțiile lui? – nota mea, M. F.]. Eu eram pe atunci secretar-general în Ministerul pentru Marină, ministru fiind g-ral av. Gh. Jienescu. Cînd am aflat acest lucru, m-am dus imediat la g-ral I. Antonescu, care mi-a spus revoltat:
– Cum Macellariu, comandantul monitorului nu intervine, comandantul flotilei de monitoare nu reacționează, comandantul Diviziei de Dunăre la fel și comandantul Marinei nu ia nicio măsură, și vii dumneata la mine să fac acum război? În Bucovina la fel, rușii mută semnele de graniță, însă ofițerii noștri reacționează, reașezîndu-le la locul lor!
– D-le general – i-am răspuns eu –, chestiunea este că astfel consimțim să pierdem din teritoriul României. Ostroavele n-au aparținut niciodată Rusiei sau Uniunii Sovietice, iar pe brațul Chilia nu mai putem să circulăm, pentru că rușii n-au respectat legile dreptului internațional, care prevăd că granița fluvială este totdeauna pe talvegul apei respective, pe care se face navigația și au luat talvegul în apele lor teritoriale.
– Du-te și vino cu Ministrul de Externe!
M-am executat și am venit cu dl Sturdza, diplomat de carieră. Discuția a durat numai cîteva minute. În picioare, Antonescu i-a spus:
– Să te duci la Fabricius și să-i spui că eu n-am semnat nimic la Berlin relativ la Basarabia! Și să ceară ca germanii să intervină față de U.R.S.S. ca să se retragă din ostroavele ocupate!
– Nu mă pot duce la Fabricius, pentru că el este Ministru Diplomat, iar eu sînt Ministru de Stat. Trebuie să vină el la mine, a răspuns dl Sturdza.
Atunci generalul Ion Antonescu, înfuriat și bătînd cu piciorul în podea, i-a răspuns:
– Să te duci la Fabricius și să lăsați boieriile acestea! Eu mă umilesc de 40 de ori pe zi pentru neamul și țara noastră, să vă mai umiliți și dumneavoastră! (pp. 112-113).
Hărțuit de aroganța sovieticilor care emiteau mereu cereri absurde și ultimative (de exemplu: 20 000 de cămăși și 20 000 de ismene, dintre care 15 să fie de mătase pentru generali! Sau: trei trenuri de zeci de vagoane cu dimensiuni care nu existau în România – desigur, pentru a expedia în Rusia furturile sistematice din depozite, muzee, instituții, case particulare), tracasat de fel de fel de „întîmplări“ precum întreruperea curentului electric în toată Constanța, dispariția automobilului de serviciu, crimele și jafurile rușilor în stare de ebrietate etc., neavînd timp de odihnă nici ziua nici noaptea, Horia Macellariu ajunge aproape de epuizare. Retrăind evenimentele, el notează: Acum, cînd relatez aceste lucruri, nu am uitat ce mi-a trecut prin minte la aflarea acestui comunicat [anume cel dat de comandamentul sovietic la 31 august, ora 21, de interzicere de a părăsi Dobrogea pentru vehiculele de orice fel, lăsîndu-se însă liberă intrarea în zonă]: rușii vor să ia Dobrogea cu totul, vor să ciuntească din nou România, cum au făcut cu Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. Vor asta ca să aibă trecere directă pe uscat către Bulgaria, [locuită de un] popor slav și mai departe spre împlinirea visului lor de totdeauna: Constantinopolul și Marea Mediterană (p. 122; sublinierea aparține autorului). Planul „aliatului“ i se vădește încă din 1 septembrie: ducerea tuturor navelor românești maritime și fluviale, precum și a flotei comerciale în porturile sovietice, în apele lor teritoriale. Cu alte cuvinte: desființarea flotei maritime și fluviale a României! (p. 124). De la această dată, misiunea contraamiralului Horia Macellariu în Dobrogea și pe Marea Neagră încetează, în temeiul ordinului telegrafic nr. 36.764 din 31 august 1944.
Merită reținută concluzia ce rezultă din desfășurarea de pe teren a faptelor de după 23 august 1944: Declarația unilaterală a României a fost o capitulare îmbrăcată în cuvintele „armistițiu“, „alianță“, „cobeligeranță“, cuvinte neacceptate de U.R.S.S. Iar conducerea țării n-a spus executantului adevărul, acesta găsindu-se dintr-o dată cu un nou „prieten“ care-l ucide, fără să aibă voie să se apere, sau îl duce în captivitate, fără ca să aibă voie să se opună (pp. 133-134).
Scos din armată, după ce fusese anchetat de Tribunalul Poporului de nouă ori (!?) și de tot atîtea ori declarat nevinovat de acuzatori publici comuniști special aleși spre a-l învinovăți fie drept criminal de război, fie drept trădător (Săracu, Avram Bunaciu, Safir), e atras într-o capcană tipic sovietică și condamnat în contumacie pentru „înaltă trădare“ în cadrul procesului regizat, intentat complotiștilor anglo-americani care, chipurile, organizaseră planul Mișcării Naționale de Rezistență anticomunistă din munți și din București sub conducerea generalului Aldea, Horia Macellariu scrie:
Acum, la vîrsta mea înaintată, declar în fața conștiinței mele de om, în fața familiei și urmașilor mei, în fața țării noastre, că n-am fost niciodată „înalt trădător de patrie“ și n-am participat niciodată la niciun fel de complot (p. 133).
Arestarea s-a produs spectaculos, la 19 aprilie 1948, pe stradă, în plină zi, de circa douăzeci de oameni comandați de căpitanul de cavalerie Ciupagiu și de agentul de siguranță Șandor. Satisfăcut de succesul operației, șeful brigăzii 2 a Ministerului de Interne i-a spus: „Gata! Nu ne mai scapi! N-o să te mai vadă nici vrabia!“ (p. 203). Cu adevărat, din acel moment, memorialistul își începea calvarul, după cum arată scrupulos: pînă în ziua grațierii (29 iulie 1964), am fost cu totul sechestrat, nemaiavînd contact cu familia și cu oamenii liberi timp de 16 ani, 3 luni și 11 zile, adică 5949 de zile, din care adunați din bucățele de timp circa 10 ani i-am viețuit de unul singur, în regim celular, fără a fi scos la muncă, multă vreme nici la aer curat, la început fără drept la medic și medicamente, transportat de la o închisoare la alta cu lanțuri la picioare sau închis în ladă verticală, fără drept la scrisori, vizite sau pachete, fără o carte, o bucată de hîrtie sau un creion (idem). În timpul anchetelor care au durat patruzeci de zile, fiind obligat să dea mereu declarații pentru a se putea ticlui „infracțiunea ideală“ atrăgînd „munca silnică pe viață“ – după expresiile procurorului militar – a fost îndemnat: să mergi alături de noi. Probabil din același calcul de a i se determina colaborarea, aflăm că ministrul de interne Teohari Georgescu dăduse ordin ca eu să nu fiu bătut (v. p. 207). Exasperat și intuind capcana, spre finalul perioadei de anchetă, și-a pus în practică un gînd scriind pe o filă:
Nu sînt mare financiar, mare industriaș, mare moșier…
Recunosc că sînt anticomunist…
Aceste declarații au fost făcute… (p. 208).
Miza pe descoperirea vreunui cercetător al viitorului capabil să priceapă dezmințirea acronimică.
În ziua procesului, avînd posibilitatea de a cerceta numai zece minute dosarul fabricat în care era învinuit de a fi planificat aruncarea în aer a Camerei Deputaților, a văzut o schiță ce detalia săparea unui tunel ajungînd la obiectiv pe sub Dealul Mitropoliei…
– Cum puteți înscena o asemenea aberație? – l-a întrebat pe anchetatorul care era de față. Tunelul ar fi trebuit să aibă o lungime de sute de metri, ar fi necesitat sute de căruțe cu care să transporți pămîntul săpat, sute de căruțe cu ghile care să susțină galeria și un timp de lucru de-a lungul căruia ar fi fost imposibil să nu se observe o asemenea lucrare! E o aiureală și nu stă în picioare. Dacă ar fi existat un asemenea plan și eu aș fi știut de el, nu numai că l-aș fi împiedicat, dar chiar l-aș fi denunțat. Pentru că toată viața mea am luptat cu arma în mînă avînd în față un adversar de asemenea înarmat, dar niciodadă n-am fost un criminal! (v. pp. 209-210). Procesul e o mascaradă care-l face pe acuzatul ce-l rememorează să noteze: a vorbi de justiție, de procedură juridică, de dreptate în comunism este un nonsens (v. p. 210). Iată parțial instructajul ce i s-a făcut înainte:
- Nu am voie să vorbesc despre sovietici, despre cum au furat flota română, despre cum s-au purtat față de români, despre luarea de prizonieri după 23 august etc.
- Nu am voie să suflu nicio vorbă despre faptul că Mareșalul Antonescu purtase și el negocieri pentru încheierea unui armistițiu, ci dimpotrivă să-l ponegresc cît mai mult pentru „crimele“ ordonate de el în timpul războiului. […] (V. p. 210).
Condamnarea pe viață i-a fost redusă la 25 de ani în cadrul recursului despre care a aflat abia la grațiere! Atunci, identic tuturor condamnaților politic, sub amenințarea că altfel grațierea îi va deveni nulă, a fost obligat să scrie o declarație prin care să se oblige să nu spună nimănui despre cele petrecute în închisoare în timpul detenției. A mai fost atenționat: Dacă o să sporovăiești prea mult, o să te arestăm din nou! Un motiv de condamnare se poate găsi oricînd! (V. p. 211).
29 cuptor 1964 este data eliberării din infernul carceral. Avea șaptezeci de ani. Ca și Dan Dumitru Lucinescu în împrejurări similare (cf. Întoarcerea din neguri), Horia Macellariu ține să noteze: Impresionantă era lumea din gară (cred că unii veniseră special, aflînd că un grup de deținuți pleacă din gara locală [Apahida]). Oamenii erau foarte amabili, prevenitori, ni se adresau chiar cu blîndețe și delicatețe și ne ofereau hrană și băutură (v. 213). Dacă el, „trădătorul de țară“, „dușmanul poporului“, „complotistul împotriva ordinii de stat“ nu fusese maltratat, la revederea fiicei rămîne îngrozit: încercam cu disperare să regăsesc pe fața chinuită de suferință a femeii bolnave în vîrstă de 44 de ani dulceața și prospețimea trăsăturilor figurii ce-o păstrasem în suflet timp de aproape 20 de ani. Și încercam să înțeleg cu aceeași disperare motivul pentru care a ajuns atît de bolnavă. L-am aflat curînd. Fusese și ea închisă, bătută cu „pisica cu nouă cozi“, maltratată, chinuită și umilită, cerîndu-i să spună ce „știe“ despre activitatea mea (v. pp 213-214). Soției i se confiscase tot avutul, nu se putuse angaja nicăieri, ca și fiica, întrucît „aveau o autobiografie încărcată“. Iată grija față de om declarativă transpusă faptic în regimul comunist!
Într-un alt 23 august, anume al lui 1982, cînd deja împlinise 88 de ani, Horia Macellariu își face un bilanț ajungînd la o serie de interogații: de ce o fi lăsat Dumnezeu să trăiesc atîta vreme, cînd am trecut prin atîtea urgii? Două războaie mondiale, fiind tot timpul în bătaia focului, apoi urmăriri, procese, arestare și condamnare pentru acuzații ticluite, în total peste 16 ani de pușcărie, în tot acest timp neștiind nimic despre familia mea, pierderea profesiunii, a averii, a drepturilor cetățenești, și acum mizeria cumplită și nenorocirea întregii țări sub conducerea comuniștilor și a unui președinte cu precizie bolnav de paranoia. De ce, în ciuda tuturor celor prin care am trecut, sănătatea mea mă mai ține pe picioare, memoria îmi este perfectă, iar puterea de muncă – intelectuală, nu fizică – sînt aproape intacte? (v. p. 216). Revelatoriu, gîndul că va veni vremea cînd în România se va putea spune din nou adevărul și, coroborat cu acesta, că n-are dreptul să plece la judecata particulară și de apoi fără mărturisirea atîtor adevăruri despre ceea ce s-a întîmplat și despre oamenii care au trăit și suferit în urma acelor întîmplări (cf. p. 217).
Ajuns la sfîrșitul tulburătoarelor pagini ale cărții sale, afirm hotărît: Horia Ion Pompiliu Macellariu este unul dintre eroii români din timpul celui de-al doilea război mondial și un mărturisitor care, spre sfîrșitul vieții, și-a înțeles pe deplin misiunea spre neuitarea noastră și a celor ce vor veni după noi.
[1] Folosesc încă acest cuvînt cu sens peiorativ, deși-i cunosc etimologia: vine de la „bolșoi“ (citit „balșoi“) (большой), însemnînd „mare“ sau „dominant“, „majoritar“, care a dat derivatul „bolșevic“ (большеви́к), cu antonimul „menșevic“, la plural „menșevici“ (меньшевики). Disputa dintre V. I. Lenin și I. Martov din cadrul Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia din 1903 a dus la ruptura ce se va solda cu victoria celor mai mulți, majoritari – adică bolșevicii, marxiștii – care au preluat puterea în 1917 sub conducerea primului dintre cei doi, deja numiți. Pentru mine n-are relevanță schimbarea denumirii organizației în Partidul comunist din toată Rusia (bolșevic) (în 1918) sau în Partidul comunist al Uniunii Sovietice (bolșevic) (în 1940) ori, în fine, renunțîndu-se la adjectivare (în 1952).
[2] București, Editura Sagittarius, 1998.
[3] Ultimul Constantin. Romanul Brîncovenilor, Singurătatea lui Vlad Țepeș, Marele Capadocian, Părintele Alexie – preotul lui Dumnezeu, Coloana, Marea fugă.
[4] Cf. https://www.ziuaconstanta.ro/display.php?id=216448&data=2007-04-14
[5] https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/special/a-murit-contraamiralul-horia-macelaru-514264.html
[6] Cf. https://ziare.com/cultura/documentar/sa-ne-amintim-un-erou-pierdut-in-ape-tulburi-1071773
[7] Există în românește, după cum știm și un termen cu un înțeles restrîns, atestînd înfloritorul comerț de odinioară: fleică, avînd ca echivalent germ. „Flankensteak“, denumind o anumită carne, cea de pe burta bovinelor.
[8] Trebuie să recunosc: condițiile economico-sociale sînt acum – înadins?! – alterate de un clientelism feroce și de o lipsă de viziune prostească a acelora care, fără nicio scuză, de peste trei decenii s-au tot îngrămădit să ocupe fotoliile parlamentare, ministeriale etc. probîndu-și repede nu numai crasa incompetență, ci și racilele caracteriale între care dominante sînt lăcomia și setea generică a tuturor impostorilor: dobîndirea unor diplome care se dovedesc, vai, plagiate…
[9] București, Editura ALL Educațional, 1999.
[10] Iași, Editura Tipo Moldova, 2010.
[11] V. Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie! și Mînăstirea Comana 2015
[12] V. https://www.romaniidinjurulromaniei.ro/uncategorized/3776/pactul-ribbentrop-molotov-81-de-ani-plus-o-zi-de-la-semnare/?fbclid=IwAR1fXUAM5wjcvxN-LhcDBGALNn8jQu2ls3ovu8YsUgU_JefWa_q3XXa4K20
[13] Sigla contemporană a zilei de 23 august este . Despre simbolismul acestui colaj voi scrie într-alt context.
[14] https://www.dacoromania-alba.ro/nr06/din.htm
[15] În text tehnoredactat eronat „29.VII.44“.
[16] În text între paranteze drepte apare precizarea: le cunoșteam, pentru că aviația avusese grijă a ni le zvîrli din avioane asupra noastră (cf. p. 82).
[17] Se cunoaște, cred, situația acestui teritoriu românesc și a apelor maritime adiacente, în urma celor șapte ani de proces cu Ucraina, așa că nu insist. Nu pot trece însă cu vederea actul unui fost prim-ministru român în chiar ultimele sale zile de mandat, care a concesionat oneros toată zona, cu rezerve de petrol cu tot! Proverbul „apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur“ și zicala vizînd pericolul „cozilor de topor“ mi se par cele mai bune comentarii pentru această dureroasă realitate!