Motto: „Hotarul nu e margine, căci nu curmă; nu e doar graniță, căci nu desparte întotdeauna; nu este capăt, căci mai degrabă deschide, ca orizontul. Se spune în limba noastră, pentru orizont, atât de frumos hotarul vederilor.”

Gabriel Liiceanu („Despre limită”)

Spațiul locuit suportă, în satul românesc tradițional, diferențe calitative de semnificație, în funcție de gradul de apropiere de centru sau de evenimentele/ființele relaționate cu el. Casa e centru, curtea ține de preajmă, de vecinătate, în timp ce hotarul instituie o limită, închizând o lume cunoscută și făcând trecerea spre necunoscut: „Hotarul indică unde se sfârșește locul care, deși nu-i aparține material, îi aparține în mod spiritual, pentru că aici este satul, comunitatea spirituală din care face parte.” (Bernea 1997:40).

În lumea copilăriei mele, locurile îndepărtate de zona cunoscută aveau nume ciudate, cărora încercam să le caut rostul, imaginându-mi cum ar arăta: „Calea cu Valea”, „Sub vii”, „Pe hotare” sau „În hotar”, „Drumul țării”, „Continit”, „Peste apă”, „În gloduri”, „Pe sub râpă”, „Sighet”, „Feneș”, „Mălăiște”, „Bodveghi”… Mult mai târziu, spațiile acestea, odată străbătute, și-au pierdut aura de mister, pentru că am descoperit că „Drumul țării” este șoseaua națională, „Continitul” desemna pășunea satului, clar delimitată de drumuri și de o pădure, „Pe hotare” era locul în care tata avea loturile de pământ, undeva la marginea satului.

Am ales să scriu despre „hotar”, dat fiind faptul că termenul acesta generează cuvinte sub semnul paradoxului: dacă hotarul în sine implică situarea într-o zonă spațială intermediară, hotărârea înseamnă decizia cuiva de a fixa propriile limite sau de a le împinge cât de departe se poate sau de la impune altcuiva, în mod ferm, margini: „Limba română are privilegiul de a exprima, prin aceeași familie de cuvinte, activitatea libertății și rezultatul acestei activități: hotărârea ca esență a libertății (aleg, decid, hotărăsc), se soldează, de fiecare dată, cu hotare, cu tăieturi în stofa posibilului, care, prin succesiunea alegerilor noastre, ne alcătuiesc viața și dau existenței noastre un chip”. (Liiceanu 2004: 6) În schimb, nehotărârea ține de răscruce, de incapacitatea de a te limita și a delimita propriile acțiuni.

Sensuri pierdute…sensuri recuperate

Practicile magice, desfășurate la hotarul satului, scot în evidență voința omului din popor de a pune limite răului sau de a-l alunga, dar și credința că, prin comportament ritualizat și prin cuvinte, se pot învinge boala, demonii, manifestările vitrege ale vremii. Îmbolnăvirea animalelor generează o serie de ritualuri menite să alunge răul care a provocat molima – nouă văduve bătrâne lucrează la o cămașă în timpul nopții (o țes, o croiesc și o cos), coc 30 de colăcei frământați din făină primită de pomană, cămașa se îngroapă la hotarul dintre sate/la hotarul cu un sat afectat de boală/la intersectarea a trei hotare; obiectul de vestimentație pare să fie o plată simbolică, un fel de mită dată bolii/unui strigoi ce o provoacă pentru a lăsa animalele din sat în pace: „Dacă ciuma a intrat totuși în sat, atunci 12 băieți și 12 fete sunt puși în fața unui plug și se trage o brazdă în hotarul localității.”  (Antonescu 2009: 124). Alte măsuri se înscriu în aceeași tendință de a opri expansiunea bolii fie prin un obiect cu valențe apotropaice (cioplirea unui luptător în trunchiul unui copac rămas cu rădăcinile înfipte în pământ la hotare), fie prin demarcarea zonei (trasarea unei brazde circulare în jurul satului).

Descântecele implică trimiterea răului departe de spațiile străbătute sau locuite de om: „la 99 de hotare nehotărâte” (un fel de limite nefixate), „Depărtează-te, moroiule, din hotarul meu și să nu mai îndrăznești a veni și a mai spurca locul meu…”. Călușarii depun jurământul „între moșii și măgură”, într-un spațiu intermediar, la hotar: „acolo se ține prăjina (steagul) aplecată, se ia pelin, usturoi și o pânză albă nouă, în care fiecare călușar împunge cu acul de atâtea ori câți ani vrea să joace în căluș”  (Antonescu 2009: 119).

Multe dintre riturile de trecere au ca punct nodal hotarul satului. Plimbarea mortului în car prin locurile cunoscute, apoi pe la hotarele satului se constituia ca o simbolică despărțire de un spațiu aflat sub semnul unei limite. Treptat, obiceiul a fost substituit cu podul mortului (consemnat și de Sadoveanu în „Baltagul”). Compus din valuri de pânză albă, podul mortului se întindea în anumite zone ale drumului spre locul de veci (pragul casei, poartă, răscruce, intrarea în cimitir) pentru a ghida sufletul prin Marea Trecere.

Romulus Vulcănescu („Mitologie românească”) înregistrează o serie de rituri juridice: alungarea din sat a celor care nu respectau „legea țării”, lapidarea păcătoșilor, legarea de arborele justițiar, judecarea pricinilor grave de către bătrânii satului, înainte de răsăritul soarelui. La jurământul „cu brazda-n cap” se recurgea atunci când se stabileau limitele dintre proprietăți – cei care se angajau să valideze hotarele înconjurau zona cu brazda pusă pe cap sau într-o traistă.

În loc de încheiere

Cuvintele vechi deschid calea spre rădăcinile identității noastre. Termenul „hotar” a constituit un prilej de a călători spre obiceiuri pierdute, care ne dezvăluie multe despre mentalitatea țăranului român. Granițele sunt ale locurilor, dar și ale ființelor, adică „ale voinței ce prescrie hotare” (Constantin Noica)

BIBLIOGRAFIE:

Antonescu, Romulus, „Dicționar de credințe și simboluri tradiționale românești”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2016.

Bernea, Ernest, „Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român”, Editura Humanitas, 1997.

Evseev, Ivan, „Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească”, Editura „Amacord”, Timișoara, 1998.

Liiceanu, Gabriel, „Despre limită”, Editura Humanitas, București, 2004.

Vulcănescu, Romulus „Coloana cerului”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987.

Vulcănescu Romulus, „Mitologie română”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987.