Mărturisesc cu sinceritate că alegerea acestei teme s-a făcut, în primul rând, din motive sentimentale. Născut în Măceşul Gorjului, un sătuc la şase kilometri de Târgu Cărbuneşti, mi-am petrecut copilăria în mijlocul oamenilor locului.  Aici am avut şansa să cunosc îndeaproape tradiţiile şi obiceiurile satului, care, pe atunci, încă se mai păstrau în forma lor arhaică, cea de dinaintea bulversării şi degradării aduse de tăvălugul industrializării – „binefacere” a comunismului românesc, cel care a desfiinţat practic tot ce era mai bun, mai curat, mai frumos şi mai autentic din satul românesc de odinioară.

În acest sens şi în deplină cunoştinţă de cauză, articolul se vrea, mai întâi de toate, o mărturie, dar, în acelaşi timp, şi un demers întru neuitare şi continuitate.

Nu mi-am propus o abordare globală şi exhaustivă a problematicii icoanelor în general, ci doar a unui anumit gen de icoană, poate cea mai veche şi mai aproape de sufletul ţăranului oltean de sub munte – icoana de vatră, un obiect de cult al cărui destin s-a împletit cu cel al multor generaţii de locuitori ai acestor meleaguri, cărora le-a alinat durerea în clipele amare ori le-a sporit încrederea şi bucuria pentru puţinele reuşite ale vieţii, fiindu-le mereu aproape, de la naştere şi până la moarte.

Un alt motiv în alegerea subiectului este acela că, în ultima sută de ani, din varii motive, unele subiective, altele obiective, temeiurile pe care s-a clădit civilizaţia noastră tradiţională au cunoscut o degradare continuă, lucru care a determinat alterarea multor segmente ale culturii populare, multe dintre acestea fiind ameninţate cu uitarea, dacă nu chiar cu dispariţia. Este, neîndoielnic, şi cazul icoanei de vatră.

În ultimii ani, în viaţa satului românesc, în mentalitatea ţăranului şi, mai trist, chiar în cea a tinerilor, s-au produs schimbări semnificative, aduse odată cu importul tendinţelor şi tentaţiilor occidentale, cele care i-au îndepărtat pe aceştia de tot ceea ce înseamnă tradiţie, făcându-i să îmbrăţişeze, fără discernământ, alte gusturi şi alte îndeletniciri, cu totul străine de arta populară autentică, de frumoasele noastre datini şi obiceiuri.

Şi totuşi, în lumea satului, ba uneori chiar şi la oraş, am constatat că mai există încă destui oameni inimoşi, care practică arta tradiţională românească, dar care, în acelaşi timp, se străduiesc să insufle şi altora, mai ales copiilor şi tineretului, interes şi pasiune pentru fermecata „ladă de zestre” moştenită de la strămoşii noştri.

Icoanele scrijelate, numite şi icoane de vatră, erau acele icoane care se confecţionau de obicei din lemn de esenţă tare (stejar şi fag). După ce li se trasa conturul pe bucată de lemn, erau scrijelate cu dalta, custura sau cuiul încins. Erau uşor de confecţionat, dar erau şi cele mai expuse la deteriorare, deoarece stăteau lângă vatra focului şi se afumau, ba chiar se şi carbonizau uneori.

De foarte multe ori acestea erau colorate în două-trei culori de apă.

Există, fireşte, dincolo de deosebirile de tehnică, destule elemente comune pentru oricare gen de icoană din multele cunoscute. Ele se referă, în primul rând, nu la tehnica execuţiei, ci la organizarea materialului vizual, altfel spus, la subiectul icoanei.

Sunt icoane cu un singur personaj, dar şi icoane cu două sau mai multe personaje şi registre, mergându-se până la icoanele de tip prăznicar, unde sunt reprezentaţi nouă sau chiar mai mulţi sfinţi.

De asemenea, deşi mai rar, există icoane înfăţişând scene de grup: Cina cea de Taină, Botezul Domnului, Răstignirea Mântuitorului ş.a.m.d.

În cazul icoanelor înfăţişând un singur personaj, în majoritatea cazurilor avem de a face cu portrete bust: Iisus Hristos, Maica Domnului, Sf. Nicolae, Sf. Vasile, Sf. Ioan Botezătorul şi Sf. Cv. Paraschieva etc. Sunt, însă, şi sfinţi zugrăviţi în anumite ipostaze: în luptă (Sf. Gheorghe ucigând balaurul, Sf. Dumitru în luptă), în zbor (Sf. Ilie în carul de foc), alături de îngeri (Maica Domnului cu pruncul, Sf. Arh. Mihail şi Gavril) sau de o parte şi de alta a Crucii (Sf. Împăraţi Constantin şi Elena).

Icoana de vatră. Caracteristici

Până acum câţva ani buni, în casele ţăranilor olteni din zona de sub munte, îndeosebi ale celor mai săraci şi din locuri cât mai izolate de „civilizaţie”, se mai puteau întâlni, dacă nu în bucătării, atunci măcar prin podurile caselor, nişte icoane de un tip mai aparte: Mântuitorul, Maica Domnului sau sfinţii nu erau pictaţi (pe lemn ori pe sticlă), ci scrijeliţi, săpaţi în suportul de lemn tare, cu dalta, custura sau cu cuiul înroşit în foc. De o mare simplitate, cu trăsăturile feţei sau ale corpului esenţializate uneori până la contur, ele nu păreau să aibă nimic cu de-a face cu arta. Erau stângace, rudimentare, primitive chiar. Aceste stranii produse nu au reţinut deloc atenţia etnografilor, muzeografilor, tehnologilor sau a colecţionarilor. Dovada ? La ora actuală, în afara câtorva ministudii sau simple observaţii risipite prin câteva reviste de specialitate, nu există nici un alt reper bibliografic în fişierele bibliotecilor importante din ţară.

La fel de relevant e şi faptul că, exceptând câteva muzee ( Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul Ţăranului Român, muzeele din Oltenia – Craiova, Târgu-Jiu, Râmnicu Vâlcea, Drobeta Turnu Severin şi un singur muzeu din Argeş – Complexul Muzeal Goleşti ), ca şi câteva lăcaşuri mânăstireşti (Mânăstirea Tismana, Mânăstirea Jitianu – Dolj şi Mânăstirea Dintr-un Lemn – Vâlcea), ori în puţine colecţii particulare, asemenea obiecte bisericeşti sunt pur şi simplu de negăsit.

Şi totuşi, în ciuda înfăţişării lor nu tocmai atrăgătoare, icoanele de vatră prezintă câteva particularităţi deosebite, care le diferenţiază vizibil de suratele lor „clasice”.

În primul rând, trebuie spus că, spre deosebire de celelalte tipuri de icoane româneşti, aşezate întodeauna pe peretele de la răsărit (ca şi altarul), cele de vatră nu ţineau cont de această orientare, ele fiind aşezate de gospodar fie pe hornul vetrei, fie chiar lângă acesta.

În sfârşit, iată particularitatea cea mai pregnantă: icoana de vatră este, înainte de toate, limbaj redus la esenţe. Eliminarea detaliilor, reducerea formei de contur, simplificarea până aproape de abstractizare a temei presupun o înţelegere superioară a ansamblului şi o asumare implicită a limbajului esenţializat de care vorbeam.