„Icoana s-a aşezat înaintea lui”

La 2 iulie 2026, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea în calendar a Icoanei Maicii Domnului „Rugul Aprins”, păstrată la Mănăstirea Antim, cu zi de prăznuire la 4 septembrie.[1] Alegerea datei nu este întâmplătoare: în aceeași zi, Biserica îl pomenește pe Sfântul Proroc Moise, cel căruia i s-a descoperit, în pustie, rugul care ardea și nu se mistuia.

Pentru cei care au cercetat ani la rând istoria Rugului Aprins, vestea nu putea fi primită ca o simplă știre. Sunt rare momentele în care cercetătorul, obișnuit să privească în urmă, spre documente, mărturii și urmele unor destine încheiate, vede cum istoria pe care o cercetează capătă, sub ochii lui, un sens nou în prezent. Cu atât mai mult aici. Rugul Aprins, urmărit mai întâi de Siguranță,[2] apoi de Securitate,[3] ai cărui oameni aveau să cunoască supravegherea, ancheta și închisoarea, intră acum, prin icoana care i-a dat numele, în calendar.

Este, pentru noi, și un prilej de bucurie.

Dar bucuria acestei recunoașteri readuce în atenție și o întâmplare din biografia celui care a fost sufletul Rugului Aprins. O întâmplare petrecută cu doi ani înainte ca primele întâlniri de la Antim să înceapă și care, privită astăzi, pare să stea într-o stranie vecinătate cu icoana pe care Sandu Tudor avea să o așeze în centrul unei întregi meditații poetice și spirituale: tentativa de asasinat căreia i-a supraviețuit în noaptea de 22 mai 1944.

Episodul a revenit în atenție odată cu vestea înscrierii icoanei în calendar. În relatarea reprodusă în 2026, atentatul este plasat în anul 1941, Sandu Tudor este prezentat drept „pedagog la o școală tehnică din Vălenii de Munte”, iar trei persoane ar fi tras prin fereastră șaisprezece gloanțe spre locul unde știau că se afla patul său. Cu puțin înainte, inspirat în chip providențial, Sandu Tudor și-ar fi mutat patul în dreptul icoanei.[4]

Povestită astfel, întâmplarea are o coerență aproape fără fisură: primejdia, presimțirea, patul mutat în ultima clipă, gloanțele și icoana.

Numai că există și documentele. Le-am descoperit în arhiva C.N.S.A.S. și le-am publicat pentru prima dată în 2018, în volumul „Să nu fiți căldicei!” Sandu Tudor și întemeierea Rugului Aprins (1940–1952), în corpusul celor 138 de documente care însoțea cercetarea.[5] Tot atunci am reconstituit, pe baza lor, tentativa de asasinat din 22 mai 1944.

Opt ani mai târziu, odată cu înscrierea Icoanei Maicii Domnului „Rugul Aprins” în calendar, episodul revine în atenție într-o versiune care nu coincide, în câteva puncte deloc neînsemnate, cu ceea ce spun documentele.

Și atunci întrebarea vine de la sine: ce s-a întâmplat, de fapt, în noaptea de 22 mai 1944? Nu pentru a publica din nou documentele ne întoarcem la ele. Și nici pentru a îndrepta, cu creionul roșu, fiecare detaliu al unei relatări. Miza este alta. Între ceea ce consemnează dosarul și ceea ce Sandu Tudor însuși avea să spună despre salvarea sa există un spațiu pe care simpla corectare a unei date sau a numărului de gloanțe nu-l poate explica.

Acolo trebuie să intrăm.

Ce s-a întâmplat în noaptea de 22 mai 1944?

Înainte de a vorbi despre miracol trebuie să știm ce s-a întâmplat. Documentele referitoare la tentativa de asasinat și la consecințele ei au fost analizate pe larg în volumul pe care l-am publicat în 2018, „Să nu fiți căldicei!” Sandu Tudor și întemeierea Rugului Aprins (1940–1952).[6] Nu reluăm aici întreaga demonstrație de atunci. Ne interesează însă să refacem, din aceleași documente și atât cât este necesar pentru întrebarea de la care am pornit, firul nopții de 22 mai 1944. Iar firul poate fi urmărit cu o precizie neobișnuită. Șase ani mai târziu, la 21 iulie 1950, Sandu Tudor avea să relateze el însuși împrejurările care precedaseră atentatul.[7]

Dar ce căuta Alexandru Teodorescu acolo? În 1944, Sandu Tudor se afla din nou sub arme. Mobilizat în timpul războiului, Alexandru Teodorescu era locotenent în rezervă în cadrul Batalionului IV Instrucție și Reparații Auto. Îndeplinea funcția de ofițer de front, iar la Școala Batalionului era profesor de istorie și diriginte. În noaptea atentatului, așadar, nu avem în față doar publicistul și directorul de la Floarea de foc și Credința, și nici încă pe monahul Agaton de mai târziu, ci pe ofițerul Alexandru Teodorescu, integrat în structura militară a batalionului și aflat sub comanda maiorului Gheorghe Vlădescu.

Totul pornise de la o reclamație. Sergentul-major Modest Alexandru își adusese în unitate o femeie cu care trăia și pe care, potrivit celor reclamate, o hrănea „de la cazanul Unității”. Cea care reclamase situația era chiar soția lui legitimă.

Maiorul Gheorghe Vlădescu, comandantul Batalionului, îi cere lui Alexandru Teodorescu să facă o anchetă cu caracter informativ. Sandu Tudor procedează discret. Îl cheamă pe bucătarul unității la el acasă și îl întreabă. Omul confirmă cele reclamate de soție.[8] Lucrurile nu se opreau aici. Modest Alexandru avea în gestiune magazia, bucătăria și celelalte bunuri ale companiei, iar ajutoarele sale erau sergenții Pavel Ion și Cojocaru Florea.

Modest însă află. Mai întâi îi ajunge la urechi faptul că bucătarul fusese chemat de Sandu Tudor. Urmează acțiunea sa: îl cere socoteală bucătarului și odată ce acesta îi dezvăluie firul evenimentelor nu-și poate reprima accesul de furie și îi aplică scurt două palme.

Reținem, așadar, că Modest Alexandru era pe deplin conștient că ancheta îl privea și mai ales cine o făcea.

Mai mult prin locotenentul Popescu Ștefan, concentrat la aceeași unitate, ajunge la Sandu Tudor și întrebarea lui Modest Alexandru: dacă mai continuă ancheta împotriva lui. Răspunsul nu lăsa loc vreunei negocieri: „îmi voi face datoria”. Apoi, în declarația din 1950, fraza continuă aproape fără tranziție: „și m-am pomenit chiar în noaptea aceea că s-a tras asupra mea”.[9]

Între cele două propoziții încape, de fapt, întreaga logică a atentatului. Modest Alexandru îi avea alături pe sergenții Cojocaru Florea și Pavel Ion. În noaptea de 22 mai 1944, după ce consumă un litru de țuică pentru a-și face curaj, cei trei iau puștile automate și se îndreaptă spre locuința lui Alexandru Teodorescu. Știau unde se afla patul celui pe care veniseră să-l ucidă. Trag în acea zonă și, convinși că planul reușise, se întorc la comandament.[10]

Numai că Sandu Tudor era viu. Iar ceea ce urmează este aproape la fel de greu de imaginat ca salvarea însăși. Chiar în noaptea atentatului, ia o patrulă și merge la Modest Alexandru. Îl găsește beat. Sergentul-major neagă că ar fi săvârșit fapta și se obligă să-i descopere pe autori.[11]

Dimineața, Sandu Tudor se prezintă la comandament și raportează cele întâmplate. Comandantul deleagă un căpitan pentru cercetarea cazului. În aceeași zi, Modest Alexandru, Pavel Ion și Cojocaru Florea dezertează. În urma lor lasă însă un bilet în care mărturisesc nici mai mult, nici mai puțin decât că ei sunt autorii faptului.[12]

Fuga nu durează mult. Cei trei aveau să fie prinși, cercetați și trimiși în fața Curții Marțiale a Corpului 5 Armată de la Vălenii de Munte. Pentru tentativa de asasinat asupra lui Alexandru Teodorescu, alături de celelalte fapte reținute în sarcina lor, aveau să fie condamnați la moarte, sentință care nu avea să fie executată.[13]

S-ar putea crede că aici povestea se încheie. Nu. După 23 august 1944, raportul dintre victimă și agresori avea să fie răsturnat într-un mod greu de anticipat. Dar aceasta este o istorie pe care o vom dezvolta într-un articol viitor.

Dosarul ne-a arătat ce s-a întâmplat. Sau, mai exact, atât cât poate arăta un dosar. Există însă și o altă mărturie. Iar ea vine chiar de la Sandu Tudor. Antonie Plămădeală evocă o întâmplare pe care o aflase de la el și, înainte de a o consemna, simte nevoia să precizeze natura legăturii dintre ei: „el mi-a fost naş de călugărie, mi-a fost deci foarte apropiat”.[14] În amintirea viitorului mitropolit, scena ne este cunoscută și, în același timp, pare alta. Sandu Tudor era pe front. Înnoptase într-o casă țărănească dintr-un sat. Au năvălit „partizanii”. S-a tras asupra lui. Purta cu sine o icoană, iar gloanțele care trebuiau să-l lovească pe el au lovit icoana. Urmează însă fraza care schimbă centrul de greutate al întregii întâmplări: „El a socotit că icoana s-a aşezat înaintea lui ca să-l ocrotească. A preluat gloanţele care îi erau destinate lui.”[15]

Recunoaștem episodul. Dar nu-l mai recunoaștem în toate detaliile lui. Nu „partizanii” au tras asupra lui Sandu Tudor, ci trei militari pe care documentele îi identifică fără echivoc: sergentul-major Modest Alexandru și sergenții Pavel Ion și Cojocaru Florea. Nu avem în dosar imaginea unui atac întâmplător, petrecut undeva pe front, ci un atentat pregătit. Îi cunoaștem antecedentele, mobilul imediat, autorii. Îi putem urmări până și drumul spre locuința celui pe care veniseră să-l ucidă.

Și totuși, nu avem două atentate. Avem același episod ajuns până la noi pe două căi foarte diferite. Prima este cea a documentului. Aproape contemporan faptelor, acesta fixează nume, împrejurări, declarații, anchete, vinovății. Cealaltă este memoria unei experiențe încredințate de Sandu Tudor unui om apropiat și recuperate de acesta după decenii. Apropierea dintre Sandu Tudor și Antonie Plămădeală nu trebuie confundată însă cu disponibilitatea celui dintâi de a-și desfășura, metodic și până la capăt, propria biografie în fața tinerilor săi discipoli. Mărturiile celor care l-au cunoscut conturează mai curând contrariul. Sandu Tudor nu se confesa cu ușurință. Lăsa să se vadă atât cât socotea necesar. Uneori o întâmplare. Alteori o imagine. Poate numai ceea ce, pentru el, rămăsese esențial dintr-o experiență.[16]

Cât a aflat atunci tânărul Antonie Plămădeală despre împrejurările acelei nopți? Ce a înțeles din ele? Ce s-a estompat între timp? Și ce a rezistat, după decenii, memoriei? Nu putem ști. Putem însă vedea ce a rămas. S-a tras asupra lui. Gloanțele îi erau destinate. Sandu Tudor a rămas în viață. Și a rămas icoana.

Diferențele dintre cele două relatări nu anulează, prin urmare, mărturia lui Antonie Plămădeală. Ne obligă doar să nu-i cerem ceea ce ea nu poate oferi. Pentru împrejurările nopții de 22 mai 1944 avem documentele. Memoria lui Plămădeală păstrează altceva: sensul pe care Sandu Tudor îl dăduse propriei salvări.

Dar mărturia nu se oprește aici. După evocarea icoanei care „s-a aşezat înaintea lui”, Plămădeală adaugă: „Vedeţi, în viaţa fiecărui om există ceva evenimente mari care îl marchează pentru totdeauna şi care înseamnă într-adevăr, nişte intervenţii divine, care pun pecetea pe destinul unui om.”[17] Avem, așadar, două priviri care se întâlnesc, fără să se confunde. Sandu Tudor este cel care a „socotit” că icoana l-a ocrotit. Plămădeală este cel care, peste ani, recunoaște în această întâmplare unul dintre acele evenimente care „pun pecetea” pe destin.

Tocmai de aceea trei cuvinte cântăresc mai mult decât toate diferențele de detaliu: „El a socotit…” Aici se schimbă întrebarea. Nu mai este numai ce s-a întâmplat în noaptea de 22 mai 1944. Ci ce a însemnat, pentru Sandu Tudor, faptul că a rămas în viață.

Hermeneutica unei salvări

„El a socotit…” Să rămânem puțin asupra acestor cuvinte. Pentru că ele nu ne cer să demonstrăm miracolul. Ne cer să înțelegem omul care și-a citit astfel propria salvare.

Ar fi prea simplu să așezăm lucrurile într-o succesiune cauzală: în 1944, Sandu Tudor scapă dintr-un atentat și atribuie salvarea icoanei Maicii Domnului; câțiva ani mai târziu, la Antim, scrie Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului. Biografia și opera lui spun însă altceva.

Cu șaisprezece ani înainte de noaptea atentatului, în aprilie 1928, Sandu Tudor publica în Gândirea un Mic Canon pentru Maica Domnului.[18] Și sunt acolo câteva versuri peste care, cunoscând ceea ce avea să se întâmple în 1944, trecem cu greu: „Dar dacă, Maică, stau dincoace, Tu poţi s’ajuţi şi peste moarte”. Mai departe, invocația devine și mai limpede: „Scobori Apărătoare sfântă”.[19]

Nu vom citi retrospectiv poezia din 1928 ca pe o prevestire. Ar însemna să-i cerem textului ceea ce nu poate spune. Dar nici nu putem trece peste această continuitate. Cu mult înainte de atentat, Maica Domnului era deja, în imaginarul tudorian, cea către care omul aleargă din spaima morții, cea care poate ajuta „şi peste moarte”, „Apărătoare sfântă”.

Mai este însă ceva. În același Mic Canon, prezența Maicii Domnului se întrupează poetic într-o imagine care, citită astăzi, tulbură prin apropierea ei de mărturia păstrată de Antonie Plămădeală. Sandu Tudor se află înaintea icoanei. „Zugrăveala veche” pare să coboare spre el „prin jocul umbrii din făclie”, iar mâna Maicii Domnului îi atinge capul „cu dreapta străvezie”.[20] Nu este încă icoana care, în amintirea atentatului, „s-a aşezat înaintea lui”. Dar este, cu șaisprezece ani mai devreme, icoana care vine spre el.

Nu forțăm analogia. Dar nici nu avem dreptul să o ignorăm.

Atentatul din 1944 nu inaugurează, așadar, această relație. Îi dă însă o teribilă concretețe biografică. Ceea ce fusese rugă, imagine poetică, invocație se întâlnește acum cu experiența-limită a omului asupra căruia se trage pentru a fi ucis și care rămâne în viață. Iar când, peste ani, îi va încredința lui Antonie Plămădeală amintirea acelei nopți, Sandu Tudor o va așeza în același orizont: icoana Maicii Domnului „s-a aşezat înaintea lui ca să-l ocrotească”.

Dar nici aici drumul nu se încheie. În 1948 apare prima variantă a Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului. Zece ani mai târziu, în 1958, Daniil Tudor se întoarce asupra textului pentru o „îndreptare și împlinire”.[21] Cele două dactilograme păstrate în arhiva C.N.S.A.S. fac vizibilă această muncă îndelungată: varianta din 1948 are 8 icoase și 9 condace, în vreme ce forma din 1958 are 13 condace.[22]

Acatistul nu a fost scris ușor. Râvna lui Sandu Tudor se măsoară aici și în timp. Un deceniu desparte cele două variante, un deceniu în care textul este reluat, îndreptat, împlinit. Nu avem în față elanul unei clipe, prins repede în cuvinte, ci o lucrare asupra cuvântului care îl însoțește ani întregi. Căutarea perfecțiunii poetice și căutarea adâncimii spirituale devin, aici, greu de despărțit.

Privite împreună, Micul Canon din 1928, noaptea de 22 mai 1944 și cele două forme ale Acatistului din 1948 și 1958 nu alcătuiesc, prin urmare, un lanț comod de cauze și efecte. Atentatul nu explică nașterea devoțiunii mariane a lui Sandu Tudor: o găsim exprimată poetic cu mult înainte. Nu putem spune nici că din salvarea din 1944 s-a născut Acatistul.

Putem vedea însă altceva. O raportare care străbate timpul. Maica Domnului invocată în 1928 ca aceea care poate ajuta „şi peste moarte”; icoana prin care Sandu Tudor își va înțelege salvarea în 1944; Maica Domnului în jurul căreia se va construi, va fi reluat și împlinit, vreme de un deceniu, unul dintre textele capitale ale creației sale imnografice.

Poate că tocmai aici trebuie căutată hermeneutica acestei salvări. Nu într-o cauzalitate pe care documentele nu ne-o îngăduie. Ci într-o continuitate a raportării mariane.

În loc de epilog

Ce rămâne, la capătul acestei istorii?

În noaptea de 22 mai 1944, asupra lui Alexandru Teodorescu s-a tras pentru a fi ucis. Îi cunoaștem pe cei trei agresori. Putem reconstitui împrejurările care au dus la atentat și ceea ce s-a petrecut imediat după. Știm, de asemenea, că Sandu Tudor a rămas în viață. Până aici ne conduce documentul. Dincolo de această limită începe însă experiența celui care a supraviețuit. Pentru Sandu Tudor, faptul că a rămas în viață nu a fost o simplă întâmplare. Mitropolitul Antonie Plămădeală a păstrat tocmai imaginea în care această experiență s-a concentrat peste ani: icoana „s-a aşezat înaintea lui”, primind gloanțele care îi erau destinate.

Nu putem verifica miracolul într-un dosar. Putem însă urmări o imagine și un sens de-a lungul timpului: Maica Domnului „Apărătoare sfântă” din 1928; icoana așezată între om și moarte în noaptea din 1944; Acatistul început în 1948 și „îndreptat” și „împlinit” zece ani mai târziu. Între ele, Athosul. Și icoana Rugului Aprins pe care Sandu Tudor avea să o aducă de acolo și care, după propriul ei drum prin istorie, avea să ajungă la Mănăstirea Antim.

Iar în 2026, Icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins” intră în calendar.

NOTE:

[1]Alexandru BOBOC, „Icoana Maicii Domnului Rugul Aprins a fost înscrisă în calendarul Bisericii Ortodoxe Române”, Basilica.ro, 7 iulie 2026. https://basilica.ro/icoana-maicii-domnului-rugul-aprins-inscrisa-calendarul-ortodox/

[2]Pentru ancheta desfășurată de structurile Siguranței asupra Asociației „Rugul Aprins” în anii 1946–1947, vezi A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 012956, ff. 1–7; documente publicate integral în Carmen CIORNEA, Să nu fiți căldicei. Sandu Tudor și întemeierea Rugului Aprins, București, Editura Eikon, 2018, doc. nr. 28–33, pp. 232–241. Vezi și Carmen CIORNEA, „«Avizul nostru este negativ». Dosarul 012956: prima anchetă asupra Rugului Aprins”, Limba Română, nr. 48/2026.

[3]A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 000202, vol. 1–10, passim. Dosarul este disponibil integral pe site-ul C.N.S.A.S., unde pot fi consultate toate cele 11 volume devenite publice prin decizia instituției. Trimiterea noastră se limitează la primele zece volume, care cuprind documentele anchetei și procesului; volumul al 11-lea privește recursul în anulare din 1996.

[4]Alexandru BOBOC, art. cit.

[5]Carmen CIORNEA, Să nu fiți căldicei. Sandu Tudor și întemeierea Rugului Aprins, București, Editura Eikon, 2018, pp. 175–416.

[6]Pentru analiza amplă a documentelor referitoare la tentativa de asasinat din 22 mai 1944, împrejurările care au precedat-o și consecințele judiciare ale acesteia, vezi Carmen CIORNEA, „Să nu fiți căldicei!” …, cap. III.2, „Sandu Tudor și contrarianta ambivalență victimă – călău”, pp. 127–143. Documentele sunt reproduse în corpusul documentar al volumului.

[7]A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 1, f. 54, Proces-verbal de interogatoriu al lui Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), ședința publică din 21 iulie 1950, Curtea București, Secția a III-a Penală, dosar nr. 1811/1950. Document publicat în Carmen CIORNEA, op. cit., „Documentul nr. 69”, pp. 291–293.

[8]Ibidem. Sandu Tudor declară: „Din ordinul Comand[antului] de Bat[alion], Maior Vlădescu, făceam o anchetă asupra sergentului major Modest Alex[andru] despre care se zvonise că își adusese în camera unde era unitatea o femeie cu care trăia și pe care o hrănea de la cazanul Unității. Reclamase soția lui legitimă”.

[9]Ibidem: „Modest Alexandru aflând că a fost chemat la mine bucătarul pentru anchetă contra lui, l-a întrebat ce a declarat și aflând de la el ce a spus i-a dat 2 palme. Locotenentul Popescu Ștefan care era concentrat la acea unitate mi-a spus că i-a spus serg. Major Modest Alexandru dacă mai continuă să fac anchetă contra lui. I-am răspuns lui Popescu că îmi voi face datoria și m-am pomenit chiar în noaptea aceea că s-a tras asupra mea”.

[10]Pentru reconstituirea împrejurărilor atentatului din noaptea de 22 mai 1944 vezi Carmen CIORNEA, op. cit., pp. 127–143.

[11]A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 1, f. 54: „Chiar în noaptea tentativei de asasinat m-am dus cu o patrulă la Modest Alexandru și l-am găsit beat, spunând că nu a săvârșit el faptul, însă se obligă a descoperi pe autori”. Document publicat în Carmen CIORNEA, op. cit., „Documentul nr. 69”, pp. 291–293.

[12]Ibidem: „Comandantului eu i-am spus faptele așa cum s-au petrecut și a delegat un căpitan, al cărui nume nu îl știu eu și în ziua aceea Modest și cei doi sergenți Pavel și Cojocaru au dezertat lăsând un bilet în care ei au spus că sunt autorii faptului”.

[13]A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 1, f. 145, Adresa Curții București, Secția a III-a Penală, către Ministerul Forțelor Armate, Serviciul Contencios, nr. 1811/1950 din 15 septembrie 1950. Documentul consemnează că Modest Alexandru, Pavel Ioan și Cojocaru Florea fuseseră judecați și condamnați la moarte de Curtea Marțială din Ploiești pentru atentatul săvârșit împotriva lui Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor). Document publicat în Carmen Ciornea, op. cit., „Documentul nr. 100”, pp. 349–350.

[14]†Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Sibiu, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, 2002, ediția electronică, Apologeticum, 2006, p. 27.

[15]Ibidem: „Îmi povestea odată cum, pe front fiind şi adăpostit fiind în timpul nopţii într-o casă ţărănească dintr-un sat, au năvălit acolo partizanii. Au tras cu mitraliere, cu tot ce aveau. El purta cu dânsul o icoană. Şi-mi povestea cum s-a tras asupra lui de către partizani dar, în loc să nimerească în el, au nimerit în icoană. El a socotit că icoana s-a aşezat înaintea lui ca să-l ocrotească. A preluat gloanţele care îi erau destinate lui.”

[16]A se vedea mărturiile lui Nicolae Rădulescu, Emanoil Mihăilescu și pr. Nicolae Bordașiu, în Carmen CIORNEA, Chipul Rugului Aprins, București, Editura Eikon, 2015; ed. a II-a, revizuită și adăugită, București, Editura Eikon, 2025, passim.

[17]†Antonie PLĂMĂDEALĂ, op. cit., p.27.

[18]Sandu TUDOR, „Mic Canon pentru Maica Domnului (versuri)”, în Gândirea, anul VIII, nr. 4, aprilie 1928, pp. 154–155.

[19]Ibidem, pp. 154–155: „Dar dacă, Maică, stau dincoace, Tu poţi s’ajuţi şi peste moarte / şi-a Ta aducere aminte spre Rodul vieţii să mă poarte”; „Scobori Apărătoare sfântă, răpire ce întrece visul”.

[20]Ibidem, p. 154: „Scoboară zugrăveala veche prin jocul umbrii din făclie, / şi îmi atinge hârca scundă uşor cu dreapta străvezie.”

[21]A.C.N.S.A.S., fond Manuscrise, dosar nr. 100, Teodorescu Alexandru, f. 2. Pe pagina de titlu a variantei din 1958 este consemnat: „Lucrarea smeritului monah Agaton al Sfintei Mănăstiri Antim 1948. Îndreptare și împlinire de Ieromonahul Daniil Tudor, starețul Schitului Sf. Ioan Bogoslovul din muntele Rarău 1958”.

[22]Cele două variante dactilografiate ale Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, din 1948 și 1958, se păstrează în A.C.N.S.A.S., fond Manuscrise, dosar nr. 100, Teodorescu Alexandru. Manuscrisele au fost ridicate de Securitate din locuința profesorului Alexandru Mironescu în timpul percheziției din noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, cu prilejul arestării Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor, a profesorului Alexandru Mironescu și a fiului acestuia, Șerban Mironescu; pe unul dintre manuscrise se păstrează chiar mențiunea olografă a profesorului: „găsit la mine la percheziție la 14 iunie 1958 / Mironescu” (f. 40). La f. 41 începe varianta din 1948, „Lucrarea smeritului monah Agaton al Sfintei Mănăstiri Antim / 1948”, alcătuită din 8 icoase și 9 condace, în timp ce versiunea din 1958, intitulată „îndreptare și împlinire” (f. 2), cuprinde 13 condace. Pentru transcrierea integrală a celor două dactilograme și reproducerea lor în facsimil, vezi Carmen CIORNEA, Hieroschemamonk Daniil Sandu Tudor – Mystical Poet, București, Editura Eikon, 2021, pp. 58–110, respectiv pp. 137–205.