Ritualuri de fertilitate, cosmogonice și de inițiere, în ziua de ignat
În satele românești tradiționale o anume zi din an era așteptată cu multă nerăbdare de întreaga comunitate, de la cei mai mici, până la cei mai bătrâni. Această zi era ziua de Ignat, sărbătorită în data de 20 decembrie, în ziua premergătoare solstițiului de iarnă, urmată curând de cea mai lungă noapte din an, care în Zarand purta denumirea de Nopcioi.
Dacă până în această zi Postul Crăciunului început în data de 15 noiembrie era respectat cu sfințenie, în ziua de Ignat, dar numai în această zi, era dezlegare la mâncarea ”de frupt”, pentru că toată lumea își tăia porcul. Era rușine în sat să nu ai porc de tăiat în această zi, după cum și o întrecere neoficială cine taie cel mai mare și mai gras purcel.
La Ribița exista mentalitatea ca la jocul de Crăciun să-ți miroase gura a usturoi, ca o confirmare a faptului că ai mâncat cârnaț în ziua respectivă. ”Fetele mai sărăcuță care n-or tăiat porc de Crăciun, mestecau un cățăl de usturoi înainte de-a meie la jioc.” [1] Se observă astfel că tăierea porcului în comunitățile tradiționale vechi reprezenta o marcă a statutului social al individului în comunitatea respectivă.
În zorii zilei de Ignat, la fiecare casă se sacrifica porcul, urmând să fie mai apoi pârjolit cu paie, spălat, răzuit, tranșat, tocat și preparat într-o multitudine de produse finale, fără să se piardă nimic din animalul respectiv.
Sacrificarea porcului de Ignat a avut inițial o funcție pur ritualică, ceremonială, funcție care de-a lungul mileniilor a fost uitată, dar din care încă se mai păstrează și astăzi elemente. Chiar numele sărbătorii de Ignat pare să vină din latinul Ignis = foc. La romani, în cadrul sărbătoririi zeului Saturn, în timpul Saturnaliilor celebrate între 17 și 23 decembrie, se jertfea obligatoriu porcul în cinstea zeului, iar carnea acestuia se consuma la ospețele și banchetele din acea perioadă.[2] Saturn era considerat un zeu al semănăturilor și al vegetației.
De asemenea, ritualul sacrificării porcului de Ignat este specific perioadelor de înnoire a timpului, în care zeitățile ce întruchipează anul nou mor, pentru a renaște. ”La popoarele preistorice schimbarea anului și uneori a anotimpurilor, cerea sacrificii umane. Cu timpul, sacrificiile sângeroase au fost înlocuite cu sacrificiul animalelor (porcul, mielul, berbecul) al arborilor (stejarul, bradul) și al plantelor cultivate (colacul, pâinea din făină de grâu).[3]
În cazul nostru se observă înlocuirea sacrificiului uman cu sacrificarea porcului, continuată însă la sărbătoarea Crăciunului cu ”sacrificarea” sau mai bine spus oferirea ca ofrandă a colacilor sub diverse forme și aspecte colindătorilor, musafirilor, membrilor familiei odată cu preparatele obținute din porc.
O altă semnificație a sacrificării porcului în ziua de Ignat ar fi aceea legată de perioada solstițiului de iarnă, când soarele își pierde din putere, iar la populațiile primitive acest fapt devenea o amenințare pentru existența lor. De aceea, pentru ca soarele să-și sporească puterea îi erau aduse sacrificii, mai întâi umane, apoi animaliere. Puterea soarelui era susținută și prin aprinderea unor mari focuri pe înălțimi, a rugurilor de sacrificiu, rotirea torțelor în sensul rotirii soarelui pe cer, sau rostogolirea unor roți de foc pe dealuri.
Tăierea porcului în zorii zilei sau dimineața precum și pârjolirea acestuia cu paie de grâu, sub forma unui rug a cărui flacără se ridică cât mai sus spre cer, certifică această sacrificare din ziua de Ignat, premergătoare solstițiului de iarnă, ca o ofrandă adusă în trecut, de strămoșii poporului nostru celui care întreținea viața pe pământ, celui care ajuta semănăturile să crească, celui care îi încălzea.
Sacrificiile, în trecut erau făcute pentru cinstirea zeului, alături de rugăciunile pentru îmbunarea și înduplecarea acestuia, dar în unele cazuri, așa cum am menționat deja, pentru a-i înnoi puterile pierdute în cursul unui an, așa cum era cazul Soarelui, sau a altui zeu suprem epuizat de efortul depus de-a lungul unui an, pentru întreținerea vieții.
O serie întreagă de cercetători sunt de acord că la populațiile primitive aceste sacrificii inițial au fost umane, iar mai târziu acestea au fost înlocuite de sacrificarea unor animale.
În zona Mexicului, la azteci, sacrificiile umane s-au perpetuat în timp. ”Dacă soarele conferă viață lumii, are și el nevoie să primească viață de la aceasta. Cum inima este sediul și simbolul vieții, se ofereau soarelui inimi sângerânde de oameni sau animale, pentru a-i păstra vigoarea de care avea nevoie ca să străbată firmamentul.”[4]
Grecii, crezând că Soarele străbate cerul într-un car tras de cai, îi ofereau în fiecare an un car cu patru cai, pe care îl aruncau în mare, pentru că acolo apunea zeul adorat. Pentru același motiv regii iudei ofereau soarelui care și cai, iar spartanii, persanii și massageții îi sacrificau cai.[5]
În religia vedică, Agni este zeul focului, prezent în soare, fulger și focul din vatră. Însă rolul său esențial este de foc al sacrificiului care duce ofrandele în lumea zeilor, el acționând ca mediator între oameni și zei, restaurând ordinea cosmică.[6]
O mare parte dintre sacrificiile sângeroase își au originea la începuturile lumii, fiind o imitare a actului divin care a dus la crearea universului, cu tot ceea ce există în el. Astfel, ”(…) unele sacrificii sângeroase își găsesc justificarea într-un act divin primordial: in illo tempore, zeul a ucis monstrul marin și l-a ciopârțit pentru a crea Cosmosul. Omul repetă această jertfă sângeroasă, câteodată omenească, atunci când trebuie să întemeieze un sat, un templu sau o casă.”[7]
Miturile și riturile numeroaselor popoare primitive sunt de fapt o imitatio dei, o reactualizare repetată a cosmogoniei, o revenire la perfecțiunea și puritatea lumii de la începuturi, când era neatinsă de defecte și păcate. Nici o creație nu poate fi înfăptuită fără jertfă, o spun toate miturile, din diverse zone ale lumii. În funcție de popoare, mitul cosmogonic pune la baza Creației uciderea unui Uriaș, care se numește Ymir la germani, Purușa la indieni, P’ an-ku la chinezi.[8]
Tot o jertfă legată de data aceasta de fertilitatea solului, a semănăturilor, a fost făcută într-un timp mitic al începuturilor, când un zeu s-a dat pe sine pradă flăcărilor, pentru ca din trupul său ars să crească mai apoi tuberculii sau pomii fructiferi. În urma acestei jertfe, ”trupul divinității arse a devenit hrană, iar sufletul a coborât pe Pământ, unde a întemeiat Împărăția Morților.” [9]
Aceeași mentalitate o regăsim în cadrul misterelor eleusine din Grecia antică. În cadrul acestor mistere era celebrată zeița Demeter, o zeiță htoniană, cea care se spune că i-a învățat pe greci agricultura, cultura grânelor și o viață civilizată. Cultul ei era originar din Creta, zeița fiind inițial o personificare a vegetației și a fertilității pământului.
Misterele eleusine cu caracter inițiatic, celebrau răpirea Persefonei, fiica lui Demeter, de către Hades, zeul infernului care și-a făcut-o soață în regatul său subpământean. Mama sa o caută îndelung, găsind-o cu ajutorul lui Helios (Soarele). Între Hades și Demeter se încheie o convenție: Persefona să stea șase luni pe pământ, cu mama sa, iar alte șase luni din an, cu soțul său, în Infern, ceea ce corespunde anotimpurilor primăvară-vară și toamnă-iarnă, cu alternanța între fertilitatea solului și existența vegetației susținută de căldura Soarelui, și infertilitatea solului și moartea vegetației.
Mulți interpretează acest mit ca un simbol al invocației soarelui de către agricultor pentru dezmorțirea vegetației după stagnarea hibernală, când sămânța (Persephone) era ascunsă în regatul subteran al lui Hades.[10]
Zeița Demeter avea anumite plante, fructe și animale care îi erau consacrate. Dintre animale îi erau consacrate porcul și vaca. [11]
După cum se poate observa din exemplele de mai sus, sacrificarea porcului în apropierea solstiţiului de iarnă, pare să fie o reminiscenţă a unor vechi ritualuri de sacrificiu aduse zeului suprem pentru reactualizarea periodică a cosmogoniei, zeului Soare pentru a-i spori lumina şi căldura, sau Pământului-Mamă pentru fertilizarea ogoarelor şi obţinerea de recolte bogate în viitorul an agricol.
Vechile culturi se fundamentau pe ideea că nimic nu se naşte decât dintr-o altă viaţă sacrificată: „ (…) sacrificiul operează un uriaş transfer; viaţa concentrată într-o persoană depăşeşte această persoană şi se manifestă la scară cosmică sau colectivă. O singură fiinţă se transformă în Cosmos sau renaşte multiplicată în specii vegetale sau diverse rase umane.”[12]
Să vedem mai departe care sunt elementele specifice tăierii porcului, care ne sugerează sau confirmă chiar, ideea de sacrificiu ritual.
Astfel, porcul nu se taie oricând, ci doar în ziua de Ignat, şi numai dimineaţa, în zorii zilei, sau la răsăritul soarelui. În momentul înjunghierii, sângele care ţâşneşte din rană este colectat într-un vas, de către o femeie. Legat de valoarea şi semnificaţia sângelui, Mircea Eliade ne spune că în toate culturile, la toate popoarele din lume „sângele reprezintă forţa şi fertilitatea.”[13] Faptul că o femeie trebuie să colecteze acest sânge, întăreşte ideea de fertilitate legată de sângele respectiv.
În satele de pe Valea Mureşului Inferior, se obişnuieşte ca din sângele unui porc să se facă un semn sub formă de cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să fie sănătoşi şi prosperi.[14] Iar la Basarabasa, pe valea Crişului Alb, Tiberiu Maciu spune că: „Buna obişnuia după ce să jungea porcul, să ia un ştiulete de cucuruz şi să frece cu el în locul de înjunghiere, să-l mânjască cu sânge, iară boabele mânjite cu sânge să le sfarme şi să le dea la porcii rămaşi, sau la celelalte animale din gospodărie.” [15]
Sângele colectat era amestecat ulterior cu o parte din organele porcului, şorici şi păsat, sau mai recent orez, sare, ceapă şi condimente (piper, cimbru, enibahar), frământat, iar compoziţia obţinută era introdusă în intestine de porc, rezultând astfel, sângeretele care se punea în Ajunul Crăciunului la fiert, în oala cu sarmale.[16] Din aceleaşi ingrediente, dar fără sânge, se prepara un alt tip de cardaboş, denumit în zonă maioş sau măieş (probabil că aici se adăuga şi ficatul porcului, care în grai local se numea mai).
După ce porcul era înjunghiat, era lăsat să hodinească o ţâră. În acest timp era acoperit cu multe paie de grâu, iar bărbaţii care participaseră la înjunghiere se cinsteau cu câte un pahar de ţuică fiartă cu zahăr şi chimen (crampă) de pomana porcului. (fig. 3, 596)
Apoi, se dădea foc paielor pentru pârlirea porcului. Dacă facem o analogie aici, cu jertfele animaliere aduse în trecut pe altare, zeilor, se poate concluziona că animalul sacrificat, în cazul nostru porcul, este destinat consumului celui care-l jertfesc, „pe când substanţa imaterială, miresmele ofrandelor şi fumul deveneau (devin) mesajul pentru Cealaltă Lume,”[17] adică pentru zei.
Odată pârjolit, porcul era răzuit de funingine şi arsură, spălat în mai multe ape şi din nou răzuit, până când devenea alb şi curat (Fig. 4,616). Imediat după ce era curăţat, se tăiau urechile şi coada porcului şi se împărţeau copiilor, după care începea tranşarea, nu înainte de a-i face cu cuţitul o cruce în cap, între urechi,[18] un al semn ritualic, de data aceasta cu simbolistică creştină, sau între picioarele din faţă.[19]
Porcul se despica în două, pe burtă sau pe spate, după ce i se tăiau capul şi picioarele (fig. 5, 32). Se scoteau cu grijă intestinele şi măruntaiele, coastele şi şira spinării, untura şi slănina. Când era scoasă splina, aceasta era atent privită, deoarece în funcţie de aspectul ei, era prevăzut timpul din iarna respectivă. Astfel, dacă splina era peste tot groasă, se spunea că iarna va fi geroasă de la început până la sfârşit. Dacă era groasă doar la capătul dinainte, iarna va fi grea doar la început, iar dacă splina era groasă la capătul dinapoi, iarna va fi geroasă spre sfârşitul ei.[20] Şi legat de acest aspect se poate evidenţia un antic obicei, acela al ghicirii viitorului prin studierea viscerelor animalelor aduse drept jertfă zeului.
Nimic nu se pierde şi nu se aruncă din animalul sacrificat. Slănina cu tot cu şoric, se porţionează în bucăţi dreptunghiulare care se pun în saramură pentru câteva săptămâni, după care se afumă. Capul şi măruntaiele se pun la fiert, iar din ele se prepară aşa cum am arătat mai sus, cardaboşii şi toba. Râtul, copitele porcului, coada, urechile (ce a mai rămas din ele) şi câţiva şorici se pun la sărat, preparându-se din ele piftiile ( cătărigi sau aituri). Grăsimile porcului se taie în bucăţele care se topesc într-un ceaun pe foc, rezultând jumerele şi untura care era utilizată de-a lungul întregului an pentru gătit, dar şi pentru prepararea diverselor leacuri.
Spre exemplu, untura amestecată cu piatră vânătă se utiliza pentru ungerea negilor de pe ugerul vacii, iar fiartă cu apă şi făină de mălai, se aplica fierbinte pe pieptul bolnavilor de bronşită.[21] Se preparau de asemenea numeroase creme pentru tot felul de vătămături, prin fierberea ei cu plante de leac.
Şira spinării, coastele şi alte oase se puneau şi ele în saramură după care se afumau şi se agăţau la păstrare în podul casei lângă slănină și cârnați.
Carnea se toca pentru cârnaţi, sau se frigea şi se punea în oale de pământ, acoperită cu untură fierbinte.
Intestinele se spălau şi se răzuiau de partea cărnoasă. Intestinele subţiri erau umplute cu carnea preparată pentru cârnaţi, iar cele groase, cu preparatul pentru cardaboşi.
Stomacul porcului se curăţa şi el, fiind umplut cu un amestec obținut din inimă, limbă, muşchi, şorici, grăsime, toate tăiate mărunt, la care se adaugă gelatina, sarea, piperul şi usturoiul, obţinându-se astfel, toba.
Nici vezica urinară nu era aruncată. Printr-o ţeavă de lemn se sufla aer în ea, fiind umflată până ajungea de mărimea unei mingi de fotbal. Era apoi pusă la uscat deasupra sobei, după ce erau introduse în ea câteva boabe de porumb. În acest caz, ea devenea jucărie pentru copii.
Oasele, cartilagiile şi celelalte resturi din porc rămase neutilizate, erau folosite la prepararea săpunului. Resturile respective împreună cu apa şi soda caustică, se fierbeau până la obţinerea unei paste omogene şi bine închegate, care se lăsa să se răcească, după care se tăia în bucăţi şi se punea în pod la uscat.
La finalul zilei de Ignat, se făcea pomana porcului. Toţi participanţii la tăierea şi prepararea porcului aveau parte la finalul zilei de o cină bogată la care se mâncau cârnaţi, friptură de porc şi alte preparate obţinute din porcul tăiat, se bea ţuică şi vin şi se cântau colinde. Vecinilor, rudelor apropiate, persoanelor necăjite li se ducea acasă, de pomana porcului, sângerete, măieş, cârnaţ şi jumere, şi acest obicei ilustrând caracterul de jertfă, de ritual al tăierii porcului. De cele mai multe ori se efectua de fapt, un schimb de astfel de produse.
Chiar dacă am detaliat prea mult întregul proces de preparare a porcului, am vrut să evidenţiez priceperea şi eficienţa pe care ţăranul nostru a etalat-o în acest proces de sacrificare a porcului.
Dar aceasta ne dovedeşte nu numai faptul că a ştiut să utilizeze cu un maxim de eficienţă toate resursele de hrană, dar şi faptul că animalul fiind adus jertfă, era sacru şi de aceea, era interzis să se risipească ceva din trupul acestuia.
Jertfirea animalului, arderea, tăierea, tranşarea şi tocarea acestuia aminteşte de ritualurile de fertilitate sau cosmogonice, aşa cum aminteam mai sus, ritualuri în care zeul sau zeiţa sunt sacrificaţi, dezmembraţi, uneori arşi, iar cenuşa aruncată peste brazdele de pământ.[22]
Se pare că totalitatea acestor rituri dedicate unor zei diverşi pot fi direcţionate spre aceeaşi mare divinitate primordială, cea a Zeiţei-Mamă sau Terra Mater. „S-ar putea spune că Pământul-Mamă constituie o formă deschisă susceptibilă de a se îmbogăţi la infinit şi din acelaşi motiv ea absoarbe toate miturile legate de Viaţă şi Moarte, de Creaţie şi generaţie, de sexualitate şi sacrificii voluntare.”[23]
Deoarece sărbătoarea Ignatului, cu ritualurile aferente a fost dedicată de-a lungul mileniilor unor divinităţi diverse, în perioada creştină, mai aproape de zilele noastre, această zi a preluat numele Sfântului Ignatie Teoforul.
Ignatie Teoforul a fost episcopul Antiohiei, martirizat în anul 107 d.Hr., în timpul împăratului Traian. El s-a sfârşit la 20 decembrie, fiind aruncat drept hrană leilor. În urma martiriului său, el a fost sanctificat şi celebrat în întreaga lume creştină, la solstiţiul de iarnă.[24]
Legată de necesitatea imperioasă a oamenilor de a sacrifica măcar un porc cât de mic pentru sărbătoarea Crăciunului, dar în ziua de Ignat, în Ardeal circulă o legendă, numită Povestea lui Ignat.
Personajul principal al poveştii este Ignat, un om sărac cu nouă copii, care pleacă la târg să cumpere şi el un purcel cât de mic. Pe drumul spre târg se întâlneşte cu satana, fără să-i cunoască identitatea, cu care pune un rămăşag. Satana îi propune lui Ignat să-i dea un porc sau în alte poveşti o scroafă cu zece purcei, în schimbul Neştiutului de acasă. Ignat se învoieşte, dar când se întoarce acasă, nevasta se tânguie din cauza unui astfel de rămăşag, spunându-i că Neştiutul de acasă este tocmai pruncul pe care ea-l născuse în lipsa lui.
Între timp, la uşa lor apare un moşneag cu barbă albă, care cere găzduire peste noapte, şi care se dovedeşte a fi Dumnezeu în persoană. El le spune lui Ignat şi soţiei lui să-l lase pe el să negocieze cu Satana, spre seară când o veni să le ia pruncul drept plată pentru purcei.
Ajuns la uşa care este încuiată, satana îi pretinde lui Ignat să dezlege o ghicitoare cu semnificaţia magică a numerelor de la 1 la 10. Numai că Dumnezeu este cel care va da toate răspunsurile, după cum urmează:
„Sosi miezul nopţii. Cineva tocă la uşă. Nu răspunse nimeni. Atunci, cel de afară întrebă:
Satana: –Dormi, Ignate, dormi? De trei ori întrebă, fără să răspundă nimeni. A treia oară răspunse în locul lui Ignat, Dumnezeu:
Dumnezeu: –Nu dorm, nu.
S: -Nu eşti tu, Ignate!
D: -Ba-s io!
S: -Dacă eşti tu, atunci să-mi cimileşti: Ciumel, ciumel, ce-i unu?
D: -La fântâna bună, mulţi oameni s-adună!
S: -Nu eşti tu, Ignate!
D: -Ba-s io!
S: -Ciumel, ciumel, ce-i doi?
D: -Omu’ cu doi ochi, bine vede!
S: -Nu eşti tu, Ignate!
D: –Ba-s io!
S: -Ciumel, ciumel, ce-i tri?
D: -Casa cu tri pene, bine ţăpene!
S: -Nu eşti tu, Ignate!
D: -Ba-s io!
S: -Ciumel, Ciumel, ce-i patru?
D: -Carul cu patru roţi, bine meie!
S: -Nu eşti tu, Ignate!
D: -Ba-s io!
S: -Ciumel, ciumel, ce-i cinci?
D: -Mâna cu cinci geite, bine lucră!
S: -Nu eşti tu, Ignate!
D: -Ba-s io!
S: -Ciumel, ciumel, ce-i şasă?
D:-Fluieru cu şasă găuri, bine zâce!
S: -Nu eşti tu, Ignate!
D: -Ba-s io!
S:-Ciumel, ciumel, ce-i şapte?
D:-Unde-s şapte fete în casă, să nu bagi mâna pă fereastră că rămâi fără ea!
S:-Nu eşti tu, Ignate!
D:-Ba-s io!
S:-Ciumel, ciumel, ce-i opt?
D: -Caru’ cu opt boi, bine iesă din noroi!
S: -Nu eşti tu, Ignate!
D:-Ba-s io!
S:-Ciumel, ciumel, ce-i nouă?
D:-Ceia nouă purcei ai tăi, cu ceia nouă căcăţei (copii) ai mei!
S:-Nu eşti tu, Ignate!
D:-Ba-s io!
S:-Ciumel, ciumel, ce-i zece?
D:-La fântâna rece, dracul să se-nece!
Când bătrânul a pronunţat ultimele cuvinte, s-a auzit un răcnet mare, care i-a înfiorat pe toţi din casă. Satana, căci el era cel care venise după plată, se aruncă atunci în prima fântână întâlnită în cale. Cei din casă mulţumiră moşului cu barbă care îi scosese din necaz. Dar el le spuse că vrea drept plată pentru ajutor, să-l treacă Ignat valea de 9 ori, dus-întors.
Ignat îl trecu valea, dar pentru că era plină de sloiuri de gheaţă i se răniră picioarele. Bătrânul îl sfătui să taie un purcel, iar cu unsoarea lui, să-şi ungă rănile. Ignat făcu cum fusese învăţat, şi-şi tămădui picioarele. După aceea, drumeţul îşi luă rămas bun de la gazde, nu înainte de a le spune că el era îngerul copilului.[25] ( Dumnezeu, la alţi informatori)
Povestea respectivă se spune în ajunul zilei de Ignat, sau cel târziu, de Ignat. Ghicitorile, precum şi răspunsurile la ele, variază în funcţie de povestitor. Ele au suferit modificări în timp, după imaginaţia şi inspiraţia celui care spunea povestea.
În satele hunedorene exista credinţa că este păcat să se lucreze în ziua de Ignat, fiind admisă doar tăierea porcului. Femeile nu aveau voie să ţeasă, să coase, să toarcă, să facă cipcă (dantelă) pentru că se puteau îmbolnăvi, deoarece le-ar fi pedepsit Ignat, pentru că nu i-au respectat ziua.[26]
Totuşi, pentru a fi ferită întreaga familie de boli şi necazuri sau alte neplăceri din partea lui Ignat, în ajunul zilei de Ignat, bătrânii trebuiau să spună Povestea lui Ignat. Ea era adresată în mod special copiilor.
Povestea respectivă spusă în perioada solstiţiului de iarnă, într-un moment de înnoire a timpului, a avut în trecut un caracter iniţiatic. Faptul că ea era spusă de bătrâni (cei cu experienţă şi cunoaştere) copiilor (cei neştiutori) întăreşte această ipoteză. În trecut, iniţierile erau indispensabile, pentru bunul mers al lumii, pentru înnoirea timpului, pentru repetarea actului cosmogonic iniţial. „Iniţierea recapitulează istoria sacră a lumii. Iar, prin această recapitulare, întreaga lume este resanctificată.”[27]
Se poate spune că în Povestea lui Ignat se regăsesc înmănuncheate două tipuri de mituri: un mit cosmogonic, de înnoire a timpului şi un mit al revelaţiei iniţiale, acestea fiind puse în evidenţă prin rituri de trecere specifice iniţierii de pubertate, în condiţiile în care, mitul este destinat „a revela modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti posibile.”[28]
Pentru mentalitatea arhaică era deosebit de importantă cunoașterea miturilor, pentru că prin intermediul lor se putea cunoaște originea lucrurilor, și astfel, se putea controla lumea. Iar cunoașterea miturilor avea o forță sacră, transfiguratoare. ”Mitul nu era prezentat oriunde și oricum, ci era prezentat numai neofiților de către sacerdoți în cadrul procesului de inițiere. Recitarea și psalmodierea miturilor provoca prezența reală a ființelor supraumane; trăind miturile inițiatul ieșea din timpul profan și intra în timpul sacru, recuperabil la infinit, devenind contemporan cu zeii și cu evenimentele petrecute în illo tempore.”[29]
De ce poate fi privită Povestea lui Ignat ca un mit cosmogonic? Pentru că ea este spusă, aşa cum am amintit, într-o perioada de renovare a timpului. În aceste perioade, în vechile culturi se practicau ritualuri menite să ajute timpul, zeul suprem, Anul sau Soarele să renască, lumea întreagă să se regenereze şi să se pătrundă de sacralitate.
Povestea lui Ignat în secvenţa dialogului dintre Dumnezeu (Înger) şi Satana, o putem interpreta ca pe o luptă a contrariilor, o luptă între Bine şi Rău, între Divin şi Malefic, în momentul de haos, din illo tempore, dinainte de crearea Lumii. De fiecare dată la schimbul dintre ani, la trecerea dintre anotimpuri, la solstiţii, timpul se înnoieşte, se sacralizează prin repetarea momentului de creare a lumii. „Însă fiecare repetare a cosmogoniei este precedată de o regresie simbolică în Haos.”[30] Iar pentru a fi creată din nou, vechea lume, vechea ordine trebuie anulată.
De aceea, în dialogul respectiv asistăm la momentul de Haos, dinaintea Creaţiei, când orice lege este abolită, iar lupta dintre Bine şi Rău este încrâncenată. Asistăm de asemenea, la triumful lui Dumnezeu asupra Satanei, care este complet anihilat prin înecarea într-o fântână. Înecarea diavolului într-o fântână, poate de fapt, să semnifice trimiterea acestuia într-o lume subpământeană, sau ca patron al Infernului, această stare a diavolului, fiind specifică mai multor religii.
Astfel, repetarea periodică a actului Cosmogonic readuce în întreg universul puritatea, frumuseţea şi sacralitatea începuturilor. „Căci repetiţia simbolică a creaţiei implică o reactualizare a evenimentului primordial, deci prezenţa zeilor şi a energiilor lor creatoare. Întoarcerea la începuturi se traduce printr-o reactivare a forţelor sacre care s-au manifestat atunci pentru prima oară. Dacă lumea a fost readusă la starea din momentul când a luat fiinţă, dacă gesturile pe care le-au săvârşit zeii pentru prima dată in illo tempore au fost reproduse, societatea şi întreg cosmosul au devenit ceea ce fuseseră atunci: pure, puternice, eficiente, cu toate posibilităţile intacte.”[31]
În ceea ce priveşte mitul revelaţiei iniţiale el este performat prin ritualurile iniţierii de pubertate regăsibile în aşa-zisa Poveste a lui Ignat. Astfel, în cazul iniţierii de pubertate prin intermediul unor ritualuri diverse, în funcţie de cultură şi grupuri de populaţii, copilul trece pe o altă treaptă a existenţei sale, de la starea de copil neştiutor, la aceea de tânăr puber, învăţat. Acestă trecere de la o stare la alta, se face prin intermediul unei morţi ritualice, în cazul nostru, moartea însemnând de fapt desprinderea de copilărie, şi renaşterea în starea de tânăr. Moartea iniţiatică este simbolizată prin întuneric cum este şi cazul de faţă, pentru că povestea este spusă copiilor noaptea (seara), sau de o peşteră (simbol al uterului), o colibă, sau de pântecele unui monstru.
„În scenariile riturilor iniţiatice, moartea corespunde întoarcerii temporare în Haos; aşadar, este expresia paradigmatică a sfârşitului unui mod de a fi-cel al ignoranţei şi al iresponsabilităţii copilului.”[32]
În toate iniţierile, momentul central al ritualului îl constituie această moarte simbolică a candidatului şi renaşterea sa. Numai că el revine la viaţă ca un om nou, care-şi asumă un alt mod de a fi, pentru că „moartea iniţiatică semnifică sfârşitul copilăriei, ignoranţei şi condiţiei profane.”[33] Odată cu moartea mistică a novicelui se înfăptuieşte şi o totală regenerare a cosmosului şi a colectivităţii.[34]
Dar să revenim concret, la „povestea” noastră. Seara, pe întuneric, în aceeaşi zi, de Ignat, la gura sobei, bunicii spun nepoţilor , dar şi celorlalţi membrii ai familiei, Povestea lui Ignat, o poveste plină de învăţături şi cunoştinţe noi, sub forma unor ghicitori. Copiii trebuie să cunoască, să înveţe răspunsurile corecte, iar cei din familie care le-au uitat, să le reînveţe, aceasta fiind o condiţie esenţială pentru a se apăra de boli, necazuri şi influenţa Celui Rău.
Aşadar, copiii ignoranţi din timpul zilei, nu mai există. Ei au fost „iniţiaţi”, şi au urcat pe o altă treaptă a cunoaşterii. Ei ştiu cum să se apere de influenţele, ispitele şi capcanele pe care diavolul le întinde în calea lor. Prin aceste cunoştinţe primite „au murit” ca ignoranţi şi „au renăscut” ca învăţaţi. Ei ştiu de asemenea, cât de bine se poate lucra dacă ai toate degetele la o mână, cât de bine iese carul din noroi dacă pui la jug opt boi, ştiu că fluierul are şase găuri sau carul patru roate, etc., dar ştiu cum se duce şi lupta dintre Bine şi Rău, dintre Dumnezeu şi diavol. Au mai aflat de asemenea, că atunci când sunt bolnavi, pot găsi în jurul lor leacuri, cum este cazul unturii de porc pe care Ignat o foloseşte pentru vindecarea picioarelor rănite. Se observă că același tip de ghicitori erau puse de Sfinx candidaţilor la iniţiere, în mitul lui Oedip.
Tipul de informaţii primite de copiii participanţi la ritual sunt specifice atât mitului cosmogonic (lupta dintre D-zeu şi satana), cât şi mitului revelaţiei iniţiale, pentru că prin intermediul miturilor respective, novicii descoperă inteligenţa primară: iubirea, familia, cunoaşterea de sine şi cunoaşterea cadrului-de unde şi impactul între moral şi amoral, inteligenţă şi candoare, între cunoaştere şi ignoranţă, iar ca simbol-între spiritul divin şi spiritul luciferic.[35] Participanţii la ritualuri au acces la o învăţătură secretă şi sacră,[36] iar în urma iniţierii, tinerii sunt introduşi în comunitatea umană şi în lumea valorilor culturale şi spirituale.[37]
Această schimbare a statutului social şi religios al celor supuşi iniţierii se datorează unui corpus de rituri şi învăţături orale, pe care le primesc de obicei de la cei mai vârstnici, în cazul nostru, de la bunici.
Cercetătorii ne spun că omul spiritual nu se naşte de la sine, ci, el este rezultatul iniţierilor, „făcute” de către „învăţaţii bătrâni după modele relevate de Fiinţele divine şi conservate în mituri. Aceşti învăţaţi bătrâni constituie elitele spirituale ale societăţilor arhaice. (…) Funcţia lor este să reveleze noilor generaţii sensul profund al existenţei şi să-i ajute pe tineri să-şi asume responsabilitatea de a fi adevăraţi şi, în consecinţă, de a participa la cultură.”[38]
În lumea satului de altădată, învăţăturile, cunoştinţele, sfaturile primite de tineri de la părinţi, bunici, sau oricare altă persoană mai în vârstă, erau însuşite cu stricteţe, am putea spune cu sfinţenie, mai cu seamă într-o perioadă în care şcolile lipseau cu desăvârşire din mediul rural, observându-se astfel o perpetuare până în zilele noastre a vechilor modele de transmitere a cunoştinţelor prin intermediul ritualurilor de iniţiere, cum este cazul Poveştii lui Ignat, dar şi a respectului deosebit pentru cei bătrâni, pentru cei „care ştiu.”
Din cele arătate mai sus, putem concluziona că tăierea porcului în preajma solstiţiului de iarnă nu este întâmplătoare, fiind o tradiţie cu rădăcini milenare în istoria şi cultura poporului român, cândva specifică şi altor popoare din zona Balcanilor, iar Povestea lui Ignat, o rămăşiţă a învăţăturilor orale pe care novicii le primeau în cadrul ritualurilor de iniţiere.
Altfel spus, tăierea porcului înaintea Crăciunului, încă rămâne unul dintre actele de tradiţie specifice satului românesc, aşteptat cu nerăbdare şi entuziasm de întreaga comunitate, având deja o valoare deosebită pentru turismul cu valenţe gastronomice, dar şi pentru numeroasele târguri cu specific care se organizează în oraşe la sfârşit de an.
Bibliografie:
Bocşe 2016 – M. Bocșe, Sacrificii rituale în întâmpinarea sărbătorilor solstiţiale de iarnă, în
Mioriţa, nr. 22, Deva, 2016, p. 136-138
Eliade 2017 – M. Eliade, Sacrul şi profanul, Bucureşti, 2017
Eliade 2008 – M. Eliade, Mituri, vise şi mistere, Bucureşti, 2008
Frazer 1980 – J. G. Frazer, Creanga de aur, vol. I, Bucureşti, 1980
Ghinoiu 2004 – I. Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, 2004
Lapteş 2011 – M. Lapteș, Anotimpuri magico-religioase, Deva, 2011
Kernbach 1983 – V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1983
Kernbach 1978 – V. Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978
- India, China, Japonia, Africa, Australia și Oceania, vol. III,
București, Ed. Litera International, 2010
Informatori :
Avram Ana, Ribiţa, 84 de ani, în 1997
Cleşiu Pelagia, Ribiţa, 90 de ani, în 2018
Duşan Mărioara, Ribiţa, 75 de ani, în 2014,
Iusco Ileana, Ribiţa, 70 de ani, 2018
Lup Mărioara, Crişan, com.Ribiţa, 59 de ani, în 2006
Maciu Tiberiu, Ociu, 36 de ani, în 2018
Neaga Cornelia, Crişan, com.Ribiţa, 64 de ani, în 2018
Niţă Dorica, Ribiţa, 80 de ani, în 2017
Trifa Sabina, Ribiţa, 83 de ani, în 2018
[1] Informator: Avram Ana ( 84 de ani, Ribița, 1997).
[2] Ghinoiu 2004, p.175
[3] Ghinoiu 2004, p. 137-138
[4] Frazer 1980, p. 167
[5] Frazer 1980, p. 167
[6] Mitologia, p. 342
[7] Eliade 2017, p.78
[8] Eliade 2017, p. 45
[9] Eliade 2017, p.78
[10]Kernbach 1983, p. 158
[11] Kernbach 1983, p. 158
[12] Eliade, 2008, p.190
[13] Eliade 2017, p. 57
[14] Lapteş 2011, p.26
[15] Informator: Maciu Tiberiu (34 de ani, Basarabasa, com. Vaţa de Jos, 2018)
[16] Informator: Neaga Cornelia (64 de ani, Crişan, com. Ribița, 2018); Trifa Sabina (83 de ani, Ribiţa, 2018)
[17] Bocşe 2016, p.136
[18] Lapteş 2011, p. 26
[19] Informator: Maciu Tiberiu (34 de ani, Basarabasa, com. Vața de Jos, 2018)
[20] Informator: Niţă Dorica (81 de ani, Ribiţa, 2018)
[21] Informator: Cleşiu Pelagia (90 de ani, Ribiţa, 2018)
[22] Eliade 2008, p. 194
[23] Eliade 2008, p. 191
[24] Bocșe 2016, p. 137
[25]Informator: Duşan Mărioara (73 de ani, Ribiţa, 2014); Lup Mărioara( 59 de ani, Crişan, com. Ribița, 2006); Neaga Cornelia (64 de ani, Crişan, com. Ribița, 2018)
[26]Informator: Iusco Ileana ( 70 de ani, Ribiţa, 2018); Trifa Sabina( 83 de ani, Ribiţa, 2019)
[27] Eliade 2017, p.45
[28] Kernbach 1978, p. 7
[29] Gănescu 2001, p. 20
[30] Eliade 2017, p.12
[31]Eliade 2017, p.12
[32] Eliade 2017, p. 12
[33] Eliade 2017, p. 11
[34] Eliade, 2017, p. 45
[35] Kernbach 1978, p. 9
[36] Eliade 2017, p.76
[37] Eliade 2017, p.8
[38] Eliade 2017, p. 243
