Ileana-Cornelia Neaga – tradiţii culinare româneşti „din veşnicii” şi până astăzi

Literatura română populară este o parte importantă, extrem de diversă şi bogată, a folclorului nostru; ea reflectă tradiţiile, credinţele şi obiceiurile poporului român de-a lungul veacurilor, incluzând o varietate de forme şi genuri: basme, balade, cântece populare, povestiri, legende etc. Putem afirma, fără teama de a greşi, că literatura română populară constituie o adevărată comoară culturală, care nu doar oglindeşte valorile şi imaginaţia poporului nostru, ci continuă să exercite o influenţă semnificativă asupra literaturii şi culturii contemporane.

Despre poeta Ileana-Cornelia Neaga ne-am mai pronunţat şi cu altă ocazie, acum câţiva ani, când publicase volumul Impresii alandala – în rânduri şchioape (2017); atunci am aflat că este nativă a satului Crişan – situat în nordul judeţului Hunedoara, sat cu rezonanţă istorică, purtând numele unuia dintre eroii poporului nostru – şi că posedă o doză de umor sănătos şi de (auto)ironie fină, însuşiri ce îi colorează creaţiile în nuanţe vii şi atractive.

Cunoscută ca mare iubitoare a scrisului în graiul crişean, Cornelia ne surprinde plăcut şi de această dată cu creaţiile sale inedite, reconfortante şi hazlii, în care se străduieşte să conserve idiomul moştenit de la strămoşii săi şi să-l perpetueze, ca să nu se piardă.

Volumul la care facem referire, intitulat Pazâtură ca la buna (Editura PIM, Iaşi, 2024), este de fapt o colecţie de peste 40 de reţete culinare în versuri, dintre care unele în grai, reţete moştenite de autoare de la bunica ei, aşa cum ne mărturiseşte chiar în prima poezie: „De la buna-am învăţat/ Mâncare bună să fac,/ Pazâtură şi plăcinte,/ Cum se mânca mai-nainte”. Regionalismul bănăţean „pazâtură” sau „păzitură”, cum îl regăsim în DEX, are semnificaţia de „mâncare preparată din legume, fără carne”, „mâncare preparată cu smântână şi cu făină” ori „ciorbă sau supă”, termenul fiind tradus de poeta populară (doar) prin analogul „mâncare”, ca să ne facă lectura mai facilă. Ea ne împărtăşeşte cu modestie anumite secrete de bucătărie: ce trebuie făcut pentru ca aluatul, căruia „De curent tare i-i frică”, să crească; cum trebuie preparat rântaşul şi multe altele; modul său de abordare este unul jucăuş, destins, prin care îi transmite cititorului voie bună şi poftă de gătit (nu doar de mâncare): „Zău dacă o să-mi permit/ Indicaţii să vă dau,/ Dar vă zic aşa, pe şleau,// Vă dezvălui mici secrete,/…/ Că şi eu le-am cam furat/ De la babele din sat”; „Aluatul ca să crească,/ Lasă drojdia să dospească,/ C-un strop apă înmuiată/ Şi zahăr amestecată”; „un rântaş gătit bine/ Nu a omorât pe nimeni”; „Rântaşul, domn de la ţară,/ Alduit cine-l prepară” etc. (Mici secrete).

Pe lângă numeroase reţete sau titluri la citirea cărora îţi lasă gura apă (Scoverzi cu leurdă, Castraveţi de frupt, Zamă aită, Ghebe, Umpluturi, Leveş, Cătărigi, Mămăligă învârtită, Laşcă, Gomboţi, Papanaşi, Plăcintă acră, Socată, Cepsâie în ler, Curici, Întorsuri, numeroase reţete de salate etc.), autoarea ne împărtăşeşte şi unele regionalisme din zona Banatului, pe care găseşte de cuviinţă să ni le explice în partea de jos a paginii: şpor, ai, râşcaşă, o fele, o ţără, zdrăvui, camin, pogană, grumpe strujăle, a încropci, fasole slăită, lăbuşel, ioce, curici morat, papă, drugă, lopitău, ierugă, bute, pogace, crampă, fegeu, vinars, becejală, copcileţ, porodici şamd. Pentru cititorul profan, acestea par desprinse dintr-o altă limbă, căreia timpul i-a conferit savoare; ele fac parte dintr-o altă lume, aparent de mult apusă şi totuşi prezentă încă în vieţile unora dintre noi, tot mai puţini, din păcate.

Răsfoind cartea, aflăm şi câteva lucruri interesante despre Cornelia Neaga, despre viaţa ei, despre faptul că nu se ruşinează cu originea umilă, dezvăluindu-ni-se cu sinceritate, aşa cum este, fără ascunzişuri sau artificii: „Este-un sat de gospodari/ De le zice… lobodari./ Că-s din sat, nu mi-e ruşine,/ Plină-i grădina la mine/ Cu lobode mari şi grase…// Le culegem pe răcoare,/ Le vindem în Piaţa mare,/ De-aia ne zic lobodari” (Lobode); „Primăvara a sosit…/ Acum nu mai mor de foame,/ C-o să mânc urzici cu zamă” (Urzici); „Şi-n cuibare caut ouă,/ Poate s-or ouat, vreo două/ (Că-mi chiorăie iarăşi maţul!),/ Să-mi oblesc o ţăr’ stomacul” (Ghebe) etc.

Reţetele Corneliei nu sunt adresate doar gurmanzilor şi nu sunt menite doar să alunge senzaţia de foame, ci, după spusele ei, pot fi utilizate şi ca leacuri naturale pentru unele afecţiuni: „Am stat ieri cam mult pe-afară/ Şi mă prinsă o răceală.// Să mănânc zamă fierbinte,/ Cum fierbea buna-nainte,/ Să îmi treacă de răceală…// Nasul să desfundă-ndată,/ Bată-mă norocul, bată!” (Zamă de camin, unde „camin” înseamnă „chimen”); „Cătărigile gustoase/ Sănătate-s pentru oase” (Cătărigi); „Să-ţi treacă ge becejală,/ Bea crampa tătă gin oală!”, unde „crampa” este ţuica fiartă, iar „becejală” înseamnă „boală” (Crampă – în grai).

În joaca ei, autoarea persiflează indirect cititorul – prin intermediul personajelor sale (bunica şi o vecină glumeaţă a acesteia) – prezentându-i o „reţetă” inexistentă, de altfel, pentru a-l pune în încurcătură sau a-l amuza, după caz: ”- Ştii să faci zeamă de cuce?…// Aia cu care ascuce/ Omul meu coasa în gură,/ Când coseşte pe măgură….// – Fierbi o cuce şi pui sare,/ Toci mărunt o ceapă mare…” (Zamă de cuce).

Cornelia Neaga nu uită să amintească de postul care se ţine vinerea sau cu ocazia unor sărbători importante de către credincioşii ortodocşi, obicei cu semnificaţii religioase profunde, dar şi cu rezultate concrete în ce priveşte sănătatea, respectiv dezintoxicarea organismului: „Vinerea, noi post ţineam,/ Ceva dulce încropceam,/ Cir de post iute fierbeam…” (Cir); „S-a prins Postul lui Crăciun,/ Mâncăm doar de post de-acum./ Am să fierb fasole-uscată,/ Pirpirică ori salaică”, pirpirica şi salaica fiind denumirile a două soiuri de fasole, după cum ne lămureşte autoarea (Fasole slăită, unde „slăită” înseamnă „frecată”). Aflăm, printre altele, despre anumite reţete de mâncăruri care se pregătesc în zona sa special pentru Crăciun, aşa cum se făcea din moşi-strămoşi (Pcizărei, Umplături etc.), aceasta relevând cât de simplu este pentru poeta populară actul gătitului: „Le aşăz pă tăce-n oală,/ Nu-i aşa mare scofală!” (Umplături).

Descrisă de Cornelia, prepararea mâncării pare o acţiune extrem de relaxantă, cel puţin aşa deducem din reţetele ei apetisante, care ne învaţă, printre altele, să lucrăm cu măsură, ca să avem timp să ne bucurăm de roadele muncii noastre: „Coci ardeii graşi pe jar/ Şi acoperă-i măcar,/ Pân’ mai stai să bei un ceai/ Şi cureţi un pic de ai” (Salată din ardei copţi).

La finalul lecturii, constatăm cu satisfacţie că, pe lângă acumularea multor sfaturi utile din domeniul gastronomiei populare, ne-am îmbogăţit spiritual şi mental, cartea nefiind doar un ghid practic pentru gospodine, ci şi o căluză valoroasă prin hăţişurile trecutului. Cornelia Neaga nu are nicidecum intenţia să se erijeze în bucătar profesionist, ci doar să ne deschidă poarta, prin intermediul acestui volum, spre lumea amintirilor ei, din care fac parte şi reţetele prezentate: „Nu s-a vrut un reţetar,/ Nici curs de gătit măcar,/…// Că nu asta-a fost socoata,/ Să vă-nvăţ ca să gătiţi,/ Că-s sigură că voi ştiţi./ „Nu v-am zis s-aprindeţi gazul,/ Nici ce să faceţi cu prazul./ Am vrut doar să vă miraţi/ Şi aminte să luaţi/ Cum făcea buna mâncare…” (Pazâtură ca la buna). Aşadar, alături de utilitatea sa practică în bucătărie, cartea este de folos celor curioşi să afle cum era viaţa românului simplu de la ţară, pe care modernitatea nu l-a „contaminat” încă (spre norocul său) şi care a reuşit să-şi păstreze şi să-şi transmită urmaşilor înţelepciunea şi experienţa unei existenţe modeste (dar mult mai sănătoase decât în zilele noastre). Pe atunci gătitul se făcea cu plăcere şi dăruire pentru familie, pentru cei dragi („Pui şi suflet, şi răbdare”), petrecerea timpului (liber sau nu) împreună nu se reducea doar la „vizite” scurte la fast-fooduri sau la servitul unor bucate pregătite în grabă, de necunoscuţi, dintre care mulţi fie nu știau cum, fie nu puneau deloc cel mai ales ingredient: iubirea.

Felicitări autoarei! O aşteptăm cu noi (sau vechi) izvodiri din vremurile de altădată, care să ne (men)țină mai aproape de rădăcinile noastre.