Poetul Radu Gyr s-a născut în anul 1905, la Câmpulung Muscel şi a trecut în veşnicie în anul 1975. A fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A semnat volume de poezii, studii critice, recenzii şi eseuri literare, cronici dramatice, traduceri din Goethe, Baudelaire, Verlaine. A pătimit aproape 20 de ani de detenţie politică, pentru că a făcut parte din Mişcarea Legionară, la fel ca şi alte mari personalităţi ale veacului trecut: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic… A abordat o gamă extrem de variată de specii lirice, ca factură prozodică şi conţinut emotiv, de la balade, elegii, pasteluri şi evocări, până la cântece de pahar şi reportaje lirice.

Ideea creştină era considerată ca stând la baza specificului naţional, iar aceasta trebuia reflectată în literatură şi în artă, prin mijloace artistice moderne, menite a satisface gusturile contemporaneităţii. În climatul de efervescenţă spirituală de după război, se decantează o mişcare cu caracter teologal, care mai târziu a fost numită „renaşterea filocalică” (Dumitru Stăniloaie, unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii de Răsărit, a tradus Filocalia şi a aprofundat studiul doctrinei palamite, care se va reflecta în cartea sa Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama  – Grigorie Palama, a fost întemeietorul isihasmului şi al rugăciunii lui Iisus).

În anul 1945, în jurul Mănăstirii Antim se polarizase un nucleu de intelectuali clerici şi laici, care căutau să-şi astâmpere setea de absolut, nu doar prin cunoaştere, ci şi prin dobândirea unei experienţe religioase calitativ superioare. În toamna aceluiaşi an, se mută la Mănăstirea Antim şi ieromonahul Ivan Culighin, duhovnicul Mitropolitului rus Nicolae de Rostov, aducând cu sine o icoană în care era reprezentată Sfânta Fecioară stând deasupra unui rug aprins. Pe fundalul mişcării filocalice, prin părintele Ivan, se adaugă „un concept al misticii ruse … având drept scop realizarea climatului interior care să permită exerciţiul rugăciunii inimii – rugăciunea inimii ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”….

Asociaţia „Rugul aprins al Maicii Domnului” s-a înfiinţat în anul 1946, la Mănăstirea Govora, în condiţiile în care apariţia „Gândirii” încetase, iar societăţii româneşti îi este forţată o penetrare cu „noile valori comuniste”, „Rugul aprins” se încăpăţânează să ardă pe poziţiile afirmării valorilor tradiţional creştine. În timp ce în jur se instala „pustiul roşu”, asociaţia „Rugul aprins al Maicii Domnului” devenea o oază în care viaţa se revărsa clocotitoare, dând multor intelectuali posibilitatea revelării unor noi dimensiuni spirituale. Pentru grupul de la Mănăstirea Antim şi, mai apoi, pentru cel  de la Mănăstirea Plumbuita, Fiul lui Dumnezeu, Iisus era cel care aducea omului regenerarea.

Când Sfântul Simeon Metafrastul compunea tezaurul credinţei ortodoxe, Vieţile Sfinților, avea conştiinta clară că împlineşte o sfântă datorie: aceea de a dărui creştinilor un mod de vieţuire cerească după Hristos, și, în acelaşi timp, o conştiinţă istorică. Ideea dublei apartenenţe a creştinului la o istorie pământească, sfinţită adeseori prin jertfa botezului de sânge, şi la o istorie sacră în care Dumnezeu întâlneşte omul, ieşind în întâmpinarea lui, manifestându-Se în deplinătatea prezenţei Lui ipostatice pentru a-l ridica pe om până în apropierea slavei Lui, este ilustrată de multe opere, începând cu Sfântul Epifanie în primele veacuri și până în Evul Mediu. Istoria este dublă: cerească şi pământească, divină și umană. Cele două dimensiuni ale istoriei se uneau desăvârşit în Actele Martirice. Această viziune transpare şi în paginile Vieților Sfinților, care alcătuiesc o istorie sacră omenească în efortul ei mai presus de omenesc de a se sfinţi. Dar istoria poate fi şi profană. Când istoria devine, pe lângă profană, și profanatoare (oare exista vreo deosebire de termeni cu adevărat?), Sfinţii Mucenici “se retrag din istorie”, cum ar zice Blaga, pentru a se integra unei alte realităţi, unde există putinţa de a-L întâlni pe Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul creştinilor. Iar putinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu este acolo sus, pe cruce. O astfel de “retragere din istoria” profanatoare a constituit-o mucenicia poetului Radu Gyr, martir al închisorilor comuniste. Coleg de generaţie cu Nichifor Crainic, Radu Gyr se va desprinde din generaţia creştină a ortodoxismului românesc, ce a marcat deceniile de aur ale literaturii începutului de veac XX.

S-a spus despre opera poetică a lui Radu Gyr că este străbătută de contraste puternic luminate sau de romantismul unei bipolarităţi spirituale, ce presupune două forţe opuse, doi termeni antitetici, omul şi Divinitatea. În general, poetul a cultivat metafora Divinităţii în corelaţie cu omul, care sunt priviţi antitetic; de-o parte, celestul, de cealaltă, teluricul:

„Tu drept ca un turn şi clar ca un zbor

Şi pur ca îngheţul agatii,

Noi: tulburi şi strâmbi şi cu lanţ la picior,

Ca nişte uli între gratii.

Tu eşti armonie şi reci simetrii,

Noi fluvii muşcând stăvilare…” (Dorul cel crâncen)

După cum singur mărturiseşte într-una din poemele sale autobiografice, intitulată Identitate, în care relaţia Dumnezeu – om, în antiteză, revine, mai ales sub aspectul moral, iar construcţiile negative adâncesc prăpastia dintre cele două lumi, punând un accent pozitiv pe Divinitate, Radu Gyr n-a avut vocaţia unui martir. Cu o desăvârşită smerenie, pe care numai o mare suferinţă o poate cultiva în om, Radu Gyr îşi regăseşte identitatea, deci raţiunea, temeiul fiinţei sau existenţei sale în icoană, după chipul răstignirii pe care poetul o poartă în sine:

“Eşti Doamne, bun, eu, pământean şi rău

Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici în milă.

Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău

de păr dospit din cer, nu din argilă.

Nu ţi-am râvnit nici razele subţiri,

Nici tălpile străpunse de piroane.

Dar Tu mă faci părtaş în răstigniri

Şi-Ţi tot îngân osânda din icoane”.

Identitatea nu mai înseamnă simpla definiţie a sinelui sau nici măcar a fiinţei proprii, ci unire euharistică în jertfă, în suferinţa trăită „sânge lângă sânge” cu Mântuitorul:

„Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut

şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,

nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut

sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?

Cu necerşita slavă mă încarci

şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,

oftând mă uit la rănile-mi prea largi

şi-Ți cresc alături, sânge lângă sânge.

În singurătatea celulei, contemplându-şi moaştele vii, după loviturile cumplite ale torţionarilor comunişti, mucenicul Radu Gyr descoperă teologia “după chip şi asemănare”, ca pe o adevărată teologie naturală, identitate înseamnă, de fapt, identitate ipostatică a mucenicului cu Mântuitorul. Este semnificaţia teologică, redată poetic şi sensibil, pentru că este trăită autentic, a expresiei poetice “sunt chip din chipul Tău”, ca şi expresia, tot identitară, “sânge lângă sânge”, dovadă şi garanţia fiinţială a existenţei chipului Mântuitorului în cel mântuit. Poate că aceste rânduri, atât de modeste în aparenţă, o modestie asumată, sunt primele încercări de teologhisire mucenicească.

Ne putem întreba dacă nu cumva, în virtutea jertfei muceniceşti, expresiile “chip din chip” şi “sânge lângă sânge” nu reprezintă o identitate doar ipostatică, ci o adevărată “deofiinţime”, mai ales în versurile din poemul As’noapte, Iisus, unde poetul aduce în atenţia cititorilor şi ideea comuniunii în suferinţă cu Mântuitorul şi înţelegerea creştină a suferinţei:

„As-noapte, Iisus mi-a intrat în celulã.
O, ce trist,  ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulã
şi-L facea mai înalt şi mai trist.

…Când m-am trezit din grozava genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăieri…

Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele.

Din luncă venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

am găsit urmele cuielor Lui…”

Hristos apare, de altfel, în mai multe ipostaze, este motivul răscumpărării omului, al luminii şi al vieţii noi, este un mister care trebuie descifrat cât mai repede de către muritori, sau este un suferind, alături de cel aflat în păcat şi în suferinţă:

„As noapte un înger mi-a bătut la poartă,

Cu pasul stins, cu glasul ostenit.

Nu ştiu dacă venea din paradis

Sau numai de pe-o cruce pământeană…” (Vizita)

De fiecare dată, însă, omul îşi arată recunoştinţa faţă de Dumnezeu, care, oriunde şi oricând, este credinţă şi speranţă, iubire şi alinare, întruparea Mântuitorului, noaptea naşterii lui fiind taine de nepătruns pentru mintea omenească:

„De veacuri îmi tot pun în sac oftatul

Şi toamna plec să caut prin vâlcele

Pe Dumnezeu drăguţul şi-mpăratul,

Să-I ud opincile cu lacrimile mele.” (Moţul)

Scrisă în cea mai mare parte în închisoare, poezia lui Radu Gyr tinde să-şi disimuleze individualitatea şi să devină expresia unei colectivităţi, mărturie vie a unor experienţe dintre cele mai tragice, care nu au rămas doar cazuri izolate.

Suferinţa îi reuneşte pe toți colegii de mucenicie în acelaşi imn-colind, ceea ce face ca expresia poetică să atingă simplitatea tânguirii lirice a baladelor populare: în faţa suferinţei colective scriitorul devine anonim, îşi asumă anonimatul, iar sărbătoarea Naşterii Domnului devine celebrare pascală. Pe măsura înaintării în suferinţă, odată cu poemul, persoana întâi singular – “eu” – devine “noi”, expresie a comunităţii de suferinţă, a unei comuniuni eclesiale mai presus de zidurile izolatoare ale celulei, comuniunea în rugăciunea din finalul poemului. Lirismul decurge din simţirea anonimilor din închisoare – coautori, împreună trăitori şi liturghisitori ai jertfei de sânge,  pe care Radu Gyr o putea, cu uşurinţă, presupune comună.

Mai mult decât în cazul oricărui poet modern sau vechi, ne putem întreba unde se sfârşeşte poemul şi unde începe trăirea? Mai putem vorbi despre poeticitate ca despre o vocaţie? Niciuna dintre expresiile poetului nu are aparenţa unui ornament sau vreunei podoabe literare sau artistice, nu întâlnim niciun efort de înfrumusețare sau poetizare. Descrierile sau chiar trăirile nu au nimic din bogata şi insolita imagistică poetică a veacului în care scrie. Şi, cu toate acestea, notaţiile poetului sunt tot atât de precise ca şi cele ale unor documente care transmit, celor care nu sunt mucenici, mărturii în care trăirea se suprapune desăvârşit peste o teologie nu pur dogmatică, ci trăită, verificată, experimentată, ca și cum dogma ar lua atunci fiinţă din însăşi carnea zdrobită, ca şi când suferinţa însăşi ar scrie poemul-teologie.

Poemele lui Radu Gyr sunt adevărate “Acte Martirice” – fragmente de istorie sacră, mărturie nemijlocită a lui Hristos cel Viu, mărturisit euharistic în jertfa de sânge pe pieptul-antimis, zdrobit de bătăi bestiale, al mucenicului Radu Gyr. “Gradul zero de literatură” este gradul maxim de autenticitate. Emoţia, trăirea lirică se transmite nu prin imagine, ci prin autentic. Astfel este poemul Ce tare sunt, Doamne, ce tare, în care poetul simte că durerile şi suferinţele l-au întărit, credinţa i-a devenit suportul petrecerii, el se îmbărbătează singur, deoarece zilnic duce o trântă cu „pieirea şi disperarea”, în vreme ce speranţa şi credinţa devin mai pure, mai autentice, cresc încontinuu:

“Ce tare sunt , Doamne, ce tare!

Nu m-ai cruţat niciodată

Ai pus îndoieli să mă bată,

mă-nşfacă neliniştea-n gheare,

mă muşcă sila de beregată…

M-afund dintr-o baltă-n cealaltă,

dar fierea lor nu mă-ngroapă.

Din fiece ruptă otreapă

urc iar pe catarg pânză-naltă.

Mai tare-s când prora mea crapă,

mai pur când veninul mă sapă,

mai albă fruntea mea saltă din fiece baltă.

Tare sunt, tare…

nimeni cu mine nu-nvie

din scârbă, din viermi, din otravă

nimeni nu trece asemenea mie

prin iad şi prin slavă.

Tare sunt, Doamne. Nu mă-nspăimântă

nici biciul, nici moartea, nici hăul…

Tare sunt, Doamne, tare.”

Şi totuşi, există un punct unde poezia trădează autenticul, prin sublimarea suferinţei, prin poeticul care o distilează uneori. Ceea ce face ca documentul martiric să nu fie complet. Este nevoie ca această poezie, pentru a fi receptată deplin, să păstreze în mintea cititorului referentul altor mărturii, de pildă Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, de C. Noica, sau Fenomenul Piteşti. Cu imaginea torţionarilor de la Piteşti în minte, putem aprecia mărturia mucenicească a poeziei lui Radu Gyr la adevărata valoare pe care opera sa poetică vrea cu smerenie să o treacă sub tăcere. Ar fi vrut poate, ca orice poet, să scrie volume de versuri geniale, după cum indică poemul Sărac sunt, Doamne, sărac – o adevărată artă poetică a aspiraţiilor frânte. În final, vocaţia de mucenic a cuprins-o tămăduitor pe cea de poet, iar cele doua mărturii ne amintesc astăzi că în fiecare din noi se poate afla un Hristos răstignit.

Şi totuşi există Speranţă în poezia lui Radu Gyr, este vorba despre Speranţa exprimată prin  cuvântul   Iisus, cuvânt care în creaţia populară înseamnă „lumină”. În imaginaţia populară, Iisus este aducătorul “luminii” pe pământ, această idee se poate deduce din textul colindelor populare, mai precis din refrenul: “linu-i lin şi iară lin”, colindă ce sugerează revelaţia Învierii : lin, în acest context, înseamnă lumină, seninătate, speranţă în bine.

De altfel, chiar naşterea lui Iisus este exprimată metaforic în colindele de Crăciun, ca răsăritul unei Stele: “Steaua sus răsare ca o taină mare / Steaua străluceşte şi lumii vesteşte”.

În lirica românească, Radu Gyr rămâne unul dintre cei mai profunzi şi irepetabili poeţi, el este un poet tragic, care a scris o operă ce este rezultatul unor experienţe limită, poetul şi-a găsit/găsindu-și izbăvirea în transcrierea cotidianului, a efemerului, împărtăşindu-se din orgoliul şi umilinţa Creatorului, dând naştere unor metafore surprinzătoare, dedicate Divinităţii, omului, virtuţilor creştine, luminii izbăvitoare de credinţă…

Lector universitar doctor Valerica Draica

Universitatea Oradea

Bibliografie

Ion Buzaşi, Poezia religioasă românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003

Mihai Cazacu, Divin şi uman în spiritualitatea românească, Timişoara, Editura de Vest, 1994

Radu Gyr, Sângele temniţei. Stigmate, Bucureşti, Editura Vremea, 1998

Radu Gyr, Linişti de stihuri, Bucureşti, Editura Vremea, 2000

Dumitru Stăniloaie, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000.