Imaginea lui Avram Iancu (1824-1872) în memorialistica revoluționară

După revoluție foștii combatanți (prefecți, tribuni, oameni politici, istorici sau oameni simpli) au început să-și scrie amintirile din revoluție  la cererea lui Al. Papiu Ilarian. Toate aceste memorii sunt publicate în sute de articole, atât în țară dar și în străinătate pentru ca Europa să cunoască soarta românilor. Asistăm practic la un lucru inedit al istoriografiei românești asaltată de memorialistica revoluționară. În acest context Avram Iancu ne apare într-o dublă ipostază, o personalitate istorică în lumina documentelor oficiale ale autorităților și o personalitate în literatura memorialistică. În acest moment istoria își deschide porțile pentru a-l așeza pe Iancu definitiv în panteonul națiunii române. Este o istorie scrisă de contemporanii săi, camarazii de arme, de dureri sau de neîmpliniri. Începând cu anul 1852, Iancu se confundă cu istoria românilor din Munții Apuseni, cu istoria asupririlor naționale, intră în domeniul legendei, ce sporește, cu tot mai rara lui apariție în viața publică sau politică.

Dacă la începutul războiului Iancu este doar un tânăr organizator al moților, aflat în umbra marilor intelectuali români, din toamna anului 1848 totul se schimbă. Avram Iancu Apare în prim planul revoluției române din Transilvania, ajungând să fie garantul națiunii amenințate, organizatorul și marele conducător militar. Încă din anul 1847 era pentru o ridicare la luptă pentru drepturile națiunii române precum cea din 1784. Acest fapt este dovedit și de venirea la Blaj înconjurat de miile de moți, viitori luptători din Munții Apuseni. hotărâți să impună ceea ce  cărturarii formulaseră pe Câmpia Libertății În cadrul Adunării de la Blaj, din 3/15 mai 1848, Avram Iancu a afirmat hotărât: ,,nu prin argumente filosofice şi umanitare se combate tirania, ci cu lancea, precum Horea”.

Așadar de la iluminismul românesc din secolul al XVIII -lea Iancu evoluează sub impulsurile romantismului și a unei profunde experiențe sociale parcursă de societatea românescă, spre ideile Revoluției franceze de la sfârșitul secolului luminilor. Influențat și de ideile lui Simion Bărnuțiu privind revoluția română, Avram Iancu își desfășoară activitate prin apelul la acțiunea populară. Apărarea Munților Apuseni și organizarea teritoriului ca pe o țară a moților, fac din Iancu eroul marilor momente revoluționare. Prin chemarea la arme el caută să sprijine, prin forța armelor, drepturile ale românilor desființate de noua administrație imperială. Avram Iancu a fost un bun cunoscător al vieții poporului său mereu nedreptățit. Iată ce îi scria Iancu și Iosif Sterca Șuluțiu, în anul 1851 pentru a argumenta cererile moților către Curtea de la Viena: ,,Până la sfârșitul secolului trecut, moții erau adevărații proprietari ai pământurilor locuite de ei. Treptat au fost transformați, prin forță, în supuși domeniali și lipsiți de toate drepturile de care au beneficiat secole de-a rândul”[1].

Memorialistica revoluției române constituie un gen aparte, apărut în condiții speciale ale perioadei post-revoluționare. Între anii 1849-1852 fruntașii revoluției se angajează într-o vastă campaniei petiționară către Curtea de la Viena care cuprinde cererile națiunii române. Românii din toate provinciile istorice depun eforturi la Viena, Paris, Londra încercând să argumenteze drepturile naționale, să obțină tot ceea ce ceruseră în programele revoluționare.

Alexandru Papiu Ilarian în Istoria românilor din Dacia Superioară (1852), deschide seria istoriilor revoluției, la fel George Bariț în Părți alese din istoria Transilvaniei (1889). În numai câțiva ani, istoria lui Avram Iancu se întregește cu o seamă de informații cuprinse în corespondența revoluționarilor, în însemnări sau memorii. În acest context personalitatea lui Iancu începe să atragă atenția autorilor, astfel că el devine o personalitate centrală a revoluției române.

Istoricul Alexandru Papiu Ilarian, în anul 1855 a călătorit în Munții Apuseni pentru a-l întâlni pe Avram Iancu. El a descris cu multe amănunte această călătorie, a ținut un jurnalul de călătorie prin localitățile vizitate, a consemnat destul de amănunțit convorbirile pe care le-a avut cu Avram Iancu. În final a concluzionat că l-a văzut izolat de lumea celor care acum, vor să uite chiar propria istorie revoluționară. Perioada neoabsolutistă (1849-1860) este una destul de restrictivă în privința manifestărilor politice și naționaliste. Imperiul dorește liniște și pace pe termen scurt pentru a gândi reforme pe termen lung care să mențină coeziunea unui imperiu multietnic într-un secol numit al naționalităților. A fost o încercare destul de grea care în final s-a prăbușit la finele Primului război Mondial.

Un alt memorialist a fost Alexandru Sterca Șuluțiu, care a scris Istoria Horii și a poporului răsculat din Munții Apuseni. Lucrarea lui Șuluțiu  reprezintă de fapt și prima pagină din memorialistica românească despre Avram Iancu. Ea aparține unuia dintre cei mai de seamă intelectuali, care în preajma revoluției își legase destinul de lupta națională a românilor, iar între anii 1851-1852 a fost alături de Avram Iancu. Al. Sterca Șuluțiu a rămas pentru posteritate înaltul ierarh, omul politic dar mai puțin istoricul sau memorialistul. În cartea sa, eroul munților ni se înfățișează în toată măreția, mai ales în clipele petrecute pe Câmpia Libertății, în luptele din timpul Revoluției, în mijlocul mulțimilor din Munții Apuseni. Șuluțiu scria despre Iancu că este ,,omul cu inimă învăpăiată pentru națiune” și alte numeroase adjective patriotice. Șuluțiu este poate cel dintâi cărturar care semnalizează legătura indisolubilă dintre moți și Iancu. El scrie și despre omul Iancu, cu calitățile lui personale, cu destinul lui tragic. În anul 1856, Al. Sterca Șuluțiu are meritul de a-i fi schițat caracteristicile viitorului erou național Avram Iancu: organizatorul, conducătorul, luptătorul beneficiar al simpatiilor populare, nedreptățitul, persecutatul, întemnițatul. De-a lungul timpului aceste calități ale lui Iancu s-au amplificat sau pur și simplu au fost reluate de generațiile următoare cu un plus de explicații[2].

În septembrie 1872, Iancu se stinge într-un moment în care protestele împotriva dualismului austro-ungar se țineau lanț. Astfel, că moartea eroului național oferă un nou prilej pentru revenirea sau accentuarea ideilor pașoptismului. Toate ziarele și revistele românești apar îndoliate, au fost scrise sute de articole de ziar referitoare la moartea și activitatea marelui patriot–erou, Avram Iancu.

Este de amintit articolul lui Iosif Vulcan în Revista Familia de la Oradea: ,,…înmuiem condeiul în lacrimile noastre și să anunțăm națiunea că eroul nepătat de la 1848, Regele munților, unul dintre martirii scumpi ai noștri, gloriosul Avram Iancu a murit în Baia de Criș în 10 septembrie 1872, la 48 de ani. Iancu a fost expresia unei nalte credințe străbune și ea nu se v-a stinge niciodată din sânul națiunii române. El a aprins această idee în mii și mii de suflete, dânsul a executat dorința celor mulți. Numele Avram Iancu este un program, programul națiunii române, un drapel sub care se vor aduna totdeana cu adevărat zel de sacrificiu toți românii adevărați. Avram Iancu este un cult național la care se vor închina cu stimă, iubire și pietate generațiile viitoare. Iancu este omul cu un caracter imaculat, caracterul model, omul stimat și de dușmani. Despre faptele sale vorbesc și cântecele românilor. Iancu este personalitatea singulară ,,numai unul”, de acea mormântul lui v-a trebui să fie locul de peregrinare, comoara națională”[3]

Acest elogiu și altele asemenea îl fac marii oameni politici sau istorici contemporani cu Avram Iancu. Faptele trecutului cu gloria Iancului revin și dinamizează spiritele. Moartea sa a însemnat una dintre  cele mai importante maifestări de solidaritate națională, așa cum fuseseră și în timpul revoluției de la 1848-1849.

Ziaristul și istoricul George Bariț scrie despre ecoul pe care l-a avut moartea lui Iancu în presa vremii. El surprinde durerea generală ce străbătuse românimea din Transilvania. Este convins că doliul națiunii române este un adevărat fenomen, care reflectă conștința de sine a unui popor, fiinndcă Iancu a viețuit pentru națiune, căreia i s-a devotat până la sacrificiu.

1848. Bariț reia ideea lui Al Sterca Șuluțiu despre omul providențial al momentelor de răscruce. Dar merge însă mai departe, socotind că numai epocile extraordinare produc oameni extraordinari, și numai popoarele ajunse la un grad oarecare al conștinței de sine și al culturii se știu folosi de asemenea epoci și își aleg sau recunosc de conducător pe bărbați de aceia care au venit tocmai la timp, nu atât ca să vorbească, cât mai vârtos să lucre, bărbați ai faptelor[4]. Bariț încheagă aici imaginea luptătorului pentru libertate, împotriva despotismului și a brutalităților împotriva românilor; de fapt aceasta este esența revoluției române la 1848.
1849. Bariuț povestind viața lui Avram Iancu se gândește și la viitor, ca o lecție pentru posteritate. Este lecția vieții lui Iancu, a revoluției pe care a reprezentat-o. Trebuie să ne avem întotdeauna inima caldă pentru popor și să ne ținem solidar cu el. Bariț sintetizează toata activitatea lui Iancu în singtama: pentru a reuși în lupta privind emanciparea națională nu trebuie să aștepți milă de la străini ci trebuie să organizezi și să implici poporul în luarea deciziilor, mergând până la sacrificiul suprem[5].

Memorialistica despre revoluție ajunge să fie din ce în ce mai bogată în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, când experiența politică a Memorandului spulberă încă o dată nădejdea românilor în rezolvarea problemelor politice pe calea pașnică a petiționarismului. În contextul împlinirii a 50 de ani de la Revoluția de la 1848-1849 are loc o reînviere a pașoptismului, a ideilor care i-au călăuzit pe revoluționarii români.

După procesul memorandiștilor de la Cluj din 1894, Iancu apare incontestabil să fie personalitatea care reprezentase revoluția în istoria aspirațiilor noastre politice. Publicistica vremii este pur și simplu invadată de articole consacrate lui Avram Iancu și revoluției de la 1848-1849.

Așadar, Avram Iancu a fost declarat erou-național de către publicistica vremii în noul context al dualismului austro-ungar când prin legi anacronice sunt amenințate fundamentele națiunii române: limba și credință.

[1] G. Bogdan Duică, Pădurile moților și Avram Iancu, în Societatea de mâine, 1924, I, pp. 384-385.

[2] Pompiliu Teodor, Avram Iancu în memorialistică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.21.

[3] Revista Familia, 1872, nr. 27, p. 440.

[4] George Bariț, Avram Iancu, în Transilvania, 1872, V, nr. 21, pp. 243-245.

[5] ibidem