În numeroase și variate culturi, oul a fost considerat ca generator al universului, al lumii vii. Astfel, la indieni, în mitologia vedică, embrionul de aur sau Hiranyagarbha, cum îl numesc ei, devine oul de aur  ce iese din apele primordiale și separă pământul de cer, scoțând la iveală zeii și sacrificiul. El se identifică cu principiul fundamental care susține orice creație.[1]

La chinezi, după divizarea haosului inițial în elementele primordiale yin și yang, acesta a luat forma unui ou imens, din care a ieșit Pan Ku, primul om, care este considerat arhitectul universului, pentru că după moartea lui, din corpul său au luat naștere munții, râurile, plantele, animalele, etc.[2]

Populațiile dogon și mande din Africa au credința că lumea s-a ivit din oul făcut de zeița creatoare Amma,[3] iar populațiile Oceaniei cred că zeul Tangaroa, zeul mării și al animalelor marine, zeul lor creator, s-a născut din oul lumii.[4]

Egiptenii îl identificau pe Geb, zeul pământului, cu gâsca divină care a făcut oul din care s-a născut soarele.[5] Tot în mitologia egipteană se credea că din oceanul primordial, Nun, s-a ridicat o movilă cu un ou, din care a țâșnit zeul Hnum care a organizat haosul.[6]

Se observă din cele câteva exemple de mai sus, că în numeroase culturi străvechi, oul cosmic succede haosului, ca un prim principiu de organizare, chiar dacă nu este întotdeauna și în mod absolut primul, el conține materia primă din care se va diferenția mai apoi cerul și pământul, apele curgătoare și oceanele, primii oameni sau chiar zeii. ”În totalitatea sa unică el conține multiple virtualități.”[7]

Dar oul nu este doar simbol al creației, al nașterii, cât mai ales, al renașterii, al înnoirii periodice. ”El ilustrează mitul creației periodice. (…) De aceea, este limpede că oul simbolizează renașterea și repetiția.”[8]

Întotdeauna, sosirea primăverii odată cu încălzirea timpului, renașterea naturii, și reînceperea lucrărilor agricole a fost asociată cu perioada de înnoire a timpului, adică de începere a Noului An. În trecut, sărbătorile și ritualurile specifice Noului An erau celebrate în jurul echinocțiului de primăvară. În lumea veche: caldeeană, indiană, chineză, arabă, greacă, geto-dacă, romană, exista acea gândire mitică a renovării anuale a timpului, renovare care presupunea moartea zeului ce reprezintă Anul vechi și nașterea Anului Nou. ”Pentru că, orice An Nou este o reluare a timpului de la început, adică o repetare a cosmogoniei.”[9]

Printre obiceiurile care marcau în trecut renovarea timpului și începutul anului, se număra și acela de a dărui ouă colorate, în special ouă roșii, în virtutea simbolisticii evidențiate mai sus, cu care erau creditate acestea.

Astfel, în China, cu ocazia sărbătorii Tsing-ming din luna aprilie, se ofereau în dar ouă colorate; la vechii perși era obiceiul ca, la sărbătoarea primăverii, oamenii să-și dăruiască unul altuia ouă de diferite culori; la romani, tinerii vopseau ouăle în roșu, și, de sărbătoarea lui Ianus, alături de alte cadouri, și le trimiteau reciproc. Și la slavi exista obiceiul ca la sărbătoarea primăverii să se ofere în dar ouă roșii.[10]

Oul era nelipsit, așa după cum se poate observa, din obiceiurile specifice acestor sărbători de renovare a timpului, de renaștere a naturii, atât ca simbol al creației și regenerării, cât și ca un substitut al divinității primordiale, sacrificată violent, prin spargere, pentru ca din trupul său ciopârțit, să se nască din nou, viața pe pământ, în conformitate cu vechile mituri cosmogonice, comune diverselor culturi. Iar consumarea ouălor echivalează cu ospățul din trupul divin.[11]

În timp, obiceiurile precreștine legate de acest arhetip al genezei, Oul, au fost preluate de creștinism, iar oul a devenit simbol al Mântuitorului, ”care părăsește mormântul și se întoarce la viață, precum puiul de găină ieșit din găoace.”[12] De aceea, înroșirea și încondeierea ouălor, meșteșuguri populare de o mare măiestrie, se îmbină cu numeroase credințe și obiceiuri precreștine.

Fiind un simbol sacru, ouăle pentru înroșire sau împistrire se alegeau cu grijă, să nu aibă defecte, pete, să fie cât mai albe, apoi erau colorate sau decorate cu multă atenție și răbdare în Săptămâna Patimilor, apoi ”sacrificate” prin lovire ”în cap” (ciocnire) și mâncate sacramental în ziua de Paște. ”Prin acest ritual, cei vechi credeau că timpul și spațiul înconjurător moare și renaște anual, împreună cu divinitatea adorată.”[13]

Numeroase legende pun în concordanță oul roșu și simbolistica sa, cu sărbătoarea Domnului Iisus Hristos, făcând legătura cu jertfa Sa pe cruce și sângele vărsat, așa după cum rezultă din toate tradițiile creștine legate de originea lor. Artur Gorovei notează un număr de treizeci și patru de astfel de legende care explică apariția ouălor roșii, culese de pe întreg teritoriul țării.

Dintre acestea, cea mai cunoscută astăzi, este aceea în care se spune că Maica Domnului pentru a îndupleca soldații să nu-l mai chinuiască pe Iisus, le-a dus în dar un coș cu ouă. Punându-le la picioarele crucii, sângele curs din rănile lui Iisus, le-a înroșit.[14]

Iar după o tradiție din Vașcău, lacrimile curse din ochii mironosițelor ce se jeluiau la picioarele crucii s-au transformat în ouă roșii.[15] În localitatea Răcășdia din Banat, dar și în Vașcău, se crede că ouăle roșii sunt pietrele aruncate de copii asupra lui Iisus în timp ce acesta era pe cruce.[16]

Nu se știe cu exactitate momentul când a început să se practice obiceiul înroșirii/încondeierii ouălor de Paște, la noi, la români. ”Cea mai  veche mențiune despre obicei o găsim în notițele lui Del Chiaro, care, descriind obiceiurile de Paști de la Curtea Domnească din București, de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu (1689-1714), spune că principesa îi primește în apartamentul ei pe preoți, cărora le sărută mâna și le dăruiește câte o năframă brodată, iar boierilor și jupâneselor le dăruiește câte două ouă bizzaramente lavorate a fiori di oro – adică ouă încondeiate, artă în care excelează femeile valahe.”[17]

Următoarea mențiune cu privire la ouăle de Paști apare în Cronica scrisă de Gheorgache, al doilea logofăt al Iașului, în anul 1762.[18] Apoi, din amplul studiu făcut de Artur Gorovei la începutul secolului XX, aflăm că încondeiatul ouălor se practica la vremea aceea, în toate zonele țării, ba, mai mult, meșteșugul era practicat în multe țări din jurul României, în special în zonele locuite de vlahi, sau cu populație românească. Tot el notează că: ”La expoziția ouălor de Paști, organizată în 1907, la Muzeul din Kiev, ouăle încondeiate în Basarabia au fost mult admirate”,[19] ceea ce ne îndreptățește să credem că măiestria bucovinencelor în decorarea ouălor nu este numai de dată recentă, chiar dacă în ultimul timp, desenele au devenit tot mai complicate și mai elaborate.

Dacă, așa cum am văzut mai sus, meșteșugul încondeierii ouălor de Paști era ridicat la rang de mare artă în Bucovina, încă de la sfârșit de secol XIX, început de secol XX, în celelalte zone ale țării el se practica, probabil, fără să se atingă performanțe artistice comparabile cu cele bucovinene. Deși, dacă luăm în considerare afirmațiile lui Del Chiaro, se pare că la final de secol XVII, și în Țara Românească, nu numai în Moldova, ouăle împistrite/încondeiate atingeau înalte niveluri artistice.

Și în zona Zarandului de Munte, din jurul Bradului, zonă la care ne vom referi în continuare în studiul nostru, există obiceiul/meșteșugul împistririi ouălor de Paști, fără să avem cunoștință despre o dată mai veche de practicare a acestuia. Oricum, bunicile noastre, cele născute înainte sau la început de secol XX, cunoșteau și practicau acest meșteșug, pe care, la rândul lor, îl preluaseră de la mame sau bunici.

Voi vorbi despre meșteșugul împistririi ouălor, așa cum se numește el în Zarand, ca o persoană care îl practică din copilărie și care l-a preluat de la femeile vârstnice care îl practicau în vremea anilor ’70. La vârsta pe care o aveam atunci nu am știut să pun mai multe întrebări cu privire la vechimea meșteșugului respectiv și la modul în care se practica el cu zeci de ani în urmă, iar în prezent, nu mai are cine să furnizeze  astfel de informații, meșteșugul fiind pe cale de dispariție.

La Ribița, împistrirea ouălor se făcea de obicei în Vinerea Mare, mai rar, sâmbăta după-amiază. Pentru început se alegeau pentru decorare ouăle cele mai mari și mai albe, fără defecte și pete. Erau preferate ouăle de rață, cine avea, sau ouăle de curcă, pentru că erau mai mari și mai albe. Pistruii de pe cele de gâscă erau bine acoperiți de vopsele. Ouăle se spălau și se puneau la fiert la foc domol.

Cu câteva zile înainte se stabilea casa la care vor fi împistrite ouăle, pentru că exista obiceiul ca mai multe femei să se adune împreună, pentru vopsirea ouălor. Acest fapt se datora procedeului de împistrire destul de complicat și anevoios, care necesita și un timp destul de lung. De aceea, fiecare dintre femeile participante la împistrire, se specializase în timp, în executarea unei anumite operațiuni: desenarea oului, vopsirea lui, umplerea cu ceară, scufundarea în vopseaua de bază, ștergere, pregătirea vopselelor, etc.

Aceste grupuri de femei se păstrau peste ani, fiind constituite după vecinătăți, grade de rudenie sau prietenii. Și casa unde se adunau era de obicei aceeași, pentru că erau necesare anumite condiții. Împistrirea se făcea într-o bucătărie de vară, pentru că în timpul procesului respectiv, rezulta mult fum înnecăcios, de la ceara care trebuia topită și încinsă bine. Uneori aceasta lua foc. Totul se făcea cu multă atenție.

Fiecare femeie venea cu ouăle fierte, la locul stabilit, pe care le punea lângă sobă, pentru a se păstra călduțe. Între timp, gazda care făcuse focul într-o sobă cu plită, punea pe sobă un recipient de metal sau ceramică, în care așeza ceară pentru a o topi și înfierbânta. Până se înfierbânta ceara, erau pregătite vopselele, iar femeile se așezau fiecare în funcție de operațiunea pe care urma să o execute.

De obicei, copiii dădeau și ei buzna la locul respectiv. Erau alungați și trimiși afară la joacă, pentru că procedeul de împistrire a ouălor era considerat o muncă mult prea solicitantă și minuțioasă, care impunea atenție și precizie, muncă ce nu era compatibilă cu gălăgia și hârjoneala copiilor. Abia când aveam vreo zece ani, după rugăminți și insistențe am fost acceptată în preajma femeilor, mai întâi doar pentru a privi, apoi pentru operațiuni mai ușoare. La finalul zilei, copiii cerșeau ouăle care se spărseseră de-a lungul procesului de împistrire. Erau întotdeauna și de acestea. Chiar dacă la început femeile vociferau, spunând că este ”zi de ajunare”, ”zi de post”, la intervenția altora mai îngăduitoare, ”Lăsați-i că-s copii!”, primeam câteva ouă și câteva felii de pâine, pe care le mâncam așezați în iarbă, la soare. Și astăzi îmi amintesc o astfel de zi, când mi s-a părut că am mâncat cele mai bune ouă din viața mea.

Dar să vedem în ce consta tehnica de împistrire, care erau etapele sale principale și uneltele întrebuințate.

Împistrirea ouălor presupunea o anume îndemânare, precizie, răbdare, o practică mai îndelungată și un minim gust artistic. Procesul de împistrire începea prin trasarea unui desen, în funcție de preferințe, pe suprafața albă a oului fiert. Desenul se executa cu instrumentul numit în zonă pișâță sau pcișâță, instrument care era înmuiat periodic în recipientul cu ceară fierbinte aflat pe plită, fiind utilizat precum o peniță. Instrumentul respectiv era confecționat de bărbați dintr-o așchie de lemn de 10 cm lungime și 1 cm grosime, în care se înfigea în unghi drept, un tubuleț metalic de 1,5 cm lungime. Tubul metalic era confecționat în trecut, din învelișul metalic de la capetele șireturilor, astăzi din alte tuburi metalice. Cu cât acest tub prin care se scurgea ceara fierbinte era mai subțire, cu atât desenul realizat pe ou era mai precis, mai frumos.

Doar una sau două femei din grup se ocupau de această fază de desenare cu ceară a oului, acelea care aveau o anume înclinație naturală spre desen, gust artistic și bineînțeles, o experiență de mai mulți ani.

După ce oul era desenat cu ceară, era preluat de cele care se ocupau de colorarea desenului, cu vopselele din timp pregătite. Prin anii 70, pentru colorarea ouălor se utilizau vopselele de anilină, cu care se vopsea lâna. În recipiente mici de tablă, se pregăteau din prafuri, puțină apă călduță și oțet, niște vopsele mai concentrate, pentru culoarea galben, portocaliu, roz, roșu, verde, mai rar albastru deschis. Din aceste culori concentrate, se lua vopsea cu vârful unei așchii de lemn, așa cum ai lua cu o pensulă, și se așeza pe desenul realizat deja pe ou, în funcție de preferință și pricepere: frunzele erau colorate cu verde, florile, fructele și alte desene erau vopsite în culori calde.

Odată aplicate aceste culori, ouăle erau așezate cu grijă pe ziare sau cârpe, pentru a se usca. De acolo, erau luate de către cele care se ocupau cu acoperirea ouălor cu ceară, folosindu-se din nou, de o așchie de lemn. Acestea, înmuiau bețișorul de lemn în ceara fierbinte și acopereau cu ceară părțile din ou care fuseseră colorate înainte. După ce toate aceste culori erau acoperite cu un strat de ceară, se puneau la o parte, urmând apoi să fie scufundate în vopseaua de bază, care devenea astfel, fondul desenelor realizate anterior pe ou.

Culoarea de bază în zonă era violetul și se obținea din pisarea minei de creion chimic, pulberea obținută fiind amestecată cu apă caldă și puțin oțet. Cu o lingură, fiecare ou era scufundat în culoarea respectivă și ținut 2-3 minute, până la o acoperire omogenă. Oul nu trebuia ”uitat” prea mult în vopsea pentru că se înnegrea prea tare. Se mai folosea, dar într-o măsură mult mai mică, pentru fond, și culoarea roșie.

Scoase din vopsea, ouăle erau din nou puse la uscat, după care, se apropiau de plită sau de o lopată cu jar și cu o cârpă se ștergea ceara de pe ele, pentru a scoate la iveală desenul executat anterior. Părțile acoperite inițial cu ceară vor deveni albe, iar cele colorate vor avea culorile de dinaintea introducerii în culoarea de fond.

Instrumentul de bază folosit la împistritul ouălor, și anume pișâța, este identic în toată țara, cu specificația că instrumentele din Bucovina sunt mult mai bine realizate tehnic, iar tubul metalic cu mult mai subțire. În funcție de zonă a țării, el se numește: pișiță, pcișiță, tcișiță, fcișiță, chirșiță, vizaric, condei, închistritoare.[20]  Chiar și pișița utilizată în Bulgaria și Cehoslovacia este identică cu a noastră.[21]

Motivele ornamentației ouălor împistrite sunt numeroase și diferă de la sat la sat, de la o persoană la alta, dar cele mai utilizate în zonă sunt următoarele:

–motive vegetale: frunze și flori diverse, tulipanul (laleaua), pana țăbeanului, ghiocelul, frunza stejarului și ghinda, frunza de vie și strugurele, fragile, cireșele, cetina bradului, trifoiul, spicul grâului, etc.

–motive astrale: rozeta cu opt lobi, cu patru, cu șase, steaua;

–motive zoomorfe: șarpele, cloșca cu pui;

–motive religioase: crucea, potirul;

–unelte/obiecte: grebla, secera, fierul plugului, lopata, furca, frâul calului, scărița, cârja ciobanului, morișca;

-diverse: calea rătăcită, cloșca cu pui;

Pentru desenare, ouăle se împărțeau în câmpuri de lucru simetrice, așa cum se obișnuiește în Bucovina sau în alte zone ale țării. Printr-o linie simplă, oul era împărțit uneori în două, pe lungime sau lățime. Apoi era desenată o rozetă cu opt sau șase ”petale”, pe fiecare dintre cele două jumătăți ale oului. Desenul era geometrizat, ”petalele” se prezentau sub forma unor romburi alungite. Conturul rozetei era marcat prin linii paralele, scurte, asemănătoare razelor, sau prin două volute, tip ”coarne de berbec”, în fiecare vârf al celor opt ”petale”. De asemenea, câte o liniuță ce pornea din centrul rozetei, marca centrul fiecărei petale.

Astfel arată rozeta, unul dintre semnele principale din arta populară românească, care este un motiv predominant și pe oul de Paști, bineînțeles, adaptat ca reprezentare suprafeței respective și uneltelor de lucru specifice.

Regăsim și în acest semn o reprezentare a Soarelui, venerat de-a lungul mileniilor de vechile popoare, printr-un cult ce-i era dedicat în exclusivitate. Și astăzi mai auzim la țară oamenii vorbind de ”sfântul Soare” sau ”alduitul Soare”, cel care face holdele să dea roade și aduce vremea bună.

În creștinism, rozeta îl reprezintă pe Iisus, ”Soarele dreptății”. Ea poate fi cu 4, 6, 8 sau douăsprezece raze, întotdeauna un număr par. Când are patru raze simbolizează crucea lui Hristos, cu șase, îl reprezintă pe Hristos, cu 8 este simbol al Maicii Domnului în icoana Rugului Aprins, iar cu 12, este simbol al apostolilor.

O altă reprezentare a soarelui, însă mai rar desenată pe ouăle din Zarand în formă pură atâta cât cunoaștem în prezent, se face prin intermediul zvasticii, al triscelului sau tetrascelului. Toate aceste trei semne le găsim pe cusături, ca ornamente pe diferite piese ale costumului popular, constând în trei sau patru cârlige care pornesc dintr-un punct central. Posibil ca acest desen/semn să se fi regăsit în trecut într-o pondere mai mare și pe ouăle de Paști.

Însă, așa cum spune și Artur Gorovei în studiul său, Ouăle de Paști, motivul svasticii apare de multe ori ”camuflat” sub diferite alte desene de flori sau figuri geometrice. Forma tipică a zvasticii în ornamentația românească este figura cu denumirea de vârtelniță. ”În Ardeal și Bucovina, vârtelnița este desenată mai ornamentată. Cercetând diferite modele ale ouălor noastre de Paști, găsim peste cincizeci de ornamente care, sub diferite numiri de flori, animale și obiecte uzuale, ascund elementul fundamental al ornamentației: zvastica.”[22]  Enumerăm  câteva dintre aceste modele, pe care le putem identifica pe ouăle din zonă: creasta de cocoș, talpa gâștei, cârja, spicul de grâu, brăduțul, cireașa, strugurele, căpșuna, ghinda, floarea, frunza, fierul plugului, grebla, secera, vârtelnița, frâul calului.

Bine documentat, Artur Gorovei afirmă că zvastica apare ca motiv ornamental, sub diverse forme și aspecte la majoritatea popoarelor din Europa, și nu numai. Desenată pe ouăle de Paști o găsim la bulgari, polonezi, unguri, cehoslovaci, la valahii din Moravia, la ucraineni, la lituanieni.[23]

Despre modelul calea rătăcită putem spune că este un model specific întregii țări, unul dintre modelele importante de decorare a ouălor, prezent și în Zarand. Denumirea respectivă vine din legenda în care se vorbește despre o femeie necăjită ce s-a dus în pădure după lemne de foc. Rătăcindu-se, a umblat toată noaptea prin pădure, fără să găsească drumul spre casă.[24]

Desenul cu denumirea de tulipan (lalea) este menționat aproape în toate satele cercetate, fiind unul dintre decorurile importante ale ouălor. La Ribița el se realiza din trei triunghiuri prelungi, terminate la vârf prin cârlige, așezate pe o linie orizontală, sau pe un alt triunghi, cu vârful în jos. Cu linii sau puncte se marca mijlocul fiecărei petale. Posibil ca această floare să fie o reprezentare, a Sf. Treimi, simbolizată prin cele trei petale ale lalelei.

Așa numita pană țăbeană, întâlnită la Crișan, evident preluată de la femeile din satul Țebea, era în linii mari asemănătoare tulipanului, cu deosebirea că aici, petala centrală a florii, marcată printr-un triunghi, este flancată de două petale tip cârjă, presărate cu puncte. Sub floare apar două frunze cu același aspect de cârjă. Așa cum arată acest desen, el pare să fie unul dintre semnele arhetipale prezente pe teritoriul țării noastre încă din timpuri preistorice, scrijelite pe os, piatră sau ceramică, pe statuetele culturii Cucuteni, pe cele de la Cârna sau Rast. Conform explicațiilor specialiștilor, semnul este o înmănunchiere  a simbolului feminin reprezentat prin triunghi, cu cel masculin, reprezentat de cele două coarne sau cârje care însoțesc triunghiul, încadrându-l. Împreună, cele două semne formează o zeitate supremă, a vieții și a fertilității, așa cum era ea înțeleasă și venerată cu mii de ani în urmă pe teritoriul țării noastre.

O trăsătură importantă a decorului realizat pe ouă este întărirea desenului cu încă o linie realizată din puncte, sau adăugarea de hașuri, linii scurte paralele, mici cârlige ornamentale, toate de altfel, specifice artei populare românești.

Însă, multe dintre vechile decoruri s-au pierdut astăzi. Diversele floricele și desene cu inimioare pe care le putem vedea în prezent pe unele ouă, sunt o inovație a timpurilor moderne, în special a ultimilor douăzeci de ani.

De asemenea, motivele religioase, crucea, potirul, înscrisul ”Hristos a înviat!”  sunt de dată mai recentă.

Din cercetarea întreprinsă în satele din jurul Bardului, aflăm că denumirea pentru instrumentul de încondeiere a ouălor este aceeași: pcișâță/pișâță (Crișan, Ribița, Crișcior, Lunca, Țebea, Cărăstău, Uibărești). De asemenea, ouăle decorate cu ceară se numesc ouă împistrite (Crișan, Ribița, Uibărești, Crișcior, Țebea), ouă împestricate (Uibărești) și ouă scrise (Lunca).

La Ribița, Uibărești, Țebea, Cărăstău și Lunca împistritul ouălor se făcea vinerea (se continua la nevoie și sâmbăta), iar la Crișan se împistreau de joia până sâmbăta. Ouăle împistrite în Joia Mare se spune că nu se strică, de aceea, întotdeauna, dintre cele mai frumoase ouă, se păstrau câteva peste an.[25] Și în alte zone ale țării este menționat obiceiul de a păstra ouă împistrite prin casă sau puse la icoane.[26] Oul pus la icoană se cercetează, și dacă nu a intrat în putrefacție, dacă nu miroase, se crede că în acea casă, familie ”o să fie sănătate și binețe.”[27] Și în Zarand se păstrau întotdeauna peste an, ouă împistrite, în ”camera bună”.

Vopsirea ouălor se făcea cu anilină și mină de creion chimic, mai rar Galus[28]. La Lunca Moților predominau culorile roșu și verde, pe fond violet. La Buceș vopsirea ouălor se făcea doar cu vopsea duco,sau fierte în foi de ceapă, fără să se împistrească[29]. Nici la Grohot, Blăjeni sau Curechiu nu se împistreau ouăle, doar se vopseau cu Galus și foi de ceapă.[30]

Mărtica Roșca din Crișcior își amintește cu încântare de tatăl său, Raț Ștefan, care era mare meșter la împistrit de ouă. Pe lângă ouăle împistrite cu ceară, mai făcea și ouă vopsite în coji de ceapă sau coajă de arin. Rezultau ouă  colorate în diferite nuanțe de galben, maro sau maro-roșcat. Ouăle fierte în foi de ceapă se preparau, după cum avem informații, în toate satele din Zarand. Unele dintre acestea erau simple, pe altele se așezau frunze de diferite forme, se legau strâns într-un ciorap subțire pentru a fixa frunzele, după care se fierbeau în foi de ceapă. La final, partea din ou care a fost acoperită cu frunze, rămânea albă după dezlegarea ciorapului și îndepărtarea frunzelor.

La Uibărești, în trecut, desenul cu ceară pe ouă se realiza cu ajutorul unui vârf de chibrit ascuțit, care se înmuia în ceară fierbinte. Mai târziu a început să fie folosită pișița pentru decorarea oului.[31]

La Rovina, cătunul Remetea, ouăle se desenau cu ceară folosindu-se o lumânare subțire. Cu aceasta se realizau modele simple direct pe ou, după care oul se scufunda în vopseaua obținută din mină de creion chimic.[32]

Motivele decorative prezente pe ouă, atâtea câte se mai cunosc astăzi, sunt în funcție de sate, următoarele:

– Ribița: rozeta cu opt, șase, patru ”petale” (soarele sau stelele), tulipanul (laleaua cu trei petale cu aspect geometrizat), greblele, plugul, creasta cocoșului, mâna milogului, cârja, cetina bradului (variante de zvastică), ghinda și frunza de stejar, strugurele și frunza de vie, căpșunile, cireșele, flori și frunze diverse, potir, cruce, etc.;[33]

– Uibărești: rozeta (soarele, steaua), laleaua, spicul de grâu, strugurele, trifoiul, frunza de stejar și ghinda, grebla, plugul, furca, crucea, calea rătăcită, cloșca cu pui.[34]

-la Crișcior: rozeta, grebla, secera, scărița, frunze și flori diverse, spirala (calea rătăcită) care era cea mai frumoasă, înconjura roată oul și era presărată cu punctulețe;[35]

–la Lunca Moților: cruce, romburi-rozetă, frunze, flori;[36]

–la Crișan: pana țăbeană (floare/model preluat de la locuitorii din Țebea), struguri, ghindă, fragi, spicul de grâu, prescurăreaua, trifoiul, grebla, rozeta cu șase-opt ”petale”, tulipanul (laleaua), alună, ghiocel, georgină (dalie), flori și frunze diverse, frâul calului, calea rătăcită, soarele, șarpele .[37]

-la Cărăstău: grebluțe, stele, flori și frunze cu aspect geometric;[38]

–la Țebea: furca, grebla, pana de tulipan (aceeași probabil cu pana țăbeană menționată la Crișan sau tulipanul de la Ribița), spicul de grâu.[39] Din fotografiile cu ouă de la Țebea, de prin anii ’70 ai secolului trecut, puse la dispoziție de Dan-Liviu Mut, observăm următoarele:

-ouăle se împărțeau printr-o linie în două părți simetrice, în lungime. La cele cu model mai nou, de cruce cu capete trilobate și raze, sau de cruce în reprezentare tridimensională, înconjurată de flori, delimitarea celor două fețe ale oului s-a făcut printr-un brâu de C-uri puse spate în spate, cu punct în mijloc, realizat cu multă atenție și precizie;

-unul dintre modele este cu struguri, așezați central, în cruce, purtând la baza lor, câte un cârcel. Cârceii respectivi formează un simetric și sugestiv tetrascel, adică o svastică cu capetele rotunjite;

-alte două modele sunt cu flori și frunze, unele geometrizate, așezate simetric sub formă de cruce, pe fiecare dintre cele două fețe ale oului;

-ouăle cu model mai nou, de cruce, sunt roșii, celelalte au fost scufundate inițial în vopsea de culoare roșie, apoi în violet, care a devenit culoarea de bază a oului.

Ouăle odată împistrite, se puneau în coșul de nuiele lângă ”parastas” (colacul mare, rotund), cozonaci, și sticla cu țuică. Coșul se acoperea cu cea mai frumoasă merindeață. După Înviere, la orele prânzului, toată răsuflarea satului se întâlnea în cimitir, unde erau ridicate parastase de pomenire a morților. Dacă în alte zone ale țării aceste parastase se ridică în Duminica Tomii, în Zarandul de Munte este obiceiul ca respectivele parastase să fie ridicate în ziua de Înviere, sau în ziua următoare. Așa are loc o mai bună comuniune între cei vii și cei din neam trecuți la cele veșnice, pentru că în popor există credința că la marile praznice morții se întorc în lume, se întorc acasă, din noaptea de Înviere până la Duminica Tomii sau Rusalii.

Înșiruiți printre morminte, printre pomii din cimitir, așezați pe iarbă, după ridicarea parastaselor oamenii se cinstesc între ei cu cozonac și băutură, ”de pomana morților”. Tot atunci se dau ”peste mormânt”[40] ouă împistrite, cunoscuților și nu numai. Copiilor li se dau de asemenea ouă, iar fetele ofereau în trecut băieților ouă împistrite (cele mai frumoase), pentru a fi jucate la jocul din lunea de Paști.[41] La Țebea era nedeie în lunea de Paști, o mare sărbătoare pentru lumea satului. Și cu această ocazie fetele ofereau ouă împistrite feciorilor.[42] Iar la Uibărești, fetele care intrau în joc de Paști, trebuiau să dăruiască feciorului care le băga în jioc o batistă brodată de ele (cișcăneuț) și un ou împestricat.[43]

Astăzi, doar copiilor li se mai oferă ouă împistrite, sau rudelor plecate din sat, care vin să sărbătorească Paștile acasă. Predominante în zilele noastre sunt ouăle monocrome, vopsite în culori din comerț, sau cu abțibilduri, cele împistrite fiind tot mai rare.

Cele mai frumoase ouă se pun pe mormânt lângă colacul pentru parastas și sunt oferite preotului și diecilor.[44]

Tinerii obișnuiau să se plimbe prin cimitir discutând și râzând. Băieții aveau un joc în cimitir, cu ouă împistrite. Unul dintre ei ținea un ou împistrit între degetul mare și arătător, iar ceilalți aruncau cu monede pentru a lovi oul, de fapt, pentru a împlânta moneda în ou. Dacă moneda nu rămânea înfiptă în ou, cel care ținea oul, o lua. În momentul în care moneda rămânea înfiptă în ou, posesorul acesteia și-o lua înapoi, cu tot cu ou. Astfel, cei îndemânateci adunau în ziua respectivă atât bani, cât și ouă. Jocul încingea de multe ori spiritele și era foarte animat. În jurul jucătorilor se adunau multe persoane care comentau cu mult interes desfășurarea evenimentelor.[45]

Un alt joc practicat de băieții de vârste mai mici, tot în cimitir, era acela de a ciocni ouăle. Băiatul al cărui ou nu se spărgea, lua de la celălalt, oul spart. Unii găseau tot felul de metode pentru a-și ”întări” oul, astfel încât să poată aduna cât mai multe ouă în cimitir.

O serie largă de jocuri se practicau în toată perioada postului și erau nelipsite din cele trei zile de sărbătoare pascală: bătutul toacei, jocul de ”țâc mălai” și cel de ”loptă-n bâtă”, în toată zona Zarandului de Munte. Acestora li se adăuga ”trasul cu țava cu carbid”.

Odată cu prinsul postului, prin curți sau grădini se agățau lodbele de lemn care aveau rol de toacă. Astfel, începea un adevărat concurs în sat cine bate toaca mai frumos, al cărei lemn sună mai melodios sau mai puternic. De aceea, bătutul toacei, pentru o perioadă de timp, devenea un joc și o ocupație în care se punea mult entuziasm și determinare. În acest ”joc” se prindeau atât copiii cât și vârstnicii. Cu țevile, în schimb, pușcau numai băieții. Rar li se mai alătura câte un adult care dorea să-și amintească de copilărie. Bubuiturile țevilor aveau rolul de anunța Învierea lui Iisus, biruința asupra morții.

Jocul cu o minge confecționată din piele umplută cu păr de vacă[46] (cele mai valoroase) sau din cârpe[47], era practicat în zilele de sărbătoare din post, dar mai ales în ziua de Înviere, în cimitir. Jocul era deosebit de apreciat și antrenant, la el participând 4, 6 sau 8 persoane, copii, feciori sau adulți. Mingile erau aruncate de unul dintre participanți și trebuiau respinse cu ajutorul unui băț, apoi de alt participant prinse. Jocul era probabil o variantă de oină, cu denumirea de ”loptă-n bâtă” în unele sate (Ribița, Crișcior, Țebea, etc.) sau ”cuci” (Crișan).

Un alt joc al tinerilor și al copiilor era cel cu denumirea de ”țâc mălai”, care se juca în curtea bisericii, în cimitir sau pe tăpșanul satului. Acesta era de fapt un joc ”de-a prinsa” pe perechi. Fetele și băieții, doi câte doi,  se țineau de mână și făceau un șir unul în spatele celuilalt. În fața șirului, cu spatele, aștepta cel fără pereche. La comanda de ”țâc mălai”, prima pereche se desprindea și o lua la fugă. Cel singur trebuia să-și prindă perechea. Dacă cei doi reușeau să se prindă de mână, cel singur rămânea să-și găsească (prindă) o fată din următoarele perechi ce veneau la rând.[48]

Era și acesta un joc tare îndrăgit de tineri, pentru că o parte dintre perechile formate în acest joc, în anul respectiv deveneau cupluri cu acte în regulă, jocul fiind de fapt o modalitate practică și veselă de găsire a viitorului soț/soție.

Mai exista obiceiul la Ribița, ca timp de trei zile după Înviere să se tragă clopotele și să se bată toaca din turnul bisericii, accesul fiind permis oricui dorea acest lucru. De obicei tinerii erau cei care își exercitau acest drept. Obiceiul a fost abandonat la începutul anilor 90. El este menționat și în Moldova sfârșitului de veac XIX. Astfel, se spunea atunci că scopul tragerii clopotelor și al tocării este pentru unii de a vesti marea bucurie a învierii Mântuitorului, după alții pentru că fiind Săptămâna Luminată oricine moare se duce direct în rai, indiferent de păcatele săvârșite, iar alții spuneau că le trag pentru a fi feriți de grindină și vijelii, foc și trăsnete.[49] Dacă le trăgeau fetele și nevestele clopotele, se credea că vor crește cânepa și inul mari, iar varza nu va fi mâncată de omizi.[50]

Am exemplificat aici și aceste jocuri și practici specifice postului și sărbătorii Paștelui, pentru a se înțelege atmosfera complexă, plină de antren și veselie care domnea în curtea bisericii, în cimitir, în sat, cu ocazia marelui praznic al Învierii, modul în care lumea satului comunica, socializa și trăia. Toate aceste jocuri și practici au o mare vechime în timp și au avut în trecut un rol important în diverse ritualuri cu caracter religios.

Tot în ziua de Înviere, de data aceasta dimineața, după întoarcerea de la slujbă, sătenii ciocnesc ouă, spunându-și: ”Cristos a înviat!” și răspunzând: ”Adevărat a înviat”. Al cui ou se sparge, se spune că este mai slab și va muri mai întâi. Tot în această dimineață trebuie să te freci pe față cu un ou roșu, ”pentru a fi rumen și sănătos tot anul”[51].

Și în alte zone ale țării este obiceiul ca în dimineața de Paști, toți ai casei să se spele cu apa în care s-au pus ouă roșii și bani (preferabil de argint), pentru ca ”să fie ușori, roșii și sănătoși ca oul, (…) să fie curați ca argintul și ca aurul și să aibă bani de ajuns.[52]

În prezent nu se mai împistresc ouă în zonă. Doar la Ribița și la Crișan putem spune cu certitudine că se mai practică meșteșugul, existând și o continuitate în acest obicei al împistririi ouălor de Paști. În restul satelor, poate cu totul accidental să-l mai întâlnim practicat. Timpul îndelungat necesar pentru împistrirea unui număr mic de ouă (10-20 bucăți), efortul considerabil depus, răbdarea și migala necesare, au făcut ca acest meșteșug să fie pe cale de dispariție. De asemenea, a apărut un hiat între generații, deoarece femeile mai în vârstă care știau acest meșteșug s-au mutat într-o altă lume, iar astăzi, copiii nu mai au de la cine să învețe tehnica de împistrire a ouălor.

Sub influența ouălor produse în Bucovina, am preluat și aici, în zonă, unele dintre practicile de acolo. Folosim pișițe/instrumente mai fine, decât în urmă cu treizeci de ani, un desen mai elaborat, împărțirea oului în mai multe registre de lucru decât o făceam până acum, și de multe ori golim și oul de conținut, pentru a putea să-l păstrăm perioade mai lungi, sau să-l facem cadou. De asemenea, pentru vopsirea desenelor de pe ouă, nu mai adăugăm vopsea pe desen cu ajutorul unui bețișor, ci scufundăm în totalitate oul în vopsea, la început în galben, apoi roșu și în final violet. Nu folosim multe nuanțe de culoare pentru decorare. Doar două, cel mult trei, cu tot cu culoarea de fond, care a rămas în continuare, într-o proporție mare, violetul.

Prin atelierele ”de împistrire a ouălor” pe care le-am desfășurat în perioada pascală în unele școli și grădinițe din zonă, sau la Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad, am încercat să facem cunoscută tinerilor tehnica și etapele de împistrire a ouălor, să le insuflăm dragostea pentru lumea satului românesc și valorile lui, să le stârnim interesul pentru a dobândi noi deprinderi, specifice satului de altădată.

Ar fi păcat să se piardă obiceiul de împistrire a ouălor de Paști, acest meșteșug/obicei pe care bunicile noastre l-au ridicat la rang de artă uneori, iar cele din Bucovina chiar au uimit lumea. De altfel, în mai multe legende se spune că lumea se va sfârși atunci când nu ”s-or mai scrie ouă” de Paști și nu se vor mai cânta colinde de Crăciun.[53] „Românii din Munții Apuseni ai Transilvaniei însă spun că este un om, anume Antecrist, care are de ros un lanț mare, și când l-a găta de ros, atunci s-a potopi lumea. Și el tot roade până în ziua de Paști, atunci îi mai gata. Dar copiii umblă atunci cu ouă roșii, și el se uită la ei și-și uită de muncă, iar într-aceea lanțul iar se îngroașă și lumea mai scapă un an de potop. Când însă oamenii n-or mai înroși ouă la Paști, atunci și lumea se va potopi.”[54]

Tabel cu numele celor care au fost meșteri/meștere la împistritul (desenatul) ouălor

Mai practică împistritul ouălor în prezent: Dușan Monica, Dușan Silvia, Stanciu Liliana, Stanciu Alexandra, Clej-Stanciu Ana-Maria din Ribița, Roman Mariana și Pavel Elena din Uibărești, Pandele Dorina, Neaga Viorica, Goia Ileana, Miheț Maria, Galea Floarea din Crișan.

Bibliografie:

Chevalier, Jean; Gheerbrant, Albert, Dicționar de simboluri, Ed. Polirom, Iași, 2009.

Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Univers Enciclopedic Gold, București, 2011.

Eliade, Mircea, Sacrul  și profanul, Ed. Humanitas, București, 2017.

Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, București, 2004.

Gorovei, Artur, Ouăle de Paști, Ed. Paideia, București.

Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români. Cincizecimea, vol. III, Ed. Saeculum I.O., București, 2015.

• India, China, Japonia, Africa, Australia și Oceania, vol. 3, București, 2010.vol. 3, Ed. Litera Internațional, București, 2010.
• Orientul Apropiat, Egiptul, Grecia,vol.1, București, 2010.

Informatori:

Bufnilă Victoria (63 de ani, Grosuri, com. Blăjeni, 2021).

Buftea Oprean Diana (42 de ani, Lunca Moților, com. Baia de Criș, 2021).

Clej-Stanciu Ana-Maria (53 de ani, Ribița, 2021).

Clej Voichița (60 de ani, Cărăstău, com. Baia de Criș, 2021).

Cristea Nicolae (80 de ani,Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

Dușan Mărioara (70 de ani, Ribița, 2010).

Groza Crăciuna (87 de ani, Rovina, com. Bucureșci, 2021).

Ilia Marinela (51 de ani, Buceș, 2021).

Iusco Ileana (75 de ani, Ribița, 2020).

Mut Dan-Liviu (80 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

Neaga Cornelia (67 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021).

Oprișa Mărioara (60 de ani, Baia de Criș, 2021).

Pandele Dorina (35 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021).

Roman Mariana (61 de ani, Uibărești, com. Ribița, 2021).

Roșca Mărtica (72 de ani, Crișcior, 2021).

Sârba Roma (73 de ani,  Ribița, 2008).

Tudoran Viorel (62 de ani, Curechiu, com. Bucureșci, 2021).

Note

[1] Mitologia,vol. 3,  Ed. Litera Internațional, București, 2010, p. 339.

[2] Ibidem, p. 380.

[3] Ibidem, p. 431.

[4] Ibidem, p. 448.

[5] Ibidem, vol. 1, p. 66.

[6] J. Chevalier, A, Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Ed. Polirom, Iași, 2009, p. 659.

[7] Ibidem, p. 661.

[8] Ibidem.

[9] M. Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Univers Enciclopedic Gold, București, 2011, p. 60.

[10] I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, București, 2004, p. 189.

[11] M.Eliade, Sacrul  și profanul, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 79.

[12] I. Ghinoiu, op. cit., p. 191.

[13] Ibidem.

[14] A. Gorovei, Ouăle de Paști, Ed. Paideia, București, p. 46.

[15] Ibidem, p. 58.

[16] Ibidem, p.49.

[17] Ibidem, p. 109.

[18] Ibidem, p. 110.

[19] Ibidem, p.257.

[20] A. Gorovei, op. cit., p. 214.

[21] Ibidem, p. 215.

[22] A. Gorovei, op. cit., p. 225-226.

[23] Ibidem, p. 232.

[24] A. Gorovei, op. cit., p. 203; S. Fl. Marian, Sărbătorile la români. Cincizecimea, vol. III, Ed. Saeculum I.O., București, 2015, p. 34.

[25] Informator: Neaga Cornelia (67 de ani, Crișan, com. Ribița, 2020).

[26] S. Fl. Marian, op. cit., p. 42.

[27] A. Gorovei, op. cit., p. 81.

[28]Informatori: Roșca Mărtica (72 de ani, Crișcior, 2020); Pandele Dorina (35 de ani, Crișan, 2020); Buftea Oprean Diana (42 de ani, Lunca Moților, com. Baia de Criș, 2020), Bufnilă Victoria (63 de ani, Grosuri, com. Blăjeni, 2020).

[29] Informator: Ilia Marinela (51 de ani, Buceș, 2020).

[30] Informatori: Bufnilă Victoria (63 de ani, Grosuri, com. Blăjeni, 2020); Tudoran Viorel (62 de ani, Curechiu, com. Bucureșci, 2020); Oprișa Mărioara (60 de ani, Baia de Criș, 2020).

[31] Informator: Roman Mariana (61 de ani, Uibărești, com. Ribița, 2021).

[32] Informator: Groza Crăciuna (87 ani, Rovina, com. Bucureșci, 2021).

[33] Informator: Clej-Stanciu Ana-Maria (53 de ani, Ribița, 2020).

[34] Informator: Roșca Mariana (61 de ani, Uibărești, com. Ribița, 2021).

[35]Informator: Roșca Mărtica (72 de ani, Crișcior, 2020).

[36] Informator: Buftea-Oprean Diana (42 de ani, Lunca Moților, com. Baia de Criș, 2020).

[37] Informatori: Pandele Dorina (35 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021); Neaga Cornelia (67 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021).

[38] Informator: Cleș Voichița (60 de ani, Cărăstău, com. Baia de Criș, 2021).

[39] Informator: Mut Dan-Liviu (80 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

[40] Informator: Sârba Roma (73 de ani,  Ribița, 2008).

[41]Informatori:  Dușan Mărioara (70 de ani, Ribița, 2010); Mut Dan-Liviu (80 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

[42] Informator: Cristea Nicolae (80 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

[43] Informator: Roman Mariana (61 de ani, Uibărești, com. Ribița, 2021).

[44] Informator: Roșca Mărtica ( 72 de ani, Crișcior, 2021); Pandele Dorina (35 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021).

[45] Informatori: Neaga Cornelia (67 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021); Iusco Ileana (75 de ani, Ribița, 2020); Cristea Nicolae (80 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

[46] Informator: Neaga Cornelia (Crișan).

[47] Informator: Roșca Mărtica (Crișcior); Cristea Nicolae (Țebea).

[48] Informator: Iusco Ileana (75 de ani, Ribița, 2020); Roșca Mărtica (72 de ani, Crișcior, 2021).

[49] S. Fl. Marian, op. cit. p. 131.

[50] Ibidem.

[51] Informator: Dușan Mărioara (70 de ani, Ribița, 2010).

[52] S. Fl. Marian, op. cit., p. 40.

[53] A. Gorovei, op. cit., p. 37.

[54] S. Fl. Marian, op. cit., p. 43.

[1] Mitologia,vol. 3,  Ed. Litera Internațional, București, 2010, p. 339.

[2] Ibidem, p. 380.

[3] Ibidem, p. 431.

[4] Ibidem, p. 448.

[5] Ibidem, vol. 1, p. 66.

[6] J. Chevalier, A, Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Ed. Polirom, Iași, 2009, p. 659.

[7] Ibidem, p. 661.

[8] Ibidem.

[9] M. Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Univers Enciclopedic Gold, București, 2011, p. 60.

[10] I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, București, 2004, p. 189.

[11] M.Eliade, Sacrul  și profanul, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 79.

[12] I. Ghinoiu, op. cit., p. 191.

[13] Ibidem.

[14] A. Gorovei, Ouăle de Paști, Ed. Paideia, București, p. 46.

[15] Ibidem, p. 58.

[16] Ibidem, p.49.

[17] Ibidem, p. 109.

[18] Ibidem, p. 110.

[19] Ibidem, p.257.

[20] A. Gorovei, op. cit., p. 214.

[21] Ibidem, p. 215.

[22] A. Gorovei, op. cit., p. 225-226.

[23] Ibidem, p. 232.

[24] A. Gorovei, op. cit., p. 203; S. Fl. Marian, Sărbătorile la români. Cincizecimea, vol. III, Ed. Saeculum I.O., București, 2015, p. 34.

[25] Informator: Neaga Cornelia (67 de ani, Crișan, com. Ribița, 2020).

[26] S. Fl. Marian, op. cit., p. 42.

[27] A. Gorovei, op. cit., p. 81.

[28]Informatori: Roșca Mărtica (72 de ani, Crișcior, 2020); Pandele Dorina (35 de ani, Crișan, 2020); Buftea Oprean Diana (42 de ani, Lunca Moților, com. Baia de Criș, 2020), Bufnilă Victoria (63 de ani, Grosuri, com. Blăjeni, 2020).

[29] Informator: Ilia Marinela (51 de ani, Buceș, 2020).

[30] Informatori: Bufnilă Victoria (63 de ani, Grosuri, com. Blăjeni, 2020); Tudoran Viorel (62 de ani, Curechiu, com. Bucureșci, 2020); Oprișa Mărioara (60 de ani, Baia de Criș, 2020).

[31] Informator: Roman Mariana (61 de ani, Uibărești, com. Ribița, 2021).

[32] Informator: Groza Crăciuna (87 ani, Rovina, com. Bucureșci, 2021).

[33] Informator: Clej-Stanciu Ana-Maria (53 de ani, Ribița, 2020).

[34] Informator: Roșca Mariana (61 de ani, Uibărești, com. Ribița, 2021).

[35]Informator: Roșca Mărtica (72 de ani, Crișcior, 2020).

[36] Informator: Buftea-Oprean Diana (42 de ani, Lunca Moților, com. Baia de Criș, 2020).

[37] Informatori: Pandele Dorina (35 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021); Neaga Cornelia (67 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021).

[38] Informator: Cleș Voichița (60 de ani, Cărăstău, com. Baia de Criș, 2021).

[39] Informator: Mut Dan-Liviu (80 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

[40] Informator: Sârba Roma (73 de ani,  Ribița, 2008).

[41]Informatori:  Dușan Mărioara (70 de ani, Ribița, 2010); Mut Dan-Liviu (80 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

[42] Informator: Cristea Nicolae (80 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

[43] Informator: Roman Mariana (61 de ani, Uibărești, com. Ribița, 2021).

[44] Informator: Roșca Mărtica ( 72 de ani, Crișcior, 2021); Pandele Dorina (35 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021).

[45] Informatori: Neaga Cornelia (67 de ani, Crișan, com. Ribița, 2021); Iusco Ileana (75 de ani, Ribița, 2020); Cristea Nicolae (80 de ani, Țebea, com. Baia de Criș, 2021).

[46] Informator: Neaga Cornelia (Crișan).

[47] Informator: Roșca Mărtica (Crișcior); Cristea Nicolae (Țebea).

[48] Informator: Iusco Ileana (75 de ani, Ribița, 2020); Roșca Mărtica (72 de ani, Crișcior, 2021).

[49] S. Fl. Marian, op. cit. p. 131.

[50] Ibidem.

[51] Informator: Dușan Mărioara (70 de ani, Ribița, 2010).

[52] S. Fl. Marian, op. cit., p. 40.

[53] A. Gorovei, op. cit., p. 37.

[54] S. Fl. Marian, op. cit., p. 43.