IMPORTANŢA GEOGRAFIEI ISTORICE. ISTORIA ESTE, ÎNAINTE DE TOATE – GEOGRAFIE! (Jules Michelet)

Motto: Toponimia nu este numai o ştiinţă ajutătoare, de lux a istoriei,  cum o defineşte DEX-ul, ci este prima ştiinţă după matematici.

(sunt de părere istoricul Jules Michelet şi împăratul Napoleon Bonaparte).

 

Iată un motiv raţional ca această ştiinţă să fie o disciplină de învăţământ, începând chiar cu gimnaziul, iar, în ce priveşte învăţământul superior, această disciplină s-ar cere introdusă şi la Facultatea de Istorie (iar l’histoire est avant tout géographie) şi nu numai la Facultatea de Geografie, unde a şi fost, după cum ne mărturisea Dl. prof. Marin Giurăscu, care lucrase acolo până în urmă cu jumătate de secol, desfiinţată iraţional, căci lipsa de cunoştinţe în acest domeniu de maximă importanţă a condus la greşeli majore, inclusiv în mediul academic. În ce mă priveşte, m-am asociat opiniei rezonabile a acestor două personalităţi, ştiinţifice mai înainte de toate.

Încă din vremea studenţiei am început, timid, a studia scrisorile pe care Ovidiu le trimitea din exil la Roma la amicii lui cei mai buni, Cotta Maximus Messalinus, devenit apoi cel mai mare duşman al său, împăratului Octavian Augustus, tot ca unui bun amic, iar aceasta sub imperiul răspunsului dat de prof. de latină Ghe. Guţu – Liceul Clasic Mixt – la întrebarea unui coleg, „de ce nu traducem şi din scrisorile din exil?” (până atunci tradusesem câte ceva din „Arta de a iubi” şi din „Metamorfoze”), Guţu răspunde: „prea se văicăreşte ca o muiere slabă”; fiind convinsă că mă aflam în faţa unui mare înţelept şi al unui adevărat om de ştiinţă pe baza a ceea ce tradusesem din Ovidiu, şi nu al unui oarecare plângăreţ, m-a impulsionat să citesc din nou aceste epistole – TRISTE şi PONTICE. (Mă apropiasem, în egală măsură şi de poetul naţional George Coşbuc, ambii însumând mai apoi şi o bună parte din soarta mea: mult mai târziu, am conştientizat că atât florentinul Dante Alighieri a avut perfectă dreptate când l-a ierarhizat pe Ovidiu după Homer, cât şi învăţatul maghiar Ladislau Gáldi – pe George Coşbuc, după Dimitrie Cantemir, egalizând opinia extrem de corectă a savantului filosof Mircea Vulcănescu – mort în închisoarea de la Aiud – socotindu-l pe poetul naţional George Coşbuc drept chintesenţă a neamului românesc, idee la care am aderat fără ocol.

Aşadar, să cinstim aceste două personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti, iar apoi în mod corect să evidenţiem un adevăr de netăgăduit: Ovidiu fiind cel dintâi, mare şi elevat poet, care a scris prima cărţulie în limba vorbită de strămoşii noştri Getodaci, după cum o specifică şi dramaturgul Victor Eftimiu într-un sonet, cu El, cu Sulmonezul s-ar cuveni să începem studiul limbii şi al literaturii române.

Tot poetul nostru Ovidiu este acela care a introdus bunul obicei de a specifica locul de unde se expediază o scrisoare precum şi data, elemente ce se cer a fi păstrate cu sfinţenie şi, mai înainte de toate, să se păstreze textul ca atare, mai ales când este vorba de toponimie; din păcate lucrurile nu au stat aşa: traducătorul „Tristelor” şi „Ponticelor” lui Ovidiu, Teodor Naum, care s-a bucurat şi se bucură încă de faima unui bun clasicist, a înlocuit, ad libitum, toponimele, iar acei filologi clasici, în loc să respecte textul ovidian, ca atare, l-au preluat pe al traducătorului Naum, aşa falsificat cum era. Lucrarea mea esenţială s-a intitulat „References of Historical geography in TRISTIA and PONTICA” (concepută ca teză, cu jumătate de secol în urmă, dar eu, nefiind membră de partid , conditio sine qua non, nu aveam dreptul să susţin o teză în ţară) – paginile 162,163 şi 165 din cartea „Pagini de memorialistică”, „PACO”, 2014, depun mărturie, prin universităţile din MAINZ, POZNAN şi STUTTGART.

Ovidiu, care vreme de doi ani lucrase în domeniul juridic, cunoştea foarte bine legislaţia în vigoare, de aceea îl atacă vehement pe împărat pentru nesocotinţa lui, exilându-l printr-un edict imperial, negând celelalte două etape.

Nec mea decreto damnasti facto senatus

 Nec mea selecto judice iussa fuga est ( Tr. I, 131-132)

(Tu nu m-ai condamnat printr-un decret dat de senat (cum cerea legislaţia)/ şi nici un tribunal nu a statuat ca eu să fiu exilat (deci, Decretul Senatorial, cf. Legislaţiei în vigoare, trebuia să fie precedat de un proces la tribunal, ultima fază fiind Edictul Imperial).

Şi, în drum spre exil, terra poenae, la exact vârsta de 50 de ani, plutind, pe Adriatica mai întâi,  corabia intră în Marea Neagră, când el vede bine că a ajuns în dreptul cetăţii Tomis – Constanţa de azi, singura cetate cunoscută sub numele de TOMIS, la acea vreme – avea cu el şi „Geografiile” lui Strabon, ca cel mai preţios bagaj –  care apăruseră cu câţiva ani mai înainte de a fi fost exilat, vede bine că nu trage în port corabia, ci o ia prin mijlocul mării, mărindu-şi viteza, Ovidiu  plin de zăduf; strigă:

Sarmatis est tellus quam mea vela petunt

Obligor ut tanquam laevi fera littora, Ponti

Quodque sit a patria tam fuga tarda queron;

Nescio quo videam positos ut in urbe Tomitae (Tr.I, 2, 81-84)

(Sarmaţia-i ţinutul spre care ne-ndreptăm/ Văd bine că-s obligat sălbatice ţărmuri ale Pontului de vest s-ating/ Şi să mă depărtez mereu mai mult de ţara mea iubită/ Spre a vedea ţinutul unde sunt tomitanii aşezaţi: ce tomitani?/ De ei de multişor ne-am depărtat…ce tomitani?).

Altă cetate cu numele de TOMIS, în afară de Constanţa din zilele noastre, nu era cunoscută decât de către localnici şi se mai numea şi JENIKALE – căci era situată pe malul mării în dreptul acestui far – fiind vorba de un portuleţ care reglementa navigaţia între Marea Neagră şi Marea de Azov (LACUS MAIOTIS).

Ovidiu nu pomeneşte etonimul DAC, nici toponimul DACIA, doar pe cel de GET şi GEŢIA, pentru că EL, ca martor ocular onest, a respectat întocmai adevărul ştiinţific, căci conform şi tuturor surselor demne de luat în seamă, Geţii şi Dacii erau acelaşi popor, vorbeau aceeaşi limbă, dar total diferite erau ţinuturile pe care le ocupa fiecare din ele. Imperiul Getic cuprindea tot Sudul Rusiei de azi şi estul până la graniţa cu Persia (Regatul Amazoanelor), iar graniţa de nord a Imperiului Roman era Lacus Maiotis (Marea de Azov), extinsă doar cu câţiva ani înaintea exilării lui Ovidiu, după cum El poematizează descrierea efectuată de geograful Strabon (VII, 4, 4 şi VII, 4, 5: Iată afirmaţiile geografului Strabon în tălmăcirea acurată a D-nei Prof. Felicia  Ştefi Vanţ: „Multă  vreme, atât Ponticapaeum cât şi celelalte cetăţi învecinate de la gurile Mării de Azov au fost cârmuite de Leukon, Satyros şi Pairisades. Aceştia au fost numiţi tirani, cu toate că erau drepţi, începând cu Pairisades şi Leukon. Pairisades a fost chiar supranumit zeu. Tot Pairisades s-a numit şi ultimul lor rege care, neputând a mai ţine piept barbarilor, – căci îi mărise tributul – faţă de cât plătea anterior – a cedat domnia lui Mitridat Eupator, iar de la Mitridat a ajuns sub stăpânirea romanilor. Acest regat cuprindea aproape toată Europa dar şi o parte din Asia S. Gura lacului Maeotic M. – de Azov – se cheamă Bosforul Cimerian; până aici a fost Strabon, urmează cuvântul lui Ovidiu măiestrit poematizat

Haec est Ausonio sub jure novissima visque

Haeret in imperii margine terra tui

(Acesta este ţinutul/ unde eu Ovidiu mă aflu/ cel mai de urmă/ De foarte scurt timp anexat Imperiului Roman/ Constituind graniţa lui de Nord.

În urma rugăminţilor lui repetate, i s-a schimbat locul de exil, mereu mai spre sud, de mai multe ori. Primul pare să fi fost în Pocuţia, lângă localitatea Isak, unde savantul german Laurentius Müller a descoperit, cu ajutorul lui Woynovsky, poliglot şi şef al echipei de arheologi care îl însoţeau pe Müller în călătoria lui de studii care a durat 15 ani – dezvăluindu-i istoricului german, în 1580, postamentul mormântului lui Ovidiu. Pe el se afla următorul epitaf, care cu greu a putut fi descifrat, fiind acoperit de nisip şi buruieni – arheologii răzuindu-l ore în şir.

Hic situs est vates quem divi Caesaris ira

Augusti Latio cedere iussit humo

Saepe miser voluit patriis occumbere terris

 Sed frustra hunc illi fata dedere locum

(Aici zace poetul pe care mânia lui Caesar Augustus/ Poruncă i-a dat să plece de-ndat din Laţiul natal/ Sărmanul de el, ce mult şi-a dorit  să moară acasă la el;/ Zadarnică rugă: ursita aici a voit să se stingă). (De subliniat că sub postament nu s-a găsit urna lui Ovidiu, iar de la Kiev, unde s-au deplasat arheologii, în speranţa de a lămuri lucrurile, nu au aflat nimic; de la Volaterranus…?) am aflat că sub papa Iulius II (1503 – 1513) i-a fost transferată urna, la Roma, recurgând la un scenariu, căci Ovidiu nu murise în Pokuţia, ci la Cetatea Albă, ultimul lui loc de exil, depun mărturie Dimitrie Cantemir şi Mihail Kogălniceanu, plus LACUS OVIDIUS,- prezent în hărţile medievale –  dar ca să nu supere Papalitatea, care îl anatemizase, papa Iulius II a organizat o înscenare spre a-i transfera urna la Roma… – e părerea mea, care mi se pare justificată, căci Iulius II îşi propusese fapte mari, inclusiv „povestea” cu Ovidiu – sub acelaşi papă avusese loc şi faimoasa Renaştere Italiană; şi i s-a transferat şi urna lui Ovidiu la Roma şi a fost îngropată pe Via Appia. (De fapt, papa Iulius II, când s-a urcat pe tronul papal, a declarat: „aut Caesar, aut nihil!” – apropo de faptele măreţe înfăptuite de Caesar, CAIUS JULIUS, al cărui nume îl purta)

Primul loc de exil al Sulmonezului, adică în Constelaţia Ursei, nu putea fi decât la capătul de nord al Imperiului Roman; din cauza frigului, Geţii se îmbrăcau în piei de lup, şi unde, ca urmare şi a unei clime aspre, era o vegetaţie de stepă, exact cum o defineşte şi stagiritul: „pustia getă” (χε τον Γητών ηρεμία).

O regiune mlăştinoasă înconjura locul unde se afla Sulmonezul, (se bea apă din bălţi, de aceea şi frecvenţa malariei – chiar Ovidiu a zăcut în două rânduri de această maladie) –  fiind de fapt unica sursă de adăpare, căci apă potabilă nu exista precum în Dobrogea, Constanţa de azi, colonie grecească romanizată prevăzută cu tot confortul civilizator: apeducte, canalizare, circ, teatru…

Cel de-al doilea toponim omonim TOMIS, adică Tomisul lui Ovidiu cel de la Bosforul Cimerian, ca orăşel portuar ni l-a desluşit Theophanis Confessor în a sa operă CHRONOLOGIA C. De Boor, 1883, p. 14-28 şi care a fost şi cel de al 2 lea loc de exil unde a zăbovit cel mai mult, cel puţin 6 ani, cf. P .IV, 10, 1-2

Justinian, după ce a trimis-o pe Teodora în Cezareea (la părinţii ei, spre a o pune la adăpost, căci el fusese avertizat de un atentat), a pornit din Phanagareia, fugind pe ascuns şi a ajuns la  Tomis, de unde a închiriat o barcă cu 6 rame (Justinian era însoţit de doi generali din garda personală) s-au urcat în ea şi au plutit spre Assada, au ajuns la Symbolon, aproape de Cherson (azi Crimeea), de aici plutind spre Nekropola, au ajuns la gurile Niprului şi ale Nistrului…)”, plutind tot spre sud până la Varna şi aşa s-a salvat,  (apoi, s-a numit tot Tomis o regiune de coastă (= παραθαλάσσιων χωριών) din Chersonesus Taurica, Crimeea de azi, numită mai înainte Tartarei: aflăm de la Nicephori Breviarium, De Boor, Leipzig, 1880, p. 15-27).

Desigur, echipa de ovidiologi din Liverpool care în februarie 1987 a publicat în „Liverpool classical monthly” (revistă înfiinţată de John Pinsent şi care a supravieţuit aprox. 20 de ani (1976–1995) un rezultat al cercetărilor întreprinse de ei. Chiar unii şefi de catedră la Filologie clasică, cum a fost şi cazul lui H. Hofmann de la Universitatea din Gröningen (Olanda) care, cercetând atent clima şi vegetaţia arealului dobrogean şi văzând că nu se potriveşte cu descrierea amănunţită efectuată de Sulmonez, cu mintea unui martor ocular onest şi de mare răspundere faţă de Posteritate – nu a sacrificat niciodată un adevăr ştiinţific pe altarul prosodiei sau al stilisticii. (Domnii Ovidiologi din Liverpool tocmai cu acest mare sacrilegiu îl încarcă şi aceasta pentru că Domniile lor au pornit de la ideea preconcepută şi anume că Tomisul lui Ovidiu ar fi toponimul CONSTANŢA din zilele noastre; nimic mai greşit, pentru că s-au adoptat traduceri eronate ale textului propriu-zis, cum este cazul în limba română, unde s-a însuşit traducerea falsă a lui Tudor Naum, ca toponime şi hidronime, mai ales, deci, nu a fost analizat OVIDIU, ci TEODOR NAUM. Aşadar, domnii profesori – OVIDIOLOGI din Liverpool au tras o concluzie, deşi falsă, totuşi logică pentru că au pornit de la o idee preconcepută şi anume Constanţa de azi = Tomisul lui Ovidiu. [Eu, după ce am tradus cartea lui Carolus Lundius „Zamolxis primus Getarum legislator”, după ce am pătruns mai cu  temei şi alte opere ale savanţilor suedezi, i.a.,  fraţii Olaus şi Johannis Magnus Gothus şi, pătrunzând în esenţa modului lor de a lucra, de a face cercetare, i-am copiat într-o bună măsură: să aşterni pe hârtie numai ce vezi cu proprii ochi şi auzi cu propriile urechi, să respingi amestecul politicului în cercetarea ştiinţifică, precum şi ideile preconcepute. Din păcate, la noi, nu rareori primul cuvânt îl au ideile preconcepute (acesta este şi cazul Ovidiologilor din Liverpool: au considerat Constanţa, fără drept de apel, ca fiind Tomisul lui Ovidiu; la noi, nu rareori, şi în trecutul nu prea îndepărtat şi uneori şi azi, politicul şi nu ştiinţificul are ultimul cuvânt: dureros de adevărat. Şi când îşi ia zborul o idee astfel înrădăcinată, – şi iscată de o personalitate, ca în cazul de faţă, este foarte greu de dezrădăcinat. Aceasta a fost savantul E. Ovidiu Drimba care, între 1960-2001 a publicat patru ediţii, absolut identice, despre viaţa şi opera sulmonezului – dar Domnia Sa nu este filolog clasic!- deci nu este cel mai vinovat –  rămâne ca atare, uneori secole, împământenind vorbele înţelepte ale istoricului C. G. Giurăscu; „Cela prouve une fois de plus de quelle vie tenace peut jouir une fausse opinion lorsqu’ elle a été, initialement, formulée par une sommité scientifique ou par une grande personnalité”.

Şi, pentru că exegeţii nu au luat în consideraţie limba/ latină, spusele lui Ovidiu, ci pe cele ale traducătorului Teodor Naum, – care a falsificat toate toponimile şi hidronimile -  s-a înscăunat falsitatea, iar de la noi s-a extins în toată lumea.

Iată încă un singur exemplu:

Frigora jam Zephyri minuunt annoque peracto

Longior antiquis visa Maiotis hiems

(Tr. III, 12, 1-2)

(Zefirii-nmoaie frigul, sosită-i primăvara/ Dar mie iarna asta de la Marea de Azov/ Mai lungă îmi păru ca cele dinainte).

Lacus Maiotis, care este Marea de Azov, a fost tradusă de Naum cu Sciţia, iar alţii care au urmat şi-au însuşit traducerea lui eronată, nu textul ovidian, atitudine neştiinţifică şi de condamnat la nivel de filolog clasic.

Celălalt  toponim TOMIS, Tomisul lui Ovidiu nu era cunoscut decât de către localnici şi se mai numea şi JENIKALE, căci era situat pe malul mării în dreptul acestui far, iar numele şi-l trăgea de la subst. grec tómos = bucată şi verbul τέμνο = a tăia, căci pe o porţiune mai mică de teren s-a construit mult mai târziu de momentul căsăpirii lui Absyrtos de către sora lui Medeea – cf. „Legendei Argonauţilor” a lui Apollonios din Rhodos. (Şi probabil orăşelul acesta zace de mult pe fundul mării, inclusiv cu obiecte ale Poetului i. a. şi Ara pacis Augustae, basorelief în argint după basorelieful în aur din Museo delle Terme – căci regiunea a fost bântuită de catastrofe naturale: inundaţii şi cutremure.

Inde Tomis locus dictus hic quia fertur in illo

Membra soror fratris consecuisse sui (Tr. III, 9, 33-34)  (toată TRISTA este angajată în lămurirea denumirii corecte al acestui  topos – TOMIS)

(Iată de ce Tomis i s-a spus acestui loc, pentru că aici o soră şi-a căsăpit fratele, adică l-a tăiat în bucăţi (τόμοι).

(Consider că dacă s-ar recurge la arheologia aviatică s-ar putea găsi şi cel puţin una din cele două statui – una ridicată în timpul vieţii Sulmonezului, pentru că îşi apărase patria adoptivă ca un tânăr şi viteaz oştean, deşi acolo, în exil îmbrăcase pentru prima oară straie de oştean; o alta fusese ridicată, după moarte, la poarta cetăţii; se bătuseră şi monede cu chipul său şi se emiseseră Decrete, unul prin care era scutit de dări – singurul în acel ţinut, iar eu în cel puţin 3 cărţi din cele închinate lui Ovidiu, am publicat şi Decretele despre care el, Sulmonezul grăieşte cu atâta mândrie, dar şi cu modestie, începând cu Decretul de acordare a cetăţeniei; în ce mă priveşte, am  publicat mai multe Decrete Inscripţii, care pot fi atribuite lui Ovidiu, i.a. „Nadpisi Olbii” (1917–1965), Leningrad, Nauka, 1968 şi IOSPE, vol. I, Nr. 355, p. 311-313) – toponimia jucând un mare rol.         Tr. II, numărând aproape 600 versuri, îi este adresată lui Octavian Augustus, împăratului însuşi cu care fusese în relaţii absolut amicale, pe care i. a., îl încunoştiinţează unde se află,  de fapt, Tomisul în care fusese exilat, acel important toponim situat la graniţa de nord a Imperiului Roman, locaţie cunoscută fostului lui bun amic Cotta Maximus Messalinus, devenit apoi cel mai înrăit duşman spre a-i putea stăpâni toată averea lui Ovidiu; de subliniat, fiind vorba de un orăşel portuar al cărui nume, era, de fapt, o poreclă având la bază o legendă reală, ce-i drept, doar de puţini cunoscută, de Cotta în mod sigur – cf. sfatului ipocrit dat lui Octavian care nu cunoştea decât toponimul TOMIS, egalând toponimul Constanţa de mai târziu.   Aşadar, echipa de ovidiologi din portul Liverpool (Marea Britanie), după ce a cercetat îndelung arealul dobrogean din punct de vedere astronomic, climatologic, floră, îmbrăcăminte, obiceiuri etc., constatând că nimic din aceste realităţi nu se potriveşte cu afirmaţiile Poetului nostru erudit, onest şi extrem de conştient de supravieţuirea lui peste milenii – şi o spune deseori expressis verbis – au concluzionat – concluzie logică, dar falsă, că Ovidiu a inventat exilul, că el nu a fost niciodată exilat.

Eu mă aflu în posesia copiei oficiale a concluziilor trase de către OVIDIOLOGII din Liverpool – recte Dl. Prof. Heinz Hoffman şeful catedrei de Filologie clasică a Universităţii din Grőningen Olanda, care mi-a fost trimisă în febr. 1987 de către profesorul Klaus Sallmann, la acea vreme şef de catedră la Filologie clasică ( Seminar fűr Klassische Philologie) a Universităţii Johannes Gutemberg din Mainz şi pe care o ataşez acestui micro-studiu: LCM 12.2 (Febr., 1987), 23.

Hofmann, (The Netherland): „The unreality of Ovid’s Tomitan exile once again”, LCM 12.2 (Febr., 1987), 23:

Ovidiu nu a părăsit niciodată Roma, el nu a fost niciodată exilat. Dl. Prof. H. Hofmann de la Univ din Grőningen – Olanda, redând, de fapt, concluzia oficială a Ovidiologilor, căci ei au constatat că nimic din ce afirmă Ovidiu, referitor la climă, floră… nu concordă cu situaţia din Dobrogea.

Aceste concluzii, susţin de fapt, realităţile astronomice, geografice, climatice zugrăvite în TRISTELE şi PONTICELE trimise de la Bosforul Cimerian, Chersonesul Tauric – Crimeea de azi, Lacus Maeotis – Marea de Azov, aceste toponime şi hidronime, fiind arii în imediata apropiere a locului său de exil – TOMISUL, unde a zăbovit cel mai mult (P. IV, 10, 1-2) – cel puţin 6 ani.

Haec mihi Cimmerio bis tertia ducitur aestas,
Littore pellitos inter agenda Getas

(A şasea vară-i asta de când mă aflu aici pe ţărm cimerian/ Printre războinici Geţi înveşmântaţi în piei)

Locul de exil i s-a schimbat de cel puţin două ori: primul a fost în Pokuţia, lângă localitatea Isak, unde s-a descoperit şi postamentul cu inscripţia citată mai sus (înscenat ca fiind ultimul, de Papa Julius II, spre a înlesni mutarea urnei lui la Roma).

Al II-lea loc de exil a fost lângă Odessa, unde, sub înţeleapta împărăteasă Ecaterina a II-a – precedat de săpături arheologice, s-a construit oraşul OVIDIOPOL, care a figurat pe toate hărţile până la mijlocul secolului al 20-lea.

Despre el narează inclusiv poetul Alexandru Puşkin, – el însuşi exilat acolo – i-a închinat Sulmonezului mai multe versuri, din care eu am ales câteva, drept epitaf:

Ovidiu, eu mă aflu aici în apropierea malului liniştit la care tu odinioară ţi-ai adus zeii alungaţi din patria lor şi unde ţi-ai lăsat cenuşa/ Clinchetul mlădios al lirei tale a făcut vestit acest ţinut, încă multă vreme se va mai vorbi în acest ţinut despre tine.” (Lui Ovidiu, 1812).

(Am tradus textul dintr-o ediţie germană)

Ultimul lui loc de exil a fost Cetatea Albă (Akkerman sub turci, Belgorod Dnestrovskij – sub ruşi, Moncastro – sub genovezi). Atât Dimitrie Cantemir cât şi Mihail Kogălniceanu, mai târziu, relatează despre cât de vie era amintirea localnicilor despre Ovidiu, transmisă prin tradiţie orală. Aici a murit Sulmonezul, iar în memoria lui este denumit un LACUS OVIDIUS, reprezentat şi pe hărţile istorice ale lui D. Cantemir; faptul că postamentul mormântului său a fost găsit de Laurentius Müller, prin poliglotul Woinovskny, în Pokutia, iar sub postament nu găsiseră urna lui Ovidiu, a fost un scenariu, organizat de Papa Iulius II – din compasiune; de la Volaterranus aflăm aceasta, spre a evita un conflict cu Papalitatea, care îl anatemizase pe Ovidiu din cauza „Artei de a iubi”, care nu a constituit însă motivul exilării, iar acest opus fusese „publicat”, cu zece ani înainte de exil.

Geografia, clima, vegetaţia din Dobrogea cercetată de ovidiologii din Liverpool au dovedit a nu avea nimic în comun cu regiunea nordică a Imperiului Roman, unde se afla inclusiv acea cetăţuie Tomis, al cărei nume legendar era cunoscut, ţinând de Legenda Argonauţilor care făcuse atâta vâlvă.

Aici, la graniţa de nord a Imperiului Roman, lângă Lacus Maiotis (Marea de Azov, unde domnea Crivăţul (Boreas) vegetaţia era foarte săracă, iar localnicii se îmbrăcau în straie groase de piele îmblănite).

Dum patet et Boreas et nix injecta sub Arcto

Tum liquet has gentes axe trementi premi

Pellibus et sutis arcent male frigora braccis.” (Tr. III, 10, 11-12; 19)

(Atâta vreme cât Crivăţul şi zăpada se întăreşte până dincolo de constelaţia Ursei/Flora era, din cauza frigului cumplit şi ea foarte săracă).

Poma negat regio…

Aspiceres nudos sine fronde sine arbore campos” (Tr. III, 10, 73-75)

În acest ţinut nu există pomi fructiferi

Oriunde priveşti, nu vezi decât câmpuri goale, fără copaci.

Vedem aceste populaţii sub polul nord tremurând…

Cu straie din piele se apără de frigul cumplit

…aşadar ne aflăm în sudul Rusiei, lângă Marea de Azov, unde era graniţa de nord a Imperiului Roman, după cum am arătat deja; acum ofer un text extras din cartea prof. german Max Ebert „Südrußland im Altertum” („Sudul Rusiei în Antichitate” apărută la Bonn şi Leipzig în 1821, p. 12); confirmând localizarea corectă a orăşelului portuar TOMIS – toponim de mare însemnătate atât ca loc de exil pentru cel mai erudit poet al epocii augusteice, cât şi ca denumire – legat de legenda Argonauţilor de Apollonios din Rhodos. Iată citatul:

Die Sucht, Südrußland als die eisstrarrende Heimat des Boreas darzustellen, ist nicht nur bei Poeten wie dem lamentierenden Ovid in Tomi, sondern auch bei guten und kritischen Beobachtern wie Hippokrates gewissenschaften Berichterschatern wie Strabo zu finden. Acht Monate sei dort Kälte und die übrigen vier Monate seien auch noch recht kühl erzählt Herodot” (IV, 28) „…Die Kälte Skythiens ist im ganzen Altertum ebenso sprichwőrtlich wie heute die sibirische.” (Ideea obsesivă anume că sudul Rusiei este partea Crivăţului de gheaţă nu este de găsit doar la poeţi, cum este cazul lui Ovidiu la Tomis, ci îl aflăm identic şi la observatori ştiinţifici în sens critic, cum este de pildă, la Hippocrate sau Strabon. „Opt luni ar dura gerul, iar celelalte patru luni sunt de asemenea friguroase” subliniază Herodot (IV, 28). Din cauza gerului mare de acolo li s-au modificat şi coarnele boilor. Gerul din Sciţia a fost proverbial de-a lungul întregii Antichităţi) – cum este astăzi gerul siberian – deci localizarea Tomisului lui Ovidiu este coretă – sudul Rusiei, egalând graniţele Imperiului getic.

Profesorul Ebert este de părere că aspectul climatic – flora, fauna, au avut în vechime aceleaşi trăsături ca în epoca sa = primul pătrar al secolului al XIX-lea; pădurile, în vechime erau mai bogate decât lumea animalelor.

Prezenţa statuii lui Ovidiu în Constanţa, operă a sculptorului Ettore Ferrari, are o istorie de ordin politic –, am aflat dintr-un număr mai vechi al revistei ARLUS – şi anume un pact italo-româno-rus în legătură cu cel de-al doilea rapt al Basarabiei, din 1812; denumirea de OVIDIU a insulei din Lacul Syutghiuol este dată în timpul Războiului din Crimeea (1854-1856) de către generalul chirurg Camille Allard, care-şi avea Lazaretul în Constanţa. Într-un microstudiu pe această temă am oferit cititorilor însetaţi de adevărul ştiinţific, citate din cărţile acestui învăţat francez, scrise după ce s-a întors în Franţa, la finele războiului din Crimeea (1854-1855), atât lacul Sjutgől cât şi insula situată în el, se numesc OVIDIU doar de 168 de ani, numele fiindu-le date de către Generalul – dr.Camille Allard cf. „Souvenirs d’Orient” p. 58-59, una din cărţile scrise după ce s-a întors la Paris, legate direct de toponime ca „Dobrogea”,Bulgaria…                                                                                        Aşadar, să acordăm atenţie cuvenită acestui desăvârşit poet cult al epocii augustiene şi un onest observator al tuturor faptelor înconjurătoare, să traducem textele lui şi nu ale traducătorului Teodor Naum, care a falsificat toate toponimele şi hidronimele (unde Ovidiu spune Chersonesus Taurica, adică Crimeea de azi, Naum scrie Pontul, unde Sulmonezul scrisese LACUS MAIOTIS, adică Marea de Azov, Naum scrie Sciţia….)

Aşadar, universitarii ovidiologi din Liverpool au avut perfectă dreptate să concluzioneze că Ovidiu nu a fost niciodată în exil, constatând că nici clima nici flora, nici fauna din Dobrogea nu coincide cu afirmaţiile Sulmonezului; ideea preconcepută – Dobrogea ca sediu al acelui Tomis de la Bosforul Cimerian, subliniază odată în plus faptul că oraşul Constanţa de azi nu are nimic în comun cu Tomisul lui Ovidiu.

De fapt, concluziile trase de ovidiologii din Liverpool, şi anume că nu a fost exilat, că totul e literatură pură, sprijină concluziile mele corecte privind Tomisul lui Ovidiu, evidenţiate ca atare şi de Prof. N. I. Barbu, în referatul său la prima mea lucrare închinată Sulmonezului „References of Historical Geography in Tristia and Pontica” cu peste trei decenii în urmă, subliniind, ca şi referentul, că spusele lui Ovidiu, ca martor ocular – onest şi perfect conştient de supravieţuirea lui peste veacuri – sunt purul adevăr până în cele mai mici detalii:Vă rog recitiţi Referatul.

Aşadar ideea preconcepută, Constanţa = Tomisul lui Ovidiu nu le-a fost ovidiologilor din Liverpool de bun augur, dar a sprijinit adevărata localizare a acestuia: sudul Rusiei de astăzi, egalizând GETIA/IMPERIUL GETIC, în Antichitate şi LACUS MAIOTIS, adică Marea de Azov, care devenise, cu câţiva ani înainte de sosirea lui Ovidiu la Tomis, graniţa lui de Nord, cf. sublinierii oferite corect de către Ovidiu, poetizând doar spusele geografului Strabon, lămurite în limite ştiinţifice.

Iată obârşia erorilor de toponimie, evidenţiată de prof. N.I.Barbu:

„La baza stavilelor care au îngreunat cercetarea corectă a acestui uriaş fenomen literar-ştiinţific a fost îngăduinţa pe care şi-au luat-o unii traducători şi editori de a se depărta prea mult de text, de a mistifica textul” subliniază prof. N.I. Barbu în referatul său la lucrarea mea de bază „References of historica geography in TRISTIA and Pontica”. Unii exegeţi români când s-au confruntat cu date de geografie istorică, au falsificat, purşi simplu textul, acuzându-l pe Ovidiu de exagerări/ licenţe poetice, în loc să fi cercetat fondul problemei; acolo, unde era LACUS MAIOTIS, adică Marea de Azov, ei au pus Sciţia, unde era Taurica/ CHERSONESUS TAURICA = Crimea de azi, au pus ţinutul Pontului; în alte contexte au sărit peste toponime, aşa s-a întronat falsitatea şi de aici s-a răspândit în lumea largă, de peste jumătate de secol, mai ales pentru că primul exeget fusese o mare personalitate, iar eu care am cercetat şi rezolvat corect toate datele, a trebuit să plec în exil: cel care fusese însărcinat cu transmiterea poruncii egaliza EDICTUL IMPERIAL.

Iată de ce am pledat şi pledez pentru reintroducerea geografiei istorice ca disciplină, de primă necesitate, începând cu şcoala medie.

[Savantul polonez SARNICIUS care a fost şi secretarul ştiinţific al lui Petru Rareş merită şi el ascultare dar şi D. Cantemir şi M. Kogălniceanu, dar, mai înainte de toţi OVIDIU care mi-a fost cel mai desăvârşit profesor de geografie istorică]

P.S. Cu aproape un deceniu în urmă, la propunerea mea şi a dl. prof. Marin Giurăscu a luat fiinţă la UNESCO secretar fiind dl. prof. Alexandru Mironov – un cerc de geografie istorică, numit, la propunerea mea, „PUBLIUS OVIDIUS NASO”; dl. prof. Alexandru Mironov fiind înlocuit, s-a desfiinţat şi cercul. Se spera la o revigorare a geografiei istorice şi toponimiei.