În Vârteşcă, pe urmele vâlvei lupilor

Deşi trecuserăm de multe ori prin apropiere, târziu am realizat că locul respectiv are un aer de sălbăticie şi pitoresc rar întâlnit. Este vorba de o scurtă porţiune dintre dealuri, în care pârâul Juncului a sculptat nişte chei mici dar frumoase, ca o bijuterie lucrată în filigran. Drumul care face legătura între satele Dumbrava de Jos şi Dumbrava de Sus, trece pe deasupra lor. De sus nu poţi vedea mare lucru, decât o apropiere accentuată a dealurilor povârnite şi o prăpastie în mare măsură camuflată de vegetaţia abundentă. Arbori de soiuri diferite, de la salcâm, pin, salcie, arin, soc, până la carpen şi fag, îşi împletesc frunzişul, ţesând un covor compact în diverse nuanţe de verde. Împletitura de ramuri nu permite ochiului să descifreze ce se ascunde sub mareea de verdeaţă.

Ca să aflu, nu aveam de ales, decât să o iau la picior pe firul văii Juncului, într-o zi toridă de vară. Intrăm pe firul văii, desculţi şi despuiaţi, în aval de chei, în zona numită Vârteşcă. În stânga se înalţă ameninţător un deal cu denumirea de Leorzat, iar pe dreapta străjuie o altă înălţime invadată de salcâmi şi pini răzleţi, cu numele Deluţ. La poalele dealului Leorzat, în apropierea văii, pe nişte dâmburi mai domoale sunt aşezate câteva gospodării. Înălţimea dealului din spatele lor pare să le strivească. Valea face aici un cot larg, lăsând loc pentru un mic drumeag şi porneşte mai apoi spre sat scăpată din strânsoarea cheilor.

Depăşim zona gospodăriilor amintite, lătraţi cu insistenţă de câţiva câini. De aici încolo, dealurile vin până în marginea văii. Părelnicele porţiuni de luncă sunt invadate de urzici, brusturi, scaieţi, tufe imense de soc şi crengi putrede. Curele groase aproape cât mâna de curpeni bătrâni, atârnă ca şerpii prin sălbăticia tufişurilor sau din crengile bogate ale sălciilor şi arinilor.

Ajungem la primul prag de piatră. Valea este strânsă aici între stânci şi se aruncă peste prag de la o înălţime de vreo jumătate de metru. Scăpată de prag, albia se lărgeşte formând un mic ştrand natural cu apă limpede-verzuie. Câteva raze de soare scăpate prin frunzişul bogat, desenează roiuri de luminiţe dansânde pe suprafaţa netedă a ochiului de apă. Mă arunc în undele îmbietoare nu fără a face nişte grimase disperate la contactul cu apa  destul de rece, cu toate zecile de grade Celsius de afară. Sub cascadă, apa îmi ajunge până la umeri. Dau un ocol înot micului ştrand natural, încântată şi înviorată de undele reci.

Aici, cu ani în urmă era raiul de vară al copiilor satului. După ce închideau vacile şi până spre seară când trebuiau să fie din nou slobozite la păşune, o zbugheau la joacă şi hârjoneală, aici, în apele reci de sub Sun. Denumirea locului provenea  probabil de la sunetul pe care apa îl făcea duruind la vale printre  stânci şi peste praguri. E drept că pe lângă vite mai aveau şi alte responsabilităţi: ba de sapă, ba de întors fânul, şi multe altele câte se mai ivesc de făcut pe la casa omului, dar scalda zilnică la Sun nu era ratată nici într-o zi. Luau bulboanele la rând, săreau de pe bolovani în apă, de multe ori cu capul în jos, mai ceva ca nişte raţe, se stropeau, se bălăceau, se alergau prin undele verzi, ascunzându-se de soarele fierbinte şi de zăduful verii.

Dar dintre toate, cea mai faină ocupaţie era prinsul peştilor. Cu mâinile goale vârâte pe sub pietrele mai mari sau mai mici, pe sub maluri invadate de rădăcini sau alte răgălii, nu exista pentru copii, zi fără noroc. Cât ai clipi, zburau  prin aer pe mal peşti lucitori ce se zvârcoleau o vreme amarnic pe piatra rece sau încinsă de soare, după caz. Din burta de cleştar a pârâului ieşeau la iveală cleni mari, argintii, scobari cu buza tăioasă sau mrene mustăcioase, cu pete maronii pe spate. Cei mai norocoşi prindeau  pe la praguri câte un păstrăv pistruiat. Cu ce chiote întâmpinau copiii fiecare astfel de reuşită pescărească! Era incredibilă bogăţia în peşte a apelor de atunci!

Dar voioşia grupului atingea cote maxime când de sub rădăcini sau pietre era scos în mână câte un şarpe, câte un broscoi cu ochi bulbucaţi sau câte un rac. Zbierăte, chiote, râs, bucurie, toate se împleteau ţâşnind din mijlocul cetei de copii întărâtaţi de toate aceste aventuri incredibile din mijlocul râului.

Însă toţi aveau o spaimă… Li se ridica părul în vârful capului, chiar şi aşa ud cum era, când îl vedeau pe Gigel sau Buzgaru cum îi spuneau unii, sau şi mai bine „vâlva lupilor”, cum îl ştia toată răsuflarea din împrejurimi. Venea tiptil, parcă neauzit, ca o jivină, cu pălăria lui soioasă trasă pe ochii cu uitătura piezişă de sălbăticiune hăituită, cu nelipsita lui raniţă jerpelită în spinare. Dinspre raniţă se auzea mereu un zornăit metalic, parcă de monede, sau alte mărunţişuri metalice. Păşea încet, cu grijă, peste pietre, prin apă, prin urzici, brusturi şi alte bălării, aruncând priviri iscoditoare în jur. Copiii se strângeau ciotcă unul în altul urmărindu-l cu teamă. Toată vitejia şi zbenguiala le trecea la vederea lui.

-Mă, ce-aţi tăcut aşa?! Nu mai aveţi grai? Că doar n-aţi văzut un lup fioros? Sunt eu, Gigel, zis Buzgaru, nu mă mai cunoaşteţi?

-Ba…vă ştim! îngăima cel mai mare din grup.

-Da’ cu ce treburi? întreba altul.

-Ia, îi vremea sânzienelor, şî acuma îs bune de cules buruienile de leac. Nu ştiu cum, da’ tare le mai place lor locul ăsta. Culeg limba soacrei de-aici, de pă stâncile din Sun şî rugi de mure. Îs bune pântru rărunţ. Ferigă pântru viermii de maţe, podbal şî urzici pântru reume şî curăţarea sângelui şî multe alte buruieni, că îs cu duiumu’ pântru tăte durerile omului.

Păşea cu atenţie, se  uita în stânga, se uita în dreapta, mângâia câte o plantă, trecea apoi mai departe, iar se oprea şi culegea câteva fire verzi pe care le punea cu grijă în raniţă. Copiii parcă nici nu clipeau până nu-l vedeau dus în treaba lui.

Mulcomiţi dintr-o dată din hârjoneală, se aşezau pe stâncăriile din jur care mai la umbră, care mai la soare, după preferinţă, şi începeau a povesti până uitau de ei.

-Mă…da’ astăzi nu ne-o mai zîs că de nu suntem cuminţi ne bagă la scorbură!! Tare-mi era frică când zîcea aşa!

-Nici că mai cheamă lupii n-o mai zîs! se uimi altul.

-Că parcă şi poate el să-i cheme! sări cineva mai căpos.

-Cum să nuuu! reveni cel dinainte. Doar mi-a povestit mie bunicul ce-a păţit cu el. Staţi să vă spun… Bunicul era vânător bun, aşa cum ştiţi. Plecase într-o toamnă la vânătoare. De la Topliţă mai încolo, sub culmea dealului, într-un pâlc de pădure de carpăn cu lăstăriş mărunt la poale, simte că mişcă ceva în frunzişul pălit de brumă. Nu mai stă pe gânduri, ocheşte şi trage cu puşca. Când se duse cu Doru Ilenii să vadă ce-i, iacătă dau peste o lupoaică doborâtă, de toată frumuseţea… Avea blana suratică iar pe spate trăgea în cărămiziu ca şi frunzele de toamnă. Era o lupoaică tânără, nepuiată încă, pentru că avea sfârcul ţâţelor rozalii. De-abia au cărat-o până acasă, aici, în vale. Era maare şi grea. Au jupuit-o de piele-avea o piele tare, tare frumoasă-şi apoi au săpat o groapă adâncă aci, în pietrişul pe care îl lasă valea când vine umflată, în curbă, mai jos de casa noastră și i-au îngropat hoitu.

A doua zi bunicul se întâlneşte cu Gigel, cunoscut de toţi drept „vâlva lupilor”.

-Măi Pătrule, tu ai puşcat ieri o lupoaică! Aşa-i, ori ba?

-Am puşcat, nea Gigel, am puşcat.

-Da’ ce rău ţ-o făcut? O vinit la oi?

-Nu, n-o vinit.

-No, apăi rău o să-ţi pară dacă ai făcut lucru’ ăsta. O să vezi! Lupoaica era „fetiţa” mea. Cea mai dragă pe care o aveam. Să-mi spui numa unde ai îngropat-o şi poate te iert…

-Pă deal am îngropat-o, da’ nu mai ştiu egzact locul. Nu ţi-l ştiu spune precis.

-Apăi, trăbă musai să mi-l spui. Că vreau io să-i iau labele şi beregata. Ştii că labele îs bune pântru copiii cu „lupare”, ştii, petele alea albe care li se fac pe limbă când îs mici. Labele le treci păn  apă şi după aceea o dai la copil s-o bea sau îl freci cu ele pe limbă. Îi trece negreşit. Iară glicanu sau beregata cum îi mai zice, se pune la urdinişul stupilor. Primăvara la primul zbor, albinele trâbă să treacă păn el. Stupii aceia or fi la vară tare harnici şi-or să adune multă, multă miere.

-Îţi zic zău, că nu mai ştiu unde am îngropat-o… Pă undeva mai sus de locul lui Niculăiţă, ăla Dintre Carpeni.

-Nu vrei să-mi spui? Lasă că ţ-o părea ţie rău, nu-i bai!

Bunicul ştia că se pot face farmece grele cu oase de lup şi-i era tare frică, de aceea nu a vrut să-i spună unde a îngropat lupoaica.

Însă zilele următoare Gigel a umblat ca beteag, ca un om nebun, cu priviri rătăcite şi pline de disperare prin împrejurimi, adulmecând cu nările-i mari ierburile, aerul, vântul, pământul, apa şi stâncile. Părea tot mai epuizat şi mai abătut, cu fiecare zi ce trecea…

La vreo săptămână după întâmplare, trecând pe lângă vale bunicul zări groapa lupoaicei desfăcută, ca o rană urâtă în malul apei. Pietrele care o acoperiseră păreau zvârlite cu furie care încotro. Imaginea respectivă îl împietri. Părul i se ridică în vârful capului şi o groază teribilă puse stăpânire pe el.

Din acea zi îi pieri toată liniştea. Nici în casă nu mai avea linişte. Părea că din unghere îl privesc ochii răi de foc ai unor fiare turbate. Guri fioroase  cu dinţi ascuţiţi şi bale curgânde, îl ameninţau în visele transformate de acum în coşmaruri terifiante. În spatele lui parcă auzea mereu paşi furişaţi de jivine flămânde. Ajunsese curând un om livid, bolnav, cu priviri rătăcite, un om ce tresărea la cel mai mic zgomot. Ziua în amiaza mare dacă mergea până în centrul satului, lua puşca cu el, ascunsă într-un sac de iută. Nu mai avea linişte…

Şi veni şi ziua când un lupan cât îi mai mare, sări în ţarcul oilor şi cât ai clipi, doborî vreo cinci oi. Cu botul însângerat se întorsese  spre casă, de parcă ar fi vrut să se arunce şi asupra oamenilor care rămăseseră muţi privind atacul fulgerător din ţarcul oilor. Câinii scheunau şi se vârâseră toţi prin unghere dosnice. Se răzgândise apoi, sărise gardul fără să ia nici o oaie, făcându-se nevăzut.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în ograda ortacului de vânătoare, la Doru Ilenii. Oile care le-au rămas celor doi vânători după atacul neaşteptat al lupului, până în primăvară au murit una câte una de o boală ciudată, necunoscută…

Aşa a păţit bunicul cu lupoaica împuşcată şi cu „vâlva lupilor”. Dar tot el îmi povestea despre alţii din sat care l-au supărat pe Gigel sau au făcut băşcălie cu privire la „puterile” lui. Neluţu lui Andron a stat o noapte întreagă cocoţat într-un copac, cu lupii aşezaţi roată la rădăcina acestuia. Din când în când îşi rânjeau colţii lucioşi spre cel din copac. Când a răsărit luna şi şi-a trimis razele asupra lor, lupii au scos urlete lungi, sinistre, încât bietul om a albit complet pe cap de spaimă. Odată cu ivirea zorilor, lupii şi-au  luat tălpăşiţa. Într-un târziu, spre amiază, a cutezat şi Neluţu să se coboare din copac. Acum îl ştiţi şi voi, că de o viaţă e alb pe cap. Din acea noapte de sperietură i se trage pocinogul…

-Tolvai, Doamne! sări ca fript, unul dintre băieţii de la râu. Soarele s-o dus după vârful Leorzatului ! Mă omoară tata în bătaie! Cu zbiciu o să mă bată! Că mi-o zâs să întorc fânu’ înainte să slobod vacile la păşune…

Toţi săriră în picioare ca împinşi de arcuri. Prinşi de firul povestirii uitaseră de trecerea timpului şi de treburile pe care le mai aveau de făcut acasă. Îşi traseră în grabă bruma de ţoale, împrăştiindu-se apoi ca potârnichile, care încotro…

Revin şi eu din visare. Picioarele desculţe îmi leorpăie prin apa puţin adâncă ce se scurge grăbită printre pietre. Dealurile s-au apropiat mult unul de celălalt, gâtuind efectiv valea. Nu sunt pereţi masivi de piatră, ci doar o îngrămădire haotică de pietre prinse între ele cu un liant nevăzut, de multe ori în poziţii bizare. Muchiile stâncăriilor ce apar la vedere sunt drepte, parcă tăiate de o mână experimentată, cu o orientare oblică pe înălţimea dealului. Cu toată piatra care abundă în jur, copacii nu au abandonat lupta, cucerind întreg teritoriul. Mă întreb unde îşi înfig rădăcinile? Coroanele lor se unesc, împletindu-se deasupra pârâului. Soarele nu are nici o şansă să pătrundă până aici prin frunzişul bogat. Este o zonă extrem de întunecoasă. Parcă mă ia cu frig. Parcă simt în apropiere prezenţa „vâlvei lupilor”, căutând ierburi de leac sau  cine ştie ce urme de jivine doar de el cunoscute.

În faţa noastră, pe cursul pârâului, apare un pinten stâncos de formă triunghiulară. Ne privim nedumeriţi. Oare apa trece pe sub stânca respectivă? Apropiindu-ne mai mult dezlegăm enigma. De pe peretele din dreapta noastră, de la 2,5 m înălţime, apa se aruncă în cascadă drept la baza stâncii care ne apăruse în cale. Aşadar, pârâul face aici o schimbare de direcţie de 90 de grade, ocolind stânca ce-i tăia drumul. Găsim şi noi o cale de a urca mai sus, căţărăndu-ne din piatră în piatră. Aici sus, deasupra cascadei, apa şi-a  săpat în stânca ce-i căptuşea albia, un jgheab perfect, nu mai lat de 30 cm, dar adânc.  Pârâul vine cu viteză prin acest jgheab după care se aruncă în gol.

Continuăm urcuşul pe firul văii. Apa susură, gâlgâie, sare peste pietre, alunecă prin jgheaburile săpate în piatră de forţa pârâului. Pădurea pare că oftează şi ea picotind în soarele amiezii. În împrejurimi, prin frunzişul uscat sau prin vegetaţia de pe maluri, fojgăie păsări şi gângănii felurite. Umbra „vâlvei” pare să ne însoţească şi ea în imperiul de ape, stânci şi vegetaţie în care ne afundasem. Cu tot soarele şi vipia din miezul zilei de vară, aici în chei, noi eram înconjuraţi de răcoare, linişte adâncă şi umbră groasă.

Pârâul a revenit la direcţia de curgere nord-sud, după ce a avut o deviere pe direcţia est-vest, pentru a ocoli stânca ieşită în cale. Acum, în mijlocul albiei se întindea pe zeci de metri o cocoaşă enormă de piatră, bine lustruită de-a lungul timpului de şuvoaiele nervoase ale pârâului umflat de ploi sau zăpezi. Pentru că era vară, pârâul avea un debit redus pentru moment, aşa că apa lui se împărţea în două şuvoaie înguste ce aleargă prin jgheaburi de piatră şi  ocolesc pe stânga şi pe dreapta, cocoaşa din mijlocul albiei. Admirăm curgerea apei, forţa şi perseverenţa cu care şi-a croit drum prin piatra dură. Sălbăticia locului este răscolitoare.

Brusc, pădurea se retrage. Cupola de frunziş bogat, aşijderea. Ne trezim în plin soare. Un soare vesel, jucăuş, numai  zâmbet, ne trimite ocheade ştrengăreşti. Dealurile s-au retras atât cât să încapă pe malul văii o cărăruie mărginită de trifoi mătăsos. Ieşim din râu, urmând cărăruia. Arini tineri continuă să însoţească  de pe maluri curgerea apei. Lumina soarelui este atât de puternică în comparaţie cu umbra groasă de adineauri, încât ne buimăceşte  de-a dreptul.

Apar primele case  pe stânga şi pe dreapta pârâului.  Sunt case cu arhitectură tradiţională, cu fundaţie înaltă de piatră, fundaţie ce are în partea dinspre râu, 3-4 „picioare” de susţinere din piatră. Scările înalte urcă spre camerele de locuit, împrejmuite de brâul dantelat din scânduri al pridvorului ce încinge casele pe 2-3 laturi.

Locul inundat de soare pare o bucăţică de rai, aşa cum ni se prezintă înconjurat de clinele dealurilor invadate de rânduri de meri, pruni, cireşi şi nuci, de înălţimile împădurite din jur şi traversat de apele limpezi şi zglobii ale pârâului. Valea face aici o uşoară curbă. Apa curge susurând domol. Casele sunt nelocuite. Bătrânii au murit, iar copiii au plecat de mult la oraş. Mai vin uneori vara la cules de poame sau pur şi simplu mânaţi de dorul după locurile copilăriei. Atunci se bălăcesc în undele pârâului şi îşi bucură sufletul cu frumuseţea şi pacea incredibilă a locului.

Depăşim zona cu pâlcul de case. Dealurile se strâng iar în jurul pârâului. Înainte de a intra  sub cupola pădurii descoperim un alt ştrand natural . În stânga este mărginit de un mal de piatră şlefuită, iar în partea de sus de un prag de piatră. Apa vine în băltoacă pe un jgheab săpat în stâncă. Urmează pentru mine o nouă bălăceală în apa rece care îmi ajunge până la umeri.

Trecem mai departe… Pârâul se contorsionează urmându-şi curgerea prin alte chei minuscule, mărginite de pereţi stâncoşi, nu mai înalţi de 2 metri. După această porţiune stâncăriile dispar şi dealurile împădurite coboară domol până în marginea apei.  Pârâul curge învolburat printre şi peste bolovani.

Înainte de podul peste care trece drumul judeţean din dreapta, pe stânga pârâului, ieşim în drum, după ce străbatem o perdea înaltă de buruieni. Deşi nu au o lungime mai mare de 1-1,5 km, aceste mici chei ale Juncului au o sălbăticie şi un farmec aparte.  O drumeţie în aceste chei într-o zi caldă de vară, însoţiţi de umbra nevăzută a „vâlvei lupilor”, o legendă vie a locului, aduce călătorului bucurii şi satisfacţii nebănuite.