Începutul sfârşitului enigmei etrusce
În memoria eminenţilor Vladimir Georgiev şi Pierre Grimal
Se pare că enigma etruscă se apropie de sfârşit. De când Vl. Georgiev a formulat ipoteza originii anatoliene (IE) a poporului şi limbii etruscilor şi a transformat-o într-o teză măcar pe jumătate demonstrată, balanţa s-a înclinat în defavoarea etruscologiei tradiţionale (nonIE-iste). Acum tot mai multe voci calificate în lingvistică se pronunţă pentru indoeuropenismul misteriosului idiom şi familiaritatea noastră cu celebrii lui purtători. Uneori, chiar se sare calul – cum s-ar zice – şi se nimereşte dincoace de şa, prea aproape de noi, vorbitorii de graiuri asemănătoare cu latina.
Savantul bulgar a reuşit performanţa de a surprinde calitatea indoeuropeană a etruscei – despre care nu ştim încă dacă este dominantă – prin comparaţie cu hitita, sau mai exact cu ceea s-a putut numi şi hitito-luvită. El a găsit numeroase echivalenţe lexicale şi, mai ales, a descoperit o structură morfologică similară. Astfel încât a “citit” mare parte din corpus-ul etrusc (inscripţiile) cu o siguranţă care i-a permis până şi traducerea în hitită şi latină! În fine, un merit al său nu mai puţin important este – în opinia mea – acela de a fi “căzut” peste destule semnificaţii cunoscute graţie gloselor sau deduse corect prin metoda analitic-combinatorie (?) a etruscologilor din şcoala lui Massimo Pallottino în special. Cu alte cuvinte, nu a aruncat în aer tot bagajul cercetărilor clasice în domeniu, cum sunt tentaţi s-o facă susţinători mai recenţi ai liniei inaugurate de el. Şi iată concluzia la care ajunge la data elaborării lucrării La lingua e l’origine degli Etruschi (publicată la Ed. Nagard, Roma, 1979): “Identitatea genetică a modelelor morfologice ale etruscei şi hititei dovedeşte că aceste două limbi sunt strâns înrudite: este vorba de două dialecte (oriental şi occidental) ale unei aceleiaşi limbi” (p. 23, trad. mea, subl. în text).
Odată argumentat caracterul IE şi anatolian al etruscei, îi rămânea de stabilit filiaţia neamului ce a purtat-o şi implantat-o în Pen. Italică. Ei bine, autorul consideră că acesta continua pe troieni, care prin sec. XIII-XII – dar e o precizare inutilă în legătură cu o autodenumire etnică / un endoetnonim – s-ar fi chemat *Troses (de unde gr. Troes) şi, ca locuitori ai ţării *Trosya (> gr. Troia), *Trosya-n-. Din ultima ar fi apărut forma *Trusyan- şi, prin metateză, *Tursyan- (> gr. dorian Tyrsanoi, gr. Tyrsenoi > Tyrrhenoi). Iar numele de etrusci ar deriva din varianta nemetatizată, cu o vocală protetică şi adăugarea sufixului -ci, italic (precum în Falisci, Arunci), în umbriană spunându-li-se probabil *Tursci, cu o evoluţie / şovăială atestată (umbr. turscum, tuscum), de unde lat. Tusci. Georgiev întrevede chiar două etape de populare «troiană» în bazinul egeean şi Italia: una, mai veche, ce ar fi dat naştere «tirseno-tu(r)scei» (lemniana, ca dialect troian oriental), dusă prin Sardinia în centrul Italiei şi – nota mea – poate mai la nord, până la rheti; şi alta «etruscei» propriu-zise (ca dialect troian occidental), purtat de ceata lui Enea. Etruria (de la *Etrusia) ar fi deci idealmente şi etimologic o «nouă Troia». Legenda migrării eneene se potriveşte cu aceasta şi este de origine etruscă, nu romană. Deturnarea ei datorându-se, între altele, faptului că mari familii romane îşi cunoşteau obârşia etruscă şi se mândreau cu ea.
Perspectiva georgieviană este foarte ştiinţifică. Se resimte însă de lipsa materialului epigrafic pentru veriga intermediară – limba troienilor – şi sărăcia documentării lidienei – idiom pe care îl postulează drept “frate” celui «tyrsen». Schema de tip arbore genetic porneşte cu protohitita (= hitito-luviana) de prin secolul -XX, se bifurcă în hitită orientală (cuneiformă) sau nesică şi hitita occidentală (hieroglifică) = luvită, din ultima ramificându-se lidiana şi troiano-etrusca. Numai că mai puţin de 1000 de ani pentru această diferenţiere pare un răstimp prea scurt. Ceva nu e în regulă.
Oricum, inducţia lui Vl. Georgiev că troienii împreună cu «dardanii» lui Enea ar fi fost în epoca prăbuşirii Troiei vorbitori ai unui (acelaşi) dialect luvit se întâlneşte cu prezumpţia unor compilatori moderni ai informaţiilor despre o entitate etnogeografică şi politică numită Arzawa (mai înainte Arzawiya), concurentă a Imperiului Nou Hitit. Aceştia înglobează Wilusia / Ilionul în ţinutul – practic tot vestul Anatoliei – Arzawa şi cred că acolo se folosea luviana. De ce? Fiindcă anterior zona s-ar fi chemat Luwiya.
*
Şi Georgiev avea ştire de Arzawa – în Introduzione alla storia delle lingue indeuropee (Roma, Edizioni dell’Ateneo, 1966, pp. 188-189) –, dar consideră că era vorba de o colonizare a argeilor greci, membri ai uniunii tribale miceniene, formată cu aheii şi danaii. Le etimologizează numele şi afirmă că înseamnă ‘clar, alb, strălucitor’, în denumirea Arzawa ascunzându-se forma miceniană târzie (cipriotă) a *Arg(e)eƑyā ‘ţara Argeilor / Argivilor’. Să facem însă loc câtorva date despre teritoriul în cauză.
Potrivit articolului de pe Wikipedia italiană – cel mai dezvoltat pe această temă – era regiunea nord-vestică a Anatoliei, de la strâmtoarea Dardanele până la fluviul Meandru şi de la Marea Egee până la aşa-zisul Ţinut de Jos al Imperiului Hitit. La sud-vest se învecina cu Licia şi Caria. Istoria sa politică a început la cca -1650, în timpul domniei regelui hitit Hattušili I. Apăruse un regat cu capitala la Apasa (viitorul Efes), care avea să dea mult de furcă suveranilor hitiţi. Apogeul a fost atins pe la -1380 – 1360 prin isprăvile (gesta / exploit) regilor Madduwatta şi Tarhuna-Radu. A urmat o perioadă de declin, când arzawienii au devenit supuşi imperiului duşman, apoi una de revoltă, cu sorţi schimbători, şi sfârşitul a venit în pragul sec. -XII, nu mult înainte – ba chiar în raport cu ele – de dezastrele produse de “popoarele mării”.
Dar, detaliu lingvistic important, la un moment dat se iveşte şi un alt nume pentru acelaşi teritoriu : Assuwa (din care s-a speculat că ar deriva termenul Asia). În analele lui Tudhaliya I / II se vorbeşte de o alianţă de 22 de state – printre care Wilusa (= Ilion / Troia) – constituită după o victorie devastatoare a acestuia, cu strămutări de populaţie etc., şi chemată tocmai liga Assuwa. Ce reprezintă oare acest macronim? O transcriere diferită a denumirii Arzawa, trecând prin *Arśawa? Sau realitatea preluării supremaţiei de către un alt neam din uniunea tribală “arzawă”? Gândul mă duce la ušaša (wešeš), azi cel mai misterios popor “al mării” din lista participanţilor la atacurile contra Egiptului, deoarece nu i s-a aflat un corespondent în etnogeografia vremii. Pe când turuša ar fi troienii, šardana sarzii, šekeluša siculii (sicilienii)… Dacă am merge cu analogia pe pista (peri)italică sus-numiţii ar fi oscii (*aus-ci, din grupul ausonilor); dacă o luăm pe cea (vest)anatoliană ar trebui să fie nişte *arśi > assi(an)i.
*
Acceptând perspectiva lui Georgiev, conform căreia numele troienilor (Troes), al tribului trac Trausi (locuia în partea sud-occidentală a Rodopilor) şi al tracilor înşişi (Thrakes, acesta descinzând dintr-o formă originară care ar fi fost *Traus-) sunt identificabile, şi ideea unei componente vechi-tracice la Troia (Introduzione…, p. 274), cum se încadrează ele în noul flux informaţional, ce desluşeşte un fundal ignorat? Poate recurgând la proiecţiile mitologice notate cu atâta devoţiune de Pierre Grimal în marea sa operă Dictionnaire de la mythologie grecque et romaine (Presses Universitaires de France, Paris, 1979) – eu o consult de preferinţă în varianta italiană Dizionario di mitologia greca e romana (Paideia Editrice, Brescia, 1987) – şi coborându-le în straturile (arheologice) ale sitului de la Isarlâk, săpate şi studiate de la Schliemann încoace? Pe urmă ar trebui să intervină coroborările lingvistice.
Aşadar, despre vechimea şi identitatea celor 3-4 filoane antropologice din Anatolia non-hitită aş dori să-mi exersez perspicacitatea în continuare.
Dacă eponimul Tros simbolizează o etnie, atunci şi înaintaşii săi Erichthónios („tatăl”) şi Dárdanos („bunicul”) ar trebui să reprezinte câte una. Ba şi „unchiul” Ilos şi „fratele bunicului” Iasíon. Să începem cu cei mai îndepărtaţi, în timp.
Cu toate că memoria mitopoietică a elenilor nu leagă explicit pe Dardanos de seminţia balcanică a dardanilor (daco-misieni/moesieni la Georgiev, traco-iliri la alţi cercetători), noi o putem face din cauza originii teritoriale atribuite civilizatorului: insula Samothrace. Chiar şi în cealaltă ipoteză, menţionată de Grimal, a venirii din oraşul centro-italic Cortona (etr. Curtu / Curtun), prima presupunere e de admis, deoarece am surprinde un alt val, trecut din Pen. Balcanică în Italia. Acesta ar fi alunecat spre sud cu ilirii galabri, din care un fragment se numeau tocmai dardi. Iar aceştia ar fi putut întemeia oraşul Certu / Certonos din viitoarea Mysia, dând un motiv ca nu Zeus să apară drept tată al lui Dardanos, ci un anume… Córythos. Dar numai traseul prin miezul peninsulei noastre ar explica antrenarea unei părţi din trausii traci.
Când s-a petrecut migraţia decisivă, soldată cu restructurarea NV Anatoliei? După un potop (nu se precizează dacă al lui Deucalion, echivalentul lui Noe), împrejurare în care „fratele” lui Dardanos, Iasion – cunoscut pentru raporturile sale cu Demetra, adică agricultura – ar fi murit şi deci n-ar fi ajuns pe tărâmul înalt, neinundat. Şi totuşi. Dacă ar fi fost confundat cu Assáon din legenda lidiană a Niobei, întâia muritoare cu care s-a împreunat Zeus, am vedea de unde apare „frăţia” dintre dardanii microasiatici şi as(s)iani. [Nota bene: Assaon este pe post de ‘prim om’ de vreme ce corespunde lui Phoroneus, tatăl Niobei argive. Iar Niobe însemna literalmente ‘nor’ şi uneori ‘cer’ în lb. IE şi ‘cer, aer’ în uralic-yukaghire.] Mai la vale de ţinutul cetăţii Dardania, în jurul muntelui Sipylos – punct de referinţă al Lydiei clasice şi, în secolul trecut, sit săpat cu insistenţă în afara ariei „troiene” – se va fi desfăşurat Assuwa. (Mai devreme Arzawa?)
Amintirea mitică a pretins că enclava / cantonul lui Dardanos ar fi devenit o ţară în deplinul sens al cuvântului, eponimă, după moartea „socrului”. A transmis însă istoriei mai degrabă o Teucrie, ca un cuprins din care mai izvorau în perioada vânzolelii „popoarelor mării” takkara/ zakkara (thekkel). Părea ciudat că dardanii n-au participat la loviturile asupra Egiptului din sec. XIII-XI; de fapt, se ascundeau în neamul „socrului” – autohtonul Teucer /Teucros (născut din zeul-fluviu Scamandru şi nimfa muntelui Ida) – şi acţionau în paralel cu turuša de la Troia propriu-zisă şi ušaša din Assuwa.
Prin urmare, cred că nivelul arheologic „Troia I” (de la ~3000), care atestă o cultură eneolitică de felul celei de la Dunărea de Jos (Cucuteni, Petreşti, Gumelniţa, Sălcuţa), putea aparţine teucrilor, iar „Troia II”, ce o acoperă la ~ 2600, ar fi al dard(an)ilor. Cetatea iniţială fusese distrusă de un incendiu (pe la 2450) şi cea de-a doua era o reconstruire, aşadar semnalează o continuitate. Se introducea ceramică lucrată la roată şi se acumula bogăţii (obiecte de aramă, aur, argint, bronz etc.) Pe scurt, vechea civilizaţie devenea una a epocii bronzului. Este tentant să ni-l închipuim pe Dardan descălecând şi apucându-se de treabă. Va fi construit şi alte cetăţi, una pentru sine (Dardania) şi alta pentru proaspăta soţie (Arisba sau Batieia).
Toată această activitate s-a oprit pe la 2300 (sau 2200) – ca şi cum Dardanos ar fi trăit 3-4 secole! –, când se constată recăderea într-o cultură modestă, de aspect rural („Troia III”). Cui este atribuibilă, prin hermeneutica sursei mitologice greceşti, noua situaţie? Care, în plus, se va dovedi stabil-instabilă într-un tipic interval de trecere: fazele III – IV – V formează o unitate şi totuşi diferă, durând împreună doar vreo 500 de ani. Savanţii moderni presupun că aceasta trădează instalarea în zonă a IE-ilor, prin care se înţelege ‘anatolienii’ ca grup lingvistic specific şi în ultimă instanţă palaito-hitito-luviţi. Dar asta e o viziune învechită, fiindcă se trage din teoria „invaziei” IE din direcţia nord-pontică, fie prin Caucaz, fie prin Pen. Balcanică.
Linia lui Dardanos se continuă cu „fiul” său Erichthonios (omonim al unuia dintre primii regi ai Atenei), despre care se lasă impresia că n-ar fi „domnit”, ceea ce nu-l împiedică să desemneze o etnie. Erich- sau mai curând Erech- (cf. şi numele unui erou atenian, zeificat?, Erechtheus) trebuie să fie o deformare a unei rădăcini demice *ar(e)k’- sau *ar(e)d-, ambele putând duce în mediu luvit la… Arzawa. În prima eventualitate am ajunge nu numai în albia eponimelor Arcas (al arcadienilor) şi Argos (al argienilor), ci şi în preajma etnonimului licienilor (hit. lukka, sem. rwkw). În a doua am da peste un filon atestat din Sumer până Ţara Hatti, o variantă veche (orientală în orice caz) a lidienilor. Nu intru în amănunte, pentru că nu pariez pe aceasta. În fine elementul –chthonios, care a suprapus parţial şi completat radicalul, era poate menit să sublinieze caracterul autohton al poporului respectiv.
Erichthonios avea însă un „frate” Ilos (1), care aparent a murit fără descendenţă. Numele acestuia consună cu al eoli(en)ilor, aioles. Ştiinţific s-a dedus că neamul acesta a venit – din Tesalia – în zonă în sec. -XI; de aceea Troada numindu-se ulterior şi Aiolis / Eolida. Să fi sosit oare mai devreme şi să fi întemeiat deja Ilionul (hit. Wilusa) sau pe atunci (cca XX-XVIII) ocupaseră doar Cipru, de unde denumirea de Alašiya dată acestei insule în texte egiptene, hitite, akkadiene, miceniene (Lin. B), ugaritice? În genealogia post-diluviană din Biblie apare de 2 ori eponimul Elişa: odată (Cronici, I, 1) ca „frate” apropiat (teritorial) al lui Iavan (= ionienii) /„fii” ai lui Iafet amândoi/ şi altădată drept „fiu” al lui Iavan /alături de Tarşiş, Chitim şi Dodanim/. Să adăugăm la sfîrşitul acestui paragraf că Alašiya mai era cunoscută (de când?) ca Ašy (= Assuwa?) şi că Dardanos lăsa în urmă şi un al treilea „fiu”, Zácynthos, eponim altei insule (azi Zante), prin care trebuie să înţelegem o ramură egeeană a teucrilor (cf. tjeker / zeker /zakkara, transcrieri ale unor notaţii egiptene).
Am citit undeva că „tronul” lui Dardanos s-ar fi transmis direct „nepotului” său Tros, aşadar tracilor trausi, de la care se trage numele clasic al cetăţii-stat şi neo-endonimul *trusyani (troieni). În principiu, este posibil ca aceştia să fi venit demult în Teucria (Takkara, cf. şi bibl. Tegarma / Togarma?), în compania dardanilor, şi să fi preluat acum ştafeta. Numai că utilizarea poetică (de regulă arhaizantă) a celeilalte denumiri, Ilion (Wilusa), pledează pentru o succesiune inversată: ilienii înaintea troienilor. [NB. Unicul popor considerat istoriceşte descendent din troieni erau elimii /din Sicilia occidentală/ şi mai pretindeau originea troiană iliensii, populaţie din Civilizaţia nuragică /în Sardinia/]. Pe scurt, în perioada intermediară (~ 2250 – 1800) îşi vor fi disputat dominaţia asupra citadelei şi landului înconjurător teucrii, arzawii, ilienii şi eventual troienii. Nu întrevăd nici o intruziune luwită. Şi se pare că abia cu „Troia VI” se poate vorbi de o formaţiune cu adevărat… troiană. Ea va fi fost o mare putere ce îşi va fi întins influenţa, chiar hegemonia, pe un spaţiu larg nu numai în Anatolia, ci şi în bazinul M. Egee, cum bănuia Vl. Georgiev despre ansamblul acestei civilizaţii, de la Dardanos la Priam, atribuindu-i un rol asemănător cu al Bizanţului din era creştină.
Însă există nuanţe şi fluctuaţii care merită să fie luate în seamă. Aproape concomitent cu începutul fazei VI, din centrul Anatoliei se ridică o nouă forţă geopolitică, viitorul „Imperiu vechi hitit” (având propulsori pe nesiţi), dar spre liniştea troienilor aceasta se îndreaptă vreme de 2 secole către sud (Babilonia). Când îşi va lua drept ţintă vestul (Siria → Egipt), adică pe la 1600, va întâlni în cale un actant diferit de cel ştiut (Taruisa), şi anume Arzawa, regatul cu capitala la Apasa. În timpul confruntărilor cu acesta, îndelungi (până la ~ 1300), vor fi nevoiţi să consemneze fostul adversar potenţial sub numele – învechit sau mai nou? – Wilusa.
Ce se petrecuse între timp? O ştire tot mitică, contradictorie celei curente în tradiţia elenică, ne uşurează interpretarea. Potrivit ei, nu Ilos (2) ar fi urmat „tatălui” Tros, ci Assaracos / Assarcos, celălalt „fiu”, „bunicul” lui Eneas. Să fie vorba de lăsarea pe mâna ilienilor a prestigioasei ex-capitale, însă sub suzeranitatea assuwienilor, aspectul de epocă al arzawilor? În Iliada se grăieşte de tensiunile dintre casa regală a lui Priam şi cea a lui Enea, pe care aedul (Homer) o vede nedreptăţită hic et nunc şi destinată să stăpânească Troada după prea-epicul război, nu să emigreze în Italia. Dar a fost să fie altfel! „Feciorul” lui Eneas se va numi Ascanios şi totodată Iulus, ca şi cum ar fi vrut să cumuleze două moşteniri troiene – *ass- şi *wil- – bune de transplantat în Italia (oscii şi Iulii?).
„Troia VI” – oricare i-ar fi fost numele – se prăbuşeşte distrusă de un cutremur… al lui Poseidon către 1300. Reconstruită, va lua aspectul VII: celebra dar nefericita Troie a lui Priam. După frământări interne şi compromisuri cu noua putere regională, micenienii, conduşi de ahei, ea va cădea sub loviturile unei uriaşe coaliţii pangreceşti.
*
Vl. Georgiev considera că poporul troian era format din 3 componente: tracă (“probabil cea mai veche”), hitită (“cea mai importantă”) şi (daco)misiană, despre care adăuga, oarecum contradictoriu, c-ar fi fost cea mai târzie şi reprezentată de dardani (Introduzione…, p. 274). Însă, după cum am văzut în lumina mitologiei, compoziţia sa etno-antropologică trebuie să se fi prezentat altfel: un strat dominant takkara-dardano-trac, constituit din aluviunile a trei valuri succesive din mileniul III, un antestrat arzawa şi un adstrat de coloratură paleoelenă (eolă), paleobalcanică (iliră) şi anatoliană (luvită), intervenit pe la începutul mil. II şi sporit cu timpul. Acesta este neîndoielnic IE şi va fi servit drept liant între celelalte două. De aceea, pare verosimil ca, aşa cum în cancelaria hitiţilor (nesiţilor) se utiliza luvita, în cea de la Troia şi în relaţiile intertribale ale uniunii tirseno-arzawe să se fi folosit limba « iliană », care în plus va fi facilitat comunicarea cu micenienii. (Nu se aminteşte nicăieri de vreun tălmaci între cele 2 tabere din faimosul război.)
În epoca homerică, situaţia etnică era percepută tot cu 2 + 1 elemente: cf. îndemnurile de luptă ale lui Hector (Iliada, VIII, 169, trad. G. Murnu): « Dardani şi troieni şi tovarăşi de arme! », apoi « Voi, licieni şi troieni şi dardani, luptători de aproape! » Ba se observă că (în al doilea) licienii sunt puşi pe primul loc, explicabil din pricina forţei lor militare (furnizate de 2 Licii distante) şi datorită rolului ideologic (patronul coaliţiei este Apollo, zeul lor “naţional” / dar şi, probabil al hitito-luviţilor). Vl. Georgiev (La lingua e l’origine…, p. 98) scrie că pe atunci poporul troian era o uniune a 2 triburi: “troieni”, al căror şef era Hector, şi “dardani”, conduşi de Enea. Unde dispăruseră arzawienii? Şi – chestiune mai presantă – de ce caracter fuseseră?
Răspunsul facil la prima întrebare ar fi că se lăsaseră înglobaţi de ultimii dardani microasiatici. E însă posibil să se fi scurs şi în frigieni, care îşi făcuseră apariţia în hinterland, în lidieni, ce se pregăteau să-şi înjghebeze un stat, şi mai ales în licieni, cu care probabil erau mai înrudiţi (cf. supra). În fine, se poate să fi emigrat masiv şi principala ţintă să fi fost Italia. Cât priveşte factura lor lingvistică, iată ce front de lucru aş deschide:
Mi se pare că unele personalităţi arzawe au, prin numele lor, un aer etrusc!
De pildă, Kupanta Kurunta, suveranul de la Apasa pe la -1400 / 1380, poartă un ecuson format dintr-o titulatură şi un antroponim destul de bine transpozabile în etruscă. Citez pentru întâia parte – din Arnaldo d’Aversa, Dizionario della lingua etrusca, s. vv. – cep- / cepen / cipen ‘titlu sacerdotal’ şi pentru a doua top. Certonos (în Misia), Cortona (în Italia centrală), antrop. Certu, adăugând pe amintitul Corythos (gr.) /ca presupus tată pământesc al lui Dardanos/ şi chiar pe Corinthos, eponimul declarat de … corintieni (şi luat în râs de ceilalţi greci) «fiu al lui Zeus» – apud Grimal. La rândul său, Madduwatta, adversarul care l-a înlăturat pe Kurunta, ar fi şi el etruscoid dacă numele lui avea raport cu Matve(si), Matulnai, Matunas (gentes de la Tarquinia şi Cerveteri) şi / sau ar fi compus din ceva asemănător cu cuvintele mat-u (echivalat de Georgiev cu hit. mat-u, imper. pers. III sg. de la mat- ‘a îndura, rezista, persista, persevera’, cf. Introduzione…, p. 271) şi vatie- ‘a construi’ (= hit. weda-, wete-, idem, p. 272) sau vat- ‘a consacra’ (apud D’Aversa), sau şi mai bine -wata (ca în lic. χñta-wata ‘conducător, cap, ghid’) de la IE *wodhó-s (Georgiev, op. cit., p. 231) /caz în care ar fi cognat cu vodă al nostru!/.
Kupanta Kurunta a reuşit să revină pe tronul Arzawei. Era tatăl a 3 fii activi (din păcate nenumiţi), dar un (general?) Tarhuna-Radu (poate nepurtând încă a doua componentă a numelui) se răscoală şi acaparează puterea. Pe la -1360 devine rege. Printre isprăvile sale trebuie să fie alungarea hitiţilor lui Tudhalias III din teritoriile arzawe şi unificarea acestora. Intră în corespondenţă cu faraonul egiptean Amenophis III, făcându-i o propunere matrimonială, ceea ce dovedeşte că luase locul suveranilor hitiţi în geopolitica vremii. Or, onomastica noului protagonist trimite la Tarchun [cf. lat.Tarquinius, legendarul întemeietor al Tarquiniei /etr.Tarch(u)na, considerat „frate” cu Tyrrhenos] şi nu numai, plus ratum [tradus latineşte rite ‘după lege, datină’], a cărui temă, ratu-, va fi avut şi sensul transmis latinei (odată cu cuvântul?) de ‘validat, ratificat’ (ratus). Să se mai reţină că acest lexem era un formant – de primă poziţie – în lumea etruscă (antrop. Ratumenna, gentiliciu Ratumsa) şi egeeană (Radamanthys).
După Tarhuna Radu urmează un Anzapattadu sau Anzapahhaddu, eventual fiul său. Ar fi excelent dacă în partea a doua a acestui nume s-ar citi într-o zi acelaşi *radu. Altminteri, interpretarea va mai şovăi în funcţie de posibilităţile de segmentare (Anzapa-tadu/haddu, Anza-pattadu/pahhaddu, Anza-pa-tadu/haddu?). Deocamdată, eu nu văd decât o palidă analogie cu… troianul Anchises (tatăl lui Enea). Acesta, da, avea solide rădăcini de proiectat în Italia etruscă: ex. Anches (lat. Ancus, rege la Roma), Ancar (gentes dintr-o mulţime de oraşe), ancar (subst. com. = ‘negustor?’)!
Renunţ să speculez asupra altor elemente de asemenea natură, deşi sunt multe şi unele foarte tentante: fie doar Alaltalli, Zapalli, Tapalazunawali, Manhapa-Tarhunta, Tarkasnawa, Parhuitta. Închei cu o glosă sugerată de numele Piyama-Kurunta (fiul lui Uhha-ziti şi fratele lui Tapalzunawali) şi Piyama-Radu (ar fi condus o expediţie împotriva Wilusei şi ins. Lazba / Lesbos din însărcinarea regatului Ahhiyawa, cucerindu-le vremelnic). Ei bine, ultimul a fost ipotetic „identificat” cu Priam, presupunându-se totodată că ar fi fost detronat pentru un timp de propriul fecior (mai mic?) Alaksandu / Paris. Există o ştire târzie (la Stephanos din Bizanţ) ce pare să completeze cursul evenimentelor: cum că un Motylos /ar fi suveranul hitit Muwatalli II/ a găzduit pe Alexandru şi Elena. După alungarea din Ilion a uzurpatorului? Oricum, acest joc de compromisuri (şi înrudiri, căci nepotul de soră a lui Priam – Teucros 2 la Grimal, în hit. Tawagalawa – era fratele regelui aheu nenumit în analele hitite, dar care trebuie să fie Aiax cel Mare de la Salamina) cu aheii va fi fatal casei regale troiene. Sprijinul pe umărul hitit ar fi fost mai profitabil /pentru ambele foste puteri/.
Aşadar, antroponimul Priam a primit această etimologie (de la Piyama-Radu) implicând luvita, în care ar însemna ‘darul credincioşilor’. Ulterior, s-a mai improvizat una, tot prin luvită, Pariya-muwa ‘bărbat excepţional de curajos’. Dacă aceasta s-ar dovedi cea corectă, ar fi uimitor instinctul limbii italiene, care l-a rebotezat pe Paris / Alexandru Paride, recte „fiul unui Pariya(m)”. Nu ştiu cine va mai susţine că Priam ar însemna ‘răscumpăratul’, trăgându-se de la verbul gr. príamai. Nu le ajunge elenofilor explicarea celuilalt nume (poreclă), podarke ‘picior uşor / iute’?
*
Desigur, cercetarea ar trebui extinsă şi la toponimia, hidronimia, oronimia (?), teonimia arzawe, însă pentru asta ar urma să le scoatem de sub multe straturi: dardano-troian, lician, lidian, misian, frigian, grec, roman etc., lucru de care eu nu mă simt în stare. Am remarcat nişte similitudini cu cele din aria etruscă, dar nu mă pot încrede în ele, deoarece sunt confundabile cu elemente din zona hitito-luvită şi din cea egeeană (mai ales Creta). Uneori participă la acestea Pen. Balcanică, în special cu eşantioane ilire.
Aşa încât cheia de boltă a încercării mele rămâne aceea pregătită deja în paginile anterioare şi în cartea Dansul originilor (Ed. Valman, 2011), anume ideea de a egaliza etnonimul *arśya, întrevăzut în Arzawa (< Arzawiya) şi Assuwa (< *Arśiya) cu rădăcina autodenumirii etruscilor, raś(e)-na. O voi folosi, deci.
Forma ipotetică obţinută este aproape aceeaşi cu a endoetnonimului unei ramuri a toharilor (toh. A), arśi-i. Această cvasi-identitate a unei “umbre” cu o realitate nu sugerează provenienţa acelui neam din Asia Mică occidentală, dar nici n-o exclude, dat fiind caracterul ‘kentum’ al idiomului său (IE), care îl grupează împreună cu limbile anatoliene, greaca, latina + osco-umbriana, celtica, germanica. Ne e permisă doar constatarea că arśii generici ar fi putut să întâlnească şi să intre în simbioză cu “toharii” şi undeva în Anatolia (*arśya / takkara). Oricum, mai târziu sunt semnalaţi (Ptolemeu, Strabon) la nord de Carpaţi şi departe în stepe (estul Caspicei) – ca şi cum ar fi fost dedublaţi – arsietai, aorsi şi arsyetai, triburi ce vor fi intersectat de asemenea populaţii daco-tohare (de ex. tagri) şi care pot fi “dâre” ale trecerii tandemului arśi / twkry [în uigură], tokharoi [gr.] spre capătul migraţiei sale. Din aorsi, prin forma arisa (atestată în 968 A. D.),se consideră că se trag erzya – azi vorbind o limbă fino-ugrică, erza-mokša sau mordvină – de pe Volga. Un important istoric din sec. XIV (Rashid al-Din Hamadani) i-a consemnat ca ardzhani, iar un han al Nogailor le-a zis rzjan. Când oamenii de ştiinţă şi-au pus etimologiei acestei denumiri, au invocat cuvântul persan aršan ‘om, bărbat; erou’. De notat că el exista încă din avestică: arša(n). Şi corespundea sanskritului vṛṣa sau vṛṣan, id., toharicului A wras sau wrasom ‘fiinţă vie, om, bărbat’, precum şi grecescului arsen- (> árren) ‘bărbat, bărbătesc; potent’. Dar culmea analogiei ne e oferită de neamul vechi-indian Vrsni din «rasa lunară», care în vremea restructurării civilizaţiei din valea superioară a Indusului a reuşit să facă o confederaţie cu triburile dravidiene Yadava şi Satvata, nu demult pătrunse în zonă, să se pună în fruntea lor şi apoi să dea primului o castă domnitoare, o dinastie (din care descindea însuşi eroul / zeul Krishna).
Să mai reţinem că amintiţii aorsi (poate şi arśii tohari) erau numiţi uneori asi(o)i şi asiani. De unde, o oarecare confuzie sau – cine ştie? – sesizarea unei legături genetice cu ossetii (alani, iassi > iazygi).
Întorcându-ne acum în zarea din care am pornit, nu văd nici un impediment în a afirma că localnicii din Arzawiya se vor fi chemat pe ei înşişi *arśyan-. Or, din această formă, prin acelaşi proces care a făcut ca *trusyan- să devină tyrsen-, va fi apărut rasen-, transformat mai departe (pe tărâm italic) în raśna. Paralel, pe coasta de sud-vest, o parte din *arśy- ar fi ajuns să-şi spună *aśśu- (eventual *waśśu-), de unde gr. Asioi (sem. ušaša). Mă întreb dacă nu cumva termenul aššušani („îngrijitor/ dresor de cai”) din Tratatul lui Kikkuli pentru hitiţi (cca -1390?) nu se însemna la origine ‘ins din Assuwa’: se cunoaşte bogăţia în cabaline a familiei lui Enea! Mai mult, îndrăznesc să mă gândesc la numele Assyriei, care n-a avut niciodată o etimologie plauzibilă (cea de la zeul Assur e o gogoriţă ideologică!) ca la un posibil plural în -r (precum în etruscă) al aceluiaşi Assu-: am amintit pe la început personajul mitologic Assáon (posibilă sursă pentru atribuirea unui „frate” Iasion lui Dardan), dar n-am adăugat amănuntul că acela îşi dăduse fiica (Niobe) unui assyrian.
Transformarea ce a dus la numele asi(an)ilor şi al assyri(en)ilor pare mai normală, însă aceea care priveşte endonimul etruscilor trebuie să se datoreze unei mutaţii în contact cu un tip lingvistic diferit. Nu mă pricep prea bine, dar presupun că acesta avea un accent mai degrabă muzical şi dinamic, un fel de armonie vocalică, un r puternic (admis la iniţială), poate consoane retroflexe – trăsături trimiţând fie la limbile altaice, fie la cele uralice, fie la dravidiene. Cred că stratul care a indus această mutaţie era cel troian sau, mai exact, complexul takkaro-dardano-trac. [Interferenţa ar fi semnificativă şi într-un cadru mai larg dacă autodenumirile suroyo / turoyo – a vorbitorilor de siriacă, respectiv de aramaică – i-ar păstra amintirea.]
Mai târziu, când „arseno-rasenii” şi-au recăpătat libertatea / autonomia, în Italia, au încercat să revină la vechiul lor sistem glotologic – pe la 500 a. Chr. se reflectă în scris o mare schimbare în pronunţare, resimţită şi de latină şi alte dialecte italice (cuvintele au re/primit accent de intensitate pe prima silabă, antrenând slăbiri şi căderi de vocale etc.). Recidiva va fi durat câteva secole, dar s-a soldat cu eşec: nimeriseră între… Scylla şi Carybda! Pe de o parte, filonul (neIE) cu care se împletiseră în Asia Mică era prezent şi în noua patrie (sub forma italilor proprie dictu) şi, de alta, în Peninsulă majoritari erau nişte neo-IE, în frunte cu latinii. Pe primii, ei (împreună cu oscii şi umbrii) i-au aservit un timp (cf. etera „sclav”) şi i-au asimilat (procopsindu-se însă cu alonimul Etrusci), dar ultimii i-au împins la dispariţie. O adevărată dramă, ale cărei detalii ar merita studiate inclusiv prin mijloacele lingvisticii istorice.
*
Radicalul autoetnonimelor toharilor A şi paleoetruscilor este evident ar-, păstrat în stare mai „pură” în macrodenumirea arienilor, ariya, care fusese de asemenea opacizată, adică nu mai avea decât semnificaţie etnică. Însă înţelesul poate fi restituit cu ajutorul limbilor străine învecinate şi uneori suprapuse. Sumeriana spunea ‘omului’ ur (şi, în alt dialect sau într-o epocă diferită, lu). Tot ea a încropit pe rând termenii pentru ‘servitor, sclav’ uru, eri, arad (ultimul preluat de akkadieni şi hitiţi). Hattita folosea 3 cuvinte pentru ‘om (şi/sau) bărbat’, unul fiind tocmai wuru. [Precizez că în metoda mea de “arheologie” sau “paleontologie” lingvistică lexemele cu sensurile marcate mai sus, plus cel de ‘străin, vrăjmaş’ sunt posibili indicatori de substraturi, respectiv antestraturi.] Iar limba dravidiană actuală brahui se serveşte de are: ‘bărbat, persoană’, al cărui plural este ari-sk. O variantă sună ari-ɣ, care ar fi o contracţie cu sufixul productiv nominal -aɣ.
Să estimăm mai întâi profunzimea acestui phylum în Mesopotamia şi Asia Mică. Se afla acolo înainte de sumerieni şi hattiţi, aşadar prin mileniile V-IV. Apoi să ne ferim să-l confundăm cu proto-arienii, arondând implicit pe arseno-etrusci la grupul indo-arian. (Cu toharii problema s-a rezolvat; s-a văzut că erau altceva.) Căci semne ale sale trec dincolo de acel prag şi de acea arie. Îl întâlnim la baza idiomurilor fino-ugrice (mord. uŕe, uŕä; finl., lap. orja; est. ori; vot. war, var; zir. ver toate = ‘rob, sclav’) şi în zonele adiacente, baltică (lit. vérgas id., lett. vergs ‘sărman, duşman’) şi slavă (pol. wróg, rus, bg. vrag ‘duşman’), continuate cu variante în L în cea germanică (tip v. g. s. wealh ‘sclav’ şi ‘Celtul’ prin excelenţă), de care nu e cazul să mă ocup acum. (Se leagă de chestiunea pelasgilor.) Pentru „atacul” frontal cu R forte să se noteze numele finlandez al Suediei, Ruotsi, rus al varegilor (ulterior al ruşilor) şi v. sl. rabŭ (> ro. rob).
Să zicem că acest flux nordic putea proveni din Orientul Mijlociu, ca şi cel aric, doar că probabil prin vestul M. Negre, prin culoarul dintre aceasta şi Carpaţi. Însă cum ar fi ajuns specimene ale arhetipului tocmai în Australia înainte de aborigenii yualayi, care spun ure la ‘om, bărbat’, sau în Africa centrală sub grupul adamawa, la care wor- înseamnă ‘om, bărbat, soţ’?
Prin urmare, detectăm o pânză antropologică (o „rasă”?) ce transcende orizontul IE, dar care va fi dat naştere indo-europenilor în special. S-o numim PIE? Totul depinde de clarificarea situaţiei etruscilor, şi asta pare să impună restructurarea din temelii a indoeuropenisticii. Să ne concentrăm, deci, din nou asupra… obiectului.
Este pueril să considerăm valul lui Enea drept singurul care a indus aspectul pre-roman al civilizaţiei italice. El a fost ultimul dintr-o serie ce va fi „bătut” peninsula de-a lungul vremurilor, eventual şi din alte direcţii, de exemplu din nord-vestul Balcanilor. Raetii, rutulii, ramnes, al căror nume prezintă acelaşi tratament R la iniţială ca în al rasenilor, puteau fi populaţii înrudite, instalate mai devreme.
Pe de altă parte, faptul că documentăm o continuitate între stratul etruscan şi o realitate anterioară din Asia Mică nu necesită încadrarea limbii etrusce în familia IE anatoliană alături de palaită, luvito-hitită, liciană şi lidiană. Acestea erau mai mult ca sigur dezvoltări ale unui nucleu mai recent, comparativ cu cel reprezentat de „arzaviană”. Se vede limpede, prin poziţionarea acesteia la marginea vestică a arealului şi din evenimente, că vechea pânză antropolingvistică se afla în curs de expulzare, acum spre insulele M. Egee şi mai departe în Mediterana. Iar acesta trebuie să fi fost actul final al unui proces îndelungat ce va fi refulat şi către est (strămoşii arienilor) şi nord. Începutul poate fi situat chiar în neolitic, dacă luăm în calcul vârsta a 3 populaţii arhaice dintr-un vast triunghi: vrichivati în India pre-ariană şi pre-dravidiană (băştinaşi, împotriva cărora zeul Indra a adus să lupte triburile Yadu / Yadava şi Turvaśa, la Hariyupiya, şi care deci par să fie printre creatorii civilizaţiei Indusului), arcadienii în Grecia şi paleoetnia ascunsă în sânul berberilor (aceştia socotiţi de antropologi de o prodigioasă vechime şi ca provenind din Orientul Mijlociu înainte de fluxul semit), cf. argaz ‘om’ (pl. irgazen) în limba lor.
Etimologia citată a lui Georgiev, care pune în ecuaţie Arzawa şi argeii „eleni”, revine, iată, la un alt nivel, sugerând o legătură mai profundă între paleoetrusci şi arcadieni + argivi. Menţionez că nici Arcas, nici Argos nu figurează în schema mitologică a genealogiei elenilor. „Fii” lui Hellen erau Doros, Xuthos şi Eolos, iar Acheus şi Ion – „fii” lui Xuthos. Tot mitologia declară pe Argos „frate” al lui Pelasgos, care (se ştie bine) nu era elen, ci pre-. Despre limba vorbită de uniunea tribală (triphylos) Argei-Ahei-Danai, lingvistul nostru predilect conchide că trebuie să fi fost o koiné iavonico-aivolică, adică o combinaţie de protoioniană şi protoeolică (Introduzione…, p. 70) şi cât priveşte pe aceea din Liniarul B alţi învăţaţi au stabilit că era strâns înrudită cu dialectul arcado-cipriot de mai târziu (cf. L. Wald, D. Sluşanschi – Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, ESE, Buc., 1987). Or, acesta – se spune – e cel mai arhaic şi se afla în regres încă din mil. I î. e. n., suplantat – pare-se – de eolică, dialectul cu care era mai înrudit. Dar ce soi de înrudire îşi făcea jocul? Una echivalentă cu aceea din Anatolia occidentală dintre *arsiani (arzawieni) şi licieni? De aceea, nu m-ar mira dacă s-ar descoperi că Liniarul A ascunde un idiom de-a dreptul arcadic neelen şi etruscoid.
Rostul acestor observaţii / meditaţii este de a (ne) atrage atenţia să nu neglijăm relaţiile din zona cea mai apropiată, în timp ce căutăm într-un cerc foarte larg rădăcinile (specificul) etruscei.
Părerea mea generală e că identitatea acestui valoros martor al originilor indo-europene poate fi surprinsă mai ales prin comparaţia relicvelor sale cu lumile celtică şi germanică, pe de o parte, cea indiană străveche şi cea toharică, de cealaltă. Mă mărginesc, ca punct de plecare în investigaţii lingvistice mai apropriate, să remarc concordanţa perfectă a termenilor pentru ‘zeu’ în cele trei arii: etr. ais (pl. aiser), v. scand. asa (pl. aesir) > nord. áss (pl. oesir), ved. asura (clasa zeiască precedentă clasicilor deva).