ÎNCEPUTURILE NEOLITICULUI ÎN EUROPA

 

S-a considerat multă vreme, conform teoriei Marjiei Gimbutas că indo-europenii au venit în Europa în trei valuri diferite (începând cca 3500, î. Ch.), iar populația neolitică care trăia aici de mai multe milenii, nu era indo-europeană și a cărei civilizație a fost distrusă de către noii veniți, în timp ce  populația Vechii Europe a fost asimilată de către aceștia. Autoarea introduce în 1956, termenul de “cultura kurganelor” cu referire la cultura acestei populații. Trebuie să facem o trecere în revistă a culturilor pe care Marija Gimbutas le consideră că aparțin “culturii kurganelor”: 1. cultura Bug-Nistru (din mileniul VI, î. Ch.), 2. Samara (din mileniul V), 3. Kvalynak (din mileniul V), 4. Sredny Stog (jumătatea mileniului V- mileniul IV), 5. NipruDoneț (mileniile V-IV), 6. Usatovo (mileniul IV), 7. Maikop-Dereivka (jumătatea mileniului 4 – jumătatea mileniului III). Încă din anii ’70-’80 ai secolului trecut unii cercetători au arătat că așa-zisele “culturi  kurgan” nu sânt altceva decât niște prelungiri ale culturilor neolitice din zona central-europeană (cf. DELR, Argument). Din lista de culturi de tip kurgan indicate de Gimbutas, cele mai vechi dintre ele se află la vest, cum ar fi cultura BugNistru, din mileniul VI, în imediata vecinătate a culturilor neolitice central europene, fapt pe care autoarea nu-l sesizează sau nu vrea să-l sesizeze. Este astfel evident că culturile de tip kurgan s-au răspândit de la vest spre est, fapt care trebuie să dea de gândit oricărui cercetător. Mai sânt și astăzi o serie de arheologi din vechea generație care mai încearcă să justifice teoria originii indo-europenilor ca fiind veniți din nordul Mării Negre. Astăzi, orice astfel de încercare este sortită eșecului. Nu contestăm că purtătorii culturii kurganelor nu erau indo-europeni, ci contestăm doar faptul că ei nu au fost nici pe departe primii indo-europeni veniți în Europa așa cum vom vedea mai jos. Au fost doar niște ramuri de triburi indo-europene care au plecat din regiunea ponto-carpato-danubiană ca apoi să se reîntoarcă pe aceleași locuri, câteva milenii mai târziu, folosind calul ca mijloc rapid de locomoție. Cercetătorii consideră că purtătorii “culturii kurganelor” au luat calul de la popoare asiatice care îl domesticiseră de mai multă vreme, ceea ce pare să fie adevărat, deși calul a existat și în Europa din cele mai vechi timpuri.  Pentru a dovedi acest lucru, mă voi folosi de argumente lingvistice pe care ni le oferă chiar limba română. Cum bine știm în limba pe care o vorbim avem forma cal care definește masculul, dar și specia, precum și iapă care definește femela (nu luăm aici în discuție formele mânz și armăsar). Cei doi termeni provin din câte se poate vedea din rădăcini diferite, spre deosebire de altele limbi indo-europene precum latina unde atât forma de masculin (equus), cțt și cea de feminin (equa), provin de la același radical. Acest lucru trebuie să aibă o justificare.

Forma iapă provine de la forma de feminin a PIE *ekʷos ‘cal’ (IEW, 301) cu cognați în mai toate grupurile de limbi indo-europene, în limbile italice, celtice, germanice, greacă limbile indo-ariene, limba toharică, precum și altele (cf. IEW, DELR). Din câte știu în toate aceste limbi atât forma de masculin cât și cea de feminin provin de la acest radical. Excepție face doar româna. În română forma cal provine din PIE *kel– ‘a se mișca repede, a mâna, a împinge’ (IEW, 548). Forme derivate în limbile indo-europene care definesc calul proveniind de la acest radical sânt destul de puține. Excepție face albaneza și parțial limbile celtice (cf. DELR, cal). În albaneză avem formele kale ‘cal’ și pele ‘iapă’. Prin urmare, există doar un paralelism parțial între română și albaneză cu privire la acești termeni. Se știe că au existat cai în perioada neolitică (și mezolitică) în regiunea carpato-danubiană, atât sălbatici, dar și domesticiți, folosiți probabil doar la tracțiune. Caii sânt reprezenați în picturile rupestre din România, din perioada mezolitică. Prin urmare, calul nu juca un rol major în aceste civilizații neolitice, nefiind drumuri practicabile decât pe scurtă distanță, deplasările fiind, de asemenea, locale. În schimb, purtătorii culturii kurganelor foloseau calul pentru călărie, dându-le un mare avantaj în expedițiile lor către centrul și vestul Europei. Obstacolele naturale nu le puteau sta în cale.

Prin urmare, ambele forme românești provin de la rădăcini indo-europene, unde forma cal este cea veche, definind inițial pe calul sălbatic, pe când iapă provine de la un radical care presupune deja animalul domesticit ca și în celelalte limbi indo-europene. Pe scurt, forma cal este cea veche neolitică, pe când forma iapă a intrat în limbă din graiurile indo-europene ale purtătorilor culturii kurganelor, când calul a devenit parte integrantă îa culturilor europene din epoca bronzului.

Am discutat în mai multe rânduri falsitatea teoriei care identifică pe primii indo-europeni cu purtătorii culturii kurganelor, cu argumente ștințifice bazate pe descoperirile din ultimele decenii care au cunoscut un real progres facilitând înțelegerea originii și a procesului de difuziune a agriculturii neolitice în Bazinul Mediteranean (și de aici mai departe), dar și cu argumente lingvistice. Ipoteza nostratică în lingvistica comparativ-istorică modernă, demonstrată cu deosebită competență de către Allan Bomhard, presupune că indo-europenii au ajuns mai întâi în Balcani din Asia Mică. Această ipoteză justifică existența unei limbi nostratice care a existat cu 17000-18000 de ani în urmă, undeva în Orientul Apropiat, din care s-au desprins vreo șapte limbi fiice, între care și proto-indo-europeana. Celelalte familii de limbi fiind: familia hamito-semitică (sau afro-asiatică), familia kartveliană (sau caucaziană), familia uralică, familia altaică, familia dravidiană și limba sumeriană care reprezintă o familie aparte în sânul limbilor nostratice. Detalii privind limbile nostratice și relațiile limbii române cu limbile aparținând macro-familiei nostratice le-am discutat în lucrarea Rădăcini Nostratice în Limba Română (2010).

Pe lângă argumente lingvistice există cele arheologice și genetice care indică faptul că indo-europenii au ajuns în Europa din Asia Mică prin Balcani. Astfel că cele mai vechi culturi neolitice din Europa se găsesc în Balcani și regiunea carpato-danubiană. Arheologul britanic Colin Renfrew (1988) arată că indo-euroepenii au ajuns în Balcani cu 8000-9000 de ani în urmă, bazându-se pe date arheologice, dar mai puțin genetice.

Procesul de domesticire a plantelor cunoscute în Neolitic merge în urmă cu cca 12 000 de ani în partea de est a Mediteranei. În ultimele decenii, analiza genetică aplicată unor specii de animale domestice dintre cele mai cunoscute (ovine, caprine, bovine și porcine) indică cu destulă precizie atât originea lor, dar și procesul de dispersie a acestor specii de animale în Bazinul Mediteranean care pun sub semnul întrebării o serie de teorii mai vechi. Primele animale domensticite în regiunea de est a Mediteranei au fost oaia și capra. Până prin anii ’90 ai secolului trecut, specialiștii se foloseau de schimbările morfologice ca să identifice locul și perioada de timp în care a avut loc trecerea de la faza mezolitică a vânătorii la cea neolitică a creșterii animalelor, dar această metodă este prea emiprică și nu poate da rezultate corecte. Domesticirea animalelor (oaie, capră) a început acum 9500-10000 de ani în urmă tot în Orientul Apropiat, cu aproximativ 1000 de ani mai târziu decât domesticirea plantelor.

La începutul anilor ’80, Ammerman și Cavalli-Sfroza au relaționat date genetice umane actuale cu cele descoperite în siturile arheologice ajungând la teoria numită ‘wave and advance’, teorie care susține că triburi din Orientul Apropiat, datorită creșterii populației neolitice s-a răspândit spre vest, împingând populația indigenă de vânători-culegători către regiunile de margine. După părerea mea, din vechea populație neolitică par să fi rămas doar bascii și populațiile din Daghestan, regiune situată în parte de vest a munților Urali. Cei doi cercetători arată că viteza de răspândire a populației neolitice era de cca 1 km pe an. Conform acestei teorii bine documentate științific, amestecul dintre populația mezolitică băștinașâ și noii veniți a fost aproape inexistentă. Unii cercetători au arătat că și populația mezolitică din Europa domesticiseră anumite specii de plante (grâu, orz) și animale (oi, capre, porci), în mod independent, ceea ce este adevărat, dar analiza genetică a rămășițelor arheologice de plante sau animale arată că acestea au fost înlocuite de speciile de plante și animale aduse de populația neolitică indo-europeană, venită din Orientul Apropiat, cu excepția porcului autohton care a înlocuit subspecia adusă din Răsărit pe linie maternă.

Acest detaliu genetic ne duce cu gândul la faptul că în limbile indo-europene există doi termeni diferiți pentru ‘porc’, anume PIE *porkos ‘porc’, porkelios ‘purcel’ (IEW, 841), întâlnit în limbile italice, celtice, baltice și o parte din limbile germanice, precum și în limba kurdă (cf. DELR, 657). De la acest radical provine și rom. porc (purcel). Celălalt radical PIE *sus ‘porc domestic, scroafă’ (IEW, 1038) are derivați prepoderent în limbile germanice și slave. În română, dar și în limbile italice apar forme provenite din ambii radicali, primul definind masculul (și specia), cel de-al doilea definește femela. Nu este ușor de precizat care dintre acești termeni l-au adus indo-erupenii cu ei din Asia Mică și care a fost preluat de la populația mezolitică băștinașă, dar este de presupus că *porko-s este cel împrumtutat, pe când *su-s este  cel moștenit din proto-indo-europeană. Cu toate acestea, pentru a stabili corect originea acestor termeni, este necesar un studiu comparativ-istoric mult mai amplu, aducând în discuție și forme din limbi din aparținând altor familii de limbi. Acest gen de analiză poate fi extins și la denumirea altor specii de animale domestice așa cum am văzut mai sus.

 

În acest scurt articol, pentru a justifica adevărata origine a poporelor indo-europene am atins câteva probleme cheie, nu numai de natură arheologică, așa cum s-a făcut în mod tradițional (care a dus la multe erori de fond), dar mai ales de natură lingvistică și genetică, două științe mult mai exacte decât arheologia. Oamenii de știință români trebuie să aibă în vedere astfel de date pentru a putea ține pasul cu noile curente științifice. Datele aduse în discuție  aici pun pe baze noi, reale și mult mai solide originea limbii și a poporului român, anume că sântem aici de la “facerea lumii”, adică de la începuturile neoliticului, fără să fi avut practic loc nicio schimbare de limbă -cum presupune teoria latinistă care este, a fost și rămâne atât de lacunară- ci doar o evoluție firească de la un stadiu lingvistic la altul de-a lungul mileniilor.

Bibligrafie selectivă

Ammerman, Albert J, Cavalli-Sforza, L.L – The neolithic transition and the genetics of populations in Europe, Princeton, N.J., Princeton University Press, 1984

Antony, David W.- The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes, Princeton University Press, Princeton, Oxford, 2010

Bomhard, Allan R. The Nostratic Macro-family – a study in distant linguistic relationship, Berlin ; New York : Mouton de Gruyter, 1994

Gimbutas, M. – The goddesses and gods of Old Europe, 6500-3500 B.C. : myths and cult images, Berkeley University of California Press, 2007, c1982.

Pokorny, J., Walde, A. – Indogermanisches etymologisches Wörterbuch,                               Bonn, München, 1958.

Vinereanu, M.- Dicționarul etimologic al limbii române – pe baza studiilor de                    indo-europenistică, Alcor Edimpex, București, 2008.

Vinereanu, M. – Rădăcini nostratice în limba română, Alcor Edimpex,                                        București, 2010.