Orbul din Evanghelia după Luca (18, 35-43) avea ochii lăuntrici deschiși, văzînd în Fiul lui David și posibilitatea iminentei sale vindecări fizice, în timp ce mulțimea cu ochii fizici funcționali vedea doar aparențele: Iisus Nazarineanul, fiul dulgherului Iosif și-al Mariei dovedea înțelepciune și chiar unele puteri neobișnuite; prin urmare, mînat de curiozitate, fiecare părea să gîndească: „hai să vedem ce beneficii ar putea ieși de-aici! Nu strică să mă aflu prin preajmă!“ Așa încît, mulțimea Îl însoțea alcătuind un alai gălăgios. Judecînd după enunțul evanghelistului: Cei ce mergeau înainte îl certau [pe orb] ca să tacă, oamenii mînați de curiozitate dar și cu bănuieli mijinde că le scapă ceva important ce va să se întîmple nu numai că-L urmau, ci Îl și precedau pe Iisus. Îmi place să văd în aceasta o imagine dinamică încifrînd Vechiul și Noul Testament deopotrivă, cu prooroci și evangheliști cu tot. Semnificativ e că-n aceste împrejurări de vindecarea minunată a avut parte numai orbul cel văzător cu duhul, întrucît – îi motivează Fiul nu doar al lui David, ci și al lui Dumnezeu, cu glas tare, desigur spre auzul celor care-L înconjurau –: Credința ta te-a mîntuit.

Orbirea atît fizică, urmînd lipsa spiritului de observație, dar și orbirea lăuntrică, în general, poartă denumirea populară „orbul găinilor“ – posibila explicație cu origine ornitologică putînd fi atît plasarea laterală a ochilor la aceste păsări de curte cît și incapacitatea vederii nocturne (de aici și expresia „a se culca odată cu găinile“, adică imediat după lăsarea serii).

În limbaj cult parțiala ori totala lipsă a vederii spirituale e desemnată prin „cecitate“. Voința divină intervine, după cum știm, în cazuri celebre: al discipolilor Ilie și Cleopa, în drumul lor spre Emaus (deși mergeau împreună cu Înviatul, Care le tot vorbea despre Scripturi, ochii lor erau ținuți să nu-L vadă), și al lui Saul, prigonitorul, aflat pe drumul Damascului (e lovit concret de orbire, dar Îl aude pe Iisus din înalturi, dezvăluindu-i-se), ulterior avînd loc revelații pilduitoare pentru cei care (re)citim aceste pasaje biblice.

Uneori, auzim / citim despre situațiile în care unii dintre noi nu pot ori nu vor să înțeleagă ceva – de regulă evident pentru alții sau, pentru a mai rămîne puțin în domeniul aviar, ceva care e „la mintea cocoșului“ – folosindu-se în aceste cazuri expresia „a-și băga / îngropa capul în nisip“.

Cercetînd cîndva originea expresiei cu pricina, am aflat că ea ar putea avea drept sursă notele lui Pliniu cel Bătrîn (23-79): „struții își imaginează, cu capul și gîtul băgate în tufiș, că tot corpul le rămîne ascuns“ (cf. https://incredibilia.ro/curiozitati-despre-struti/ etc.). Falsa afirmație ornitologică (nu scap din vedere a fi fost vorba de o posibilă glumă a naturalistului care era și filosof!) a fost infirmată de cercetători serioși (cf. https://www.sciencefocus.com/nature/do-ostriches-really-bury-their-head-in-the-sand/ etc.). Ea s-a perpetuat în limbaj prin psihologizarea presupusului comportament păsăresc trădînd, de fapt, tarele unui complex de superioritate! Prin urmare, „ascunderea / îngroparea capului în nisip“ intră în categoria calomiilor zoologice generate de fabuliști, așa cum sînt „prostia“ măgarului, „șiretenia“ vulpii în comparație cu „stupizenia“ corbului, ori la nivelul insectelor „lenea“ greierului în antiteză cu „hărnicia“ furnicii etc. Dar expresia poate fi utilizată mai departe cu sensuri metaforice, constituind un nesecat izvor de aluzii la cecitate, la autoamăgiri, la minciuni etc. Totodată, ea denumește ignorarea unui pericolul potențial, absența curajului sau a hotărîrii într-o împrejurare dată, similară sindromului drobului de sare – așa cum am denumit în eseurile mele critice magistralul exemplu de intrigă narativă al hîtrului Ion Creangă (v. Prostia omenească).

Contextul „pandemic“ pe care, cu mic cu mare, sîntem obligați să-l trăim în regia  globaliștilor de serviciu, jucînd fiecare cît putem de convingător rolul struțului ce-și „bagă / îngroapă capul în nisip“ de frica amenzilor și a amenințărilor cu noi serii de restricții îmi prilejuiește aceste considerații amare. N-am contestat nicio clipă evidențele: covidul chinezesc și orînduirea giganticei țări care ni l-a făcut cadou (domnul Bill Gates și prietenii lui știu de ce!). M-am pronunțat însă de la început pentru alte abordări și, documentîndu-mă, mi-am consolidat opiniile că nu purtatul generalizat al măștilor e soluția ieșirii din criză. Mi-a fost clar de la bun început că nu pot să-mi vîr capul în nisip și să numesc salvatoare obstrucționarea gravă a respirației și pericolul suprainfectării, așa cum confirmă și studii recente (de pildă, unul aparține lui Leopoldo Segal, profesor asociat de medicină la Universitatea New York Grossman School of Medicine și director al Programului „Microbiomul Plămînilor“) – neamivorbind de simbolistica satanică a măștilor (am scris despre aceasta la https://limbaromana.org/revista/cu-sau-fara-masca/)! De asemenea, nu-mi pot băga capul în nisip numind vaccinare experimentalul tratament genetic (conceput cu ARN mesager!) propus entuziast de „specialiștii“ momentului și, desigur, aducător de profituri uriașe industriașilor din domeniu! Am certitudinea că am făcut eu însumi o formă foarte ușoară a bolii virale cu pricina, însă deplîng suferințele semenilor mei infectați, la rîndul lor, dar avînd o constituție mai fragilă decît a mea și un sistem imunitar slăbit. Mai ales, țin să-mi declar public durerea creștinească față de rudele celor care au murit cu covid – Dumnezeu să-i odihnească-n pace! Nu pot fi de acord însă cu măsurile absurde luate de autorități la înmormîntarea acestor oameni (în urma scandaloaselor investigații în temă, actualul ministru s-a eschivat, așa cum probabil vor face toți cei care vor da socoteală pentru toate celelalte absurdități din timpul dictaturii covidice cf. https://r3media.ro/vlad-voiculescu-despre-protocolul-de-inmormantare- ). În plus, vorba românului de rînd, să o ții langa cu „masca salvează vieți“ și cu restul măsurilor de pînă acum, deși oricine poate constata că virusul își face mai departe de cap, parcă anume sfidînd toate măștile, izolările și carantinările din lume, socotesc a fi o iluzie similară îngropării capetelor în nisip! Din fericire, există medici responsabili care recomandă metode eficiente atît profilactice cît și de tratare a feluritelor complicații provocate de viroză, precum dr. Ion Alexie, dr. Andrew Hill, dr. Flavia Groșan etc. În chip similar, în pofida reacțiilor postvaccinale îngrijorător de multe, ducînd la chiar la decese, a continua imperturbabil campania desconsiderînd declarația unui Soumya Swaminathan, directorul ştiinţific al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), că nu există dovezi privind prevenirea transmiterii virale în urma administrării vaccinurilor tot îndemn de a ne îngropa cu toții capetele în nisip se numește!

M-am exprimat sub diferite forme în articolele publicate pînă acum că împărtășesc opinia specialiștilor veritabili, anume că, identic altora de pînă acum, nici viroza aceasta nu va trece pînă nu se va obține imunitatea de turmă, așa cum s-a întîmplat cu toate gripele care ne-au agresat pînă în 2019, inclusiv cu des comentata gripă spaniolă de odinioară.

Pentru că, iubind literatura, m-am referit în acest articol și la semnificațiile metaforice ale expresiei anunțate în titlu, iar spre a face un pic de haz de necaz am trimis la Prostia omenească scrisă de clasicul Ion Creangă, înainte de a încheia mă voi încumeta la încă o recomandare de (re)lectură – tot din opera unui Ion, de asemenea clasic român: Caragiale, care în volumul său de schițe și povestiri are o narațiune mai puțin analizată intitulată (nu din întîmplare!) Ion. Atitudinea protagonistului de asumare a rostirii adevărului în orice împrejurări, în pofida tuturor și a-l reitera chiar cînd e înjurat și bătut măr e pilduitoare. Aluziile zoologice pe care le-am făcut în cele scrise pînă acum își găsesc și ele o reflectare amuzant-dramatică în spusele personajului-simbol dispus a suferi oricît neabdicînd de la afirmarea adevărului, la fel ca personajul celebru ce vedea clar și atrăgea atenția despre goliciunea împăratului:

– Nu se poate, mă omule, măgar, fie cît de-mpărătesc și de învățat, să cînte din gură… ce? Carnavalul de Venezia și încă cu variațiuni – gîndește și dumneata…

Vedem bine: nu voia omul să-și bage capul în nisip și pace!…

Salutări cordiale cui înțelege!