Într-unul din aceste momente aș picta-o eu pe Maria dacă aș ști să pictez!

În ziua Bunei Vestiri s-a scris prologul mântuirii noastre: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!”.(Luca 1, 38). Femeia prin excelență, Maica-Fecioară, ne-a consacrat pe toți tinereții fără bătrânețe și vieții fără de sfârșit.

Un impresionant elogiu închinat Fecioarei devenită Mamă îi aparține, sur­prinzător, filosofului J.P. Sartre (1905- 1980) – text publicat de preot prof. Ioan Buga în Plinirea potirului credinței, Sfântul Gheorghe Vechi, București, 2007, pp. 317-318:

„Fecioara este palidă și privește la prunc. Ceea ce aș fi vrut să pictez pe fața ei este un dor ce nu mai apăruse niciodată pe vreun chip omenesc. Pentru că Hristos este un copil, carnea și rodul măruntaie­lor ei. Ea l-a purtat nouă luni și îl va alăp­ta, iar laptele ei va deveni sângele Domnu­lui. Pentru un moment ispita este atât de puternică, încât uită că este Dumnezeu. Îl strânge în brațe și îi spune: „Micuțul meu!” Dar altădată se retrage și gândește: „Dumnezeu este aici!”. Și o cuprinde o te­mere religioasă față de acest Dumnezeu mut, față de copilul care o sperie. Pentru că orice mamă se simte câteodată blo­cată în fața acestei bucăți din trupul său care este fiul ei și se simte descumpănită în fața acestei noi vieți care a apărut din viața sa și care are gânduri diferite. Dar nici un copil nu a fost mai crud și mai re­pede smuls de la mama sa ca acesta, pen­tru că el este Dumnezeu și depășește tot ceea ce ea își poate imagina. Dar cred că mai există și alte momente, fugare și tai­nice, în care simte că Hristos este Fiul ei, micuțul ei, care este Dumnezeu. Îl privește și se gândește: „Această carne divină este carnea mea. A fost făcută de mine, are ochii mei și desenul gurii lui este cel al gurii mele. Seamănă cu mine. Este Dumnezeu, dar seamănă cu mine!” Și nici o femeie nu a avut șansa de a-l avea pe Dumnezeu pen­tru ea singură, un Dumnezeu atât de mic încât să-l poți lua în brațe și să-l acoperi de sărutări; un Dumnezeu atât de cald, care surâde și respiră; un Dumnezeu pe care să-L atingi și care râde. Într-unul din aces­te momente aș picta-o eu pe Maria dacă aș ști să pictez!”

Deși numai Ea a avut privilegiul de a-L purta în pântece, de a-L naște și de a-L strânge la piept, Pruncul nu este doar al Ei. În măsura în care Îl îngăduim în viețile noastre, în carnea și sângele nos­tru, această Făptură delicată ne aparține și nouă. Întoarce și spre noi chipul Său imaculat, cu fruntea dreaptă și senină, cu buzele schițând cel mai frumos zâmbet văzut vreodată pe pământ, cu ochii atât de strălucitori încât nu Îl poți privi în față. Întinde și spre noi mânuțele Sale grațioase ca să ne cuprindă în dragostea Sa îndumnezeitoare. Este și Pruncul nostru! Cât de mult ni se aseamănă! Să-L primim în mijlocul nostru cu înfiorată fericire!

 

Însemnare

Printre multele povești

depănate copiilor și oamenilor mari

la gura sobei

și la candela icoanei

se numără una tulburătoare

despre o misterioasă pecete

împlântată adânc în carnea mâinii deschise.

Fragede sau aspre, delicate sau bătătorite

toate mâinile lumii,

care mângâie și lucrează, se închină și îmbrățișează,

poartă cu ele o taină ascunsă

pornind de la linia vieții,

o pecete neștearsă în forma literei M,

ca o icoană încrustată în trup,

ca o chemare la ceea ce tu poți să devii

în prezența Ei, asemenea Ei:

Mireasă neprihănită a Mirelui ceresc

așteptând cu dor deschiderea cămării nupțiale;

Lăcaș primitor, refugiu și mângâiere

pentru neobositul Pribeag

prin veacul neospitalier;

Mâini care strâng cu duioșie la piept

cel mai frumos Prunc al lumii;

Inimă străpunsă de sabia durerii

prin care a fost trecută Bucuria lumii.

Povestea spune că dacă tu, om nevolnic

ești însemnat cu numele Mariei

înseamnă negreșit că Ea te însoțește

la fiecare pas, pe drumurile vieții.

Înseamnă, fără tăgadă,

că răspunsul la zbaterile tale

este să devii în prezența Ei, asemenea Ei:

Neprihănit, cum numai o Fecioară poate fi

și iubitor, cum doar o Mamă poate iubi.

Oricât de cumplită pare primejdia,

nu te înfricoșa prea tare,

unele povești sunt adevărate.

Deschide palma.

Nu-ți va fi greu să recunoști

înfipt adânc semnul Fecioarei,

tulburătoare dovadă

că Maica Fecioară coboară din poveste,

coboară din icoană,

și că se află, iubitoare,

lângă copilul său.