Între vechi și nou în lingvistica românească - încercare de dialog

Ana R. Chelariu

Lingvistica românească contemporană a devenit în ultimul timp subiect de conversație pe scară întinsă și nu întotdeauna însoțită de complimente prin diferite reviste și ziare din țară și de aiurea. Ne-am putea întreba de ce? Răspunsul nu este ușor, mai ales când cei de specialitate se închid în turnul lor de fildeș, considerând orice dialog cu fremătătorii din afară nedemn de poziția lor. Este desigur o greșeală. Nu pentru că oferindu-le un dialog ar deschide poarta unor aberații lingvistice, ci tocmai pentru că prin tăcere lasă loc unui număr mare de aberații. Nevoia de definire istorică prin care se trece astăzi în țară, după atâția ani de opresare comunistă, este explicabilă iar o discuție deschisă ar putea calma exagerările.

La o privire rapidă se poate spune că cei care se consideră de specialitate lingviști se împart în trei grupe:

latiniști exclusiviști am spune, pentru care nici o altă soluție lingvistică nu e acceptată;
indo-europeniști, unii atât de exclusiviști încât nici chiar cuvinte evident de sorginte latină nu mai au loc în argumentația lor;
și al treilea grup mai puțin recunoscut, cei care merg foarte adânc în istorie până în perioada pre-indo-europeană; acest ultim grup ignoră faptul că nu s-a stabilit încă oficial ca obiect de studiu general poziția daco-românei între limbile indo-europene, astfel încât a sări peste vreo două mii și mai bine de ani devine prea riscant.

Latiniștii, pornind mai de multișor și mânați de un avânt politic justificat la vremea respectivă, au mers de multe ori până acolo încât au refăcut forme latine inexistente, cu gândul expres de a explica toate cuvintele românești prin latină. Această tenacitate pro latină ignora faptul că daco-geții erau vorbitori ai unui dialect indo-european, din care face parte și latina, fapt care se reflectă în rezultatul final, limba română. Existența unor elemente fără etimologie latină clară, supranumite de substrat, dau multă bătaie de cap latiniștilor, care nu admit studiile noi în domeniul dialectelor indo-europene. Mai mult, explicații vechi de 70 – 80 de ani continuă să fie validate în ciuda faptului că studii recente referitoare la latina dunăreană și fonetica istorică ar putea aduce contribuții noi la elucidarea unor soluții pentru care s-au folosit etimoane din latina clasică, pe care, cu siguranță, soldații romani nu o cunoșteau. Asemenea puncte de vedere închistate în timp lasă loc unor entuziaști care se aruncă dincolo de margini, susținând pre-latinitatea dacilor, adevărații latini.

Dintr-un motiv mai greu de înțeles, latiniștii privesc la maldărul de lucrări apărute în ultimul timp în Europa și America cu privire la studiul rădăcinilor proto-indo-europene ca pure invenții fără crezare științifică. Această atitudine nu pare să fie justificată decât de comoditate sau chiar anchilozare profesională. Un studiu comparativ pertinent nu ar aduce nici un prejudiciu situației lor profesionale și nici științei, ba chiar dinpotrivă. Încadrarea lingvisticii românești în rândul studiilor de specialitate curente din lume este foarte de dorit. Și totuși trebuie spus că în ultimul timp remarcăm cu bucurie sinceră lucrări profesorale care introduc etimologii complexe pornind de la rădăcini indo-europene, lucrări care trebuiesc încurajate și răspândite.

O mare scădere în cercetarea românească o constituie obstinația cu care se continuă o tradiție din vremurile ruso-comuniste când nu ne era permis să gândim comparativist, probabil un plan politic. Dar cum se poate defini un element de cercetare fără a fi integrat comparatist în lumea culturală din care face parte?! Mulți din cei crescuți la sânul acestor nefaste indicații statale rămân încă încorsetați în preconcepții limitative.

Să luăm un exemplu care ar putea ilustra avantajele metodei comparative în conjuncție cu rezultatele cercetărilor în indo-europenistică: cuvântul românesc domol, domoală, a domoli, fără etimologie în Dicționarul Limbii Române Moderne (1958), poate fi pus în legătură cu rădăcina proto-indo-europeană *demh_a *domə cu sensul ‘a îmblânzi’ (Pokorny 199, Mallory-Adams The Oxford Introduction to Proto-Indo-European and Proto-Indo-European World, 2006), care prezintă următoarele formele înrudite oferite de cercetători: latină dǒmo, dǒmui, dǒmitum ‘îmblânzi, supune’, engleză tame ‘îmblânzi’; greacă dámnēmi ‘supune’; sanskrită dāmáyati ‘supune’; vechea irlandeză damnaid ‘a lega, a supune un cal’, irlandeză mall ‘încet’; hitită damaszi ‘împinge, presa’; persana de nord dām ‘animal îmblânzit’; velșă (vechea Cymrish) ar-domaul ‘domol, calm’ (Walde 1910). Explicația oferită de Miklosich, Cihac, Ciorănescu, aduce în discuție forma din vechea slavă maliti ‘a micșora’ de la malъ ‘mic’ cu prefixul do-, greu de aceptat în special pe baze semantice. Acești cercetători nu au luat în considerație forma proto-indo-europeană *moh₁– plus sufixul lo- utilizat în formarea substantivelor. Dar, dacă plecăm de la radicalul indo-european de mai sus, *demh_a *domə, semantic mult apropiat de sensul românesc, în conexie cu formele înrudite din celelalte limbi, în special cea din velșă, și cea din irlandeză, putem accepta acest cuvânt ca parte din substratul pre-latin, indo-european.

Apar deci evidente avantajele unei comparații lingvistice pentru elucidarea unor etimoane românești fără explicație clară. Ar fi o greșeală să considerăm că aceste înrudiri cu celelalte limbi europene presupun un împrumut direct dintr-o limbă sau alta. Aceste forme întăresc doar prezența rădăcinii indo-europene în limba română și relația ei cu celelatle limbi menționale. Semnificativ ar fi participarea sufixului lo- în formantul românesc domol în asociere cu etimonul velș ar-domauL, sau irlandez mall, semnalând poate o relație cu limbile celtice, drum de investigație deschis cu mai mulți ani în urmă de lingvistul american Eric Hamp, care atrăgea atenția asupra cuvântului zmeură din ambele grupe lingvistice – român și irlandez.

Un alt exemplu interesant este cuvântul negură a cărui explicație s-a împământenit ca fiind prin latinescul nebula, cu trecerea b>g; însă găsim în Mallory-Adams rădăcina p-i-e refăcută *nébhos ‘nori, cer’; și *nebh-oleh₂ în Fortson Indo-European language and Culture, 2004: p. 275, care adaugă o notă foarte importantă, ”Celtic: …At an earler date the voiced labiovelar *g^w became b” (tr. La o dată anterioară labiovelara sonora *g^w a devenit b). Pentru această rădăcină p-i-e sunt date următoarele înrudiri (cognates): latină nebula ‘ceață’; vechea irlandeză nem ‘cer, rai’; vechea engleză nifol ‘întunecat’; slava veche nebo ‘cer’; greacă nephos ‘cer’; sanscrită nabhas ‘ceață, nor, cer’; hitită nepis ‘cer’; albaneză mjegul/njegull ‘ceață’.

Deci, dacă luăm în considerație forma albaneză njegull putem presupune că ambele forme (daco-română și albaneză) conservă labiovelara sonoră traco-daco-iliră *g^w, și, probabil, o formă proto-indo-europeană *neg^wos de dată anterioară, concluzie întărită și de exemplul murg, amurg – comparate cu forma din greacă amorbós ‘întunecat’, unde trecerea g^w> b deja a avut loc.

O încercare bine cunoscută de explicație forțată prin latină, și neacceptată de mulți lingviști, este cuvântul codru considerat ca venit din latinescu quodrum<quadrum ‘pătrat’, în ciuda faptului că a fost stabilită trecerea lat. q^w la p, vezi patru în daco-română. Dar dacă aplicăm rezultatele cercetărilor în indo-europenistică rădăcina proto-indo-europeană *dóru, *deru ‘copac, lemn’, ne ajută să rezolvăm această problemă, cu atât mai mult cu cât regăsim în limba română formele n. druete (suf –ete) drui, droi ‘lemn tăiat gros’. Această rădăcină indo-europeană *dóru, *deru ‘copac, lemn’, având pluralul *drúmos, este foarte răspândită în celelalte dialecte, după cum urmează: vechea irlandeză daur ‘stejar’; greacă doru ‘trunchi de copac, lemn, suliță; hitită taru ‘copac, lemn; avestică dauru ‘copac, trunchi’; sanscrită daru ‘lemn’; engleză tree similar cu grecescul drus ‘copac, stejar; vechea slavă druva ‘lemn’; albaneză dru ‘copac, lemn’, si kodrë ‘deal’; în irlandeză și greacă se observă tendința de a însemna ‘stejar’, fără a uita forma druid ‘preot irlandez’. În românește cuvântul este format cu particula asociativă co stabilită în limbă, + *dru semnificând ‘mulți copaci, pădure’.

Astfel se poate vedea asocierea etimoanelor românești greu de explicat la grupul limbilor cărora de drept aparțin, situând limba română în contextul cercetărilor de ultimă oră, și chiar poate oferind rezolvări interesante, așa cum oferă albaneza sau lituaniana, limbi frecvent utilizate în cercetare; o astfel de încercare ar apropia limba română de realitatea istorică.

Grupul indo-europeniștilor extremiști cade în partea cealaltă, refuzând să dea latiniștilor chiar și un dram de credit, ignorând în fond un fapt evident – legătura nedisputabilă dintre dialectele indo-europene. O cercetare detaliată socio-istorico-lingvistică și mai cu seamă comparată, cu o atenție deosebită arătată cuvintelor regionale și învechite, ar putea stabili o cronologie fie cât de supozițională a foneticii istorice românești, stabilind mai aproape de realitate momentul intrării în limbă a formei latine sau slave, etc. În acest context ar fi de semnalat posibilitatea ca unele formațiuni lingvistice, fie latine fie slave, etc., cu care au intrat în contact vorbitorii din teritoriul actual al României, să fi fost acceptate cu mai mare ușurință, fiind recunoscute cel puțin în parte și deja în uzaj în daco-tracă. Privind toate formele înrudite din celelalte limbi indo-europene ne putem angaja în speculații privind limba acestor vorbitori daci, geți sau traci, încercând chiar a reface unele rădăcini conform legilor fonetice istorice convenite, în ciuda faptului că nu ne putem servi de documente scrise din acele timpuri. Într-o situație similară se afla și limbile lituaniană și albaneză, care nu au documente scrise înainte de secolul al XVI-lea, dar care se folosesc extensiv de indo-europeniști în cercetările lor. Să sperăm că, fiind doar la început, cercetarea lingvistică comparată românească va ajunge la concluzii foarte interesante.

Cei care trec mai departe, dincolo de studiile indo-europene, la o perioadă pierdută în negura vremurilor, ar dori poate să ne convingă de rolul nesemnificativ al indo-europenilor, când de fapt noi nu am explorat deplin contribuția lor asupra formării limbii si culturii noastre, nemaivorbind că, în asemenea opinii, vai, nici dacii nu erau indo-europeni… Aceste idei par a veni dintr-o convingere ceva mai veche, vezi M. Gimbutas, conform căreia culturile arhaice Gumelnița, Hamangia, Tisa, Vința, au fost distruse de invazia indo-europeană. Dar din ultimele studii arheologice, vezi Anthony (2008), se pare că aceste dezastre au fost cauzate în principal de o perioadă îndelungată de frig neîndurător, cândva prin 3000 înainte de Hristos, devastare care a dus la retragerea populației dincolo de Carpați, în zona mai protejată a munților Apuseni, ceea ce a deschis calea invadatorilor din stepe.

Desigur, adevărul se află undeva la mijloc, și de aceea este atâta nevoie de dialog și cercetare extensivă. Avantajul astăzi este că accesul la material documentar este mult înlesnit, nu numai pentru că plaga dominației comuniste este pe cale de expirare, dar și pentru că prin internet documentația este mai la îndemână.

Apartenența limbii române la marea masă a dialectelor europene nu se opreste numai la legături lingvistice ci cuprinde în mod intrinsec relații spirituale cu moștenirea culturală europeană, și implicit indo-europeană. Așa cum am încercat să exemplific în cartea mea publicată în 2003 Metafora metaforei: studiu de mitologie comparată, mitologia românească, un tezaur puțin explorat în mod comparativ, păstrează motive mitice indo-europene semnificative, dovadă nu numai de legături milenare cu restul Europei, ci și de continuitate spirituală. Mitul central indo-european este cel al uciderii balaurului regăsit în cântecul lui Iovan Iorgovan, o mărturie incontestabilă a viabilității acestui mit esential nerecunoscut ca atare în țară, unde, iarăși, studiul comparat nu este practicat, și, deci, necunoscut în literatura de specialitate din afară. De asemenea, perechea gemelară Fârtat-Nefârtat se încadrează ușor printre gemenii indo-europeni, fără să-l trecem cu vederea pe mult iubitul Păcală, prototipul tricksterului indo-european, (vezi lucrarea citată). De alfel lucrările care se ocupă de ‘mitologia românească’, un concept greu de acceptat printre unii cercetători români, se limitează la studiul materialului exclusiv românesc, fără a face o comparație a acestui material cu cel din alte culturi, deși Șăineanu a deschis un astfel de drum prin studiul său Basmele Române. Această limitare în cercetare nu oferă posibilitatea de a integra moștenirea spirituală română printre cele europene, integrare atât de dorită printre românii din țară și de aiurea.

Dar suntem încrezători că tinerii cercetători își vor găsi drumul printre meandrele și obstacolele impuse de ‘academia’, trecând dincolo de multe anchilozari, fie ele lingvistice, fie politice.