Întru împlinirea definirii catalizatoare – Mihai Eminescu

Profesor Gheorghe BUCUR, Tulcea

Problema definirii şi caracterizării personalităţii unui scriitor este esenţială nu numai pentru acesta, ci şi pentru  literatura căreia îi aparţine. Situaţia devine şi mai semnificativă, atunci când este vorba de un creator de primă  mărime, precum este  Mihai Eminescu.

  1. De-a lungul anilor, i-au fost create sintagme-caracterizări ce rezistă timpului. S-au utilizat viziuni variate, în funcţie de scopul urmărit de cercetător. Folosind criteriul unicităţii sau cel naţional, G.Călinescu îl numeşte pe Eminescu „poetul nepereche” şi „poetul nostru naţional”. Aducând, în principiu, aceeaşi viziune, dar în coordonate diferite, N. Iorga (1929, p. 167) îl consideră „expresia integrală a sufletului românesc”, iar C. Noica[i] – „omul deplin al culturii româneşti”. Pe bază simbolică, i s-a spus „luceafărul poeziei româneşti”. Implicând perspectiva curentului literar, dublată de cea temporală, Zoe Dumitrescu-Buşulenga (1973, p. 275) l-a numit „ultimul mare poet romantic european”.
  2. Sistemul motivelor din creaţia unui scriitor şi, îndeosebi, din opera unui poet, este esenţial pentru conturarea imaginarului său poetic şi, mai ales, pentru caracterizarea personalităţii lui. Caracterul recurent al motivului dezvăluie nu numai o dominantă formal-descriptivă ori structurală, ci, în special, una de conţinut şi de semnificaţie. Motivul „luceafărului”, de exemplu, stabilit pe baza simbolisticii din capodopera cu acelaşi nume, a avut un rol hotărâtor în definirea marelui nostru Eminescu drept „luceafărul poezei româneşti”. Această sintagmă atât de simplă, conţine un adevăr adânc şi este o imagine semnificativă şi sugestivă, având ca bază celebrul poem de autocaracterizare. Primul cercetător care o formulează este Elie Cristea (devenit, peste ani, primul patriarh al BOR, cu numele Miron Cristea), în lucrarea de doctorat Eminescu, viaţa şi opera, scrisă 1895, în limba maghiară însă. S-ar putea spune că expresia „plutea în aer”. Sintagma este folosită ca atare sau sugerată de Veronica Micle (1969, p. 74) în poezia Să pot întinde mâna… din 1884 („Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti/ Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti…”), de unii junimişti, de Vlahuţă (1965, p. 32) în Lui Eminescu („Ce-au izvorât eterni luceferi/ Din noaptea tristei tale vieţi.”) ş.a.

O serie de ziarişti şi publicaţii folosesc integral sau parţial sintagma în anunţul morţii poetului.  Iosif Vulcan în Familia scria cu durere: „Vi s-a dărămat o columnă, vi s-a stins un luceafăr…”[ii] (s.n.) iar ziarul Constituţionalul enunţa: „Eminescu s-a stins după ce a strălucit ca un luceafăr.” [iii](s.n.). Naţionalul nota în anunţ formula întreagă: „această dureroasă şi tristă însărcinare să se îndeplinească cu pompa datorată luceafărului poeziei româneşti.”[iv] (s.n.) Ea va deveni în timp cea mai  populară sintagmă-caracterizatoare a lui Eminescu.

Dintre cele aproximativ 150 de motive, identificate de cercetători în opera eminesciană, alături de motive istorice (Dacia, Decebal, Ţepes, Muşatini), mitico-legendare (Zamolxe, Valhala, Ondin, Hercule, Hyperion, Phoenix, zburătorul), ale „elementelor”[v] (pământul, focul), animaliere (calul, cerbul), vegetale (codrul, teiul, salcâmul, floare albastră), acvatice (lacul, marea, izvorul) ş.a., cele cosmice ocupă un loc important în imaginarul poetic de tip romantic: lună, stele, luceafăr, astru, noapte etc.

3.1. Între modelele cosmice, motivul soarelui nu a fost luat în considerare  de critica literară anterioară. G.Călinescu, discutând despre „macrocosm” în  Opera lui Mihai Eminescu (1970, p. 138, 144), nu pomeneşte motivul dar foloseşte sintagma „lume solară”. Nici Al. Dima nu identifică un asemenea motiv în Motivul cosmic în opera eminesciană (1965).  Elena Tacciu (1979, p. 282-283), vorbeşte doar despre „lumina solară”, dar nu şi despre motivul în discuţie. De asemenea, nici Noemi Bomher, în Magie luminoasă în opera lui Mihai Eminescu (1997), nu aminteşte motivul.

Rosa Del Conte foloseşte în mai multe rânduri, în monografia consacrată poetului, Eminescu sau despre absolut (1990), termenul soare, dar nu-l califică drept motiv. Deşi vorbeşte despre „lumi solare” (p.336) sau făcând trimitere, când analizează epitete ca „sorii regali”, la „antica teologie solară” (p. 322), autoarea nu-l consideră motiv. Comentând poemul Mureşanu şi discutând despre erou, cercetătoarea notează: „Omul lui Eminescu… este omul afirmărilor vitale absolute, al deplinătăţii; este omul care vine «din centrul lumii încoronat de sori».” (p. 132) Analizând în poemul Strigoii capacitatea luminii de a risipi vraja nocturnă, autoarea foloseşte sintagma „tema soarelui[vi], în care este implicat termenul şi care s-ar apropia de conceptul în discuţie, dar este altfel denumit.

Nici Ioana Em Petrescu în Modele cosmologice şi viziune poetică (1978), deşi foloseşte termenii soare, solar, solară, nu le atribuie acestora sensul de motiv.

Interpretarea termenului soare în opera eminesciană ca motiv este justificată de existenţa trăsăturilor acestui concept. Definit drept „unitate imagistică sau de conţinut în alcătuirea unei opere literare”[vii], motivul ilustrează şi detaliază aspecte tematice diverse ale unei opere. Fiind un element repetabil şi având caracter de generalitate, lexemul soare apare cu diferite forme şi semnificaţii. Repetarea termenului uneori cu aceleaşi semnificaţii (astru sau fiinţă mitică, de exemplu), îi certifică valoarea de motiv. De asemenea, este o prezenţă generală în universul literar eminescian, având însă o identitate specială cu valoare esenţilă din punct al semnificaţiilor.

3.2. În lucrarea Motivul soarelui în lirica antumă a lui Mihai Eminescu[viii], aduceam în discuţie, pentru prima dată la noi (2000),  acest lexem ca motiv literar. Credem că „ocolirea”, nemenţionarea acestui motiv în exegeza eminesciană anterioară era determinată de ideea că  existenţa lui în creaţia poetului contrazicea teza generală a caracterului romantic al operei lui Eminescu, căci diurnul, lumina, soarele indicau vechiul curent clasicist şi nu se încadrau în tiparul caracterizator al noului curent. Trebuie să observăm că acest motiv este evident în opera poetului şi, deşi el există într-o anumită măsură în poezia antumă, s-ar putea spune în viziune clasicistă, fiind folosit pentru conturarea şi  precizarea cadrului fizic autentic ( natura fiind totuşi o temă romantică fundamentală), el nu este dominant şi frecvent utilizat în acest tipar clasicist şi nu  indică, în general, decât aparent o abatere de la imaginarul romantic, datorită statutului său aparte de aici.

O analiză sintetică a motivului, utilizând, ca bază a cercetării, ediţia de poezii în îngrijirea lui Perpessicius, din 1964,[ix] atât în antume, cât şi în Memento mori, textul cel mai reprezentativ din  postume, ne poate duce la concluzii semnificative, privind statutul acestuia în opera eminesciană.

Din cercetarea textelor, rezultă o serie de ipostaze fundamentale ale motivului, între care menţionăm: astru în sistemul cosmic, sursă de lumină, astru personificat, fiinţă fantastică mitică, element poetic. Sursă de lumină („Flori, giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare”-Egipetul, I, p.48), astru surprins în mişcarea diurnă pe bolta cerească („Pe când oastea se aşază, iată soarele apune”- Scrisoarea III, I, p.149), astru în sistemul evolutiv cosmic („Un soare de s-ar stinge-n cer,/ S-aprinde iarăşi soare”- Luceafărul, I, p.175), realitate cosmică personificată („Soarele stetea pe ceruri, auzind cântarea-i lină”- Memento mori, II, p.123) sunt unele aspecte pe care le concretizează motivul în poezia lui Eminescu.

O ipostază interesantă este aceea a soarelui multiplu. În nuvela Sărmanul Dionis, eroul, înzestrat cu puteri demiurgice, aşază „doi sori şi trei luni în albastrra adâncime a cerului”[x], iar în Epigonii, evocând „zilele de aur a scripturilor române”, poetul notează: „Văd nopţi ce-ntind de-asupra-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele…”(I, p.37), imagini ingenioase, create cu scopul amplificării şi intensificării situaţiei şi imaginii.

3.3. Un loc deosebit în opera lui îl ocupă ipostaza mitică a motivului.

Formarea viziunii mitologice a poetului este timpurie şi şi-a pus amprenta asupra întregii creaţii eminesciene. Încă din anii adolescenţei, în peregrinările prin ţară (1864-1869), viitorul scriitor a cunoscut literatura orală naţională, legendele şi basmele româneşti, la care s-au adăugat mai târziu, în special în perioada studiilor de la Viena şi Berlin (1869-1874), mitologiile universale. Interesat de istoria şi de civilizaţiile antice, Eminescu a putut asimila acum informaţii  „de primă mână” şi din surse sigure.

Un rol important l-a avut întâlnirea din luna octombrie 1866 dintre Eminescu şi Nicolae Densusianu, mai mare decât Eminescu cu patru ani (se născuse în 1846), poet care debutase şi el în revista ,,Familia” lui Iosif Vulcan  în iulie 1866 cu poezia ,,Zâna mea”. Eminescu, venit la Sibiu cu dorinţa de a se întâlni cu fratele său, Nicolae, şi, negăsindu-l acasă, este găzduit câteva zile de N.Densusianu, pe atunci student la „Academia săsească de drepturi” din localitate şi care, fără doar şi poate, îi va fi împărtăşit din ideile lui îndrăzneţe şi seducătoare privind „mitologia şi istoria veche a poporului nostru”,[xi] concretizate, mai târziu, în celebra „Dacie preistorică”. „Dacismul” eminescian (enunţat pentru prima dată de criticul G. Ibrăileanu[xii] în 1908), după cum se poate observa, se prefigura încă din adolescenţă, având la bază admiraţia poetului pentru vechea civilizaţie dacică, pe care o găsim pregnant formulată, mai întâi, în poemul Memento mori, redactat între anii1871-1872, când poetul avea 21-22 de ani.

Între elementele mitice dacice, soarele ocupă un loc esenţial.

În volumul Mitologia română (p. 367), Romulus Vulcănescu, discutând despre „mitologia solară” la poporul nostru, precizează: „Solarismul este o dominantă mitică, proprie spiritualităţii pre-, protoromâne şi române.” Autorul afirmă apoi că sintagma soare sfânt are rădăcini ancestrale în cultul solar al dacilor.

Cele mai vechi mitologii solare înfăţişează soarele şi luna ca gemeni divini, ca zei ori eroi civilizatori. „Dacii îi cinsteau în mod deosebit pe zeii Apolo şi Diana, fiii gemeni ai Latonei,… născută în ţara hiperboreilor”[xiii], afirmă cercetătorul Miron Scorobete în lucrarea Dacia edenică (p. 190). Apolo este zeul soarelui, iar Diana[xiv]- zeiţa lunii.

Soarele este, potrivit lui Ivan Evseev (1994, p. 171), eroul unor basme ori legende despre fata îndrăgostită de el şi transformată în floare (,Legenda Florii-Soarelui) sau în pasăre (Legenda Ciocârliei). De asemenea, el este protagonistul  unor balade fantastice, precum Soarele şi luna, fraţi despărţiţi pe veci de Divinitate, ori face pereche cu luna.

Potrivit vechilor mitologii, care îl prezintă pe Hyperion fie drept fiu al soarelui, fie soarele însuşi, Luceafărul eminescian aduce ipostaza soarelui de tată ceresc  pentru Hyperion („Şi soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma.”- I, p.169). Aşadar, chiar Luceafărul îi destănuie fetei iubite, care-i invocase „coborârea”, statutul său genetic solar, realitate tăinuită muritorilor. În Călin( file din poveste), soarele şi luna, ca în Mioriţa, formează pereche şi sunt „nunii”, aşadar naşi cosmici, veghetori din înalt ai mirilor: „Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună/  Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună.” ( I, p.90)

Cercetarea motivului în celebrul poem postum Memento mori dezvăluie o mare frecvenţă a acestuia şi o complexă utilizare a lui, cu pregnante elemente de originalitate.

Evaluarea statistică[xv] ne ajută să discernem anumite dominante, care „scapă”, aproape întotdeauna, lecturii obişnuite. Motivul soarelui este prezent aici în mai multe ipostaze. Practic, el se concretizează în lexemul substantival  soare, la diferite forme flexionare, de 54 de ori, la care se adaugă  forma adjectivală solară  din „poarta solară” ( II, p.137) şi verbul la gerunziu, cu forma rară, sorind. (II, p.122). Putem spune că termenul este prezent direct cu 56 de întrebuinţări. Pentru a stabili frecvenţa acestui motiv în text, raportându-l la cele 1302 versuri, constatăm că termenul apare o dată la 23,25 de versuri, iar dacă raportăm întrebuinţările la numărul de strofe, (217), găsim o prezenţă la 3,87 strofe. De aici, se poate face observaţia că motivul are în poem o frecvenţă mare.

Situaţia capătă relevanţă deosebită dacă facem o paralelă cu poeziile antume, care, după ediţia  Perpessicius (din 1964), sunt în număr de 89 şi cuprind  4.506 versuri.

În cercetarea noastră referitoare la poeziile antume, publicată în 2001, în revista Limbă şi literatură, constatam că motivul soarelui se afla în 18 din cele 89 de texte cu 27 de întrebuinţări, adică o apariţie la 166,88 versuri. Observăm că Memento mori este  de 3,46 ori mai scurt (având 1302 versuri), iar numărul de apariţii ale cuvântului este de 56, adică de 2,07 ori mai mare decât (cele 27 de apariţii) din antume, rezultă că frecvenţa acestui motiv în poem este de 7,17 ori mai mare. Diferenţa este prea mare pentru a nu fi şi semnificativă. Putem găsi o serie de explicaţii. În antume, motivul are, în principal, funcţie descriptivă pentru cadru şi peisaj (vezi supra, p. 2), în postume sunt folosite constant perspectiva şi ipostaza mitică. Prezenţa accentuată a motivului aici este justificată, mai întâi, de problematica poemului, de viziunea scriitorului, de raportarea la cosmic, dar şi de importanţa specială pe care o are în economia textului. În al doilea rând, trebuie luată în considerare şi semnificaţia pe care o dă Eminescu motivului, mai ales în amplul episod dacic, când se manifestă şi ca o concretizare a mitului solar la daci.

Dacă cercetăm prezenţa termenului în rimă, care îi amplifică valoarea, constatăm, de la început, că el apare în cele 1302 versuri ale poemului de 23 de ori, adică o dată la 56,61 versuri sau la 9,43  de strofe. S-ar putea spune că frecvenţa lui în rimă este cu mult peste una obişnuită.

Putem face şi observaţia că în limbajul poetic eminescian unităţile frazeologice folosite, figurile de stil şi prosodia conţin şi implică în acest poem, cu o deosebită forţă expresivă, semnificaţii importante privind statutul, condiţia şi aspectele de manifestare ale  astrului solar.

Aducem în discuţie o nouă ipostază a motivului, aceea de fiinţă mitică, de zeitate.

Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare“, unde soseşte şi Soarele. (II, p.137). Ne punem firesc întrebarea: Cine este Soarele, dacă Luna, sora sa, este ,,zâna Daciei”? Nu putem găsi decât o singură explicaţie: Soarele este şi el o zeitate, este o zeitate a Daciei.

În secvenţa dacică din poem, întâlnim şi cea mai mare frecvenţă a motivului – 29 din cele 56 de întrebuinţări –, comparativ cu prezenţa lui în alte episoade. Semnificativă este, aici, imaginea soarelui ca fiinţă deosebită, aflată într-un car tras de cai de foc („Pe-acolo soarele îşi mână car cu cai arzători.” – II, p.137), căci nu este şi nu poate fi numai o figură de stil, ci este, în primul rând, descrierea tipică pentru o fiinţă fantastică, cu statut de zeitate. Soarele stăpâneşte o adevărată împărăţie: „Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate…” (II, p.139)  În strofa 118, Eminescu aduce o precizare de importanţă fundametală:

,,Ăsta-i raiul Daciei veche,- a zeilor împărăţie

Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-nvecinicie,

Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;

Sufletele mari viteze ale eroilor Daciei

După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –

Vin prin poarta răsăririi, care-i poarta de la rai.” (II, p.141)

Este mai mult decât evident că ţinutul are caracteristicile unui topos sacru, mitic, iar soarele,  stăpânul acestui ţinut, (aici este şi „cetatea soarelui”, care coincide cu „raiul Daciei veche”), este el înşuşi o fiinţă sacră, este, deci, evident, o zeitate dacică, ca un  suprazeu, căci el îi ocroteşte pe toţi, pe zeii dacici şi ocroteşte cu lumina lui şi acest tărâm miraculos.

Un element de unicitate identificat de noi şi care are o importanţă capitală în discuţia noastră este faptul că aştrii tutelari ai Terrei, soarele şi luna, participă la lupta dintre zeii romani şi daci de partea dacilor, de partea zeilor daci. De aici, statutul de suprazeu dacic. ,,Focul roş al soarelui”( II, p.143) devine o armă de distrugere a armatei, care a cotropit Dacia, iar „Sori şi lune repezite printr-a norilor dumbrave /Ard albastrele armure ale zeilor romani…”( II, p.144).

Dacismul lui  Eminescu nu este un capriciu, o modă sau expresia unei dorinţe exprese de originalitate pentru a atrage atenţia asupra sa, ci este o viziune, o concepție, o credinţă adâncă şi temeinică, conturată încă din anii adolescenţei. Prezenţa mitului solar în creaţia lui este o consecinţă şi o trăsătură a acestei concepţii, subordonată încă din  anii tinereţii viziunii romantic.

Motivul soarelui la Eminescu depăşeşte sfera diurnului, a luminii, specifice viziunii clasiciste, iar, prin condiţia mitologică a astrului, complex imaginată pe baza tradiţiei folclorice naţionale, se încadrează, structural şi conceptual, în sistemul de trăsături caracteristice curentului romantic.

Se impun câteva observaţii generale cu privire la acest motiv în opera eminesciană.

  1. Existenţa acestui motiv (aparent neromantic) în lirica antumă, ca şi în poemul postum Memento mori, nu este întâmplătoare. El nu este un motiv doar de sorginte clasică, potrivit tradiţiei, ci motivul soarelui în creaţia eminesciană depăşeşte această condiţie, devenind mit. Dincolo de diurn şi lumină, elemente specifice astrului şi, potrivit tradiţiei, aparţinând clasicismului, motivul soarelui, prin perspectiva mitologică adoptată şi valorificată complex şi ingenios de Eminescu, se încadrează conceptual în curentul romantic.
  2. Soarele se manifestă ca un motiv de origine străveche, dacică, cu un statut special, definitoriu pentru opera şi personalitatea scriitorului. Mitul dacic al soarelui este la M. Eminescu nu numai un motiv literar, ci un concept complex, pe care poetul îl integrează într-un sistem al spiritualităţii noastre mitice, aşa cum rezultă, mai ales, din poemul postum Memento mori .
  3. Semnificaţiile şi importanţa motivului se dezvăluie, îndeosebi, în viziunea mitică a poetului şi în înţelegerea complexă a acestuia, de la astru, ca realitate cosmică, la entitate personificată şi până la aceea sacralizată, de zeitate naţională dacică („sântul soare”) şi  universală (,,soarele divin”).
  4. Un element de originalitate în Memento mori îl constituie prezentarea soarelui ca zeu (noi propunând statutul de) suprazeu dacic – apărător al teritoriului dacic şi luptător împotriva zeilor Romei atacatoare.
  5. Eminescu nu este numai un model creator benefic pentru români, dar a avut o excepţională forţă de sugestie, o extraordinară capacitate de a influenţa potenţele literar-artistice naţionale. De-a lungul vremii, creaţia lui Eminescu a iradiat asupra contemporanilor lui şi a urmaşilor lumina binefăcătoare a înaltelor valori umaniste, morale, naţionale, estetice. Marii scriitori, precum Al.Vlahuţă, G.Coşbuc, O.Goga, T.Arghezi, L.Blaga, I.Barbu, N.Labiş, M.Sorescu ori N.Stănescu au debutat sub semnul poeziei lui şi au continuat sub influenţa lui benefică,  recunoscând public acest fapt. El nu este „cadavrul din debara, de care trebuie să scăpăm cât mai repede, dacă vrem să ne modernizăm”, cum, grăbit, superficial şi cu o mare doză de inconştienţă (sau rea-credinţă),  a afirmat H-R. Patapievici, ci este o realitate cultural-artistică supremă, prezentă permanent în universul spiritual românesc. Un geniu poetic, care peste un veac se apropia de valoarea „poetului nepereche”, Nichita Stănescu (propus pentru Premiul Nobel pentru literatură), afirma semnificativ, cu o adâncă înţelegere şi nobleţe, în acelaşi timp: „Eu nu sunt eu, eu sunt tu (Eminescu, n.n.), care vorbeşte cu gura mea”.

Toţi cei care l-au denigrat sau îl denigrează – în ultimile decenii atacurile au devenit tot mai vehemente, dar şi mai perfide, nedrepte şi ipocrite, căci nu vizează doar persoana lui Eminescu, de fapt, ele având ca ţintă valorile noastre naţionale, fiinţa noastră naţională – n-au înţeles şi  nu înţeleg că atâta timp cât soarele va exista pe cerul ţării,  Eminescu va străluci pe firmamentul existenţei noastre. În fapt, el străluceşte pe cerul spiritualităţii româneşti ca un autentic soare.

Influenţa creaţiei lui asupra literaturii şi culturii române nu este una mecanică şi nici exterioară, ci este una de profunzime. A fost şi este o influenţă binefăcătoare, de modelare, fertilizatoare şi catalizatoare, căci ea a acţionat la  nivelul esenţelor, structurii de profunzime a spiritualităţii noastre prin adevărul afirmaţiilor, înălţimea morală a cugetării, prin adâncimea trăirii, prin excepţionala forţă de sugestie a limbajului poetic şi prin armonia inegalabilă a versului său.

Atât de mult uzitata formulă, „luceafărul poeziei româneşti”, ne apare, acum, incompletă, limitativă şi insuficientă pentru că ea nu acoperă întreaga creaţie a „poetului nostru naţional” (G.Călinescu) şi nici semnificaţia esenţei personalităţii celui numit de C. Noica „omul deplin al culturii românești”. De acum aproximativ 135 de ani, de prin 1880,  Eminescu a fost recunoscut ca mare valoare poetică naţională, folosindu-se calificativul „geniu poetic”. Veronica Micle (1969, p. 86)  declară în poezia Lui X (datată de autoare 28 aug.1885, dar publicată în Convorbiri literare la 1 dec. 1886): „Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ” iar, în 1889 în Eminescu şi poeziile lui, Titu Maiorescu (Critice, p. 345) scria: „literatura poetică română va începe secolul al  XX-lea sub auspiciile geniului lui…” Chiar din ultimii lui ani de viaţă va lua naştere un adevărat curent (epigonic) eminescian. Prietenul mai tânăr al scriitorului, Al. Vlahuţă, el însuşi poet căzut sub puternica influenţă a maestrului(unii l-au numit „cel mai mare epigon eminescian”), va ţine la Atheneul din Bucureşti în 1896 o conferinţă semnificativ intitulată, „Curentul Eminescu”, prin care solicita desprinderea tinerilor creatori de extraordinara fascinaţie exercitată de genialul poet, dar înţeleasă greşit de ei, idee susţinută şi de mobilizatoarea  poezie Unde ni sunt visătorii?, citită cu acest prilej:

„Ce sunt aceste vaiete nemângâiate?

Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate

Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite

Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite…

Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii

Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?” (vol. Iubire, p. 126, 128).

Chiar critica literară înregistra fenomenul. G. Ibrăileanu are în volumul Scriitori şi curente (1909) un capitol intitulat Curentul eminescian iar Nicolae Iorga în Istoria literaturii româneşti contemporane (1934) în capitolul intitulat Influenţa lui Eminescu. Noul Alecsandri (p. 167-180) arată că însuşi „bardul de la Mirceşti” cunoaşte o nouă etapă de revigorare artistică datorită creaţiei eminesciene. Este evident că numai o personalitate de excepţie, de mare anvergură şi valoare poate genera un curent artistic.

Şi percepţia asupra operei lui în timp s-a modificat, s-a îmbogăţit, s-a nuanţat. Informaţiile în epoca modernă cresc în progresie geometrică. Au fost identificate aspecte noi, au fost descoperite valori noi, cum ar fi ideea că Eminescu premerge, prin muzicalitate şi simboluri, poezia simbolistă, că există elemente existenţialiste în creaţia lui,  că unele valenţe îl apropie de poezia modernistă sau ermetică, că a exercitat o influenţă majoră asupra literaturii, artei, culturii, politicii,  spiritualităţii româneşti, în genere.  Este firesc ca aceste progrese ale exegezei eminesciene să se regăsească şi în formulele caracterizatoare.

O imagine deosebit de semnificativă ne-a lăsat-o Al. Vlahuţă (1965, p. 34), care, în finalul poezie Lui Eminescu, se întreba îndurerat profund: „Văpaie!…Ce-o să-i pese lumii/ Că tu te mistui luminând?” Cu adevărat, personalitatea lui „s-a mistuit ca o văpaie” în timpul vieţii şi, asemeni unui soare-văpaie,  continuă să dea lumina cugetării şi simţirii lui pentru noi şi astăzi.

Creaţia lui a luminat şi luminează cu razele ei de mai bine de 145 de ani spiritul creator naţional. N.Iorga avea perfectă dreptate când îl definea pe Eminescu drept „expresia integrală a sufletului românesc”. În acelaşi timp, prin larga cuprindere a gândirii, trăirii şi simţirii specific-naţionale, dar şi universale, el devine un  zeu tutelar al  nostru.

  1. Concluzii

1). Prin frecvenţă, amploare, prin multitudinea sensurilor şi prin adâncimea semnificaţiilor, soarele devine, ca „element general cu caracter de repetabilitate” în universul tematic eminescian,  un motiv poetic fundamental, putând fi folosit ca element  caracterizator pentru creaţia şi personalitatea scriitorului.

2). Perspectiva mitologică, adoptată şi valorificată complex şi ingenios de Eminescu,  îi conferă motivului soarelui statutul de mit, aparţinând, formal şi conceptual, curentului romantic, în care a fost încadrat, în genere, poetul.

3). Influenţa benefică, majoră şi complexă, permanentizată în timp, exercitată asupra literaturii, culturii şi vieţii noastre spirituale îi asigură scriitorului un statut catalizator, o valoare şi o importanţă esenţială, „solară”, ca un astru dătător de lumină şi viaţă  în sistemul forţelor noastre creatoare.

În fond, poetul acţionează, credem, ca o prezenţă solară în „matricea stilistică a spiritualităţii naţionale”[xvi]. Şi atunci, pe această bază, se impune o singură concluzie: tutelar al spiritualităţii noastre, Mihai Eminescu, va dăinui peste  veacuri, căci el se constituie şi se impune, prin forţa  de model formativ benefic, ca o permanenţă, iar prin efectele catalizatoare şi constructiv-modelatoare produse în existenţa, cultura şi literatura naţională, drept soarele poeziei româneşti.

[i] Chiar titlul lucrării din 1975 conţine sintagma: Noica,  Constantin  (2014). Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti

[ii] Apud Arion, Dan  (2010). Necunoscutul nostru Mihail Eminescu, II, Editura Semne, Fundaţia AlegRo, Bucureşti, p. 370

[iii] Apud Arion, Dan (2010). op.cit., p.369

[iv] Ibidem, p. 371

[v] Vezi Tacciu, Elena (1979). Eminescu. Poezia elementelor, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti

[vi] „Tema soarelui – adică a revelaţiei şi a morţii – care, slobozindu-şi raza mortală, sfâşie vraja înşelătoare…” (p. 252)

[vii].  (1970). Dicţionar de terminologie literară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,  p. 220

[viii]. Prezentată în cadrul unui simpozion la Tulcea, dedicat aniversării a 150 de ani de la naşterea scriitorului, şi publicată de Societatea de Ştiinte Filologice din România în Limbă şi literatură, Anul XLVI, vol. I-II, Bucureşti, 2001, p. 50-62

[ix]. M. Eminescu, Opere alese, I-II, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, Scriitori români,.Bucureşti, E.P.L., 1964. Pentru citate, vom nota în paranteză doar  titlul, volumul şi pagina.

[x].  Mihai Eminescu, Proză literară, Prefaţă  de Eugen Simion, Bucureşti, E.P.L.,1964, p.51

[xi]. Pentru informaţii suplimentare vezi Napoleon Săvescu, ,,Cenaclul M.Eminescu” la New-York (15.01.2009), publicat în Foaie pentru minte, aprilie 2009.

[xii] Vezi afirmaţia „Acest dacism este o notă carateristică poeziei lui Eminescu” din  Postumele lui Eminescu în Scriitori români şi străini, I, Ediţie îngrijită de Ion Creţu, Prefaţă de Al. Piru, BPT; Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. 108. Studiul a fost publicat pentru prima dată în Viaţa românească, nr. 8 din august 1908, Iaşi.

[xiii]. Stră-stră-străbunii dacilor

[xiv]. M. Scorobete (2006, p.190)  precizează: „Pindar localizează meleagurile pe unde umblă Artemis-Diana, fiica Letonei, prin preajma Dunării”

[xv] Datele sunt redate după cecetarea noastră Motivul soarelui în poemul eminescian postum „Memento mori”în Societatea de Ştiinţe Filologice, Limbă şi Literatură, anul LIII, vol. I-II, 2011, p. 121

[xvi] Folosim şi noi formula lui Blaga deoarece este o sintagmă fericit găsită pentru a desemna configurarea  universului nostru spiritual.

 

BIBLIOGRAFIE

  1. ****(1970). Dicţionar de terminologie literară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
  2. Eminescu, M. (1964). Opere alese, I-II, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, Scriitori români, E.P.L., Bucureşti
  3. Eminescu, Mihai (1964). Proză literară, Prefaţă  de Eugen Simion, E.P.L., Bucureşti
  4. Arion, Dan (2010). Necunoscutul nostru Mihail Eminescu, II, Fundaţia AlegRo, Editura Semne, Bucureşti,
  5. Bomher, Noemi (1997). Magie luminoasă în opera lui Mihai Eminescu, E.D.P., Bucureşti
  6. Bucur, Gheorghe (2011). Motivul soarelui în poemul eminescian postum „Memento mori” în Societatea de Ştiinţe Filologice, Limbă şi Literatură, anul LIII, vol. I-II, 2011, Bucureşti
  7. Călinescu, George (1970). Opera lui Mihai Eminescu, Vol. I –II, Editura Minerva, Bucureşti
  8. Del Conte, Rosa (1990). Ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Marian Papahagi, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Postfaţă de Mircea Eliade, cu un Cuvânt înainte pentru prima ediţie românească de Roza Del Conte, Editura Dacia, Cluj
  9. Dima, Al. (1965). Motivul cosmic în opera eminesciană în Studii eminesciene (p.261-288), Editura pentru Literatură, Bucureşti
  10. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe (1973). Eminescu în romantismul european, în vol. Valori şi echivalenţe umaniste, Editura Eminescu, Bucureşti
  11. Evseev, Ivan (1994). Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara
  12. Ibrăileanu, G. (1968). Postumele lui Eminescu în Scriitori români şi străini, I, Ediţie îngrijită de Ion Creţu, Prefaţă de Al. Piru, BPT, Editura pentru Literatură, Bucureşti
  13. Iorga, Nicolae (1929). Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Editura „Pavel Suru”, Bucureşti p.167
  14. Iorga, Nicolae (1934). Istoria literaturii româneşti contemporane, I, Crearea formei, Editura „Adevărul”, Bucureşti
  15. Maiorescu, Titu (1998). Critice, Ediţie îngrijită, tabel cronologic, aprecieri critice şi bibliografie de Domnica Filimon, Prefaţă de Gabriel Dimiseanu, Editura Albatros, Bucureşti
  16. Micle, Veronica (1969). Poezii. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Augustin Z. N. Pop,Editura pentru Literatură, Bucureşti
  17. Noica, Constantin  (2014). Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti
  18. Săvescu, Napoleon ( 2009). ,,Cenaclul M.Eminescu” la New-York (15.01.2009), publicat în Foaie pentru minte, aprilie 2009
  19. Scorobete, Mihai (2006). Dacia Edenică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca
  20. Tacciu, Elena (1979). Eminescu. Poezia elementelor, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti
  21. Vlahuţă, Alexandru (1965). Poezii, Prefaţă de George Sanda, Editura pentru literatură, Bucureşti
  22. Vulcănescu, Romulus (1987). Mitologia română, Editura Academiei, Bucureşti