| | |

Invitație la spovedanie generală și la responsabilitate

La terminarea uneia dintre slujbele bisericești specifice Săptămînii Luminate, o prietenă m-a pus pe gînduri: „Sînt răscolită: am văzut 21 de rubini…“

N-aveam de gînd să văd curînd producția cinematografică a lui Ciprian Mega (nu fac aici adaosul profesiei, fiindcă mă voi referi doar la regizorul cu acest nume), dar abia terminînd un al doilea articol pentru revista la care lucrez, mi-am zis că, trecînd și Postul, ca pauză meritată, poate că filmul cu pricina ar merita atenție, mai ales că nu vizionasem pînă acum niciunul dintre cele datorate acestui controversat cineast.

Tot ca parte a acestui preambul, mărturisesc a fi rămas singur dinaintea foarte micului ecran al computerului cam după o jumătate de oră de vizionare: soția mea se retrăsese sub lumina unei veioze cu o carte…

*

Pelicula are o temă urîtă, adeseori vînturată mai ales prin campanii electorale: corupția semigeneralizată. (Aveam să aflu însă dintr-un interviu acordat unui jurnalist[1] că regizorul și scenaristul au avut în vedere ca temă iertarea; fie, îmi asum cecitatea inițială și pun în paranteză și această intenție!). Izbește conștiințele printr-un realism devastator ca un tsunami, fără edulcorări și fără sferturi de măsură, sfidînd îndeosebi condiția căldiceilor, depășind orice norme estetice, orice așteptări cuminți, orice interese materiale și momentane, orice „corectitudini politice“… Filmul acesta pune în fața românului – fie el de rînd, fie academician – o oglindă, recunosc, înadins deformată, ca una dintr-acelea pe care am avut prilejul în copilărie să le văd în Herăstrău, nu spre amuzament, ci spre meditație profundă, așa încît ticălosul se vede-n ea de sute de ori mai ticălos decît crede el că este, furăciosul la fel – fiecare cu defectele sale, dar înadins îngroșate; e un fel de pedagogie drastică, o chemare asemănătoare – păstrînd proporțiile – aceleia pe care Sfîntul Ioan Botezătorul o adresa locuitorilor regatului condus de Irod cel mare și genocidar: „pocăiți-vă!“, ori ca acea veste cumplită adusă în Ninive de mai vechiul prooroc Iona.

Depinde, prin urmare, la ce nivel existențial și de înțelegere ne situăm fiecare, în care condiție ne aflăm: infailibili justițiari și deținători ai adevărului absolut, schimonosiți de minciuni cotidiene și cronice sau de măști ocazionale covidice, ajunși în criza profesională specifică tuturor impostorilor, chirchiți în egoism și rapacitate, îngîmfați ca toți cei aflați în treabă clevetind fără istov în dreapta și-n stînga, creștini, musulmani, atei, liber-cugetători, ideologi ai lgbtq+ ș.a.m.d.

Personal, m-am simțit parcă împins la o spovedanie cum n-am ajuns încă s-o depun înaintea icoanei Mîntuitorului, ca un ultim exercițiu înainte de Judecata particulară.

Le dau dreptate celor care gîndesc creștinește: cine sînt eu să-i judec pe semenii mei adulterini, delapidatori, lacomi, plini de slavă deșartă?… Cine sînt eu să-mi judec Biserica, fie ea și cu ierarhi vehiculînd felurite erezii precum cele emanate din Creta? Oare n-au ei să dea socoteală Dreptului Judecător?… N-am eu, oare, de luptat cu propriile-mi păcate?…

Dincolo de aceasta, toate dovezile deloc noi de lacune, nedreptăți, neputințe, lașități, căderi din har (i.e. sinuciderea tînărului), sodomii și simonii pe care le aduce filmul, ce-mi revine mie, ca adult, ca intelectual, să fac începînd de astăzi înainte spre îndreptarea societății?

Meditația eminesciană care mi se pare adecvată situației generate în societate de filmul de autor 21 de rubini este:

E ușor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai a spune

Înșirînd cuvinte goale  

Ce din coadă au să sune […]

 

Critici voi, cu flori deșarte,

Care roade n-ați adus –

E ușor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai de spus.

 

Acest text l-am terminat în București, la 11 florar 2024 și l-am pus la dispoziția celor interesați. Peste două zile am primit recomandarea unei cititoare specializate în cinematografie să adîncesc analiza filmului, însă fiindcă, între timp, altcineva deja a făcut-o bine cumpănit, anume pr. Mihai-Andrei Aldea, am preferat preluarea integrală a articolului:

 

21 de rubini. O viziune, mai multe viziuni

Acest text cuprinde multe informații despre film; poate ar fi mai bine să vedeți întâi filmul, apoi să citiți cele ce urmează.

Am cunoscut filmul 21 de rubini, la început, prin furia unora. Cum nu judec fără să cercetez, iar cercetarea pleacă de la subiect, am căutat filmul, care era, tăcut dar sistematic, cenzurat. Am văzut unele prezentări, am citit descrieri și comentarii sau critici. Niciun argument concret, logic, împotriva filmului, dar multă furie, supărare sau chiar ură.

Am scris în apărarea dreptului la liberă exprimare, dar mai ales a tot mai interzisului drept la critică – face parte, desigur, din dreptul la liberă exprimare. Însă dreptul la critică – parte esențială a Ortodoxiei – este tot mai limitat de Administrația Bisericească dacă o privește, căci aceleași persoane și funcții care invocă felurite canoane și rânduieli ca să închidă gura criticilor le „uită“ atunci când îi fac pe critici în toate felurile – pe critici, sau pe oricine îi nemulțumește. O fățărnicie evidentă, pentru ai cărei exponenți Dumnezeu a pregătit adîncurile iadului – cu atît mai mari, întunecoase și chinuitoare cu cît crește rangul exponentului fățărniciei.

Acest fariseism, cu multe măști, la care lașitatea și oportunismul adaugă pe mulți, este una dintre durerile dezvelite de 21 de rubini. Este scos la iveală și în viața de toate zilele, și „în societate“ și în Biserică; sau, mai bine zis, în Administrația Bisericească, după cum spune filmul, arătînd și direct, și indirect, că Biserica o constituie cei care țin credința, nu cei care o exploatează,
iar acest fariseism este doar una dintre durerile expuse de 21 de rubini.

În critica acestei opere cinematografice este nevoie să precizăm că filmul este o tragedie realistă, plasată într-un timp și într-un loc de sinteză.

În mare, locul ar fi România, termen ce apare obsedant în unele secvențe. Dar singurele locuri clar denumite sînt Mideni (comuna eroilor), Zădărniceni și Nicăriu.

Dacă primul nume sugerează mediocritatea – fără ca această interpretare să fie sigură –, celelalte două nume au înțelesuri clare. Zădărniceni este și sediul seminarului, al școlii teologice controlate de corupție, în care Credința este zădărnicită de etatism, de politicianism, de lăcomie și de alte patimi. Nicăriu este direcția în care merg cei fără Dumnezeu, fie că sînt din Biserică sau din afara ei.

Cadrele sînt cel mai adesea de o simplitate deplină, reflectînd vederea unui om cu încărcătură emoțională: concentrat pe ceea ce are în fața ochilor, ignorînd detaliile pînă cînd este silit să le vadă, chiar dacă aceste detalii ignorabile au, adesea, greutatea lor.

Prin felul în care este filmat 21 de rubini silește privitorul să se implice în tot ceea ce se întîmplă ca și cum ar fi de față: sentimentul de vizionare a unui film este estompat pînă la dispariție.
Din acest punct Alexandru Postelnicu are deplină dreptate atunci cînd îl numește un documentar artistic, dar numai din acest punct de vedere, pentru că scenariul și regia trec de hotarele unghiului de vedere al unei persoane, trec de documentar; aceasta pentru că locurile și timpurile se suprapun, iar replicile cele mai simple sînt instrumente ale unei exprimări bogate.

Un exemplu al acestor replici, comic și tragic totodată, este dialogul dintre Primarul din Mideni și Spăriatu, tatăl copilului (George) de la care pornește de fapt povestea. Redăm doar un schimb de cuvinte:

Primarul: Porc de Crăciun îmi trebuie mie acuma!?! … (pauză) Și să știi că dacă-l aduci, nu-l iau fără bani!

Tatăl: Dom’ Gelu!… Punem și bani!

De așteptat ar fi fost ca tatăl să spună că nu trebuie bani, adică să înțeleagă că primarul vrea să plătească. Înțelegerea pe dos, că porcul promis nu va fi luat dacă nu e însoțit de bani, ține de altă lume decît cea obișnuită: o lume a corupției devenită mod de viață.
Gîndirea tatălui este corectă după regulile acestei lumi a corupției, iar așteptarea spectatorului îi dovedește nepriceperea în ale corupției. Primarul reacționează la această replică – la prima vedere absurdă, în corupție perfect logică – prin trecerea de la tonul agresiv, respingător, la un ton părintesc. Tatăl a respectat convențiile corupției, intrînd astfel în mecanismul „firesc“ al societății: apelul la relații, mite mascate, „manevre“…

Un plan al acestei scene – plan ce reapare sistematic în film – este al vulgarității „celor de sus“ în fața celor dependenți de ei. E o vulgaritate ce vine din corupția interioară și răspîndește corupție mai departe, la fel ca promisiunea „primului număr“ dintr-o revistă pornografică ce ar urma să „bucure bărbații din România“, promisiune „dată la radio“, ca încheiere a propagandei mincinoase – ce se folosește și de intelectualii de curte ai vremii și locului.

Pentru că am amintit de vreme, iar mai sus despre faptul că locurile și timpurile se suprapun, să amintim că filmul unește mai multe evenimente din ani diferiți: vizita Papei în România – cu tonele de afaceri făcute pe temă și minciunile propagandei despre beneficiile vizitei –, Plandemia – cu fățărnicia mascării publice și a înlăturării măștilor la petrecerile celor care impun măștile –, lupta anti-corupție a unor naivi, ce este, de fapt, numai instrument de șantaj pentru cei de sus, Războiul din Ucraina etc. În paralel există trimiterea lui George (Georgică) Ciofu la seminar, prin pile, de către părinți, în 1999, anul în care, în aprobarea intelectualilor de curte, este bombardată, ilegal și monstruos, Iugoslavia, inclusiv Belgradul, în Ziua Învierii. Intersectarea celor două lumi temporare este complexă, construind dibaci tensiuni narative.
Procedeul unificării mai multor timpuri este folosit în multe filme, nu este nou. Aici îndeplinește, în primul rînd, rostul iluminării factorilor comuni ai acestor evenimente: fățărnicia, corupția, propaganda înșelătoare, imoralitatea, ticăloșia etc. toți acești factori comuni fiind tipici puternicilor din film, în timp ce oamenii buni sînt fie în umbră, fie atacați.

Părintele Alexie, fost deținut politic, trăiește în Mideni, un sat în care propaganda oficială este foarte puternică. Spăriatu, capul Familiei Ciofu, cu toate că știe că această propagandă este o minciună, nu se ferește s-o folosească împotriva Părintelui Alexie. Are ca pildă pe mai marii lumești și bisericești, care nu se sfiesc să folosească marota legionarismului ca pretext universal valabil pentru atacuri, oricît de nedrepte și abjecte ar fi. O replică a îndureratului martir, Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, e și unul dintre firele subtile și ziditoare ale filmului: pentru a avea moralitate, pentru a fi liber, pentru a fi om adevărat și, implicit, creștin adevărat, trebuie să privești dincolo de lumea aceasta; altfel ești înrobit de ea.

Această înrobire, de altfel, apare și la Procuroarea Nina Lucreția Ciofu. Bîntuită de sinuciderea fratelui ei, de suferințele tatălui ei și de moartea mamei, caută izbăvirea în dreptate (la ea, dreptate judiciară). O căutare sortită eșecului, ne arată și acest film, după cum ne arată și realitatea.

O „critică“ de o furibundă părtinire, pretinde absurd că procuroarea aceasta ar fi prezentată drept fără „nici cea mai mică slăbiciune“, drept „nevinovată“ etc. Cine a văzut filmul ca să îl vadă, nu ca să găsească nod în papură, va fi șocat de această idee. Dacă judecăm în cheie creștină, este evident, în primul rînd, că Nina trăiește în păcat, nefiind căsătorită cu bărbatul cu care face dragoste, deși îl socotește – unilateral – „o parte din ea“ (unilateral, căci iubitul nu-i confirmă ideea, ba chiar profesează, calm și hotărît, o altă scară de valori, pe care ea nu o respinge hotărît, dînd dovadă de slăbiciune).

De asemenea, procuroarea este „la ea acasă“ într-un club a cărui atmosferă de destrăbălare este 100% străină moralei creștine, iar aici nu este vorba doar de fumat sau dansuri, ci de animatoare indecente, de liniuțe, de lesbianism…

Pretenția de lipsă a slăbiciunilor, de nevinovăție, devine în context o bătaie de joc la adresa logicii, rațiunii și bunului simț: dimpotrivă, filmul o prezintă pe procuroare drept un om obișnuit, cu slăbiciuni și căderi, mînat să caute o dreptate imposibilă, judiciară, de motive subiective, sentimentale, personale – deci, implicit, incoerente. De aici îi vin procuroarei și subiectivismele, și multele slăbiciuni, și, pînă la urmă, căderea.

Din aceleași surse vine și căderea familiei ei.

În vreme ce Părintele Alexie se raportează la Iisus Christos și rînduiala sa, familia Ciofu, in integrum, se raportează la propriile simțăminte ca la niște idoli – o cumplită cădere ce este mult încurajată astăzi. Din pricina idolatriei față de propriile simțăminte, mama își terorizează și-și manipulează soțul ca să intervină, să apeleze la relații, pentru ca băiatul să fie primit la seminar.

O mărturie teribilă pentru fățărnicia multora care se cred credincioși este aceea a mamei lui George. Ea vine la Părintele Alexie, cîntă cu celelalte credincioase, dar nu îi cere sfatul și nu îi ascultă îndemnul. Și asta încă nu e tot! Părintele Alexie o previne că face rău împingînd copilul spre preoție prin pile „Nu-i nenoroci sufletul! Lasă-L pe Domnul să-l cheme la slujire așa cum știe El mai bine!“. Ea, printre altele, vine cu o „scuză“ care este un fel de deviză a societății: așa fac toți.

Am auzit această „scuză“ de la toți cei care s-au supus și se supun răului. Nenumărați oameni, bărbați și femei, au încercat să îmi justifice uciderea copiilor în pîntecele mamei, perversiunile sexuale, corupția sau lașitatea cu așa fac toți. De mii de ori am spus: Chiar dacă toți fac un lucru rău, tot rău rămîne și cei buni nu îl vor face.

Filmul nu spune asta direct, ci implicit: consecința acestor scuze este distrugerea celor care le invocă.

Revin la încercarea Părintelui Alexie de a trezi mama din răul pe care îl face și mă opresc la o scenă esențială, în care fățărnicia și răutatea sînt expuse cu precizie chirurgicală. Tatăl fumează lîngă aragaz, băiatul muncește să învețe pentru examenul de intrare la seminar, mama vine de la muncă și începe cu reproșuri casnice, trecînd de aici la faptul că „noi mergem din păcat în păcat“. Iar după ce a tensionat destul atmosfera, declară „Mai bine nu se mai duce la niciun seminar decât să intre cu pile!“ (copilul, desigur). Soțul – ce fusese presat de ea să intervină la pile pentru copil – îi răspunde… „Toți fac așa!“, confirmîndu-i, astfel, scuza imorală pe care și ea se baza, iar ea continuă să invoce smiorcăit spusele Părintelui Alexie, după care îl invocă pe acesta: „Uite, și Părintele Alexie spune…“. Este clipa în care Spărietu se înfurie, îl înjură pe preot, merge la acesta acasă, deși e noapte, sare poarta și îl agresează, încercînd să îl intimideze.

Pentru cei care sînt preoți de parohie care lucrează binele, scena este ușor de recunoscut și de înțeles. Furia unora din familie față de îndreptarea sau încercarea de îndreptare a celorlalți membri ai familiei este des întîlnită. Dar ce mi s-a părut extrem de bine surprins aici este felul viclean în care cel „credincios“ iese din ascultarea față de duhovnic. Femeia a urmat aici toți pașii psihologici necesari pentru a obține reacția aceasta de la bărbatul ei. Este izbitor contrastul dintre scena venirii ei acasă și cele în care îl manipulează pentru a obține apelul la pile, iar această deosebire nu este întîmplătoare, chiar dacă dorința interioară nu este conștientizată: din prisosul inimii grăiește gura (Luca 6, 45). Ea a vrut ca bărbatul ei să reacționeze astfel, pentru ca așa să se poată despărți „justificat“ de Părintele Alexie – și să-și despartă și copilul de el, lucru ce se vede în ușurința cu care acceptă despărțirea și în rîvna cu care lucrează la împlinirea pașilor de miturie și influență.

Eșecul ei se repetă în eșecul fiicei sale: amîndouă sunt mînate de emoții fără pricepere, de patimi, lipsite de călăuzirea Duhului Sfînt – prin înstrăinarea de cei care Îl au și alipirea de cei care sînt departe de El.

O morală esențială a filmului este: Binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Cei 21 de „rubini“ sînt dragostea părintească nepricepută. Spărietu a primit un ceas cu 21 de rubine de la tatăl său; doar că la ei în familie pluralul este (astăzi) rarul rubini. Pentru cusurgiii intelectualiști, indignați de acest plural, voi consemna că este prezentat și de Micul Dicționar Academic, 2010, și de Dicționarul de Neologisme din 1996 și din 1998, și de Dicționarul Limbii Române Contemporane (1955-1957).

Revenind, amintim că Spărietu a primit ceasul cu 21 de rubini de la tatăl său, cînd a plecat de acasă și, prevenindu-și băiatul că o să îi fie greu, „dar dacă ăsta-i visul tău, te sprijin cum pot“, i-l pune la mînă. „Altceva mai de preț n-am să-ți dau“, spune el.

Dar este, cu adevărat, cel mai prețios lucru pe care un copil îl primește de la părinți averea? Oare chiar așa, cel mai prețios lucru pe care un tată îl poate da fiului său este un număr de pietre prețioase, ori de obiecte valoroase?

Într-adevăr, tatăl lui George nu arată în film nici demnitate, nici moralitate. Undeva, ceva, este, căci își iubește soția și copiii. Dar nu este ce trebuie, pentru că îi lipsește Adevărul și, de aceea, nu le poate da celor dragi ceea ce au cu adevărat nevoie: credință, demnitate, curaj, moralitate, pe care nici nu le înțelege, așa cum s-a văzut și în scena discuției cu primarul (pentru intervenția pentru băiat). Tatăl trăiește în lumea corupției ca și cum ar fi normal. Pentru el Părintele Alexie nu este criminal pentru că a făcut închisoare – nu îl deranjează asta la nimeni –, ci pentru că stă „împotriva sistemului“, stă împotriva principiilor imorale care pentru Spărietu sînt adevăruri absolute. Străin, prin urmare, de tot ce înseamnă adevăr, Spărietu are o dragoste strîmbă, atît față de soție cît și față de copii, care este una dintre sursele fundamentale ale răului în familia sa. În această privință, o scenă ce pare unora doar de umplutură relevă un adevăr teribil; e scena în care cei doi părinți merg, după examen, la pila numită Părintele Porumbacu. Acesta, pe de-o parte, îl laudă pe băiat, spunînd că a avut una dintre cele mai bune lucrări, după care pretinde alți bani ca nota să devină oficială. La cîteva scene după aceasta, se vede însă că George Ciofu este ultimul pe lista intraților. Puțini înțeleg, cel puțin conștient, greutatea și gravitatea acestei scene(1) ca și a altora.

Filmul a fost declarat de cineva drept „mizerie neo-marxistă“. Afirmația, fiind incompletă, devine minciună: filmul înfățișează mizeria neo-marxistă. La fel, filmul a fost declarat de unii ca fiind „împotriva Bisericii“. Iubesc Biserica mai mult decît îmi iubesc viața și tocmai de aceea repet că filmul nu este împotriva Bisericii, este împotriva corupției din Biserică, lucru arătat foarte clar și repetat în film!

Ar fi adevărat că 21 de rubini este împotriva Bisericii doar dacă Iuda și urmașii lui sînt Biserica, dar așa cum Iuda nu este Biserica și nu-i reprezintă pe Apostoli și pe urmașii lor, la fel nici urmașii lui Iuda nu sînt Biserica și nu-i reprezintă pe urmașii Apostolilor, iar corupția din Biserică există și lupta împotriva ei este încă prea mică!

Aș fi vrut să dau aici numele unui mitropolit, care a fost angajat al securității, începînd pe post de colaborator în seminar și continuînd pînă la moarte și care a băgat în pușcărie oameni cu turnătoriile lui, fiind răsplătit de securitate cu avansări. El a turnat pe unii în așa fel, încît era clar că vor fi uciși în pușcărie și au fost uciși, iar securitatea l-a răsplătit cu avansarea ca episcop, iar apoi cu numirea ca mitropolit. După Revoluție, a mințit că „a fost nevoit“ să semneze un contract de colaborare; pentru care, cu deplină fățărnicie, și-a cerut public iertare, ascunzînd faptul că era, de fapt, ofițer de securitate și dușman al Bisericii, pînă la moarte, pentru care se și prăjește în iad în clipa de față, pentru veșnicie.

Aș fi vrut să dau aici numele unui episcop pedofil și homosexual, promovat de securitate, folosit împotriva unui ieromonah rîvnitor și a mînăstirii acestuia, pentru că preotul și mînăstirea nu îi acceptau mizeria. El care s-a răzbunat, cu ajutorul colegilor lui securiști, pe cei care i s-au împotrivit spre sfințirea acelora și spre osîndirea sa.

Sau aș putea să dau numele unor inspectori bisericești sau protopopi sau vicari de mare și continuă corupție, dar cum Părintele Ciprian Mega nu a dat nume în filmul său, nu dau nici eu și, de asemenea, și pentru că personajele negative din film sînt o sinteză a mai multor persoane aflate pe drumul spre iad, sau deja ajunse acolo.2

Voi sublinia doar faptul că răutățile Administrației Bisericești din film sînt o realitate dureroasă, iar lupta împotriva lor, o nevoie absolută.

S-a pretins că filmul ar da apă la moară anti-americanismului, că ar fi filo-rus etc. cum         s-ar zice hoțul crede hoți pe toți. Americanii care luptă împotriva corupției din SUA sînt americani și pro-americani, nu anti-americani! Sprijinirea corupției este sprijinirea dușmanilor Țării și ai Bisericii, combaterea corupției este apărarea Bisericii și a Țării împotriva dușmanilor!

Un stat coruptibil este cumpărabil de către oricine, inclusiv de către Rusia sau de către oricare alții.

Apropo, „patrioții“ indignați de 21 de rubini au idee că tot mai multe servicii de stat din România sînt la mîna Turciei sau a altor puteri străine? Bineînțeles că nu și, dacă știu, tot nu le pasă, pentru că lor le pasă doar de lozinci și de prejudecăți. Însă, factual, corupția este cea mai mare trădare: înseamnă transformarea Patriei și Bisericii într-o marfă, iar faptul că 21 de rubini scoate la iveală rădăcinile corupției este foarte bine, chiar dacă nu va determina trezirea celor vrăjiți de corupție și imoralitate, chiar dacă nu-i va face să se desprindă de ispitele care-i conduc, mărturisește și va mărturisi. Cei care vor să se trezească – din Administrația Bisericească, din stat, din societate – se vor trezi și se vor mîntui.

La înmormîntarea Părintelui Alexie se spun anumite lucruri esențiale, care, acoperite pentru spectator de valurile mizeriei neo-marxiste din societate (chirurgical înfățișată în film), devin semințe, care să rodească la vremea lor.

Scenele înmormîntării încep cu un fragment din Hristos a înviat din morți…, mai precis fragmentul final. Apoi se aude „Sufletul lui se bucură azi, pentru că știe unde se duce. Mereu a știut încotro se îndreaptă“.

Paralela între această realitate cea a alergătorilor către Nicăriu este izbitoare, iar fraza este o mărturie a adevărului Veșniciei – realitate pe care și părinții lui George, și societatea, o ignoră sau o neagă.

Protopopul este unul dintre purtătorii coșciugului și este și cel care vorbește, pe marginea gropii:

Iar eu, cînd oi ajunge în ziua judecății, de-o vedea Dumnezeu ceva bun și în zdreanța asta de om, un strop de lumină, apoi acea lumină mi-a aprins-o în suflet Părintele Alexie.

Și continuă:

Cînd mai bîrfiți pe la colțuri… că popa cutare a făcut… că episcopul cutare a fost securist… că Biserica… că Patriarhul s-a dat cu ei… cînd… și cînd… și cînd să vă amintiți de el. Cu voi a fost Biserica! De-ați avea zeci de mii de învățători întru Hristos, totuși nu aveți mulți părinți!

Dar cine ascultă de părinți?

I-am avut pe Părinții Arsenie Papacioc, Constantin Voicescu, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Macarie Ioniță, Visarion Iugulescu, Mina Dobzeu, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc. Puțini i-au ascultat și i-au urmat cît au trăit. Și mai puțini îi ascultă astăzi.

Biserica a fost și este cu voi prin fiecare preot ce trăiește Credința.

Dar, ca și de Părintele Alexie în film, cîți ascultă?

Revenind la film din afară, pot spune că actorii joacă excepțional. Toți. Nu am găsit nici măcar un gest strident, care să iasă din atmosferă – aproape mereu sufocantă, căci este atmosfera celor fără Dumnezeu.

Ca uriașa majoritate a filmelor bune, 21 de rubini nu merge pe o dihotomie clară, nu separă personajele și acțiunile în bune și rele, chiar dacă sînt. Lasă înțelegerea și alegerea în seama privitorilor. Este o răspundere de care, se pare, unii s-au îngrozit și nu atît pentru ei, cît pentru alții: le este groază de o trezire a conștiințelor. Dar pentru mîntuire trebuie învoire, iar învoirea cere înțelegere și alegere. Liberă.

Ionuț Popescu spune:

Filmul este genial. Surprinde cele mai relevante elemente ale societății românești, atît de acum 20 de ani, cît și de acum doi ani. Frapantă a fost dedicația părinților, pînă la sacrificiu, pentru binele pe care-l credeau a fi pentru băiatul lor. Are foarte multe elemente comune cu fiecare familie din acele vremuri. Și ce a ieșit din această forțare a lucrurilor? Dezastru. Cînd vezi contradicția între aspirațiile părinților, prinși într-o iluzie, și realitatea arătată prin episcopul grobian, ți se frînge sufletul și ți se pare totul o imensă risipă. Prin urmare, consider filmul un model de așa nu și o cerere la a fi mai circumspecți cu propriile iluzii. Ar trebui să fim mai precauți cu fantasmele în care putem cădea, atît la nivel individual, cît mai ales ca părinți. Există o genă a naturii noastre de sclavi, care-și caută permanent obiectul de adorație, pe fondul lipsei cunoașterii de sine, unica formă de împuternicire. Hristos ne-a vrut liberi, iar unii i-au alterat serios mesajul, scoțând-L pe Dumnezeu mult în afara noastră. Cu Dumnezeu în afara noastră, nu mai rămîne de manifestat decît firea umană, ceea ce filmul arată în mod expresiv.

Constantin Gheorghinoiu vine cu aceste cuvinte:

Hristos a înviat! Felicitări pentru acest film care reprezintă o frescă a sufletului românesc a ultimilor 34 de ani! Fie ca acest film să trezească poporul român din mizeria și umilința în care a decăzut!

Filmul se încheie cu sora lui George, procuroarea, care în studenție și-a pierdut fratele, mama și apoi tatăl, ajuns „la nebuni“, iar acum și-a pierdut prietenele, iubitul, funcția, colegii, cariera și propriul copil – în urma abuzivei arestări. Trecînd pe bulevardul cu firme luminoase, către o parte mai retrasă, este „acoperită“ brusc de cîntarea Pricesnei Întîmpinării Domnului (Maică și Fecioară). Coboară cîteva trepte și ajunge într-o biserică. Merge înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul și-și pleacă fruntea pe umărul acesteia. Camera privește biserica, icoanele și preotul, dînd o neașteptată pace.

O legătură între această clipă și îndreptarea către Măicuța Domnului a ucenicelor Părintelui Alexie lămurește multe lucruri, inclusiv căderea celei care, în loc să-și pună nădejdea în Împărăteasa Cerurilor și în Fiul acesteia s-a bizuit, iar și iar, pe „ce fac toți“ și pe oameni.

Peste cîteva secvențe – legate de bagajul trecutului – și cel puțin o noapte, fosta procuroare ascultă clopotele, încercând să se regăsească. Apoi își vizitează tatăl la spitalul de psihiatrie în care se află de mulți ani. Îi pune pe mînă ceasul cu 21 de rubini. El o întreabă:

De unde ești dumneata?

Înlăcrimată, își pune capul pe umărul lui:

De nicăieri.

Și plînge. Ecranul se închide, iar apoi se aud cuvintele lui:

Mie mi-e sete!

Și nouă, ar trebui să spunem.

Precum însetează cerbul de izvoarele apelor, așa însetează sufletul nostru de Tine, Doamne! (Psalm 41, 1).

O morală esențială a filmului este: Cel care nu se satură întru Dumnezeu rămîne veșnic flămînd și însetat; sau nesătul.

Închei aici, cu toate că aș mai avea multe de înfățișat, pentru că filmul are o bogăție uriașă – iar fiecare parte are locul și rostul său. Aș putea spune că filmul este un șir de scene-cheie, legate între ele ca pașii lucrării unui chirurg de a expune organele infectate aflate sub piele, lucrare în care, subtil, se expune și drumul însănătoșirii.

Mie mi se pare un film mare, excepțional, genial, de o mare sinceritate psihologică – de unde vine și neașteptata duritate a filmului, căci durerile căderilor, durerile fățărniciei, ale corupției, ale patimilor sînt resimțite de privitor cu putere. Este un film ce va rămîne în istoria cinematografiei românești și nu numai.

Mi-aș dori din suflet să fie și o piatră de hotar în lupta nesfîrșită pentru îndreptare – luptă a fiecărei generații din Biserică și din societate și de pretutindeni – măcar în Biserica noastră, dacă nu și în Țara noastră.

Iar dacă nu va fi, rămîne o mărturie, rămîne glasul celui ce strigă în pustie, rămîne de folos pentru oricine caută adevărul.

Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, dar aici se cucerește.

 

P.S. Pentru doritori, filmul poate fi văzut pe youtube, dîndu-se click aici. În urma cenzurării, s-a ajuns la această soluție de sacrificiu, urcarea pe youtube, prin care se pierd foarte mulți bani, dar mărturia rămîne, pînă o fi cenzurată și acolo…

P.P.S. Este ridicol să văd cum unii și alții nu pot nega realitatea scenelor din film, dar spumegă împotriva filmului. M-aș fi așteptat să se supere oameni trăiți într-un turn de fildeș, care nu știu că asemenea lucruri există – și chiar mai des decît excepțional. Dar cei care știu că există ar trebui să înțeleagă bine că numai îndreptarea vindecă, deși nici ea nu șterge trecutul. Ne bucurăm de Sfîntul Apostol Pavel, dar trebuie să ne amintim că sînt înscrise în Biblie și crimele lui și asta nu pentru că Dumnezeu este neiertător, ci pentru că este Adevărul. Îndreptarea se face plecînd de la ce este către ceea ce trebuie să fie, de la o minciună spre altă minciună e drumul spre iad.

P.P.P.S. Mi se pare că, între cei din Biserică, sînt două feluri de oameni care se smintesc de acest film: cei care se recunosc în personajele aflate pe drumul greșit și aceia care își pun nădejdea mai mult în forme și/sau în oameni decît în Dumnezeu. Cei care Îl caută pe Acesta, știu că e ușor să rătăcești Calea și greu să rămîi pe ea și folosesc filmul ca o apărare de căderi și de rătăciri.

 

1 Avem aici de-a face nu doar cu plasa de minciuni a corupției, ci și cu ușurința cu care părinții cred minciunile ce par favorabile copiilor lor. Sînt mai multe chipuri ale fugii de adevăr, care este, totdeauna, o fugă de Dumnezeu.

2 Afirmație pentru care cei care se simt cu musca pe căciulă tind să-l urască pe vorbitorul care le aduce aminte de ce-i așteaptă, în loc să se îndrepte.

========================================

Două poziții de calitate față de filmul 21 de rubini:
https://thewoman.ro/filmul-21-de-rubini-in-avanpremiera-la-cluj-napoca/
https://www.activenews.ro/opinii/Prof.-Ilie-Badescu-21-de-rubini-189169

Pr. Mihai-Andrei Aldea

8 florar 2024

*

*   *

Revin cu două precizări necesare: A) am îndreptat tacit în articolul reprodus integral ortografia, punctuația și unele scăpări stilistice; B) autorul materialului a citat cîteva aprecieri critice culese de pe rețelele de socializare pe care le-am rînduit și eu aici, după ce le-am îndreptat și acestora lacunele stilistico-gramaticale, ortografia și punctuația:

1) E mai curînd un documentar artistic, căci ne arată cum sîntem; dar nu ne place și aruncăm cu noroi. Actrița din rolul principal e un diamant. Regizorul a reușit să se adreseze unei societăți care te vrea tăcut – asta nu înseamnă libertate (după Alexandru Postelnicu).

2) Fariseismul, lăcomia, minciuna la rang de  rege, egoismul, nedreptatea sînt temele filumului și tare de care suferă adînc țara de mulți ani, tot mai mult. Răzbate și durerea unora că nu pot face nimic, nu pot schimba nedreptățile; răzbate și sentimentul neputinței în fața unor lucruri  implacabile. Rămîi adînc pe gînduri după un  astfel de film… Mulțumesc! Și mă bucur și  pentru că e filmat în cea mai mare parte în  Oradea (după Ioana Mărcuș).

3) E un film prea bun, cu personaje mult prea  sincere. În concluzie, „merita“ să fie cenzurat de către totalitarismul „democrației românești“,  pe motiv de „propagandă rusă“. Este o producție  cu un buget cu capital 100% românesc, care a costat cît pentru două averi, a ajuns pe YouTube, căci în cinematografele României a fost interzis. Mulțumesc producătorului,  regizorului, marelui scenarist pentru oferirea acestei capodopere spre vizionare chiar aici, pe canalul domniei sale!

Cu iubire necondiționată,

Daian Antonin.

4) Scăldătoarea aceea închipuie Biserica adevărată, în care ne adunăm cu toții: și orbi, și șchipi, și uscați. Sîntem orbi că nu ne vedem păcatele. Sîntem șchiopi că ne-am abătut de la calea Domnului și sîntem uscați de neiubire (anonim).

(Sursa: https://www.activenews.ro/stiri/Pr.-Mihai-Andrei-Aldea-21-de-rubini.-O-viziune-mai-multe-viziuni-189206 ).

Mulțumesc părintelui care, tulburător, poartă primul prenume al Sfîntului Arhanghel Mihail ca și mine! De asemenea, le mulțumesc Elenei Dulgheru, care m-a îndemnat să scriu mai multe despre filmul 21 de rubini și comentatorilor ale căror păreri le-am preluat în finalul rîndurilor de față.

 

În conlcuzie, filmul 21 de rubini realizat de Ciprian Mega împreună cu echipa sa de profesioniști efectuează cu mijloace artistice specifice o radiografie dureroasă a unei societăți bolnave. Majoritar, cetățenii României acestui timp se încăpățînează încă să nu se trateze nici medical, nici duhovnicește. Parafrazînd personificarea unui prozator talentat dar, din păcate, neîmbisericit, s-ar părea că timpul nu mai are răbdare cu noi; prin urmare, să alergăm cît ne țin aripile duhului rugăciunii sincere întru salvare, căutînd degrabă îndreptarea vieții prin pocăință!

 

București, 3 răpciune 2024