Ion Cantacuzino^[1], un spirit însetat de cunoaștere, și-a petrecut copilăria printre figurile marcante ale culturii românești și europene. De la vârsta de opt ani a studiat latina cu Profesorul Opitz din Berlin, de la nouă ani greaca cu preotul Papadiamantopol, apoi franceza și noțiunile de cultură generală cu elveţianul Rolland.^[2] Văditele lui calități intelectuale i-au determinat familia să-l îndrepte către instituții prestigioase din Franța: a absolvit la Paris, Liceul Louis-le-Grand apoi, în perioada 1882-1894, și-a continuat studiile, obținând licența în filosofie (1886), în științele naturale (1891) și în medicină (1894), iar un an mai târziu, titlul de Doctor în Medicină la Sorbona^[3].

În Franța, Cantacuzino a cunoscut personalități ale vremii și a legat prietenii de-o viață. În perioada petrecută la Paris a fost înconjurat de personalităţi precum Romain Rolland, André Suarès, Bernard Bouvier, fraţii Delacroix și alţii, care „l-au influenţat decisiv în ceea ce avea să etaleze mai târziu ca om de cultură și opinie socială”^[4].

La începutul studiilor medicale a lucrat la Paris, în clinica Profesorului Dujardin-Beaumetz^[5] apoi, după 1892, l-a cunoscut pe savantul Ilia Mecinikov^[6] și s-a dedicat studiilor de microbiologie de la Institutul Pasteur din Paris, ceea ce i-a marcat definitiv cariera profesională. Ca asistent al lui Mecinikov, s-a format moral și intelectual în spiritul marelui savant care se simţea legat de români. Printre discipolii săi preferați se numărau și Constantin Levaditi^[7], Constantin Ionescu Mihăieşti^[8], Mihai Ciucă^[9]. Aici, Ion Cantacuzino s-a dezvoltat în atmosfera a ceea ce istoricii francezi au numit „caravanseraiul lui Père Metch”, dat fiind că în micul laborator al savantului puteau fi adeseori întâlniți literați, oameni din domeniul finanțelor, actori și creatori de artă. Tot atunci i s-au înrădăcinat în suflet și vorbele lui Pasteur, citate aproape zilnic de Mecinikov: „Căci dacă știința nu are o patrie, omul de știință trebuie să aibă una: ei trebuie să-i dăruiască prestigiul pe care lucrările sale îl cuceresc în lume”^[10].

În anumite privințe, tânărul Cantacuzino îl moștenise probabil (după cum spunea el însuși mai târziu), pe bunicul din partea mamei, Generalul Mavros^[11], organizatorul primelor carantine antiholerice din istoria României, dar și primul colecționar român important, cu o mare vocație de donator. Mavros donase statului român propria colecție de numismatică, piese ceramice și epigrafice, donație pe baza căreia s-a înființat Muzeul Național de Antichități, precursorul Muzeului Național de Istorie^[12].

Pentru Ion Cantacuzino, atracția către operele de artă și dorința de a intra în posesia lor s-a manifestat din tinerețe, încă din timpul liceului, stimulată fiind de predispoziția familială și întreținută de frecventarea mediului artistic parizian din jurul lui Pierre Puvis de Chavannes^[13], (căsătorit cu o descendentă a cantacuzinilor). Încă din adolescență, I. Cantacuzino vizita cu regularitate Muzeul Luvru, cunoștea toate muzeele Europei și devenise un adevărat connaisseur în ceea ce privește patrimoniul muzeistic al continentului. Și-a dezvoltat pasiunea pentru gravură, ajungând cu timpul, un subtil cunoscător al gravurii europene și datorită „instinctului său sigur”^[14]. Iubitor de Dürer și de Grünewald, a început de timpuriu să colecţioneze litografii ale lui Daumier, grafica lui Rembrandt şi a lui Degas, a lui Breughel şi a lui Sisley, a lui Claude Lorrain și a lui Delacroix, dar și stampe japoneze, ceramică de Rouen, de Nevers şi de Strabourg. Încă de pe vremea când urma cursurile Facultății de Litere, colecționa opere de artă astfel, gravurilor colecționate li s-au alăturat desenele, mai ales cele semnate de artiștii Renașterii sau de cei ai curentului romantic.

Cantacuzino nu apela la alţi colecţionari sau la intermediari pentru achiziţii, ci era un pasionat vizitator al anticarilor parizieni şi, mai ales, un adevărat connaisseur al gravurii. Opinia sa era apreciată în aceeași măsură atât de colecţionari, cât și de anticari și de artişti. Anticarul francez Paul Prouté^[15], povestea cum căutarea gravurilor devenea prilej de prelungite conclavuri artistice alături de Profesorul Cantacuzino și alții, din care el avea multe de învățat și care, uneori îi aduceau lămuriri asupra unor atribuiri: „[…] Dans mon petit magasin, c’est la que se retrouvaient autour de la table, Focillon, Hautecoeur, Opresco, le Professeur Cantacuzene, et quelques autres, c’etaient tous de gens a petites burse mais s’ils ne m’ont apporté que peu d’argent, ils m’ont apporté et leur estime et surtout un enrichissement de connaissances d’une rare valeur.”^[16]. Anticarul sublinia, în memoriile sale, ajutorul dat prin sfaturile lui Cantacuzino, grație căruia a achiziționat o colecție redutabilă, care însă, ulterior, s-a risipit. Totuși numele său figurează în catalogul donatorilor Muzeului Luvru, fapt ce vorbește de la sine despre valoarea lucrărilor expertizate de Profesorul Cantacuzino.^[17]

Cu timpul, deși era un cumpărător nu tocmai avut, Profesorul ajunsese să fie comparat, pentru cunoștințele sale și pentru calitate lucrărilor colecționate, cu Henri Focillon^[18], George Oprescu^[19] și Louis Hautecoeur^[20]. Cu aceștia obișnuia să se întâlnească în cursul călătoriilor sale la Paris, purtând discuții legate de artă și, în primul rând, de gravură.

La întoarcerea definitivă în ţară, în 1901, Ion Cantacuzino a fost numit Profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti și a înființat, în același an, Laboratorul de Medicină Experimentală care, din 1921, a devenit Institutul de seruri și vaccinuri (actualul Institut Cantacuzino).^[21] Un excelent organizator și creator de instituții, atât medicale cât și culturale, numărându-se printre personalitățile care au contribuit la modernizarea României, Profesorul Ion Cantacuzino a preluat modelul francez, atât de bine cunoscut lui și a încurajat, nu doar cercetarea științifică, ci și modelul de probitate în recunoașterea valorii, atât de necesară în nou creatul mediu academic românesc.

Cunoscut și apreciat deopotrivă de colegi, de studenți și de cei cu care a parcus etape de viață, a fost la rândul lui iubitor de oameni, excelând și în activitatea didactică. Calitatea sa de mentor i-a adus recunoştinţa studenţilor fiind considerat unul dintre cei mai mari dascăli pe care i-a avut universitatea românească și întemeietorul celei mai meritorii școli științifice românești din epoca interbelică: Școala de microbiologie de la Institutul Cantacuzino. Profesorul Cantacuzino declara: „Cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăși tinerilor știința pe care o dobândisem și de a deștepta în mintea lor dorința de a ști mai departe și de a-și adânci cunoștințele […] Egoismul nu poate fi creator; unde nu este dragoste, de acolo fuge tineretul”^[22].

Rolul jucat de Cantacuzino în realizarea dezideratului României Mari este, din păcate, prea puțin cunoscut opiniei publice. I. Cantacuzino a fost numit ministru și primul delegat al României pentru semnarea Tratatului de Pace. Personalitate europeană binecunoscută de oamenii de știință și cultură din țările apusene, medicul a fost un patriot autentic. El s-a aflat printre cei care și-au pus iscălitura pe Tratatul de Pace de la Trianon^[23], cu convingerea că s-a ajuns, în sfârșit, la realizarea năzuinței seculare de unitate națională.

Profesorul Cantacuzino, a fost și întemeietorul grupului de personalități științifice cunoscut în istoria medicinei sub denumirea de „cantacuziniști”. Personalitate neegalată a culturii și științei române, el a fost deopotrivă, cel mai valoros cunoscător și colecționar de gravuri europene și extrem-orientale, și un promotor al artei românești prin rolul jucat în instituționalizarea acestui domeniu. Numeroșii discipoli care au creat, împreună cu mentorul lor, faima școlii românești de microbiologie (în perioada interbelică) au constituit, în același timp, și un nucleu de colecționari, (connaisseurs), mai ales, de gravuri și de carte rară. Profesorul Cantacuzino a avut meritul deosebit de a-i sprijini pe acești tineri colaboratori, deschizându-le și apetitul pentru artă.

Fascinaţia pe care maestrul o exercita asupra acestor tineri nu era una doar de ordin ştiinţific. O atestă mărturii precum cea a doctorului Mihai Ciucă, relatată de Profesorul Radu Iftimovici^[24]: „ceea ce respirăm noi acolo, în preajma maestrului, era aerul pur al umanismului renascentist”^[25].

În cadrul Institutului care-i poartă numele (și unde se află înmormântat), Profesorul Cantacuzino a creat discipoli şi urmaşi de talia Profesorului Constantin Ionescu-Mihăieşti şi a descoperit, în laborantul Dumitru Ghiaţă, pe viitorul clasic al picturii noastre moderne. Prieten cu Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu şi Camil Ressu, Profesorului Ion Cantacuzino și-a îmbinat permanent activitatea ştiinţifică cu preocuparea pentru artă, dorind ca prin aceasta să-și promoveze ţara pe eşichierul internaţional care îi era atât de familiar și să aducă valori ale culturii europene înaintea publicului românesc.

Colecţia Profesorului Cantacuzino, începută încă din anii studenţiei pariziene și îmbogăţită apoi de-a lungul numeroaselor călătorii la Paris, era considerată una dintre cele mai valoroase colecţii de artă din ţară, importantă și la nivel european. Caracteristica sa, care o făcea unică în spaţiul românesc era specializarea pe gravură. În anul 1910 colecția număra deja 10.000 de gravuri. Chiar dacă gravura franceză „modernă”, de secol XVIII-XIX reprezenta mai bine de jumătate din totalul operelor, colecţia avea ambiţia de a ilustra întreaga istorie a gravurii şi toate tehnicile ei, din toate epocile și ale tuturor artiştilor de seamă, prin opere de calitate excepţională.^[26]

În anul 1923, fondul principal al expoziţiei bucureştene „Portretul în gravura franceză”, introdus de G. Oprescu, provenea din colecţia doctorului I. Cantacuzino, membru corespondent al Academiei Române, încă din anul 1911.

Doi ani mai târziu, în 1925, savantul devenit membru al Academiei Române, se afla printre organizatorii și printre prefaţatorii (alături de marele prieten al României, istoricul de artă Henri Focillon şi de George Balş, specialistul de renume în istoria arhitecturii noastre medievale) marii expoziţii de artă românească veche şi modernă organizată la Paris, la celebra sală Jeu de Paume din Grădinile Tuileries. Catalogul expoziţiei^[27] pentru secţiunea de pictură modernă purta semnătura ilustrului medic, care omagia și aici, în a doua sa patrie intelectuală, arta românească. Scriind despre „acțiunea civilizatoare a Franței”, prezenta în termeni conciși și pertinenți, estetica ţăranului român: „subtilitatea geometrică, cromatica fină și nuanţată, armonia discretă a formelor”, adică ceea ce se regăsea și în trăsăturile esenţiale ale operei pictorilor „moderni”. Pe simeze erau expuse pânze de Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ștefan Luchian, Camil Ressu, Iosif Iser, Gheorghe Petraşcu, Ştefan Popescu, Jean Alexandru Steriadi, Theodor Pallady, Eustaţiu Stoenescu, Rodica Maniu, Cecilia Cuţescu-Storck şi sculpturi de Oscar Han, Ion Jalea, Cornel Medrea, Dimitrie Paciurea. Prezentarea vădea orizontul estetic clasicizant al savantului Ion Cantacuzino, pentru care „anarhismul violent”, cubismul și curentele avangardiste nu aveau priză în spaţiul cultural românesc: „Cet anarchisme d’essence essentiellement slave […] importé en France, plutôt qu’y ayant pris naissance, et peu conforme à l’esprit rationaliste du peuple roumain”^[28]. Evident, cuvintele savantului puteau suna ciudat în Parisul unde românul Brâncuşi tocmai cioplea în lemn un Socrate inspirat de oratoriul lui Erik Satie şi realiza ovoidul intitulat Începutul lumii, în timp ce la Bucureşti avea loc prima expoziţie internaţională a revistei „Contimporanul”, la care expuneau Hans Arp, Paul Klee, Marcel Iancu, Victor Brauner, Max Hermann Maxy, Miliţa Pătraşcu şi Constantin Brâncuşi.

În epoca începuturilor pariziene ale lui Brâncuși, în 1910, Cantacuzino l-a ajutat asigurându-i cumpărători pentru primele sale opere. El a fost cel care i-a solicitat artistului să toarne trei lucrări intitulate Cap de copil, din care i-a cumpărat una, iar Constantin Levaditi, alta. Pentru cea de-a treia, Cantacuzino a insistat pe lângă Anastase Simu^[29] să o achiziționeze pentru muzeul său, ca exemplu pentru artistiști și obiect de admiraţie pentru români.

O descriere subtilă a personalității artistice a Profesorului Cantacuzino o regăsim în scrierea Profesorului Răzvan Theodorescu: „Armonia clasicizantă, iubirea de oameni şi de frumos sunt acele linii de elegantă portretizare spirituală ale doctorului Ioan Cantacuzino, cel care făcea pelerinajele la Bayreuth din dragoste pentru Wagner, cel care în tinereţe tradusese în franceză libretul Tristan şi Isolda”^[30].

În omagiul adus lui Cantacuzino, Tzigara-Samurcaş îl descria ca „subtilul amator, dublat de un specialist din ce în ce mai expert, […] condus în alegerea sa nu numai de înnăscutul său gust dar şi de discernământul eruditului cunoscător al tuturor tainelor tehnicei gravurii. și ţinea să cultive aceeaşi pasiune la tinerii care îl înconjurau. În casa lui, extrem de încăpătoare, ţinea ca, o dată pe săptămână, să-şi adune colaboratorii şi prietenii, cu unii discutând mai adânc despre artă, pe alţii iniţiindu-i în înţelegerea gravurii şi învăţându-i s-o preţuiască, pe toţi deopotrivă îndemnându-i, prin exemplul său, să-şi alcătuiască colecţii proprii”^[31].

1. Discipolii Profesorului Ion Cantacuzino

Fascinantă personalitate a culturii române, Profesorul Cantacuzino a fost pilonul în jurul căruia s-a constituit grupul de medici-colecţionari de la Institutul Cantacuzino, numit de istorici „Școala de artă de la Institutul Cantacuzino”.

„Cantacuziniștii” s-au dovedit a fi discipoli model care au apreciat la justa valoare șansa acestei întâlniri cu Profesorul ce le-a călăuzit destinele. Mai târziu, Mihai Ciucă menționa într-un interviu acordat lui Radu Iftimovici: „El [Cantacuzino] a fost un om mare. Eu n-am fost decât unul dintre elevii săi […]. Ceea ce am învăţat noi, de asemenea, de la Cantacuzino, a fost că noţiunea de specialist nu o exclude pe cea de om de cultură, de om cu preocupări multiple. […] Noi am trăit acolo, alături de Cantacuzino, toate acele frământări pe care unii, superficiali, le-au socotit nişte violon d’Ingres: dragostea lui debordantă pentru muzica bună, erudiţia și ataşamentul pentru artele plastice, pasiunea pentru istoria culturii”^[32].

De exemplu, la plecarea tânărului Ciucă la Paris, doctorul Cantacuzino avea grijă să îl sfătuiască: „Nu cumva să treci orb pe lângă această lume de minuni care e Parisul. Dacă vei şti la perfecţie ultimele noutăţi de microbiologie și nu vei fi zăbovit în faţa vitraliilor medievale de la Sainte-Chapelle sau în faţa sălilor cu sculptură grecească de la Louvre, te-ai dus degeaba la Paris”^[33].

Colaboratorii foarte apropiați ai doctorului Cantacuzino i-au împărtășit pasiunea artistică și viziunea. Doctorul Ion Mesrobeanu relata, într-un document^[34] păstrat la Muzeul Naţional de Artă al României, că modelul inspirator, atât pentru colecţia medicilor Mihai Ciucă, Alexandru Slătineanu, Constantin Ionescu-Mihăieşti, Mircea Iliescu, a reprezentat-o colecţia doctorului Ioan Cantacuzino. De exemplu, în aleasa bibliotecă a lui Cantacuzino se aflau, printre altele, ediţii princeps ale părintelui anatomiei Vesalius şi ale maestrului medicinii renascentiste Ambroise Paré.

O mărturisire a medicului Alexandru Slătineanu evoca rolul jucat de Profesorul Cantacuzino în formarea gustului pentru artă şi a spiritului de colecţionar transmis elevilor săi: „De asemenea, era unul din cei mai mari experţi în pictură și în stampe pe care l-am întâlnit. Erudiţia lui în stampe era formidabilă. Cum nu te apropii de foc fără să te arzi niţel, mi-a trecut și mie această din urmă pasiune, şi vă vorbesc, rândul acesta, în cunoştinţă de cauză. Deseori am avut ocazia să văd la Paris, negustorii şi amatorii cerându-i avizul asupra vreunei piese îndoelnice. Bibliofil emerit, avea cea mai frumoasă bibliotecă din țară, cu cărţi rare şi ediţii princeps”^[35].

Dr. Alexandru Slătineanu^[36] a pus bazele colecției personale alături de soția sa Irina (pictoriţă amatoare) fiind susținut și de doctorul Ion Cantacuzino. Inițial, ampla colecție a fost expusă prima oară în locuința familiei. Colecţia, cuprindea artă populară românească, pictură şi grafică românească și europeană, numărând peste 400 de obiecte create în spaţiul românesc, occidental şi oriental. Alexandru Slătineanu a donat la rândul său, Academiei Române o amplă colecție de gravuri, printre care 300 de lucrări de Daumier.^[37] Împreună cu fiul său^[38] a înființat un muzeu de artă comparată, din păcate, cu o soartă nefericită. Colecţia a fost confiscată după instaurarea regimului comunist în România, devenind Colecţia de artă comparată Alexandra şi Barbu Slătineanu, din cadrul Muzeului Naţional de Artă al României.

Aceeași admirație pentru mentor se poate observa și din partea Dr. Constantin Ionescu-Mihăieşti, căruia Cantacuzino i-a transmis, în primul rând, pasiunea pentru bibliofilie, în care a excelat, ajungând un foarte rafinat cunoscător. Și acesta a donat, la rândul său, Academiei Române, nu mai puțin de 16 incunabule, alături de alte tipărituri și lucrări de grafică. Colecţia de cărţi rare a lui Constantin Ionescu-Mihăieşti a fost donată, prin testament, Bibliotecii Academiei Române B.A.R. şi a intrat în patrimoniul Cabinetului de Stampe datorită rarității şi valorii ediţiilor.

Interesul pentru lucrările de grafică, l-a condus pe profesor și pe discipolii săi la o „politică a graficii”. Din iniţiativa pictorului Jean Alexandru Steriadi^[39] şi cu susţinerea doctorului Ion Cantacuzino, se înfiinţa, în 1916, Societatea „Graphica” al cărei scop declarat era „încurajarea şi răspândirea aqua-fortei, gravurii şi litografiei artistice […] organizarea de expoziţii de artă grafică, publicarea de mape cu lucrări grafice [pentru] a deştepta prin publicitate și prin editare de mape, la îndemâna fiecăruia, gustul pentru arta reproductivă”^[40]. Prima expoziţie din 1916 prezenta un istoric al tehnicii gravurii, cu piese provenind, în cea mai mare parte, din colecţia Cantacuzino. Iniţiativa a fost reluată după război, în 1923, cu expoziţia „Portretul în gravura franceză”, însă următoarea expoziţie planificată pentru 1924 „Daumier și Gavarni”, nu a mai avut loc.

Între 1931 și 1938, expoziţiile de artă grafică au continuat la Muzeul Toma Stelian, cu sprijinul aceloraşi Steriadi și Cantacuzino, sub conducerea lui George Oprescu.^[41] În cazul acestor expoziţii, parte din patrimoniu provenea de la cabinete de stampe occidentale (Berlin, Uffizi, Louvre), dar și din colecţii bucureştene, cu precădere cele ale lui Cantacuzino și Oprescu.

Jean Alexandru Steriadi a avut un rol important, nu numai în manifestările expoziţionale legate de arta grafică, ci și în cercul iubitorilor de artă din jurul lui Ion Cantacuzino. Intim al laboratorului medicului Cantacuzino, precum și al casei acestuia, Steriadi a leagat prietenii strânse cu medicii colecţionari. Dovadă stau nenumăratele portrete, desene, litografii, în care au fost înfăţişaţi. În colecţia lui George Oprescu se aflau portretele prietenilor săi, Ion Cantacuzino, Constantin Ionescu-Mihăieşti, fraţii Mihai şi Alexandru Ciucă și Henri Focillon. Alte asemenea serii de schiţe-portrete cu grupul de la Institutul Cantacuzino se aflau și în colecţiile doctorilor Constantin Ionescu-Mihăieşti și Alice Magheru. Componenţa grupului poate fi reconstituită prin răsfoirea albumului de operă grafică a lui Steriadi.^[42]

Din numeroasele dovezi memorialistice se poate observa că Profesorul Cantacuzino, un experimentat colecționar de gravuri, a fost atras şi de stampele japoneze. Se ştie că majoritatea acestora din urmă a fost donată, pentru a fi expusă, Muzeului Toma Stelian. Preluată în anul 1950 de M.N.A.R., urmele acestei colecții sunt greu de identificat. Ca și în cazul colecției de stampe aparținând lui Ion I. C. Brătianu, despre care se cunoaşte că a fost expusă în cadrul unei expoziții temporare de la Muzeul Toma Stelian, lipsesc atât piesele, cât și inventarele donațiilor. La Departamentul de Colecţii Speciale din cadrul Bibliotecii Naţionale a României, există date despre existența unui lot de circa 800 de stampe japoneze, dintre care multe extrem-orientale. dar, din păcate, acestea nu sunt disponibile spre cercetare.^[43]

Printre colaboratorii cei mai apropiați ai Profesorului Ion Cantacuzino se afla și savantul Mihai Ciucă. Asemeni mentorului său, Ciucă a fost și un apreciat colecționar de gravură și de pictură, fără a intenționa neapărat să ilustreze istoria gravurii. „Ca un bun cunoscător, colecţionarul a ştiut să aleagă exemplarele mai preţioase prin tiraj ori calitatea hârtiei şi a cernelei […]”.^[44]

Cele două donaţii pe care Academicianul Mihai Ciucă le-a făcut Academiei Române au constat în gravuri. Prima donaţie, din anul 1954, cuprindea o serie de 260 de gravuri, iar cea de-a doua, din 1966, cuprindea 31 gravuri dintr-un total de 38 de opere, restul fiind acuarele și desene. Gravura franceză de secol XIX (Théodore Géricault, Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Huet, Eugène Leroux, Charles-François Daubigny, Édourad Manet, Jean-François Millet) reprezenta majoritatea donației, remarcându-se interesul pentru Honoré Daumier^[45] care avut un ecou considerabil în România, încă din timpul vieții. O parte a primei donaţii a constituit-o seria de 18 stampe japoneze ale lui Mihai Ciucă, primele piese de acest fel intrate în colecţia Bibliotecii Academiei Române, care a fost ulterior îmbogăţită, începând cu anul 1962, cu stampele japoneze donate de George Oprescu.

Ca donator, alături de Mihai Ciucă apărea și fratele său, Alexandru Ciucă^[46], la rândul său, discipol și colaborator apropiat al Profesorului Ion Cantacuzino.

A luat astfel naștere tradiția unor personalități ale culturii române care, înțelegând rolul Academiei, au ales să își doneze colecțiile Bibliotecii acesteia. Actualmente, Biblioteca Academiei Române (B.A.R.) este una dintre puținele depozitare ale unor prețioase gravuri extrem-orientale, care sunt expuse și pot fi studiate.

Fraţii Ciucă și-au donat colecțiile de artă atât Academiei Române cât și altor muzee din țară. Mihai Ciucă figurează în catalogul din anul 1939, alături de fratele său Alexandru Ciucă, printre donatorii Muzeului Toma Stelian. Mulți dintre „cantacuziniști” și apropiați ai fraților Ciucă au fost implicați în conducerea muzeului și în constituirea colecțiilor: Profesorul Ion Cantacuzino, în calitate de Președinte al „comitetului artistic” instituit după intrarea muzeului în posesia statului prin legat testamentar, George Oprescu, în calitate de director al muzeului din 1931, printre donatori numărându-se și dr. Constantin Ionescu-Mihăiești, dr. Alexandru Slătineanu, și pictorul Ștefan Popescu^[47].

Orientarea lui Mihai Ciucă către această instituție a fost firească. În articolul despre George Oprescu, muzeograful Petre Oprea afirma: „Printre primii care, din propria inițiativă, au împrumutat muzeului, pentru un timp mai îndelungat, lucrări de artă, au fost dr. Maria Stănculeanu, dr. I. Cantacuzino, Eugen Stătescu, Nora Steriadi, M. Ciucă, George Olszweski, care, după un timp, le-au donat definitiv”^[48].

Alexandru Ciucă figura, în catalogul redactat de Oprescu în 1939, ca donator a două picturi de Dumitru Ghiață., În schimb, fratele său Mihai, deși apărea în lista de donatori ai muzeului, nu figura cu nicio operă în catalog. Inventarele Secției de pictură românească de la Muzeul Național de Artă al României, unde se află din anul 1950 colecția Toma Stelian, nu oferă informații suplimentare despre natura donației lui Mihai Ciucă către această instituție.

În acest context merită menţionată pasiunea lui Mihai Ciucă pentru Japonia şi, în general, pentru cultura Orientului Îndepărtat. Radu Iftimovici a publicat în biografia fraţilor Ciucă^[49] pasaje din jurnalul lui Mihai Ciucă, menţionând, de exemplu, un pasaj de peste 50 de pagini cu notiţe luate din cărţi, despre civilizaţia și cultura chineză. Această pasiune, alimentată de nenumăratele călătorii în Asia (prin natura meseriei de medic), este reflectată de donaţia de piese orientale făcută Muzeului Toma Stelian, printre care se remarcă un costum chinezesc de înalt demnitar, care se află astăzi la Secţia de artă orientală^[50]. Gustul pentru stampa japoneză îi fusese inoculat de către Cantacuzino, el însuşi având în colecţie asemenea piese. La rândul său, George Oprescu a construit o colecţie de de aproape 10.000 de piese (picturi, sculpturi, desene şi gravuri româneşti şi străine) ale unor artiști renumiți (Dürer, Rembrandt, Delacroix, Courbet, Picasso) din care peste 1.000 erau stampe japoneze.^[51]

O parte înemnată a intelectualităţii vremii se afla practic, în creuzetul nucleului cantacuzinist. Academicianul Mihai Ciucă locuia în același bloc cu Ion Minulescu și cu Liviu Rebreanu, fiind prieten și cu George Oprescu, împărtășind pasiunea pentru artă. Alice Magheru^[52], o alte colaboratoare a Profesorului Cantacuzino, își amintea că, în casa ei și a soțului ei, medicul literat George Magheru, se țineau săptămânal serate muzicale la care participau uneori George Enescu, Dinu Lipatti şi Mihail Andricu.^[53] La aceste serate erau invitați, alături de Cantacuzino, și colaboratorii săi apropiați, oaspeți nelipsiti precum pictorii Ghiață, Iser, Pallady și Steriadi, „…era și Profesorul Cantacuzino aici. Steriadi se așezase la pian și cânta, și cânta, iar Profesorul se apropie și îi spune: Mais, qu’est-ce que c’est? La care Steriadi răspunde foarte mândru: C’est de moi!”^[54]. Tot Alice Magheru povestea cum, în studenție, împreună cu mai mulți colegi de la Facultatea de medicină, după ce l-a cunoscut pe pictorul Steriadi în laboratorul doctorului Cantacuzino (unde acesta venea aproape zilnic să îl viziteze pe bunul său prieten doctorul Ionescu-Mihăiești), a avut ocazia să lucreze ca voluntar „cu ocazia expoziţiei de gravură care s-a organizat în 1923, la Muzeul Kalinderu, unde Steriadi era director. Neavând prea mult personal, a lucrat cu benevoli, printre care ne-am aflat şi noi [George și Alice Magheru]. Atunci am învațat o mulțime de lucruri, fie de la el, fie între noi, fie de la Henri Focillon, care a apărut, invitat de Steriadi să țină o conferință, fie de la Profesorul Oprescu, care începuse să fie de meserie, și mai ales de la Profesorul Cantacuzino”^[55].

Unul dintre cele mai însemnate acte de cultură pentru poporul român l-a constituit sprijinul necondiţionat dat de Profesorul Cantacuzino, Muzeului Toma Stelian. Această instituție a reprezentat primul efort de a crea un muzeu național al artiștilor români pe baza unui legat al lui Toma Stelian.^[56] La înființare, în anul 1931, muzeul deținea doar spațiul, iar Cantacuzino i-a împrumutat cele mai reprezentative lucrări de artă din propria colecție, ocupând președinția consiliului artistic, fiindu-i astfel recunoscute temeinicia cunoștintelor artistice și experiența organizatorică. Colaborarea sa cu George Oprescu a făcut ca priceperea și dăruirea celor doi să transforme acest proiect într-unul funcțional, de succes.

După moartea lui Ion Cantacuzino, în componența consiliului artistic s-au aflat multe personalităţi ale vremii: Ștefan Popescu (președinte), Sabina Cantacuzino, Virgil Cioflec (librarul care și-a donat Universității clujene colecția de cărți Sextil Pușcariu), Eugen Crăciun, Constantin Ionescu-Mihăiești, Ion Jalea, Ion Minulescu, Jean Steriadi, Eustațiu Stoenescu.^[57]

Fig.1 Dr. Ion Cantacuzino, Eustaţiu Stoenescu şi Jean Al Steriadi, peniţă, nedatat, Muzeul de Artă al RPR Secţia de artă grafică, autor: Jean Al.Steriadi, (fig. 40)

Fig.2Acad. G. Oprescu, creion, 1941, col. acad. C. Ionescu-Mihăieşti, autor Jean Alexandru Steriadi, fig. 207, (nepaginat)

Fig.3 Istoricul de artă Henri Focillon, peniţă şi creion colorat, 1931, col. acad. C. Ionescu-Mihăieşti, autor: Jean Al.Steriadi, fig. 39

Fig.4 Acad. C. Ionescu-Mihăieşti, creion, col. acad. C. Ionescu-Mihăieşti, 1937, autor: Jean Al.Steriadi, fig. 161.

Fig.5 Acad. Mihai Ciucă, peniţă, 1940, col. acad. C. Ionescu-Mihăieşti, autor: Jean Al.Steriadi, fig. 190

Fig.6 Dr. Alexandru Slătineanu, creion, nesemnat, Biblioteca Academiei RPR Cabinetul de stampe, fig. 36.

Fig.7 Dr. Alice Magheru, peniţă, nesemnat, col. Alice Magheru, autor: Jean Al.Steriadi, fig. 48

Fig.8 Dr. George Magheru, peniţă, 1937, col. Alice Magheru, autor: Jean Al.Steriadi, fig. 162.

Fig.9 Pictorul D. Ghiaţă, creion, 1940, col. acad. C. Ionescu-Mihăieşti, autor: Jean Al.Steriadi, fig. 201

Fig. 10 Autoportret, peniţă, 1942, col. acad. C. Ionescu-Mihăieşti, autor: Jean Al.Steriadi, fig. 208.

Fig.11 Profesor doctor Ion Cantacuzino 1930, plachetă unigacies, autor Andre Lavrillier, (bronz; reluarea portretului din – 1918)

Fig.12 Profesor doctor Alexandru Slătineanu 1939, medalie, (bronz), autor Andre Lavrillier

Fig.13 Profesor Constantin Levaditti, medalie, nedatată ( bronz), autor Andre Lavrillier

Fig.14 Prof.Ion Cantacuzino și colaboratorii săi în laboratorul de cercetare de la Institutul de Seruri și Vaccinuri ( profesorul este înconjurat de Prof. Constantin Ionescu-Mihăiești, de frații Mihai și Alexandru Ciucă)

Fig.15 Prof.Ion Cantacuzino împreună cu membrii ai familiei și Prof. Ionescu Călinești și pictorul Steriadi

Fig.16 Prof.Ion Cantacuzino și pictorul Dimitrie Ghiață la Salonul Oficial (posibil 1930)

Imagini preluate din albumul Jean Alexandru Steriadi desenator (album întocmit şi cu o prefaţă de G. Oprescu), Editura Academiei RPR, Bucureşti,1961, fig. 207, (nepaginat)

Sursa: colecția autoarei

Sursa: fotografiile provin din colectia personala a Dlui. Prof. Octavian Buda

Sursa Fig.11, 12, 13: fotografiile provin din colecția personală a Dlui. Prof. Octavian Buda

Sursa Fig. 14, 15, 16 arhiva fotografică personală a Prof. Octavian Buda

[1] Ion Cantacuzino (1863-1934) – medic, microbiolog, fondator al Școlii românești de imunologie și patologie, Profesor universitar, a predat medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901), Director general al Serviciului Sanitar din România (1907), întemeietorul Institutului de Seruri și Vaccinuri (1921), cunoscut ca Institutul „Dr. I. Cantacuzino”, membru al Academiei Române (1925). Cantacuzino a condus campanii de vaccinare antiholerică (în al doilea Război Bacanic), a organizat campanii de vaccinare împotriva tifosului și febrei tifoide (în Primul Război Mondial), ulterior, datorită activității medicale, România devenind a doua țară  din lume (după Franța) care a introdus utilizarea vaccinului împotriva tuberculozei (1926).

[2] Irina Codiță, Fenomenul Cantacuzino: ereditate, educație, împrejurări și stringențe socio-sanitare ale epocii, în Profesorul Cantacuzino. Personalitate de excepție în conștiința poporului român. 150 de ani de la naștere, Constantin Ciufecu, Marian Neguț (coord.), Editura Total Publishing, București, 2013.

[3] Lucrarea de doctorat cu teza: Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans lʼorganisme. Contribution á lʼetude du problemme de lʼimmunité (Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism), Editura Steinheil, Paris, 1894.

[4] Ioan Cantacuzino, Opere Alese Oevres Choisies. Sub redacția Prof. Dr. Ion Mesrobeanu, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1965, p. 85.

[5] Edouard Dujardin Beaumetz (1868-1947) – medic și biolog francez, membru fondator al Societății de Patologie Exotică (Société de pathologie exotique). În perioada 1908-1940 a condus laboratorul de studiere a pestei din cadrul Institutului Pasteur din Paris.

[6] Ilia Ilici Mecinikov (1845-1916) – microbiolog, imunolog, anatomist și zoolog rus, descendent al lui Nicolae Milescu Spătaru, cunoscut pentru cercetări de pionierat în domeniul sistemului imunitar și pentru descoperirea tratamentului holerei. Pentru cercetările sale în domeniul fagocitozei, i s-a acordat Premiul Nobel pentru Medicină, în anul 1908.

[7] Constantin Levaditi (1874–1953) – inframicrobiolog român naturalizat în Franța, membru corespondent al Academiei Române (1910) și membru de onoare (1926), membru al Academiei franceze de medicină și colaborator științific la Institutul Pasteur din Paris. Levaditi a fost unul dintre fondatorii inframicrobiologiei moderne.

[8] Constantin Ionescu-Mihăieşti (1883-1962) – medic, membru titular al Academiei Române (1945), colaboratorul cel mai apropiat al Profesorului Cantacuzino. A lucrat în laboratorul de medicină experimentală al acestuia și a participat la campaniile militare din Bulgaria și din Primul Război Mondial. A urmat stagii de specializare la diferite instituţii, printre care şi la Institutul Pasteur din Paris. Numele său este legat de cel al lui Ion Cantacuzino și de înființarea Institutului de seruri și vaccinuri (pe care l-a condus, după moartea Profesorului) precum și de prietenia deosebită arătată tânărului George Oprescu.

[9] Mihai Ciucă (1883-1969) – om de știință, cercetător și profesor în domeniul bacteriologiei, al bolilor infecțioase și al vaccinurilor, membru al Academiei Române (1938) și al mai multor academii și societăți științifice străine. Dedicat microbiologiei și patologiei experimentale a efectuat stagii de specializare la Paris și în SUA, cu misiuni antipaludism în Europa, Nordul Africii, Orientul Apropiat și Extremul Orient. Acesta s-a aflat, alături de Nicolae Titulescu și Ion Cantacuzino, printre semnatarii (în numele României) Tratatului de Pace de la Versailles.

[10] A. Delaunay, L’Institut Pasteur des origins a aujourd’hui, Paris, 1962, (Fragment din discursul rostit de Louis Pasteur la inaugurarea Institutului Pasteur de la Paris în 14 noiembrie 1888), p. 35.

[11] Nicolae Mavros (1782-1868) – om politic, arheolog, mare agă și general, a contribuit la organizarea controlului sanitar al Dunării. Între anii 1829-1851 a condus rețeaua carantinei.

[12] Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaei. Povestea unei străzi, Editura Humanitas, București, 2012.

[13] Pierre Puvis de Chavannes (1824–1898) – pictor și muralist francez, cofondator și președinte al Société Nationale des Beaux-Arts, Comandor al Legiunii de Onoare.

[14] George Oprescu, Colecţia Profesor Dr. I. Cantacuzino. Tablourile, gravurile, desenele şi cărţile, în „Boabe de grâu”, nr. 10-11, 1935.

[15] Paul Prouté (1887-1981) – anticar, colecţionar, erudit, specializat în comerțul de stampe (de altfel o tradiție familială).

[16] Paul Prouté, Un vieux marchand de gravures raconte, Éd.  Wraps, Paris, 1980, p. 86; „[…] În micul meu magazin, se reuneau în jurul mesei, Focillon, Hautecoeur, Oprescu, profesorul Cantacuzino, și alți câțiva, nu foarte avuți, dar dacă nu mi-au sporit veniturile, mi-au acordat în schimb respectul lor și m-au îmbogăţit cu ştiinţa lor de o nepreţuită valoare.”, (traducerea autorului).

[17] Unde se pot observa douăsprezece lucrări de grafică provenind din colecția Jean Cantacuzène; Sursa: http://arts-graphiques.louvre.fr/detail/oeuvres/1/39692-Pont-sur-la-Seine-pres-dun-groupe-dusines (accesat în mai 2021).

[18] Henri Focillon (1881-1943) – istoric de artă francez, poet, grafician și profesor, director al Musée des Beaux-Arts din Lyon, profesor de istoria artei la Universitatea din Lyon, la Universitatea Sorbona. Plecat în exil în S.U.A., a predat la Universitatea Yale. Pe Henri Focillon l-a legat o prietenie durabilă cu George Oprescu, dar și cu alți intelectuali români. Vezi: George Oprescu, Un grand historien de lʼart, ami des Roumains: Henri Focillon; Lettres de Henri Focillon à Georges Opresco, în „Revue Roumaine dʼHistoire de lʼArt”, 1994.

[19] George Oprescu (1881–1969) – istoric, critic de artă, colecționar român, membru de onoare al Academiei Române (1948), profesor al Academiei de Belle-Arte, membru corespondent al mai multor academii străine.

[20] Louis-Eugène-Georges Hautecœur (1884–1973) – istoric de artă francez, profesor de istoria artei la Université de Caen și la École du Louvre, profesor de istoria arhitecturii la École des Beaux-Arts din Paris; Comandor al Legiunii de Onoare (1938).

[21] Activitatea de producere a serurilor și vaccinurilor a fost una de pionierat la nivel european, România fiind astfel, alături de Franța, una dintre primele producătoare de produse biologice. În cursul Războaielor Balcanice (1912-1913), echipa Profesorului Cantacuzino a furnizat vaccinul holeric necesar prevenirii bolii în rândul armatei şi opririi extinderii epidemiei. În campania din 1913 a fost condusă prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infecțioase (cunoscută ca „Marea experiență românească”.) A fost şi prima vaccinare în plin focar epidemic recunoscută internațional. Aplicarea vaccinări antiholerice, a fost descrisă de Ion Cantacuzino, într-un articol apărut în anul 1920 în Analele Institutului Pasteur.

[22] C. Voiculescu, Dr. Ion Cantacuzino. Spirit universal, un neobosit patriot, în „Revista Medicală Română”, vol. LIV, nr. 4, 2007, pp. 242-243.

[23] Tratatul de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920. Ioan Cantacuzino a fost șef al delegației României și Mihai Ciucă a fost secretarul acesteia. Alături de Cantacuzino tratatul a mai fost semnat, de partea română, și de tânărul diplomat Nicolae Titulescu.

[24] Radu Iftimovici (1932-2020) – profesor universitar și membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, autor al unor celebre monografii închinate lui Constantin Levaditi, fraţilor Mihai şi Alexandru Ciucă, Victor Babeş și laureatului Premiului Nobel, George Emil Palade.

[25] Radu Iftimovici, Călătorind cu Mihai și Alexandru Ciucă, Editura Academiei Române, 2018, p. 77.

[26] George Oprescu, Colecţia Profesor Dr. I. Cantacuzino. Tablourile, gravurile, desenele şi cărţile, în „Boabe de grâu”, nr. 10-11, 1935.

[27] „Exposition d’art roumain ancien et modern”, Paris, 1925, p. 65.

[28] „Acest anarhism esențialmente slav […] mai degrabă importat în Franța, decât creat aici, și atât de puțin conform spiritului raționalist al poporului român”, (traducera autorului)

[29] Anastase Simu (1854–1935) – academician român, doctor în științe politice și administrative, colecționar de artă, secretar la Legația României la Berlin, membru de onoare al Academiei Române (1933); fondatorul Muzeului Simu (în 1910). Primul colecționar din țară care a considerat necesar să ridice o casă de artă cu scopul de a contribui la educația municipalității.

[30] Răzvan Theodorescu, Omul de cultură dr. Ion Cantacuzino, în „Academica”, Nr. 1-2, Ianuarie-februarie 2014, Anul XXIV, 279-280, pp. 26-28 (la secțiunea „Sesiunea Ion Cantacuzino-150”).

[31] Al. Tzigara-Samurcaş, Humanistul Dr. I. Cantacuzino și arta, în În memoria Profesorului Ioan Cantacuzino, Culegere editată de Revista Științelor Medicale, Bucureşti, 1936, p. 383.

[32] Radu Iftimovici, Călătorind cu Mihai și Alexandru Ciucă, Editura Academiei Române, București, 2018, p. 46.

[33] Radu Iftimovici, Frații Ciucă, Editura Junimea, Iași, 1975, p. 75.

[34] I. Mesrobeanu, Dosar: Evocare D. Ghiaţă, Muzeul Naţional de Artă al României, f.a.; Apud Petre Oprea, Colecţionari de artă bucureşteni, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 85.

[35] Al. Slătineanu, Profesorul Ion Cantacuzino, cuvântare ţinută în aula Universităţii din Iaşi, 11 febr. 1934, în În memoria Profesorului Ioan Cantacuzino, Culegere editată de Revista Științelor Medicale, Bucureşti, 1936, p. 32.

[36] Alexandru Slătineanu (1873-1939) – medic bacteriolog, a urmat Facultatea de Medicină din Paris (unde şi-a dat şi doctoratul), studiind în paralel şi ştiinţe naturale la Sorbona. S-a specializat în bacteriologie la Institutul Pasteur din Paris, alături de Ion Cantacuzino. A lucrat apoi în spitale din Bucureşti iar din 1912, a predat la Facultatea de Medicină din Iaşi unde, între 1923-1926, a fost Rector. A avut o bogată activitate medicală, ocupând funcţii în Ministerul Sănătăţii Publice, ca secretar (1931-1933) şi apoi ca director al Serviciului sanitar. A participat în al Doilea Război Balcanic şi în Primul Război Mondial, conducând acţiuni de combatere a epidemiilor. Pentru această activitate a fost distins cu diferite ordine şi decoraţii din partea României şi a Franţei. De asemenea, a fost membru fondator al „Revistei Ştiinţelor Medicale” (1905) publicând cronici şi în alte reviste.

[37] Dr. Doina N.Rusu, Donatori și donații (1860-1948), vol. I, în seria: Tezaurul Academiei Române, Acad. Ionel Haiduc, Acad. Păun Ion Otiman (coord.), Editura Academiei Române, București, 2012.

[38] Barbu Slătineanu (1895-1959) – cunoscător avizat al ceramicii populare româneşti; a publicat mai multe studii în reviste de specialitate.

[39] Jean Alexandru Steriadi (1880-1956) – pictor şi grafician român, cu studii la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti (1896-1901), la Academia Regală din München şi la Academia Julian din Paris. A fost profesor la Şcoala de arte plastice din Bucureşti. În 1912 a fost Preşedintele Societăţii „Tinerimea Artistică” și membru titular al Academiei Române. A condus Muzeul Aman şi ulterior Muzeul Kalideru..

[40] Invitaţie de adeziune la Societatea „Graphica”, publicată odată cu Catalogul expoziţiei, Portretul în gravura fanceză, Cultura Naţională, în anul 1923.

[41] Petre Oprea, Pictorul Jean Steriadi, muzeograf, în „Revista Muzeelor”, an 16, nr. 9-10, 1979, pp. 80-85.

[42] G. Oprescu, Jean Alexandru Steriadi desenator, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1961.

[43] În perioada efecturii documentării pentru lucrarea doctorală, aceste stampe nu erau disponibile spre cercetare, singura menţiune legată de provenienţa acestora fiind achiziționarea lor de la anticariat, fără alte specificații.

[44] Elena Bîlcu, Colecţia de gravuri a Prof. Mihai Ciucă, în „Revista de bibliologie”, 1955, p. 301.

^[45] Daumier era prezent cu 93 de litografii în prima donaţie (din anul 1954) şi cu încă 5 în cea de-a doua (din anul 1966). În donaţia din anul 1954 apăreau, alături de gravorii francezi, nume celebre din alte şcoli: Dürer, Van Dyck, Rembrandt, Both, Jongkind, Ensor.

[46] Alexandru Ciucă (1880-1972) – medic veterinar, numit, în anul 1921, șeful Secției de cercetări veterinare din cadrul Institutului de seruri și vaccinuri înființat de I. Cantacuzino și membru corespondent al Academiei Române din 1946.

[47] Ștefan Popescu (1872-1948) – pictor, desenator, gravor, absolvent al Academiei de Arte frumoase din Munchen și al Academiei de Arte din Paris, membru de onoare al Academiei Române din 1936. În amintirea Profesorului I. Cantacuzino, artistul a făcut o donație Muzeului Toma Stelian.

[48] Petre Oprea, George Oprescu, muzeograf, în „Revista Muzeelor”, an 19, nr. 1, 1982, pp. 49-53.

[49] Radu Iftimovici, Frații Ciucă, Editura Junimea, Iași, 1975.

[50] Carmen Brad, Arta chineză din patrimoniul Galeriei Orientale. Dinastiile Ming și Qing, Muzeul Naţional de Artă al României, în Catalog, Bucureşti, 1999; Cat. 62, pp. 98-99.

[51] Petre Oprea, Colecționari de artă bucureșteni, Editura: Direcția Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Municipiului București, 2007, p. 149.

[52] Alice Magheru (1892-1983) – (n. Focșeneanu), medic microbiolog.

[53] Apud Constantin Bogdan, Cantacuzino – Omul de cultură, în volumul Profesorul Cantacuzino – personalitate de excepție în conștiința poporului român. 150 de ani de la naștere, Constantin Ciufecu și Marian Neguț (coord.), Editura Total Publishing, București, 2013.

[54] Victoria Dragu-Dimitriu, Povești ale Doamnelor din București, Editura Vremea, XXI, București, 2004, p. 32.

[55] Ibidem, pp. 34-35.

[56] Toma Stelian (1860-1925) – avocat și politician român, Ministru al justiției, ministru al apărării (1907-1910) şi un mare colecționar de artă.

[57] Catalog (pictură, sculptură și desen), introducere de George Oprescu, Muzeul Toma Stelian, Editura Casa Școalelor, București, 1939.