ION (IONEL) I. C. BRĂTIANU ÎNTREGITOR ŞI FĂURITOR AL ROMÂNIEI MODERNE (1864-1927)

Anul acesta s-au împlinit 160 de ani de la naşterea în 20 august 1864, în comuna Valea Mare, plasa Podgoria, judeţul Muşcel – azi conacul-muzeu Florica, Ştefăneşti, jud.Argeş – a lui Ion (Ionel) I. C. Brătianu, fiul „părintelui liberalismului românesc” Ion C. Brătianu şi a soţiei sale, Pia Brătianu^[1], căruia mama lui, iar apoi întreaga familie, i-au spus Ionel.

Absolvent (1882) al colegiului Sf. Sava din Bucureşti, Ionel Brătianu îşi continuă studiile superioare în Franţa, la Paris, unde a urmat un an Ştiinţele matematice, apoi Şcoala Politehnică şi Şcoala de Poduri şi Şosele (1886-1889), unde obţine diploma de inginer. Apoi, „ascultându-şi părintele, în 27 ianuarie 1890, a fost admis ca inginer clasa a III-a în serviciul lui Anghel Saligny, un mare şi strălucit inginer român, care lucra în acel timp la căile ferate române.”^[2] Printre şantierele în care a muncit a fost şi podul metalic de peste Dunăre, Feteşti-Cernavodă, dat în funcţiune în 14/26 septembrie 1895, care era atunci cel mai lung pod din Europa (4088 metri) şi al treilea din lume. Cei şase ani de muncă la căile ferate i-au oţelit caracterul şi l-au format ca om. Ca inginer, s-a distins prin solide cunoştinţe de specialitate, precum şi prin munca şi devotamentul său profesional.

Din 1895 s-a dedicat în exclusivitate carierei politice: membru al Partidului Naţional Liberal din 1895 (când devine şi deputat de Gorj), reuşeşte treptat să se afirme între fruntaşii acestuia. Face eforturi susţinute pentru refacerea unităţii partidului prin reunirea dizidenţelor şi pentru întărirea acestuia prin primirea unor personalităţi valoroase din acei ani. La propunerea sa, în 1899, sunt primiţi în P.N.L. foştii lideri ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România: C. Stere, V. Morţun, I. Radovici, I. Nădejde. Se impune cu uşurinţă ca lider al partidului, fiind ales preşedinte la Congresul din 11 ianuarie 1909, funcţie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. A ocupat însemnate funcţii: ministru al Lucrărilor Publice (1896-1897, 1901-1902), ministru al Afacerilor Străine (1902-1904), ministru de Interne (1907-1908), aceasta din urmă suprapunându-se răscoalei ţăranilor, la înăbuşirea căreia a contribuit în 1907.

Aflat în opoziţie, P.N.L. adoptă (1913), la propunerea sa, programul privind înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale, pus în practică după încheierea războiului, cu importante consecinţe pentru societatea românească.

În ajunul Primului Război Mondial (1914-1918) era deja cel mai important om politic român. Ca urmare, la declanşarea războiului, reuşeşte să-l convingă pe regele Carol I că cea mai bună soluţie pentru România este neutralitatea şi nu intrarea în război de partea Puterilor Centrale, Austro-Ungaria şi Germania, cum a dorit suveranul.

În perioada 4 ianuarie 1914-26 ianuarie 1918 conduce guvernul, cumulând şi portofoliile de la Război (4 ian. 1914-15 aug.1916) şi de la Afacerile Străine (8 dec.1916-26 ian. 1918; 29 nov. 1918-12 sept.1919) în toată perioada războiului de întregire şi imediat după aceea jucând un rol major în luarea celor mai importante decizii pentru ţară: negociază şi semnează tratatul de alianţă cu Antanta, alcătuită din Franţa, Anglia şi Rusia (4 august 1916), susţine participarea României la război, inclusiv în dificila perioadă a refugiului în Moldova după ocuparea capitalei de către trupele germane şi austro-ungare în 23 nov. / 6 dec. 1916. Refuză să-şi lege numele de semnarea tratatului dezastruos de pace de la Bucureşti cu Germania şi Austro-Ungaria din 24 aprilie / 7 mai 1918 (condiţiile principale sau preliminariile fuseseră stabilite la Buftea în 20 februarie / 5 martie acelaşi an), încredinţând guvernarea lui Alexandru Marghiloman. Revine pentru a coordona activităţile privind îndeplinirea marelui ideal al unităţii naţionale, fiind unul dintre artizanii de frunte ai realizării Marii Uniri, la 1 Decembrie 1918, alături de Iuliu Maniu şi de perechea regală Ferdinand-Maria. Prezidează primul guvern (29 nov. 1918-12 sept. 1919) din istoria României Mari, din care fac parte reprezentanţii tuturor provinciilor istorice şi conduce delegaţia română care începe negocierile de pace de la Paris, susţinând în 19 ian. 1919, în plenul Conferinţei, un expozeu privind punctul de vedere al României, în care evidenţiază contribuţia armatei române la victoria Antantei şi susţinerea dreptului incontestabil al poporului român la întregirea naţională.

După război îşi menţine influenţa hotărâtoare asupra vieţii politice până la moartea sa (1927), făcând şi desfăcând guverne, manevrând cu mare abilitate ambiţiile şi interesele celorlalţi oameni politici. Impune adoptarea noii Constituţii (1923) şi prezidează din nou guvernul (19 ian. 1922-23 mart. 1926; 22 iun.-24 nov. 1927), într-o perioadă de avânt şi modernizare pe toate planurile.

În aceşti ani guvernul promovează, în spiritul doctrinei „Prin noi înşine” o politică de consolidare a poziţiilor capitalului autohton prin tarife vamale protecţioniste. Încearcă rezolvarea crizei dinastice cauzate de renunţarea la tron a principelui Carol prin votarea unei legi (4 ian. 1926) care oficializează decizia acestuia şi stabilea ca succesor pe fiul său, Mihai.

Personal iubesc valorile româneşti, iar Ionel Brătianu a fost şi rămâne pentru noi o mare valoare. Mi-am pus întrebarea ce a stat la baza valorii sale? Răspunsul îl găsim mai întâi în originea lui, în arborele său genealogic, apoi în educaţia primită în familie şi, nu în ultimul rând, în faptul că a iubit istoria în general şi istoria României în special. Şi ca om politic şi de stat a desprins din istorie ceea ce l-au făcut celebru: căile prin care să-şi reîntregească ţara, pe care o iubea atât de mult.

Dacă tatăl său, Ion C. Brătianu, are meritul de „a fi dus în spinare o epocă din Istoria Românilor, personalizând-o şi caracterizând-o”^[3], fiul său, Ionel Brătianu, este constructorul României Mari în ambele ei faze: concepţie şi realizare. Fireşte, colaboratorii, opoziţia, Regele Ferdinand I şi Regina Maria au avut importante contribuţii la această superbă operă, dar Ion (Ionel) I. C. Brătianu a fost şeful de proiect şi executantul lui principal, ceilalţi fiind iluştrii săi secundanţi.

Mari erau la Ionel Brătianu voinţa neşovăitoare, viziunea, hotărârea, abilitatea prevederilor, continuitatea programelor, încrederea în puterile neamului său şi conştiinţa răspunderii în guvernarea ţării.

Un exemplu de continuitate îl găsim la el în teza „Prin noi înşine”, descoperită mai întâi de tatăl său, Ion C. Brătianu^[4], care astfel a pus piatra de temelie doctrinei naţional-liberale. Această cale a constituit principalul factor locomotor care a potenţat economia noastră între anii 1878-1927 şi în continuare până în 1938. Acesteia, Ionel Brătianu, după Marea Unire din 1918, i-a adăugat teza „Nimic despre noi, fără noi”, care reliefa dorinţa românilor de a fi independenţi şi suverani, adevăraţi stăpâni în ţara lor.

„Aplicând aceste concepte în perioada anilor 1922-1927, Ion (Ionel) I. C. Brătianu şi prietenii săi politici naţional-liberali au reuşit realmente o minune: în circa şase ani economia ţării distrusă de război a fost mai întâi refăcută la nivelul antebelic, iar apoi în bună măsură consolidată.”^[5]

„Prima necesitate, sublinia Ionel Brătianu, este ca poporul să aibă pâine, apoi instrucţie şi justiţie. Orişicine şi în oricare chestiune nu ţine seama de această necesitate a dezvoltării bogăţiei în ţară face o faptă rea şi cu grele consecinţe.”

Cugetările sale sunt şi azi de mare valoare. Iată câteva dintre ele:

– Ideea luminează, conduce, susţine şi asigură rodnicia muncii. Exemplul tezei „prin noi înşine” este concludentă în acest sens;

– Atât din punct de vedere al dezvoltării noastre interne în sine, cât şi din punct de vedere al situaţiei noastre externe, este nevoie să fim tari aici, fiindcă un stat nu înseamnă în lume decât ceea ce puterile sale de acasă îi dau dreptul şi-i dau puterea ca să însemne;

– Adevăratul mare european este acela care contribuie la dezvoltarea Europei prin dezvoltarea forţelor naţionale pe care le reprezintă.

Cel dintâi principiu al lui Ion I. C. Brătianu, moştenit de la tatăl său, Ion C. Brătianu, a fost patriotismul, care se întemeia pe cunoaşterea sufletului şi trecutul poporului nostru. El ştia că adevăratele puteri creatoare izvorăsc din conştiinţa poporului, că tradiţia e o comoară care pregăteşte viitorul, că unirea, prevederea şi munca sunt condiţii esenţiale pentru progresul ţării şi realizarea acţiunii politice.

Din nefericire „opera sa nu a mai fost continuată de urmaşii săi naţional-liberali ajunşi în fruntea Partidului Naţional-Liberal şi a ţării, iar ca urmare România a pierdut ceea ce Brătianu şi colaboratorii săi îi asiguraseră: o parte din teritoriul naţional, populaţie, resurse, viziune, moralitate politică, seriozitate şi responsabilitate în gestiunea ţării”^[6]. Păcat. Discontinuitatea duce la regres, pe când continuitatea la progres. E timpul să învăţăm din ceea ce ne-a lăsat Ion (Ionel) I. C. Brătianu, deoarece el a fost fără îndoială cel mai însemnat om politic şi de stat al României din epoca modernă.

Moartea sa la doar 63 de ani, din cauza unei amigdalite infecţioase tratate greşit^[7], a lăsat România fără priceperea sa politică într-o perioadă de crize succesive care vor sfârşi prin pierderile teritoriale din 1940.

Cuvinte alese, dar reale, au afirmat la adresa lui Ion I. C. Brătianu şi I. G. Duca, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi. „Anii trec. Figura lui Ion. I. C. Brătianu se desprinde tot mai luminoasă în perspectiva istoriei. Patimile se sting, opera rămâne. Întregirea neamului, reformele democratice – exproprierea și votul obștesc – consolidarea României Mari, îi asigură consacrarea definitivă in istorie și triumfătoarea recunoștință a posterității.

Noi, colaboratorii lui de ani de zile și de fiecare ceas, oricât ar trece vremea, nu ne putem mângâia de pierderea acestui conducător neîntrecut, acestui prieten fermecător.

Îl revăd mereu, impetuos și glumeț, gânditor și hotărât, frământat și senin, încet la chibzuire, sprinten și îndrăzneț în acțiune, neînduplecat în urmărirea unui scop, mlădios în mijloacele de a-l atinge, simplu în idealuri, complex în modalităţi, masiv în voinţă, infinit în nuanţe, cu mintea activă, cu trupul apatic, zgârcit la laudă, sfios la dojană, având pasiunea instinctivă a măsurii şi organica repulsie a tuturor exagerărilor.”^[8]

Plină de conţinut ni se pare şi aprecierea ministrului Franţei la Bucureşti în anii războiului de întregire, contele de Saint Aulaire, care, într-un articol publicat în „Universul” din 9 august 1928, intitulat Un mare latin: Ion I. C. Brătianu, scria între altele: „Francezii şi românii au dreptul să fie mândri, recunoscând în el trăsăturile esenţiale ale geniului lor comun: echilibrul minţii, inteligenţa constructivă, simţul măsurii şi proporţiilor, ordinea şi prevederea tuturor ipotezelor şi a mijloacelor adaptate fiecăreia dintre ele. […] Avea aerul mândru şi fermecător al unui mare senior din timpul Renaşterii. Subtil, tare, era fiul Romei altoite pe Bizanţ.”

„Cu moartea lui Ion I. C. Brătianu, care a intrat în Istorie, în viaţă fiind – Naţia şi Patria – au pierdut un mare şi providenţial Fiu al lor, iar Europa unul din cele mai bune, mai strălucite organizate capete. Lipsa lui va fi etern resimţită şi memoria lui etern prea mărită.”^[9]A fost un om care făcea onoare omului. Între alte merite a fost şi acela că a promovat cultul de stat al istoriei, fiind nu numai un valoros om politic şi de stat „ci şi un valoros istoric”^[10]. Ca urmare, „în 7 iunie 1923 a fost ales membru de onoare al Academiei Române”.^[11]

Adoraţia lui Ion I. C. Brătianu faţă de marile personalităţi ale istoriei României, dar şi profunzimea în cunoaşterea ei, rezultă limpede din cuvântul său rostit la marile serbări naţionale de la Ţebea în 31 august 1924, prilejuite de centenarul naşterii lui Avram Iancu.

Cu această ocazie el spunea: „Bărbaţii, care în cursul vremurilor au reprezentat, au deşteptat, au îndrumat energia naţională de tot felul, au dreptul la recunoştinţa noastră. Slăvind amintirea lor ne îndeplinim o datorie de pietate, dar totdeodată punem în lumină şi sporim astfel comoara tradiţiilor din care se alcătuieşte pentru un popor cel mai bogat izvor de puteri ale viitorului. […]

De aceea pomenim cu mândrie şi evlavie numele marilor voievozi, care, ca Basarabii şi Huniade, au fost scut creştinătăţii; dar dinaintea lungului şir al celor care au cinstit vitejia română din orice vreme şi din orice ţară, ne închinăm cu o deosebită emoţie în faţa lui Ştefan şi a lai Mihai, care au reprezentat independenţa neamului şi intregitatea lui şi mai ales în faţa eroilor martiri, într-a căror jertfă se slăveşte împreună dragostea de ţară şi de libertate şi zorile apropiatei înfăptuiri.

Horea, Tudor şi Iancu în vremuri de amorţeală au redeşteptat străbunele virtuţi şi au vestit, pentru cei care i-au înţeles şi le-au rodit jertfa, vremurile noi ale celor de la Griviţa şi Mărăşeşti.

În preajma munţilor care ne stau în faţă s-au desfăşurat cele mai strălucite lupte ale lui Iancu şi era firesc ca, conştiinţa naţională să vibreze cu o deosebită intensitate în ţinutul Moţilor, cetate neştirbită a românismului, în care poporul şi-a păstrat intactă vlaga strămoşească.  

Dintre aceşti eroici munteni s-au ridicat Horea, Cloşca şi Crişan şi crudul lor martir n-a putut stinge bărbătescul avânt al demnilor lor urmaşi. Dintr-înşii s-au adunat, bărbaţi şi femei, cei mai valoroşi tovarăşi ai lui Iancu.  

Înălţătoarea serbare de azi la mormântul lui Iancu, sub falnicul stejar al lui Horea, ne-a înfăţişat într-o simbolică imagine pe Suverani, înconjuraţi de poporul lor, închinându-se la altarul patriotismului, la adăpostul vânjos şi mândru al străvechiului eroism naţional.”^[12] (subl. n.)

[1] Biblioteca Academiei Române, (B.A.R.), Arhiva Familiei Brătianu, mss, VI, Acte, fila 28; Vezi şi cartea Ion I. C. Brătianu, publicată de Anastasie Iordache, la Editura Albatros din Bucureşti, 1994, p.16.

[2] Ioan Todea, Ion (Ionel) I.C.Brătianu, întregitor şi făuritor al României moderne (1864-1927), Editura Universitară, Bucureşti, 2014, pp. 344-350, postfaţă de Ion Bulei.

[3] Ioan Todea, Ion C. Brătianu, O viaţă în slujba ţării şi a naţiunii române (1821-1891), Editura Universitară, Bucureşti, 2011, p.11.

[4] Ioan Todea, Ion C. Brătianu, op.cit., p.147.

[5] Ioan Todea, Ion (Ionel) I.C.Brătianu, întregitor şi făuritor al României moderne (1864-1927), Editura Universitară, Bucureşti, 2014, p.15.

[6] Ion Novăcescu, Ion I.C.Brătianu, Concepţie şi Management politic, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p.373-374.

[7] În legătură cu moartea lui Ion (Ionel) I.C.Brătianu, vezi mai pe larg lucrarea lui Ioan Todea, Ion (Ionel) I. C. Brătianu, op.cit., pp. 230-240.

[8] I. G. Duca, Portrete şi amintiri, Ediţia a V_a, Humanitas, Bucureşti, 1990, p.78.

[9] Ion I. C. Brătianu 1864-1927, Album comemorativ. Viaţa şi opera sa, Text alcătuit de V. Lăcusteanu, Editura „Scriitori români”, p.13.

[10] Vezi mai pe larg Ioan Todea, Ion (Ionel) I. C. Brătianu, op.cit., pp.204-214.

[11] Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-2016, Dicţionar, Partea I (A-L), Ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2016, pp. 249-250.

[12] Centenarul lui Avram Iancu. Cuvântul d-lui Ion I.C.Brătianu, rostit la marile serbări naţionale din ziua de 31 august 1924, Bucureşti, Imprimeriile „Independenţa”, 1924, pp. 5-6. Vezi şi Ioan Todea, Ion (Ionel) I. C. Brătianu, op.cit, pp. 205-206.