| | |

Ion Sălișteanu – forța suavă

Arta nu este chilipir neimpozabil, arta este destin!

Arta nu este scuza coltucului de pâine și nici refugiul din calea tăvălugului social, arta este semnul lăsat în urmă după sărmana noastră trecere. Am văzut semne scrijelite cu cheia minților încuiate pe capodopere ale artei bizantine, am văzut semne ale iubirii pătimașe „pentru Georgiana” incizate în carnea  copacilor seculari, am văzut semne obscene pe zidul școlii, pe scaunul din tramvai…dar nu despre așa ceva vorbeam…

Arta nu este popas într-o geografie desțelenită de alții, arta este drumul între speranță și eșec, drumul parcurs între neștiut și identitate.

Am văzut resturi ale prînzului frugal de pe Masa tăcerii, am văzut cărți de identitate săpate în Poarta Sărutului de purtătorii lor infimi…dar nu despre asta vorbeam…

„Atîta timp cît arta există, spațiul dintre oameni e încă plin de substanță și tîlc” spunea maestrul Sălișteanu, căci despre așa ceva vorbeam.

Maestrul Sălișteanu așează gestul plastic – echivalentul eliberării spontane a tensiunilor acumulate – deasupra oricăror virtuți de desenator.

La orele de studiu sau în atelierul domniei sale, profesorul Sălișteanu insista asupra libertății de exprimare, asupra deciziilor de moment, transferînd, astfel, scriiturii plastice o mai mare expresivitate.

O mobilitate descumpănitoare, o vervă a discursului teoretic dezarmantă făceau ca itinerariul printre studiile de atelier să pară un slalom elegant, lăsînd, cel mai adesea, impresia unei virtuozități pedagogice.

Maestrul Ion Sălișteanu intuia parametrii disponibilităților fiecărui student, amendînd servituțile față de model și încurajînd introspecțiile voluntare, astfel încît enunțul plastic să devină punct de plecare spre destinații nebănuite…

Rareori l-am văzut iritat, supărat pe unul sau altul dintre studenții săi. Dacă se întîmpla, aceasta era numai și numai din vina studentului, o vină rudă cu grosolănia.

Pe cel drag îl primea în atelierul domniei sale cu onorurile cuvenite unui plenipotențiar fără trebuința vreunei scrisori de acreditare.

Ca pictor, Ion Sălișteanu „materializează” inefabilul, revigorează articulațiile unui  mecanism expresiv rigid, îmblînzește lumina solară în „stridențe” suportabile, oprește zgomotul în preajma șoaptei și face ordine în taverna grotescului elevat.

Ca pedagog nu toți studenții i-am meritat excelența dar pentru fiecare în parte a desțelenit un început de drum, acela greoi, abrupt, al artei.

Pe unul din albumele primite în dar, Maestrul și-a caricaturizat portretul(autentică efigie) cu siguranța marelui desenator și gingășia marelui copil, notînd dedesubt cu o grafie apăsată: „atîta timp cît arta există, spațiul dintre oameni e încă plin de substanță și tîlc”.

Pictorul Ion Sălișteanu, căci despre așa ceva vorbeam: o clipă de inefabil în destinul irepetabil al umanității…