Istorie și civilizație în Țara Secașelor (I)

Ar mai fi de pomenit și alte fapte de natură istorică petrecute de-a lungul timpului pe pământurile celor două Secașe.

Așa, Iancu de Hunedoara şi fratele său Ioan, dau cu împrumut regelui Albert al Ungariei 6000 florini pentru întreţinerea unui detaşament de 200 de călăreţi, pe termen de trei luni, primind pentru asta moşii şi sate. Se pare că între acestea a fost şi Cergău Mic pe care l-au stăpânit până la 1444 (apud Petru Sechel, Cergău Mic, Editura Astra, Blaj, 2005)

Și, rămânând în arealul amintit, Istoricul Ioan Monorai, născut la Mănărade în 1760, preot greco-catolic la Cergău Mare, a apărat cu îndârjire ideile Școlii Ardelene în lucrările și discursurile sale despre originea latină și continuitatea poporului român pe teritoriul vechii Dacii. De remarcat faptul că pe lângă izvoarele scrise consultate a folosit ca documente și ceea ce era înscris în inima sa precum odinioară cronicarul Ion Neculce într-al său Letopiseț... Urmare unei asemenea viziuni a trăit pe viu evenimentele, de față fiind la execuția lui Horia și Cloșca de la Alba Iulia din 28 februarie 1785.

Un capitol aparte, mult frământat în istoria Țării, l-a constituit viața religioasă.

Pătrunderea catolicismului în Transilvania a ridicat probleme deosebite în rândul populației locale, născută după cum se știe în cult ortodox. Frământările începuseră îndată după hotărârea Sinodului bisericii  de la Budapesta din 1278, care, în lupta pentru extindere către răsărit a catolicismului, hotărăște ca preoților schismatici ortodocși să li se interzică intrarea în bisericile catolice și, mai grav, să-și construiască biserici de piatră. În anul următor, regele Ladislav Cumanul poruncește autorităților locale să aplice hotărârea Sinodului luată cu un an înainte pe pământul transilvan. Ceea ce și fac. Nu le rămânea românilor decât soluția bisericilor de lemn. Și cum acestea nu rezistă mai mult de 2-300 de ani e de înțeles de ce bisericile noastre nu se pot bucura de vechimea celor din Apus. Coroborată cu acel monstruos Unio Trium Nationum de după Răscoala de la Bobâlna din 1437 prin care românii erau socotiți o națiune receptă, adică tolerată, e lesne de înțeles de ce populația majoritar românească ocupa doar pământurile mărginașe ale așezărilor. Laolaltă cu bisericile lor.

Unirea cu Roma de la 1700 a sporit și mai mult divergențele în sânul nației române. Așa se petrec evenimentele și în satul Deal unde lupta aprigă contra Uniației de la 1700 este purtată de Popa Cosma, hirotonit la 1745 de Mitropolitul Neofit la Râmnic. El strânge plângeri și semnături pentru a fi trimise la Carlovitz, la mitropolitul ortodox sârb pentru a interveni în favoarea românilor la Curte. Pentru lupta sa soția i-a fost închisă cu copil mic care și degeră în închisoare (1752), el fusese închis vreme de 14 luni (1751-52) și eliberat doar la cererea ambasadorului rus la Viena. A fost închis mai apoi tatăl său. A organizat cea mai mare adunare a preoților și episcopilor din Ardeal în satul Deal pentru drepturile Bisericii Ortodoxe Române (după Alexandru Bașa,  Pagini de neuitat din istoria satului Deal, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005).

Conflictele sunt tot mai aprige mai peste tot. „Pe timpul acesta s-a întâmplat un fapt extraordinar în Păuca (între Blaş şi Mercurea), popa neunit Ioan ocupase aici biserica neunită, casa parohială şi beneficiul preotului unit. La porunca guvernului, vicejudele nobililor din comitatul Albei – inferioare, Francisc Rhatony, împreună cu un comisar şi cinci panduri, în 16 ianuar 1746 au mers în Păuca şi au pus mâna pe popa Ioan. Când îl duceau prin piaţă, acesta strigă după ajutor, er (iar n..n.) ficiorul lui a tras clopotul bisericei într-o dungă. Poporul alergă înarmat cu pari şi furci de fier şi se aruncă asupra vicejudelui şi pandurilor. Pe doi dintre panduri, cât ai bate în pălmi, poporul îi trântesce la pămănt, îi bate până la sânge şi-i desarmeze, er pe popa îl eliberează. Poporul se luă după ceilalţi panduri. Unul dintre aceştia, spre a se apera, slobode puşca, şi omoră pe capu rezvretiţilor. Vicejudele se adăpostesce în grabă în curtea nobilului Sigismund Bacsfalusy, unde fu împresurat de popor şi ameninţat cu morte. Într’acea sosesc nobilii Ştefan Katanai şi Adam Sarpataky, cari cu cuvinte blânde au liniştit furia poporului. Poporul se mulţumi acum numai cu acea că îi legă pe panduri, îi scoase afară din sat împreună cu vicejudele şi la o depărtare mai mărişoară de sat le dede drumul”. (Augustin Bunea „Din Istoria Românilor. Episcopul Ioan Inochentie Klein”, Blaj, 1900, pag. 194).

Citeam undeva, prin cugetările lui Nicolae Iorga, despre om și omenire, despre soarta și rolul omului pe pământ, despre credință, despre viață și moarte și multe altele. Și afirma savantul cum că credința ar fi un pod de aur peste nemărginirea necunoscutului, pe care morții singuri sunt chemați să-l încerce. Așadar, nouă celor vii nu ne este îngăduit a-l trece. Nouă nu ne rămâne decât a acorda tot respectul față de sentimentele slujitorilor altarului, ce cultivă neîncetat puterea credinței, a acestui curcubeu frumos ce se întinde între pământ și cer. Așa cum au făcut-o și mai marii bisericilor din minunata Țară a Secașelor. Eu sunt român, nota mitropolitul Moldovei Sebastian Rusan, născut la Secășel în 1884, chiar dacă stau pe Scaunul Mitropolitan. Este atașat poporului, îi apără credința în vremurile tulburi și periculoase de început ale comunismului. Noi avem ideologia noastră. Guvernul comunist își are socotelile lui. Preoții să fie alături de popor. De vreme ce ușa sa era deschisă tuturor pentru a-și plânge durerile și necazul, tot așa cerea și preoților săi să se comporte cu poporul, obidit și necăjit din pricina mai ales a colectivizării: Voi preoții trebuie să aveți dragoste față de credincioși, să-i îndrumați, să-i cercetați, să fiți sinceri cu dânșii căci numai așa veți fi lumina lumii! Și apoi oricare ar vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru și oricare ar vrea să fie cel dintâi dintre voi, să fie slujitorul tuturor.

Sunt de consemnat și alte fapte de factură socială și spirituală. Așa, între anii 1934-38 se regularizează albia Secașului Mic în vremea prefectului județului Târnava Mică Simion Gizdavu pentru a deseca mlaștinile de pe valea lui. Însuși toponimul Broșteni s-a născut din aspectul terenului plin de bălți și broaște. Se făcu lucrarea aceasta pentru a se stârpi malaria sau boala de friguri atât de prezentă în satele văii, știut fiind faptul că țânțarul Anofel, atât de activ și periculos, nu poate trăi și, mai ales, nu se poate înmulți fără un mediu acvatic prielnic. Drept urmare în dricul secerii oamenii umblau cu cojoace și laibere pe ei (îmi povestea muma deseori).

Și tot pe atunci pictorul academic Antoniu Zeiller de la Blaj, cu origini la Viena, pictează, după aprecierea criticului de artă blăjean Corneliu Tatai-Baltă, unul din cele mai frumoase iconostase ale bisericilor din Ardeal, iconostasul bisericii de la Roșia de Secaș.

Mai aproape de noi, preotul Ioan Mihălțan, viitorul episcop de Oradea, amenajând muzeul bisericesc de la Ohaba, așeză la loc de frunte în instituția sa piatra tombală a veteranului Legiunii a IV-a Flavia Felix, Caius Antonius Capitanius care, după lăsarea la vatră, s-a așezat la Ohaba. Aici își află sfârșitul soția Antonia și fiul Paternus ridicându-i cuvenita piatră funerară. Fusese descoperită întâmplător în apropierea pădurii Chip de către un tractorist căruia i s-a agățat în fiarele plugului.

Piatra funerară a veteranului roman Caius Antonius Capitanius