Jocurile funerare

Iulia Brînză Mihăileanu

Priveghiul și jocurile funerare

Priveghiul, la români, are o imoprtanță mare: ,,Cât stă mortul pe masă, rudele de gradul întâi nu au voie să lucreze nimic. Nu fac mâncare, nu taie lemne. Mortul trebuie privegheat. Se ard lumânări, se spun rugăciuni, se stă cu el. N-are odihnă, dacă nu faci asta”  (Gâza Ecaterina, 60 ani, Frătăuții Noi, Suceava). Trebuie menționat că înmormântearea tradițională era un ritual în care toată comunitatea îndeplinea anumite roluri. Apropiații stăteau lângă mort tot timpul. Vecinii și sătenii veneau seara, când terminau muncile. Mătușile din vecini și rudele făceau de mâncare pentru praznic. Bărbații și copiii organizau jocuri funerare. Iar în ziua înmormântării, sătenii ieșeau lângă fântâni sau la răscruci de drumuri ca să-și ia rămas bun de la cel care se muta de pe pământ la cer.

Jocurile funerare fac parte din aceeaşi credinţă că, în timp ce trupul mortului se află în casă, sufletul stă în curte ori se plimbă prin împrejurimi. Jocurile constitue o formă de relaţionare cu sufletul mortului, un fel de consolare a acestuia Conform gândirii populare tradiţionale, sufletul mortului participă la aceste jocuri. Priveghiul cu jocuri păstrează ,,[…] amintirea ospeţelor funerare atestate frecvent în antichitate”[i]. Unele jocuri şi distracţii au ca scop înveselirea asistenţei. Altele comportă clar rituri de fertilitate (Grădina, Gâsca mănâncă grăunţele). Jocul Cocostârcului l-am putea asocia cu ideea reînvierii. În mitologia Egiptului Antic, stârcul (ruda cocostârcului), pasărea sacră a zeului soare, era simbolul renaşterii în Lumea de Dincolo[ii]. În mentalitatea populară românească cocostârcul este legat de ideea naşterii: este pasărea care aduce în cioc nou-născuţii. Alte jocuri au o conotaţie erotică (Jocul făcliei). Jocurile legate de fertilitate arată că în riturile funerare moderne s-au păstrat elemente specifice civilizaţiilor neolitice, pentru care era specifică solidaritatea dintre viaţă, fertilitate, moarte şi post-existenţă[iii]. În China preistorică, ,,în vremuri vechi, morţii se îngropau în incinta casei, acolo unde se păstrau seminţele”[iv].

,,Cocostârcul”

Cocostârcul este un joc pentru toate categoriile de vârstă. El se desfăşoară în camera unde se află mortul. ,,Cocostârcul” poate fi un bărbat sau o femeie: ,,Cine se-ntâmpla. Şi femeie, dacă era curajoasă şi nu se temea de mort. Pe spate avea pus un cearşaf sau o haină lungă, cum erau înainte de astea din pânză. Avea un cioc dintr-un mosor legat la nas, era băgat aşa ca o ţeje. Intra pe uşă. În mână ţinea ulciorul cu tărâţe şi cu apă. Venea la copii şi întreba: «Ştii Tatăl nostru? Ştii Crezul?» Îi punea apă cu tărâţe într-o cană şi el bea. Şi dacă copilul nu ştia, numai da, pfu! Aşa era. Pe copii şi pe bătrâni, ca să facă băşcăleală. Eu eram micuţă, mă băgam pe sub fustă, ca să nu-mi deie” (Gâza Ecaterina, 60 ani, Frătăuţii Noi, Suceava”).

,,Grădina”

Acesta este un joc la care copiii participă în mod activ: ,,Un copil se aşează jos, pe fund, cu picioarele depărtate, crăcănate. Şi ceilalţi în spatele lui. Unul după altul. Formează un fel de trenuleţ. Cum ar fi, să zicem, că-s plantele pe un rând. Unu-i ceapa, unu-i morcovul, unu-i fasolea. Câţi copii sunt, atâtea plante. Şi după aceea vine Grădinarul, un om în vârstă sau tânăr, un om care conduce, şi spune: «Uite, eu îs grădinarul şi asta-i grădina mea şi am în grădină ceapă, morcov…». Înşiră numele fiecăruia. Cu cât îs mai mulţi, cu atât ia mai multe. Pot să se aşeze pe un rând sau chiar pe două. Apoi după aceea zice: «Afară-i cam secetă şi-i cald şi trebuie să ud plantele acestea, ca să crească mari, nu?» Ceilalţi din casă, nu ,,plantele”, spun: «Da, da». Şi atuncea el ia sticla cu apă (nu de plastic, ci sticlă de sticlă) şi împroaşcă copiii pe cap. «Ei, acum au crescut plantele, că le-am dat apă, dar să le mai punem şi gunoi». Şi ia cenuşă (are cenuşă pregătită la dânsul) şi le pune la fiecare pe cap, tipăreşte cu mâna pe cap: «Na şi ţie, Sfeclă! Na şi ţie, Ridiche. Na şi ţie, Ceapă!» Şi le pune pe cap şi le îmbâxeşte bine părul cu cenuşă, după ce-o pus apă. Apoi spune: «Uite, acum v-am dat şi apă, v-am dat şi îngrăşământ, aţi crescut mari». Şi începe să-i ,,scoată” din pământ câte unul. «Hai să-i scot». Şi îl ia pe câte unul la rând. «Să scot ceapa» şi îl ridică pe cel, care-i ,,ceapă”. «Să scot pătrunjelul». Îi scoate pe toţi şi-i adună în faţă, îi ridică în picioare. Acelea îs plantele şi-s roadele lui. Toţi îs mâzgâliţi pe faţă şi pe cap, au ce spăla. Lumea-i bucuroasă. Îi spirit de glumă ăsta. Mă gândesc că e legat de modul de viaţă al omului. Cum a fost un bun gospodar şi a avut grijă de toate, aşa şi grădina asta o fi un omagiu adus mortului, pentru că a fost un bun gospodar” (Gâza Ecaterina, 60 ani, Frătăuţii Noi, Suceava).

La întebarea: «Această Grădină se mai face şi acum?», informatoarea a răspuns: «Acuma mai puţin. Ultima dată, când a fost, cred că-s trecuţi de zece ani[v]. O murit un copil şi chiar acolo am văzut cele mai multe tradiţii legate de priveghi la noi la Frătăuţi». Menţionăm că ne-am exprimat dorinţa de a vizita familia copilului decedat, dar aceasta era plecată la muncă în străinătate.

,,Gâsca vine să mănânce grăunţe”

,,Era mai înainte, acum, nu. Mai înainte eu ţân minte că eram mai nică şi am mers la un bătrân, i-o murit un băiet. Şi zâşeu că o gâscă o venit să mănânşe grăunțî din tava. Era făcut aşa: pe o mânecă de cojoc era bagată o cârjă, cârja cum îi aşa îndoită, băgată aşa şi cu şiocu de pe mâneca aşeea a cojoculu’, altu’ îi ţâne tigaia cu grăunțe şi ea şiocăie: cioc, cioc, cioc şî mânca, adeca, gâsca grăunţî. Di aiestea sî făşeu. Am prins eu de ani de zâle, eram mică de tot. La priveghi sî făşeu. Acum nu sî mai fac” (Cenuşă Ileana, 74 ani, Putna, Suceava).

Consemnând acest joc, mi-am amintit de un rit divinatoriu efectuat de către pitagorieni în legătră cu moartea omului. Pentru a afla ce-l aşteaptă pe cel decedat, ei desenau pe o masă pătrate cu literele alfabetului şi puneau deasupra câte un grăunte. Făceau anumite incantaţii, apoi dădeau drumul unui cocoş să le ciugulească. Mesajul se compunea din literele citite în ordinea în care cocoşul ciugulea grăunţele[vi]. Şi vechii egipteni recurgeau la serviciile unei păsări pentru a afla soarta de dincolo de mormânt a mortului. În papirusurile funerare neregale ,,pelicanul are puterea de a proroci o călătorie sigură în Lumea de Dincolo pentru o persoană decedată”[vii]. Observăm că păsările prezente în ceremoniile funerare româneşti şi în cele egiptene (cocostârcul, gâsca, pelicanul) au ciocul lung. În cazul pelicanului, George Hart menţionează că ciocul lui deschis era asociat cu ,,abilitatea celui decedat de a părăsi camera mortuară şi a ieşi afară în razele soarelui, posibil o analogie făcută între ciocul lung al Pelicanului şi tunelul mormântului”[viii].

Jocul făcliei

,,Mai era cu făclia. Aprindea un băţ în foc, aşa de lung cam să ţâie o ţâră aprins. Și mergea cu aşela fuga pe la tăţi care stăteau pe scaune şi la care se stingea trebuia să margă să pupe mortu’. Aşeea era mai complicată treaba, că nu vroia nimeni să margă să pupe mortu’. Dar la şine se stngea trebuia să margă. Dacă nu mergea să pupe mortu’, atunşi îi spunea, uite, trebuie să-l pupi pe-aşala. Cineva mai bătrân. Şi trebuia să facă, dacă s-o stins făclia la el. Trebuia să facă aşa” (Ileana Cenuşă, 74 ani, Putna, Suceava).

,,O-nviat mortu’!”

Astăzi, în majoritatea cazurilor, priveghiul se desfăşoară sobru şi liniştit. Sătenii mai în vârstă îşi amintesc, însă, despre priveghiurile de odinioară, cu oameni mascaţi în ,,moarte” şi ,,mortoi”, cu glume macabre, când era ridicată mâna mortului sau chiar mortul însuşi pe şezute cu o aţă trasă prin geam, spre spaima persoanelor prezente şi spre amuzamentul celor care organizau ,,gluma”. Este aşa-zisul priveghi vesel, improvizat nu atât pentru a-i distra pe cei prezenţi, cât pentru a consola sufletul mortului. Ideea că spiritul de glumă de la priveghi este direct proporţional cu felul de a fi al mortului, iar acesta ar participa la desfăşurarea jocurilor, a fost exprimată de către una dintre informatoarele noastre: ,,Se spune că la mort, după cum o fost omul în viaţă aşa îi. E adevărat. Socrul meu a fost un om foarte comic şi vesel. Dacă murea cineva şi îl întebai: «De ce a murit Ştefan sau Vasile?», el răspundea: «Păi o murit c-o fost prost». «Prost» în sensul că n-a avut grijă de sine. N-a murit, c-o fost bolnav de stomac, o murit c-o fost prost. Şi la dânsul nu s-a putut… Soacra o bocit, fiindcă o durea sufletul. Noi, ceilalţi, nurorile şi băieţii, am râs şi n-am putut să fim serioşi nici oleacă. Ne era ruşine de lume. Cât o stat pe masă, n-o putut să fie nimeni serios. Numa s-o spus glume, păcăleli şi fel de fel din viaţa lui, c-o făcut multe minunăţii şi nimeni n-a putut fi serios. Se spune: cum a fost omul în viaţă, aşa vor fi serile acelea de priveghi. Dacă a fost posomorât, toată lumea vine şi nu zice nică, îi posomorâtă şi tace mâlcu. Dacă a fost vorbăreţ, vorbesc şi fac glume. Ca şi cum ar fi el în mijlocul oamenilor şi ar vedea ce fac ceilalţi. Deci, omagiul este adus nu numai prin bocet, jele, prin scârbi. E adus şi prin spiritul de glumă şi prin diferite poveşti, care se spun din viaţa lui” (Gâza Ecaterina, 60 ani, Frătăuţii Noi, Suceava”).

,,Erau oameni glumeţi, mai mult din apropierea familiei, veri, vecini. Mergeu şi legau mortul, de la gât, de la o mână, de la un chişior cu nişte sfoare. Şi mortul era pus pe masî. Acum sî puni în săcrie, da’ mai înainte nu se punea în săcrie, era pe masă. Şî când era mai multă lume şi mai multă jăli, ca să facă haz, trăje de sfoara aşeea şi mişca mortu’. Şi tătî lumea ţâpa: «Ău, c-o înjiet!» Erau nişti tradiţii de glumă. Dar nu era frumos, pentru că, na, omul era mort, trebuia să-l lese liniştit acolo. Dar acuma nu se faşi. Amu dacă s-ar faşi, s-ar pedepsî probabil” (Teleagă Eugenia, 65 ani, Horodnicu de Jos, Suceava).

,,O murit un barbat. Bărbatul meu era şi el tânăr. Merjeu tineri la priveghi. Că la priveghi ce să făşe? Afară jiucau aşa fel de fel de jiocuri. Înăuntru era priveghiu’. Lumea mai bătrână stăte, prohode mortu’ şi ei jucau pe-afară. Cineva o vrut să facî o surpriză, era tare multă lumi înăuntru. Era un bărbat mort care nu era chiar foarte bătrân şi era foarte multă lumi. De cu zî şi-o făcut? I-o legat mâna cu o sforişică mortului, că mortu’ era pus aşa pe-o masă lângă geamuri. Şi-o luat aţa ceea şi-o tras-o pe la geam afarî. O făcut el di zâua o experienţă. Amu dac-ar faşi cineva aşa, ar veni poliţia îndată. Şi cum era lumea înăuntru, deodată, o tras aşela de aţă şi mortu’ s-o ridicat pe şezut. Lumea să rupă uşa, nu altfel, de spaimă. Zâşi: «O-nviat mortu’! O-nviat mortu’!» Aşeia afară mureu de râs, cari ştieu. Asta s-o făcut tot cu gazda, că nu putea să facă aşa aiurea. Adică să făşeu bancuri de aiestea de veselie, de râs, nu numai de boşit şi de plâns. Vreu să vă spun că dacă unu-i cu inima slabă, aşela moare pe loc acolo, când vede că mortu’ sî ridicî pe şezut. Că dacă i-o ridicat mâinili la spate, l-o ridicat numai pe şezut aşa. Nu mai poate ieşî pe uşă, că toată lumea-i buluc fuji la uşî” (Măria Cenuşă, 78 ani, Putna, Suceava).

Mortoiul

În comuna Arbore, la priveghi bărbaţii se mascau în ,,mortoi”: ,,O zis că, la morţi, seara se pregătea un om îmbrăcat în «moarte» şi venea şi făcea, când era lumea în casă la priveghi, fel şi fel de exhibiţii. Se îmbrăca în alb. Punea un cearşaf mare pe cap, îşi făcea găuri la ochi şi la gură şi sărea prin casă. Ridicau mâna la mort, îi legau mâna dicusară, fără să se ştie, şi băgau aţa pe geam. ,,Moartea” aia, cu un ciomag mare, intra în casă şi făcea exhibiţii, şi unu’ de afară trăgea mâna mortului. O ridica sus şi tătî lumea se speria. Tata, săracu’, spune că odată n-o ştiut că se pregăteşte o altă «moarte». El era un fecioraş, o «moarte» mai mică, era copchilandru şi era şugubăţ, pac! s-o pregătit «moarte». Era o fetiţă moartă. Dar el n-o ştiut că s-o mai face unu’ bătrân. Că se făceau, de fapt, oamenii în etate. Ş-o pus un cearşaf mare pe cap şi cu un ciomag în mână intră în casă. Şi tăti femeile, când l-o văzut, că el era tare sprinten, o sărit pe cuptor. Dintr-o dată aude bătând în uşă: pac, pac! şi intră altă moarte, voinică, înaltă, făcută. El acuma se temea de moartea aia şi o sărit pe cuptor între copchii şi femei: «Ţ-închipui ce era acolo, c-o sărit peste plită toată lumea pe sobă, şi eu m-am speriat de moartea şialaltă. Vai, era capătul!» Da’ ce cearşafuri erau atunci. Erau ţoale din buci. Le-am prins şi eu, ţeseam ţoale de buci. Îşi punea un ţol de ăla mare, îşi găurea «ochii», îşi mai înnegrea pe lângă ochi mă rog, ca să se mascheze” (Floarea Apostol, 60 ani, Arbore, Suceava) .

Moartea la fereastră

Ziua, când nimeni nu se află în casă, câţiva tineri leagă mâna mortului cu o aţă şi o scot pe fereastră. Când în casă se adună lumea la priveghi, îşi desfăşoară spectacolul: ,,Vine moartea la fereastră şi, când îi mai multă lume în casă, ridică mâna în sus. Şi ţipete şi chicături şi sperieturi de-aşelea. În mână are o coasă făcută din lemn. Se spune că moartea vine cu coasa şi ia omul. Coseşte viaţa. Poate să vină de două ori pe seară, poate să vină în fiecare seară. Vine la fereastră. Se spune că vine la mort să-l pândească pe următorul, pe care-l va lua” (Gâza Ecaterina, 60 ani, Frătăuţii Noi, Suceava”).

Ridicarea mâinii mortului când cineva vrea s-o sărute

,,Pe geam se lega mâna la mort cu o aţă. Tot nu se făcea la orişicine. Trebuia să şie şineva care ţine la glumă. Când venea un om şi săruta mâna de pe chept, (cel de afară) trăgea de aţă şi ridica mâna mortului şi tot ţâpăt, na, de râs. Povestea bunicul meu. Amu’ daca-i faşi, s-ar supara, că amu’ lumea-i înţânatî[ix]. Că n-ar şi o problemă ca să se supere, n-ar trebui să se supere, c-aşai. Erau glume” (Ileana Cenuşă, 74 ani, Putna, Suceava). ,,Acuma ar spune că-i bătaie de jioc, dacă faşi” (Creţan Alina, 35 ani, Putna).

Apucatul de picioare

,,Mai era că se băgau sub masă. Omu’ venea la mort, săruta icoana și se uita la mort, iar aşeala de sub masă îl prindea de chicioare, şi erau râsete şi ţipături de-aşelea. Şi-aşa era” (Ilana Cenuşă, 74 ani, Putna,  Suceva).

Baterea cu ,,țoașca”

În Basarabia am atestat ,,baterea cu țoașca”. Când a murit părintele nostru (1965), mătușa mea a făcut o ,,țoașcă”, un prosop împletit, un fel de cravașă. Și l-a pus pe vărul meu de zece ani ,,să bată cu țoașca” persoanele prezente la priveghi. Le lovea îndeosebi pe cele căzute pe gânduri sau care plângeau. Chipul lor nedumerit de la primirea loviturii neașteptate provoca un râset general. Am primit și eu una. Și cu toate că jalea de a-mi pierde părintele la o vârstă atât de fragedă era mare, chipul vesel al vărului meu și râsetele celor prezenți mi-a provocat și mie un zâmbet.

[i] Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicţionar, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 155.

[ii] George Hart, Dicţionarul zeilor şi zeiţelor Egiptului Antic, Bucureşti, Editura Artemis, 2004, p. 42–43.

[iii] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Chişinău, Editura Uniersitas, 1994, p. 9.

[iv] Ibidem, p. 15

[v] Informatoarea fost anchetată în toamna anului 2009.

[vi] Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 140.

[vii] George Hart, op, cit., p. 120.

[viii] Ibidem, p. 120.

[ix] Fudulă, încăpăţânată, rea.