JURNALUL MEU CU SFÂNTUL SAVA DE LA BUZĂU

105 ZILE ÎMPREUNĂ CU ŞI DESPRE SFÂNTUL MUCENIC SAVA DE LA BUZĂU: CONFESIUNI, CORESPONDENŢĂ, EXPERIENŢE DUHOVNICEŞTI, GÂNDURI, DORINŢE ETC.
Dedic acest jurnal
Înaltpreasfinţitului CIPRIAN, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, în a cărui eparhie s-a născut, a trăit şi a fost martirizat Sfântul Sava Gotul.

1 septembrie 2016 – Joi
Astăzi începe anul bisericesc, dar şi anul şcolar pentru cadrele didactice. Vacanţa a trecut foarte repede. Ca profesor, aştept să vină repede vacanţa, mai ceva ca un elev, şi acum am constatat că nu am avut nici măcar o zi liberă, doar pentru mine. Având, cu ajutorul bunului Dumnezeu, multe aşezăminte sociale şi tabere de odihnă pentru copii şi tineri la munte (Bisoca) şi în Deltă (Maliuc), plus alte şantiere în lucru, tot timpul sunt pe drumuri cu alimente, materiale şi voluntari (nefiind decât câţiva salariaţi). Am zile când hrănim aproape 200 de persoane la masă, mai ales vara.
Trebuie ca toţi să aibă tot ce le trebuie. Nu dispun de un fond financiar din care să iau la nevoie, şi atunci trebuie să alerg după bani, să cerşesc. Nu-mi este ruşine, pentru că o fac pentru cei săraci.
Toate centrele sociale sunt răspândite în mai multe judeţe din ţară, chiar şi în Basarabia. Trebuie să alerg şi după voluntari pentru toate punctele de lucru; să fie cât mai mulţi, dar şi de calitate morală, şi profesionişti mai ales.
Fundaţia „Sfântul Sava” este un mare şantier la ora actuală. Toată alergătura o fac cu bucurie, nu-mi cere nimeni aşa ceva, nu mă forţează. Îmi place să lucrez pentru oameni şi cu oamenii. Trebuie să oferim bucurie, zâmbet şi lumină celor din jur.
Astăzi am venit la Seminar. De multe ori, şi pe timpul vacanţei trec pe la şcoală. Mă leagă multe amintiri de acest bătrân Seminar, care aniversează anul acesta 180 de ani de la înfiinţare. Sunt la Seminar ca elev din 1975 şi ca profesor din 1984, mai întâi pedagog şi profesor suplinitor, apoi profesor deplin după ce m-am titularizat pe disciplinele biblice după terminarea doctoratului.
Ca diriginte, îmi place mult să mă implic cu clasa mea. Am plimbat fiecare promoţie de elevi prin ţară ca pe „sfintele moaşte”. I-am dus pe elevi în pelerinaje peste tot, ca să admire frumuseţile spirituale, materiale şi culturale ale ţării noastre, România.
Le-am insuflat elevilor dragostea de mănăstiri, de sfinţi şi de istorie, de cultură, de Biserică şi de Patrie. Îi spovedesc des, ca să-i putem ţine cât mai aproape de Biserică. Este foarte greu să lucrezi cu elevii, mai ales în aceste vremuri „democratice”, când elevul nu mai are cei şapte ani de acasă şi nici respect faţă de cadrele didactice. Eu am un mare cult faţă de toţi profesorii mei. Datorită lor sunt ceea ce sunt astăzi; ei m-au format pentru viaţă. Mă plec în faţa lor şi se spun mereu: sărut mâna!
După ce mi-am pus la punct toate problemele şcolare, am plecat de la Seminar şi am trecut prin faţa catedralei municipale „Sfântul mucenic Sava”, numită mai întâi „bisericuţa copiilor”, „bisericuţa de tablă”, „mireasa oraşului”, fiind albă ca o mireasă, iar apoi, de pe vremea Arhiepiscopului CIPRIAN, „catedrala copiilor” din Buzău.
Această biserică a început să fie construită pe data de 8 decembrie 1991, când s-a pus piatra de temelie de către episcopul Epifanie Norocel. A crescut încet, dar frumos, cu jertfă şi lacrimi multe. Astăzi este o operă de artă.
Aici este sufletul meu, este inima mea, este viaţa mea de preot. Biserica este închinată Sfântului Sava, acest tânăr buzoian, ortodox, care a avut mare curaj să se lupte cu păgânii din acea vreme; pe unii chiar i-a convertit la Ortodoxie. Toată admiraţia pentru Sfântul mucenic Sava!
La această biserică ne ocupăm mult de copii. Avem şi o mică raclă cu moaştele Sfântului Stelian, „ocrotitorul copiilor” din lumea întreagă. Avem slujbe ca la mănăstire, în fiecare zi. Spovedim aproape în fiecare zi, iar seara predicăm cuvântul lui Dumnezeu.
Astăzi m-am întâlnit cu Jenel în oraş, aproape de catedrala „Sfântul Sava”. L-am întrebat dacă vrea să mă însoţească pentru a da o fugă până în Serbia, la o mănăstire, ca să îl găsim pe Sfântul Sava de la Buzău.
Da, părinte profesor, plecăm numaidecât, însă aş vrea să fim înapoi sâmbătă dimineaţă, a spus el.
Replica mea a fost următoarea:
Eu vreau să mă întorc şi mai repede, căci am multe probleme de rezolvat. Vreau să merg să mă spovedesc la duhovnicul meu, mitropolitul Ioan de la Timişoara.
Am plecat la drum cu „Doamne, ajută!”, am aruncat o privire înlăcrimată spre „Catedrala copiilor Sfântul Sava”, unde se află o frumoasă icoană în mozaic care a fost donată de părintele Vasile Antohie. Dânsul a fost unchiul meu şi m-a susţinut foarte mult cu construirea bisericii, precum şi cu proiectele sociale ale Fundaţiei „Sfântul Sava”.
Pe drum, chiar pe podul de peste apa Buzăului, unde a fost martirizat Sfântul Sava în anul 372, ziua 12 aprilie, mă sună finul meu Gabriel, să vadă ce mai fac. Îi spun:
Tocmai am plecat într-un pelerinaj, pentru a-l descoperi pe Sfântul Sava care, potrivit unei informaţii de pe internet, ar fi în Serbia, la o mănăstire, Lesje.
Naşule, ia-mă şi pe mine, căci e cale lungă de mers, sunt aproape 1000 de kilometri la dus şi tot atâţia la întors. Trebuie să-i împărţim, ca drumul să fie mai uşor.
M-au cucerit repede gestul lui şi dragostea faţă de Sfântul Sava; de mic a cântat în corul „Sfântul Sava”.
În această minunată formulă de trei, am pornit din nou la drum. Mi-am adus aminte de o întâmplare adevărată, când trei persoane aflate pe o insulă strigau aşa către Dumnezeu: „Voi trei (Sfânta Treime), noi trei, miluiţi-ne pe noi!”.
Cu maşina Fundaţiei, BZ 93 SAV, de culoare albă, Dacia break, înaintăm pe drumul lung, de care mă leagă amintiri trăite personal în timpul războiului din Kosovo, când am fost acolo cu un transport umanitar – alimente din partea Fundaţiei „Sfântul Sava de la Buzău”. Am văzut atunci poduri aruncate în aer, blocuri avariate, şcoli distruse şi alte clădiri dărăpănate din cauza acelui război diabolic, care s-a desfăşurat pe teritoriul Iugoslaviei de către forţe oculte. Guvernul mondial şi-a început de mult opera de distrugere a omenirii şi de creare a haosului în lume.
Acel transport umanitar pe teritoriul Serbiei l-am făcut cu ajutorul unui preot sârb, Branislav Stancovici, care este acum protopop, are doctoratul în Teologie şi este o persoană înduhovnicită. A studiat cu mine un an Teologia la Bucureşti în aceeaşi clasă, apoi a plecat la studii la Belgrad, în Serbia. De atunci am rămas prieteni. Ne sunăm mereu. În viaţă, e bine să ţii legătura cu toţi, pentru că nu ştii când ai nevoie de ei.
După aproape nouă ore de mers încontinuu pe ruta Braşov – Sibiu – Lugoş – Timişoara, am ajuns pe înserate în capitala Banatului, de unde s-a aprins, în decembrie 1989, Revolta poporului român împotriva regimului comunist condus de către Nicolae Ceauşescu.
Privind acum în urmă, după 26 de ani, ne dăm seama, pe zi ce trece, că atunci nu a fost o Revoluţie, ci o lovitură de stat, pusă la cale de serviciile secrete ale ruşilor, ale evreilor, ale americanilor şi ale ungurilor, toate „agenturile străine”, cu acordul tacit al Securităţii româneşti.
A picat eşalonul numărul 1 al Comitetului Executiv şi a venit la putere eşalonul 2, condus tot de comunişti, care şi-au schimbat, la fiecare alegere electorală, doar îmbrăcămintea, culoarea, eşarfa, dar în adâncul lor nu simt nimic pentru Biserică şi pentru Patrie.
În decembrie 1989, aveam o ţară fără datorii externe, iar acum suntem vânduţi străinilor cu totul. Ne-au înşelat speranţele, visele şi gândurile noastre de bine. Am ajuns sclavi în ţara noastră. Corporaţiile internaţionale au pus mâna pe averea naţională. Sute de mii de tineri au plecat în străinătate, natalitatea s-a redus dramatic, iar viitorul este sumbru. Doar o minune mai poate salva neamul românesc, care este amăgit de ofertele tentante ale străinilor.
Avem nevoie de demnitate naţională, de credinţa ortodoxă şi de pavăza Bisericii Ortodoxe. Încă nădăjduiesc că mai sunt români cu suflet mare, care vor schimba destinul acestei ţări.
Timişoara este numită şi „oraşul trandafirilor”. Aici a locuit fratele meu cel mare, Nicolae Milea, ofiţer superior prezent la Evenimentele din decembrie 1989. Am admirat la el curajul credinţei. Deşi era ofiţer militar, s-a cununat religios ziua, în biserica satului natal de la Câmpeni, judeţul Buzău, şi a avut ca naşi o familie de preoţi; preotul naş a fost Constantin Popa, paroh la Cernăteşti.
Nu şi-a uitat credinţa ortodoxă în timpul cât a fost în armată. Am apreciat la el curajul de a mă anunţa telefonic înainte de a începe „nebunia” în ţară, pe 16 decembrie 1989. Atunci mi-a spus: „Pune-ţi familia la adăpost, regimul comunist cade, Ceauşescu va dispărea; totul se schimbă în ţară. Fii curajos şi cu <Doamne, ajută!> în viaţă”.
După câţiva ani a trecut la cele veşnice, a fost probabil iradiat de către „prietenii cu ochi albaştri” pentru că ştia multe secrete despre aşa-zisa „Revoluţie” din Timişoara. L-am înmormântat cu onoruri militare, la dorinţa lui, în cimitirul satului natal, alături de părinţii noştri, Gheorghe şi Veronica, care sunt vii în inima mea.
La înmormântarea părinţilor mei nu am lăsat pe nimeni din cei 12 fraţi, 8 băieţi şi 4 fete, să plângă. Pe toţi i-am pus să cânte: „Hristos a înviat!”. La înmormântarea tatălui meu au fost în jur de 40 de preoţi, alături de ierarhul locului, episcopul Epifanie. Niciodată satul nu a avut atâţia preoţi ca atunci. La fel a fost şi la înmormântarea mamei mele.
Lor le datorez credinţa şi educaţia mea, iubirea de Biserică şi de Patrie. De la ei am învăţat omenia, curajul şi jertfelnicia pentru binele celor din jurul meu.
Îmi este dor de ei. Le simt uneori lipsa, dar ştiu că de acolo, de sus, mă veghează, alături de îngerul meu păzitor.
Aici la Timişoara mai am doi nepoţi orfani: Cosmin şi Iulian, care şi-au croit un drum în viaţă.
Seara târziu am servit cina la un restaurant sârbesc, împreună cu colegul meu, preotul Branislav Stancovici, după care l-am luat în maşina noastră şi am plecat noaptea, la ora 21.00, spre Serbia, cu „Doamne, ajută!”.
La vamă am trecut repede, mai ales la cea sârbă, deoarece părintele Branislav a vorbit pe limba lor, spunându-le că mergem într-o scurtă vizită în primul oraş, Vârseţ. De aceea nu a mai fost cazul să arătăm paşapoartele. Le-am dat celor de la vamă câte o iconiţă şi am plecat cu bucurie şi linişte spre mănăstirea Lesje, situată la aproape 200 de kilometri distanţă.
Părintele Branislav Stancovici avea o hartă a Serbiei, şi am reuşit să ne orientăm bine. Sunt multe autostrăzi acolo. Am ocolit capitala Serbiei, Belgradul şi am pornit pe o centură pentru a scurta drumul până la acea mănăstire.
După miezul nopţii am ajuns la acea mănăstire, dar nu era nici ţipenie de om. Ne-am retras încet la un hotel din apropiere, am închiriat două camere şi am adormit imediat, de obosiţi ce eram.
După o vreme, am început să visez că eram într-o grădină, ca un fel de poiană, şi m-am întâlnit cu o persoană îmbrăcată în alb, întrebându-mă:
Pe cine căutaţi, părinte, noaptea?
Vreau să-l întâlnesc pe Sfântul meu de la Buzău, am răspuns, speriat de acel chip.
Dar cum îl cheamă?
Sava, dragul de el. Vreau numaidecât să-l văd şi să-l îmbrăţişez.
Deodată persoana a dispărut, iar eu m-am trezit; afară deja răsărise soarele.
Ne-am sculat, ne-am spălat şi ne-am rugat bunului Dumnezeu, Care „ e minunat întru sfinţii Săi”.
2 septembrie 2016 – Vineri
De dimineaţă, după ce am făcut o scurtă rugăciune, am început să am stări de bucurie, dar şi de emoţie. Mă gândeam la visul meu, iar cu sufletul eram deja la acea mănăstire, Lesje. Cum arată ea? Cine ne va întâmpina? Cum vom fi primiţi la mănăstire?
Această mănăstire, Lesje, este modestă, cochetă şi bine refăcută, cu gust artistic. Biserica, paraclisul, corpul de chilii, magazinul de obiecte de cult, curtea, totul e bine rânduit, în cadrul unui peisaj superb, cu o largă vedere de sus. Uneori norii învăluie ca-ntr-o mantie albă toată mănăstirea.
Astăzi este soare. Totul este sărbătoare. Chiar este un mare praznic pentru mine. Mă întâlnesc cu sfântul în alb de azi-noapte. Era cuceritor. Tânăr, cu părul auriu şi cu un zâmbet profund. Inspira bucurie şi apropiere.
În mănăstire parcă pluteam. Am uitat de mine. Am intrat cu toţii în prima biserică; m-am uitat să văd o raclă mare cu sfântul meu. Spre uimirea mea, n-am văzut nimic; nici măcar o raclă mică nu era. Am crezut că am greşit mănăstirea.
Deodată, văd o icoană foarte mare cu Maica Domnului, pe care o mai întâlnisem în Sfântul Munte Athos. Am crezut că sunt acolo, la Athos. Nu-mi mai simţeam picioarele. Doamne, ce icoană mare, cu Maica Domnului în mărime naturală, atât de frumos realizată, în stil bizantin, cu cromatică, cu tentă de vechime!
Apare părintele duhovnic al mănăstirii Iovan şi ne spune că această icoană este o copie şi că originalul nu-l ţin la vedere; este păstrat într-un loc tainic.
Doamne, dacă o copie poate fi atât de frumoasă, cu cât mai mult originalul!
Dar, dincolo de icoana pictată este prototipul, originalul în „carne şi oase”, transfigurat, care se află în ceruri – ea, Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, împărăteasa cerului, înconjurată de îngeri!
Părintele Iovan ne-a făcut o trecere prin toată istoria mănăstirii Lesje. Ea datează din secolul al XII-lea şi se află aproape de localitatea Paracin. Ocupaţia turcă a distrus în întregime această superbă mănăstire. Ea a fost refăcută în mileniul al III-lea datorită inimosului părinte duhovnic Iovan.
Dumnealui a adus nouă clopote din Rusia. Mănăstirea este înconjurată de un frumos parc natural cu două izvoare de apă având puteri tămăduitoare, ne spune părintele Iovan. Aici la mănăstire se ţine rânduiala tipiconală a Sfântului Sava cel Sfinţit de la Ierusalim, pomenit pe 5 decembrie.
Adresa oficială a mănăstirii este: Mănăstirea LEŠJE, Lešje bb, 35255, Mutnica de jos, Serbia, telefon 035540363 rd.
După ce am vizitat biserica veche, părintele ne-a condus în curte spre noul paraclis din lemn care avea câţiva copaci în interior. Aceştia creşteau liberi, cu tulpina din biserică şi treceau prin acoperiş. Paraclisul nu avea geamuri sau gratii la exterior. Totul era simplu, curat şi artistic lucrat.
1
În drum spre paraclis, părintele Iovan m-a întrebat:
Ce ştii, părinte drag, despre Sfântul Sansalas, cum a murit? A fost tot martir, ca Sfântul Sava, sau a murit de moarte naturală, la bătrâneţe?
Am rămas uimit şi deodată m-am luminat la faţă. Acesta este cu adevărat Sfântul meu Sava de la Buzău, deoarece numai el a avut ca duhovnic pe Sfântul Sansalas de la Buzău.
Din 1992, am tot umblat prin diferite ţări ca să găsesc moaştele Sfântului mucenic Sava: am fost în Turcia, în Israel, la Vatican, în Grecia, la Athos, în Cipru şi în Ucraina, dar în zadar. Am aflat într-o zi că în Cipru, la mănăstirea Kis, se află capul Sfântului mucenic Sava Gotul din secolul al IV-lea. Am fost bucuros că l-am găsit; dar am rămas foarte dezamăgit că pe racla care acoperea capul său scria în greceşte: „Sava Gotul stratilatos”, care înseamnă: „Sava Gotul militarul”. Sfântul nostru Sava nu era militar, ci doar un simplu dascăl bisericesc, un cântăreţ de strană.
Cuvântul „Sansalas” a fost pentru mine cuvântul-cheie, care m-a luminat şi m-a încredinţat că moaştele aparţin cu adevărat Sfântului mucenic Sava de la Buzău. Părintele Iovan mi-a spus că tocmai în această noapte a terminat de scris „Acatistul Sfântului mucenic Sava”, deoarece nu avea nici un fel de slujbă a sfântului. Trecuse aproape un an de când acest ieromonah a făcut rost de sfintele moaşte din Italia.
În secunda următoare, am băgat mâna în buzunar şi am scos o cărticică cu viaţa şi slujba (Acatistul) Sfântului Sava de la Buzău. Părintele s-a bucurat enorm.
Imediat am băgat mâna în al doilea buzunar şi am scos un album cu SAVALIADA, ce conţine toate proiectele sociale şi culturale ale Fundaţiei „Sfântul Sava de la Buzău”. Iarăşi am simţit bucuria părintelui. Dânsul mi-a spus că racla cu moaştele Sfântului mucenic Sava Gotul este prima pe stânga.
I-am lăsat pe toţi şi am plecat în fugă, m-am aşezat în genunchi, cu lacrimi multe, la racla Sfântului meu Sava. Un sfert de oră am plâns încontinuu. Era prima mea întâlnire fizică cu Sfântul Sava. Îl căutasem mult, peste tot. L-am dorit şi am aşteptat să-mi dea măcar un semn de viaţă, oricât de mic.
De când eram elev la Seminarul Teologic din Buzău, am trăit cu această credinţă şi speranţă că într-o bună zi, mă voi întâlni undeva, măcar la poarta raiului, cu Sfântul mucenic Sava. Este sfântul care mi-a intrat la suflet, pe care l-am aşezat în inima mea. Este din acelaşi judeţ –Buzău, cu mine. Ne leagă pe amândoi aceeaşi dragoste de Biserică. De mic copil, de când am început să vorbesc, mă întrebau diverse persoane:
Ce vrei să te faci?
Părinte, răspundeam eu imediat.
Atunci nu înţelegeam cât de grea este preoţia. Ce mare răspundere are un preot în faţa lui Dumnezeu, a oamenilor, dar şi în faţa propriei sale conştiinţe!
După ce am citit „Tratatul despre preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur, intitulat şi „Fuga de preoţie”, am înţeles cât de măreaţă este această slujbă. Mă gândeam: dacă Sfântul Ioan Gură de Aur, monah cu o viaţă de înger, a fugit la început de slujba preoţiei, cu greu s-a lăsat hirotonit ieromonah şi apoi episcop, iar în final a fost ales patriarh al Constantinopolului, cum voi duce eu la capăt sarcina grea a preoţiei?! Ce drum anevoios am ales, ce greu este urcuşul preoţiei, câte piedici, căderi, suspine, ispite, lacrimi, deznădejdi, dureri, dar şi multe bucurii sfinte sunt pe acest drum! Mila lui Dumnezeu a fost atât de mare cu mine! Nu am avut nimic vrednic ca să primesc preoţia lui Hristos, Care este „Arhiereu în veac”, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, capitolul al cincilea.
Dragostea mea faţă de Sfântul mucenic Sava m-a făcut să fiu acum în Serbia. A fost cel mai lung drum din viaţa mea, nu din punct de vedere fizic, în kilometri, ci spiritual. Între inimă şi creier este o distanţă oarecum mică, pentru fiecare dintre noi, şi totuşi cât de greu ajungem cu inima în raţiunea noastră! Rugăciunea lui Iisus spusă încontinuu, într-o stare de pocăinţă autentică, cu mare încredere şi dragoste faţă de Mântuitorul Hristos poate mijloci această întâlnire dintre inimă şi raţiune, care împreună se umplu de o lumină imensă, necreată. Această lumină îţi dă o bucurie lăuntrică, o stare de veselie şi de zâmbet permanent. Doamne, ce stări minunate! Îţi vine să-i iei pe toţi în braţe, îi vezi pe toţi buni şi frumoşi, cu chip de îngeri de lumină!
Dacă am înţelege cu toţii cât de puternică şi binefăcătoare este această rugăciune a minţii, nu am mai părăsi-o. Ea ţine loc de orice pravilă. În ea se cuprinde totul. Rostirea numelui lui Iisus în inima noastră aduce harul lui Dumnezeu. Sfântul Pavel ne spune: „Dumnezeu L-a preaînălţat pe Iisus şi I-a dăruit Nume care este mai presus de orice nume; ca în numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu – Tatăl (Filipeni 2, 9-11).
Acolo în genunchi, lângă raclă, l-am văzut „în duh” pe Sfântul Sava în alb, aşa cum l-am visat astă-noapte întrebându-mă pe cine caut.
Mi-am amintit îndată de acea scenă evanghelică din cimitirul de la Ierusalim, în ziua Sfintelor Paşti, când Maria Magdalena a venit dis-de-dimineaţă la mormântul lui Iisus. Deşi El era înviat în faţa ei, ea nu l-a recunoscut deloc. Atunci Mântuitorul i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând îndată că este grădinarul cimitirului, i-a zis: dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi lua” (Ioan 20, 15).
Cu adevărat sfinţii nu mor. Sufletele lor sunt aproape de noi. Eu eram acum lângă Sfântul Sava de la Buzău. I-am simţit sufletul cald, înmiresmat. Era plin de viaţă, de lumină cerească. Nu-mi venea să cred. Lacrimile mele cădeau una după alta ca fulgii de zăpadă pe pardoseala din marmură. Mă uitam la lacrimi şi mi-am amintit de apa Buzăului. Veneam de la Buzău, chiar am trecut peste apa Buzăului cu o zi în urmă. Prin acele lacrimi am adus Sfântului Sava ceva din apa Buzăului. A fost cel mai frumos dar pe care l-am putut aduce Sfântului. L-am simţit, s-a bucurat foarte mult. Aş fi vrut să-I ofer mai mult. În afară de dragostea mea, n-am ce să-I dau; căci inima mea I-am dat-o pentru totdeauna lui Iisus. Nu poţi împărţi inima mai multor persoane, după cum nici Adevărul nu-L poţi împărţi.
Nu toate religiile din lume au Adevărul, Care este Unul, şi Acela este Hristos. Mulţi se amăgesc când afirmă că toate religiile şi cultele au o parte din adevăr. Ori ai, ori nu ai. Ori totul, ori nimic. Nu merge cu jumătăţi de măsură, ca la catolici cu „purgatoriul”, adică soluţia de mijloc. În Evanghelia după Matei, unde se prezintă Judecata de la sfârşitul lumii, se spune clar: rai sau iad. Punct. (vezi Matei 25, 46).
2

În timp ce plângeam lângă racla Sfântului Sava, mi-am amintit de tot filmul vieţii lui pline de credinţă, de demnitate şi curaj. Mă simţeam mândru de el. Îl vedeam ca un brad înalt, pe o stâncă, în lumina soarelui. Chiar lângă racla lui este acum un copac a cărui tulpină trece prin acoperişul paraclisului ce adăposteşte moaştele lui sfinte.
Doamne, Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru această sfântă şi aleasă zi, în care m-am întâlnit prima dată „în carne şi oase” cu Sfântul meu drag, Sava de la Buzău, care „pierdut era şi s-a aflat”, cum găsim scris la Evanghelistul Luca (15, 24).
Doamne, nu sunt vrednic de o aşa de mare minune! De ce oare m-ai ales chiar pe mine, nevrednicul, să-l ating cu mâinile mele pe Sfântul Tău iubit, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu?! Ce ai văzut la mine, Iisuse, în afară de neputinţe şi păcate, ca să-mi oferi o bucurie atât de mare, la care doar am sperat în visele mele frumoase din tinereţe?!
Îmi vine foarte greu să mă exprim în cuvinte. Am avut o aşa trăire, după cum spunea Sfântul Apostol Pavel celor din Corint: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – , a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – , că  a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Corinteni 12, 2-4).
În timp ce eram copleşit de bucurie, de emoţie, cu Sfântul în braţe, au apărut cu paşi mărunţi părintele Iovan, părintele Branislav, alături de prietenii mei Jenel şi Gabriel. Am făcut împreună slujba Acatistului Sfântului Sava de la Buzău în româneşte, limba Sfântului nostru buzoian.
Cu toţii eram tare fericiţi. Cu adevărat a slujit cu noi şi Sfântul Sava, în calitate de cântăreţ bisericesc.
Părintele Iovan ne-a invitat la masă, oferită cu multă dragoste, în trapeza mănăstirii care pe vremea şantierului a funcţionat ca paraclis, deoarece la venirea părintelui Iovan locul acesta era în paragină.
Măicuţele, cu mult zâmbet pe faţă  – semn că erau cu adevărat ortodoxe – , ne-au servit cu multe bunătăţi. Zâmbetul din credinţă este dovada Ortodoxiei profunde şi divine.
La masă, părintele Iovan ne-a spus pe scurt istoria moaştelor. Eu nu am pus întrebări, eram pe deplin convins de autenticitatea lor. Pe Sfântul meu drag l-am pipăit cu mâinile mele, l-am îmbrăţişat, i-am simţit mireasma sfântă a moaştelor, i-am auzit ecoul glasului său îngeresc, l-am văzut în vis, ca un tânăr alb, l-am sărutat pe frunte, l-am fotografiat în şi apoi l-am aşezat în inima mea pentru totdeauna.
Trăirea mea în acele momente tainice de întâlnire cu Sfântul Sava este dovada grăitoare de existenţă reală a moaştelor Sfântului mucenic Sava de la Buzău.
După ce am servit masa, am trecut din nou pe la racla cu moaştele Sfântului mucenic Sava, să-mi iau rămas bun şi am plecat cu binecuvântarea părintelui Iovan spre România, la Buzău. A fost o misiune foarte reuşită. Acum pot muri liniştit, mi-am zis în inima mea. Am rostit rugăciunea dreptului Simeon: „Acum slobozeşte în pace, pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău, Israel” (Luca 2, 29-33).
În maşină pluteam de bucurie. Toţi eram veseli. Până la vamă am zburat cu maşina. I-am luat pe vameşi în braţe, le-am dat iconiţe. Se mirau toţi, văzându-mă atât de vesel.
Pentru mine era cel mai frumos eveniment spiritual din viaţa mea: întâlnirea cu un sfânt buzoian, plecat de la noi de la Buzău, România, din anul 372, şi pe care l-am întâlnit astăzi, 2 septembrie 2016 în Serbia. Mai mare bucurie ca aceasta ce poate fi, pentru un buzoian şi nu numai?!
Sfântul mucenic Sava este un reper istoric şi de credinţă ortodoxă pentru noi, românii. În secolul al IV-lea, populaţia ţării noastre era profund creştină, cu organizare bisericească bine conturată. Sfântul Sava ne-a dat identitate şi demnitate.
La Timişoara l-am lăsat pe părintele sârb Branislav Stancovici. I-am mulţumit din inimă pentru efortul deosebit de a merge cu noi. Prezenţa lui ne-a fost de mare folos. Am trecut pe la Mitropolia Timişoarei ca să-i povestesc părintelui mitropolit Ioan – duhovnicul meu – , experienţa întâlnirii mele cu Sfântul mucenic Sava. Sora Nicoleta de la palatul mitropolitan mi-a zis că părintele mitropolit  tocmai plecase la mănăstirea Topliţa în judeţul Harghita la înmormântarea unui fost stareţ de la acea mănăstire.
Pe drum, încă de la vama românească, primul meu telefon în ţară a fost către Înaltpreasfinţitul Părinte CIPRIAN, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, ca să-i comunic marea mea bucurie: descoperirea moaştelor Sfântului Sava în Serbia, la mănăstirea Lesje.
Pentru că nu a răspuns, i-am dat un sms, care suna aşa: „Mare este Dumnezeu. Foarte mare. Tare mare. L-am găsit pe Sfântul Sava în Serbia la o mănăstire… sărut mâna”.
N-am primit nici o reacţie. Am zis în sinea mea că e posibil ca roamingul să nu fi fost activat. După zece minute, am trimis din nou acelaşi sms. Nici un semn.
M-am gândit că poate telefonul meu este defect. Am sunat de pe un altul, care este în altă reţea telefonică, Cosmote.
Am dat acelaşi mesaj de două ori, în mod special nu am menţionat mănăstirea, ca să trezesc un sentiment de curiozitate în el.
N-am primit nici un semn. În sinea mea, eram trist. Aşteptam bucurie la bucuria mea atât de mare, că-mi venea să îi iau pe toţi în braţe, să opresc maşina lângă fiecare persoană de la noi din ţară, să le spun tuturor cu voce tare: „L-am găsit pe Sfântul Sava de la Buzău. Este viu, Sfântul trăieşte, este în Serbia, se roagă într-o mănăstire ortodoxă. Mare este Dumnezeu! L-am descoperit pe Sfântul Sava. Doamne, ce mare minune! Visul meu a devenit realitate”.
În maşină, tot drumul am discutat despre acest mare eveniment din viaţa noastră.
Am ajuns la Buzău după miezul nopţii, când stelele dispăreau una după alta, plecând la culcare. Eu eram la volan, parcă-mi venea şi mie acum să mă culc, eram tare obosit. Tot timpul l-am simţit pe Sfântul Sava lângă mine, mă ajuta la şofat pe drum. Toţi sfinţii se pricep la toate cele de trebuinţă nouă, oamenilor.
3 septembrie 2016 – Sâmbătă
Am mers direct de pe drumul nostru la catedrala „Sfântul Sava” ca să slujesc. Liturghia înseamnă slujbă de mulţumire adusă bunului Dumnezeu. Acum am un motiv în plus ca să Îi mulţumesc: l-am găsit pe Sfântul mucenic Sava, cu moaştele sale întregi. Mare minune, după aproape 17 secole de istorie zbuciumată, să-l găsim întreg pe Sfântul mucenic Sava.
Am îngenuncheat în faţa catedralei „Sfântul Sava”, am ridicat mâinile la ceruri şi am zis: „Cu adevărat, mare eşti, Doamne! Sfântul Sava este viu, trăieşte, are moaşte întregi, cu bună mireasmă”.
Am intrat jos, în „bisericuţa copiilor” şi am făcut metanii în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dăruită de vieţuitorii mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos. Găsirea moaştelor Sfântului Sava a fost minunea Maicii Domnului. Mare este puterea rugăciunii Sfintei Fecioare Maria înaintea bunului Dumnezeu! Ea este grabnic ajutătoare. Dacă avem credinţă şi lacrimi de pocăinţă, ne răspunde repede în necazuri, la durere şi la orice trebuinţă.
Slujba de astăzi a fost înălţătoare. Am simţit o pace adâncă şi prezenţa Sfântului mucenic Sava în biserică. După slujbă, am mers acasă să mă odihnesc oleacă, cum se spune în popor. Le-am povestit celor din familia mea despre acea frumoasă zi, de neuitat, de împreună-şedere „faţă în faţă” cu Sfântul mucenic Sava de la Buzău în Serbia, la mănăstirea Lesje.