A. Preliminarii
Tema abordată nu a fost tratată în literatura română de specialitate decât sub forma unor referinţe tangenţiale, mai bine-zis prin analiza întâmplătoare, sub aspectul dreptului cutumiar, a unor unităţi paremiologice, deşi în alte culturi a stârnit demult interes şi a generat analize ample. Sperăm că prin această lucrare să stârnim interesul specialiştilor şi nu numai, astfel încât proverbul românesc să fie analizat în profunzime şi sub acest aspect.
Pentru alcătuirea prezentei lucrări am analizat un număr de aprox. 120.000 unităţi paremiologice(proverbe, zicători, expresii) româneşti aflate în colecţia lui Iuliu Zanne. Fără îndoială că cercetarea poate şi trebuie extinsă la întregul tezaur paremiologic românesc şi sperăm că Arhiva Naţională de Folclor din Cluj-Napoca va reuşi cât mai curând să dea la lumină antologia exhaustivă a zestrei paremiologice româneşti, aşa cum şi-a propus. Lucrarea noastră nu reuşeşte să epuizeze tema; s-ar realiza atunci o adevărată teză de doctorat. Sperăm însă că vom trezi interesul şi vom face început unui şir de lucrări în domeniu – ar merita cu prisosinţă să existe.
B. Obştea sătească şi vocaţia ei juridică
Obştea sătească îşi are origini străvechi, ca primă formă de organizare socială. Descoperirile arheologice îi atestă prezenţa încă în perioada tribală. Ea a evoluat lent până în zilele noastre, conservând, o serie de cutume, tradiţii şi obiceiuri, printre care cele de ordin juridic deţin loc de frunte. Şi era firesc să fie aşa, deoarece existenţa însăşi a obştii presupunea ordine şi reglementări precise ale raporturilor dintre membrii acelei obşti. S-a format pe-ncetul, în cadrul fiecărei obşti săteşti, o conştiinţă juridică. Aceasta avea la bază în primul rând normele conştiinţei morale, iar în al doilea rând obiceiurile juridice (ius non scriptum). Obiceiul a luat naştere fie prin intervenţia unui „for legiuitor“ din cadrul obştii, precum zicerea unui strămoş, unui conducător unanim recunoscut, fie prin hotărârea sfatului bătrânilor obştii. Multă vreme şi uneori şi în zilele noastre, nu s-a făcut distincţie clară între normele juridice cutumiare şi cele morale, aceste două laturi coabitând în armonie şi sprijinindu-se reciproc. O sursă importantă a obiceiului juridic a constituit-o la majoritatea formaţiunilor sociale primare legitatea mitică, despre care vorbeşte pe larg Romulus Vulcănescu. Aceasta era fixată sub forme unor povestiri/mituri, în care intervenţia divină era vizibilă şi tocmai aceasta dădea normei juridice transmise astfel forţă indiscutabilă şi aplicabilitate necontestată. Divinităţile erau considerate generatoare de mituri, sau, mai bine-zis faptele şi poruncile lor constituiau materie-primă din care se alcătuiau miturile, iar bătrânii înţelepţi ai comunităţilor gentilice, respectiv obştilor săteşti „dătători de legi şi datini“, plămădeau miturile, le transmiteau comunităţii şi vegheau la respectarea lor. Ei erau un fel de reprezentanţi pe pământ ai divinităţii, „moşul“ însemnând nu numai bătrân, ci şi întemeietor de obşte şi de neam, legiuitor. „Bătrânii înţelepţi şi buni, care au alcătuit în trecut prima nomoteţie a lumii, ca gerontonomoteţi exprimau legitatea mitică de ordine divină printr-o legitate mitică de ordine umană. Ei rânduiau lumea după rânduiala dintâi a cosmosului“. Ovidiu Papadima merge mai departe şi socoteşte că mitul dădea atâta putere elementului juridic inclus în ele, încât acesta devenea o lege e firii, o ordine a ei, nesilită. Mitul educa şi forma conştiinţele, tocmai fiindcă principiile etno-juridice transmise de el se înscriau pe linia unei legităţi naturale, fireşti. Era o integrare a relaţiilor interumane în ordinea cosmică, a omului în contextul creaţiei. „Legea“ cu origine mitică se referea nu numai la relaţiile dintre oameni, ori dintre oameni şi divinitate, ci şi cele dintre oameni şi animale, natură în general, ca elemente ale creaţiei. S-a creat astfel un adevărat folclor juridic. În multe culturi acesta a fost analizat cu grijă de cercetători, dar la noi s-au făcut doar câţiva paşi în acest sens.
Principiile etno-juridice nu erau fixate în scris şi tocmai de aceea trebuia un efort sporit pentru reţinerea şi popularizarea lor. Ele căpătau specific zonal, raportându-se la o comunitate sau un grup de comunităţi, uneori chiar la un popor întreg şi sufereau schimbări, uneori structurale, în funcţie de epoca istorică. Bine observa René David, când vorbea de o adevărată geografie juridică, în sensul că universurile etno-juridice tribale, obşteşti, altfel-spus cele care se referă la entităţi demografice mai mult sau mai puţin numeroase au trăsături comune, dar au şi specificităţi, care le particularizează. Nu putem vorbi, spre exemplu, de aceleaşi cutume la români şi la diferite popoare migratoare, sau la români şi la indieni. Fiecare comunitate umană îşi formează propriul univers etnocultural, condiţionat de elementele geopolitice, economice, culturale şi sociale în care trăieşte şi se dezvoltă. Tocmai de aceea cercetătorii au vorbit, spre exemplu, de „obiceiul pământului“ de „Jus Valachicum“, „legea valahă“, „legea ţării“. Târziu acestea au fost fixate în scris, iar cu timpul dreptul scris le-a înlocuit sau le-a substituit treptat. Folclorul juridic este prezent la toate popoarele şi el prezintă importanţă deosebită pentru studiul începuturilor dreptului propriu-zis. Acest folclor juridic este astăzi studiat de cercetători din cele mai diverse domenii: jurişti, istorici, etnologi, sociologi, mitologi, istorici ai religiilor etc. Elemente ale acestor cutume se regăsesc şi azi în multe sectoare de activitate, cât şi în dreptul internaţional, diplomatic, comercial, penal, civil etc., după cum demonstrează pe larg Romulus Vulcănescu în Etnologia juridică.
Obştea sătească, asemenea familiei, a fost o necesitate în viaţa socială. Oamenii s-au organizat în grupuri mai mari sau mai mici, pentru a face faţă nevoilor vieţii. În cadrul obştilor au putut să se apere, s-au ajutat reciproc, au desfăşurat o viaţă socio-culturală şi economică uneori destul de complexă. Relaţiile din cadrul obştii s-au reglementat într-un mod rudimentar, bazat pe o concepţie juridică numită drept ţărănesc, drept obişnuielnic sau drept popular român. La baza acestuia şedea ideea de omenie, de dreptate şi de bună rânduială. Elementele acestea de drept cutumiar izvorau de la „organele de judecată“ sătească, reprezentate de cetele de oameni bătrâni şi înţelepţi ai obştii, cu consimţământul întregii comunităţi. În fruntea acestora erau cnejii sau juzii. Aceste instanţe de judecată erau ajutate să-şi exercite autoritatea de cetele de oameni „zdraveni“ şi de cetele de feciori, care puneau în aplicare, cu forţa dacă era cazul, hotărârile sfatului de bătrâni. La această formă de organizare juridică obştească se adăuga „judecata satului“, care analiza toate aspectele vieţii obşteşti, familiale şi personale ale membrilor obştii. În anumite zile, rânduite şi respectate cu sfinţenie de membrii obştii, sub acoperirea întunericului, se strigau peste sat, în auzul tuturor, abaterile disciplinare ale unor membrii ai comunităţii săvârşite în ultima vreme, cât şi sentinţele date de obşte. Oprobiul public era cea dintâi şi cea mai aspră sancţiune ce se dădea abaterilor de la regulile de convieţuire socială, după care urmau alte sancţiuni şi pedepse constând din contribuţii în bani sau diferite produse în folosul comunităţii, din muncă sau chiar pedepse corporale, ducând chiar până la pedeapsa capitală pentru unele fapte grave. Exista o adevărată ceremonie a judecăţilor obşteşti şi a execuţiilor de pedepse, care se constituiau într-un adevărat cod de procedură penală sau civilă nescris al obştilor respective. Obştea românească, mai precis satul românesc, a devenit cu vremea o adevărată aşezare economico-culturală creatoare de norme juridice. Acestea priveau toate aspectele vieţii sociale, precum: familia, proprietatea, persoana, moştenirea, moravurile, vecinătăţile, tranzacţiile comerciale, relaţiile de muncă; drepturile şi obligaţiile individului în cadrul obştii, relaţiile obștii cu instituţiile statului, birurile şi impozitele şi multe altele. Literatura de specialitate a altor culturi este vastă în acest domeniu. Avem şi în cel românesc destule realizări în acest sens, dar domeniul este extraordinar de bogat şi el ar trebui abordat cu mai multă asiduitate, fiindcă reprezintă un adevărat tezaur de cultură veche populară românească.
C. Proverbele – purtĂtoare Și pĂstrĂtoare ale elementelor de drept cutumiar
Proverbele au constituit, dintotdeauna, forma cea mai sintetică de exprimare a conştiinţei sociale. Rezultat al unei îndelungate experienţe de viaţă, produsul paremiotic a surprins esenţa structurală a organizării politico-sociale şi a condiţiei umane în cele mai diverse stadii ale existenţei. Bazat pe un spirit de observaţie fin, creatorul anonim a căutat să se ridice de la nivelul analitic la cel sintetic, dând astfel producţiei sale un caracter de valabilitate în timp şi spaţiu, tocmai prin accesibilitatea ideatică la o masă mare de receptori. Numai în măsura în care proverbul a avut o anumită „actualitate“, a fost însuşit de mase, constituind forma de exprimare a unor convingeri, sentimente, dar şi adevăruri de viaţă. Sincronismul a fost, aşadar, o altă caracteristică a acestei creaţii anonime. Zestrea paremiotică românească, extraordinar de bogată, oferă cercetătorilor din diferite domenii posibilitatea să cerceteze mentalităţile şi realităţile vechi româneşti. Personal am încercat – şi sperăm că am şi reuşit într-o oarecare măsură -, să abordăm subiecte variate pe baza documentaţiei paremiotice, după cum urmează: aspecte istorice, politico-sociale, religioase, lingvistice etc. La cele patru simpozioane de paremiologie organizate în Dr. Tr. Severin în urmă cu câţiva ani s-au prezentat zeci de comunicări, în care au fost abordate cele mai diverse aspecte cuprinse în proverbele româneşti.
Alături de cântec, zicătoare, strigătură, proverbul a înmagazinat în el adevăruri juridice, precum şi din cele privind alte aspecte ale vieţii. Fiind uşor de reţinut şi uşor de transmis, el a popularizat un anumit sistem cutumiar al obștii din care provenea şi în care se vehicula. Este posibil ca uneori proverbele să se excludă reciproc unele pe altele, sau să nu concorde toate, când exprimă concepte privind realităţi precise. Situaţia trebuie analizată cu atenţie şi interpretată cu prudenţă, neuitând nici un moment că aceste proverbe ne parvin din diferite comunităţi, situate în diferite zone geografice şi în anumite perioade de timp. Totuşi, în ciuda aparentelor neconcordanţe, proverbele cu conţinut juridic constituie un tot unitar, care ne relevă o gândire juridică matură, profund implicată în realitate şi cu vădite tendinţe de a instaura în cadrul obştii pacea, bunăstarea, armonia, dar, în primul rând, supravieţuirea.
I. Noţiunea de dreptate şade la baza tuturor sistemelor juridice din lume, inclusiv la baza dreptului cutumiar şi ea justifică însăşi existenţa socială. Ea îşi are origini divine, primele seminţe fiind sădite de Dumnezeu în om încă de la creaţie. Mai mult, în mozaism, dar şi în alte religii, divinitatea oferă primele texte scrise. Legile incluse în acele texte cuprind voia divinităţii şi ele trebuie respectate cu sfinţenie de către toţi membrii societăţii, fără deosebire. Prin împlinirea voii lui Dumnezeu se realizează dreptatea în lume. Aşadar, în concepţia omului din popor, dar şi în vechile sisteme juridice, dreptatea se identifică cu voia divină. Divinitatea se implică profund în reglementarea relaţiilor sociale şi, prin aceasta, include socialul, umanul, în ordinea cosmică. „Dreptatea ca lumina luminează la cei ce o cunosc“ (IX, 208). Ea este călăuza celor cinstiţi, cărora „ziua le luminează ca soarele şi noaptea ca steaua străluceşte, dar norul strâmbătăţii nu te lasă să o vezi“ (IX, 208) întotdeauna. Ea trebuie să fie „dreaptă ca lumânarea“(IX, 208), ci nicidecum „ca funia în traistă“(IX, 208). Dreptatea poate fi alterată doar prin mituire şi interese meschine, pedepsite de Dumnezeu. Sunt situaţii când alergi după ea şi nu o prinzi decât dacă-ţi „moi degetul în apă“ şi nici atunci nu o poţi face să stea întocmai ca o cumpănă „când n-atârnă nici la o parte nici la alta“(IX, 208). Dreptatea poate fi pentru om „ca propteaua pentru gard“(IV, 338). „Ce e drept e drept“ (VII, 522), dar „Cine spune dreptul, loc nu-şi mai găseşte“ (VII, 522), fiindcă lumea-i pervertită şi nu mai înţelege cu adevărat rostul şi frumuseţea dreptăţii în societate. Adesea „dreptatea umblă cu capul spart“ (VII, 523), iar „drepţii poartă obeţii (obezi)“ (VII, 522) şi de multe ori „dreptatea te leagă la gard“ (VII, 523). „Dreptatea iese la lumină ca untdelemnul deasupra apei“ (VII, 523), dar cu ce preţ! „Dreptul e duşmănit de toţi păcătoşii“ (VII, 521), deşi el „nu se teme de bârfă“ (VII, 521), având conştiinţa justeţii cauzei sale. Când vede însă că „dreptatea e scrisă la fiecare în vârful nasului“ (VII, 523), adică fiecare îşi face dreptatea după cum voieşte, ajunge la concluzia amară că dreptatea adevărată „a pierit din lume“ (VII, 525) şi o mai găseşte doar „în Molitfelnicul popii“ (VII, 523), adică în moarte!
II. Legea. Legea vine de la Dumnezeu, apoi de la oameni. Cea de la Dumnezeu este cuprinsă în „tablele lui Moise“ (VII, 44) şi trebuie să rămână nestrămutată. La fel şi celelalte legi cuprinse în Sfânta Scriptură: „Scriptura şi Sfânta Lege/D-andoaselea n-o înţelege“ (VII, 149), adică nu trebuie s-o răstălmăceşti, s-o înţelegi în spiritul, ci nu în litera ei. Legea vine însă şi de la domni. Aceasta poate fi schimbată atât de domni, cât şi de popor, când n-o mai poate suporta: „Nevoia schimbă legea“ (V, 380) şi „lipsa o frânge“ (V, 391). Legile emise de domni sunt adunate în pravile, care se deosebesc unele de altele: „orice pravilă cu deosebirea ei“ (V, 513). Tocmai de aceea „unde sunt multe pravile acolo este mai multă nedreptate“ (V, 513). Pravila este ca sabia. O folosesc cei puternici ca să-şi cucerească privilegiile (IX, 81). Ea este „ca pânza de păianjen, tăunul o sparge, iar musca să prinde de mâini şi de picioare“ (IX, 81). Legea ar trebui să fie pavăza celui drept, a celui slab, a celor care o păzesc. În astfel de cazuri ea ar trebui „de greşeli să te izbăvească, ca doctorul de boale“ (IX, 81). Din păcate, nu este aşa în cele mai multe cazuri. Ea devine ca o pânză de corabie, pe care corăbierii când o strâng când o întind (IX, 81), ca o mănuşă de oală, pe care olarul o pune în ce parte a vasului vrea (IX, 81), ori „ca o piele, pe care fiecare o întinde cum vrea“ (VIII, 291). Legea are rostul nu numai de a reglementa relaţiile dintre oameni, ci şi de a aduce mai mult bine în lume şi a îndepărta pe oameni de greşeli şi de păcate (VIII, 291). Ea ar trebui să fie „frâul răutăţilor“ (VIII, 291), să te facă „blând şi îndurat la omenire“ (VIII, 291). Legea ar trebui să se bazeze pe Sfânta Scriptură, pe cuvântul lui Dumnezeu: „Pe Domnul să-L iubeşti şi pe vecinul tău ca pe tine însuţi“ (VIII, 291). Legea trebuie să fie imparţială: „Acea lege se-nţelege mai dreaptă şi mai sfântă, ce nu face deosebire unuia de altul“ (VIII, 291). Chiar şi Domnul trebuie să se supună legii, fiindcă legea „e şi pentru vlădică şi pentru opincă“ (VIII, 292). Copilul de mic trebuie crescut în spiritul legilor, astfel că la maturitate să se poată supune legilor fără greutate, ci din obişnuinţă. Legile diferă de la o ţară la alta, dar oamenii trebuie să se supună legilor ţării în care se află (VIII, 292). Chiar cel ce dă legea trebuie să i se supună acesteia, pentru a nu fi numit „om fărădelege“(VIII, 292).
Când legea se aplică fără părtinire, indiferent de starea socială şi de funcţii sau alte considerente, „acolo norodul foarte mult sporeşte, iar, dimpotrivă, unde de cei mari ea se stăpâneşte, acolo norodul curând se risipeşte“(VIII, 292). Ne amintim ce însemna plecarea în bejenie a unor locuitori sau chiar a unor sate întregi, pentru a scăpa de abuzurile şi nedreptatea de pe o moşie boierească sau chiar dintr-o ţară. Când legea se respectă de toţi, atunci avem pace socială; când nu e respectată de toţi, atunci avem acolo „vrajbă mare“ în popor. Când legea nu e respectată, atunci „jafurile, chinurile, năpăstuirile şi nedreptăţile se înmulţesc ca nisipul mării“ (VIII, 292). Legile şi pravilele sunt respectate, dacă oamenii au educaţia necesară, dacă au ruşine şi cuget nepătat. Legea este asemenea doctoriilor. Ea vindecă şi însănătoşeşte sufletul, pe când doctoriile însănătoşesc trupul. Lipsa pravilelor şi a doctorilor este semn rău şi de acolo oricine e bine să se depărteze cât mai curând (VIII, 292). Legea trebuie să fie ca un reazim, un sprijin pentru om şi spre ea ar trebui acesta să ceară întotdeauna cel dintâi ajutor (VIII, 292). Legea modelează voinţa şi comportamentul uman: „Ca legea să se păzească, de la oricine să lipsească acel nelegiuit „aşa voi eu“ sau cu „aşa voi eu“ pravilă şi lege nicicum nu se alege“ (VIII, 293).
Supunerea faţă de lege este obligatorie şi necesară: „Ca fără grijă să petreci, la pravili să te supui, tocmai ca un rob“; „Ca să n-ai frică să te lege, urmează după lege“. Există un proverb interesant în paremiologia românească: „Când vei ajunge la o desăvârşită cunoştinţă, la o dreaptă judecată şi la o bună cugetare a minţii tale, nu mai ai trebuinţă de nici o pravilă şi lege“ (VIII, 293). Aceasta vrea să spună că legile şi pravilele izvorăsc din legea firească, legea naturală pe care o avem fiecare înscrisă în conştiinţa noastră încă de la venirea pe lume. Atunci când vom urma cu toţii preceptele conştiinţei noastre morale. Legea are rolul de a uni oamenii dintr-o comunitate şi de a-i apăra de multe rele. Ea trebuie să fie exprimată în cât mai puţine cuvinte, clar, pe înţelesul tuturor (VIII, 294). Ea este „plină de noduri; cine ştie să le dezlege, acela ştie lege“ (VIII, 294). Ea ar trebui să fie adevăratul domnitor într-o societate şi împlinirea ei ar trebui să atragă dragostea poporului (VIII, 294). O remarcă foarte interesantă întâlnim în proverbul „Legea fiind pentru obşte, de obşte trebuie să se întocmească“ (VIII, 294). Aceasta ne duce cu gândul în primul rând la vremea obştilor săteşti, când obştea hotăra asupra a ceea ce trebuia respectat de către toţi, dar are trimiteri clare şi la vremea parlamentarismului modern, când legile izvorăsc, sunt discutate şi hotărâte de către reprezentanţii poporului, de către aleşii societăţii. Dragostea, adevărul şi dreptatea sunt obiectivele majore ale oricărei legi înţelepte (VIII, 294).
Legea are un caracter prezumtiv, prevenind din vreme răul ce ar putea să se întâmple (VIII, 295). Cel ce păzeşte legea nu are de ce se teme de stăpânire şi nici de oameni. Legile care contravin legii firii, legii naturale „nu sunt legi“ (VIII, 295). Cel ce vrea cu adevărat să le respecte, să aibă în vedere, în primul rând, legea lui Dumnezeu, legea care cinsteşte şi împlineşte voia lui Dumnezeu. Toate celelalte legi omeneşti ar trebui să decurgă ca o necesitate din aceasta (VIII, 295). Legea n-ar trebui să aibă numai caracter punitiv şi restrictiv; ea ar trebui să fie astfel concepută, încât să şi răsplătească faptele bune, fiindcă în felul acesta ar fi mult mai respectată şi iubită (VIII, 295). Într-o societate nu sunt necesare multe legi, căci acestea mai mult încurcă pe oameni, fiindcă nu sunt cunoscute de ei; legile trebuie să fie cât mai puţine şi mai clare, să fie ştiute şi respectate de toţi, fără deosebire.
Găsim în proverbe şi ideea separării puterilor în stat: „Legiuitorul să legiuiască, domnul să poruncească, după legile ce s-au tocmit şi poporul să se supuie legilor ce s-au pus“ (VIII, 296). Când legea este bună şi de toţi acceptată, omul ajunge la concluzia firească: „Mai bine moarte decât împotriva legii“ (VIII, 296). Chiar dacă cineva ar suferi sancţiuni grave, precum tăierea unui organ pentru nerespectarea legii, să socotească aceasta ca un bine pentru el şi pentru societate: „Mâna ce pravila o taie, nu simte nici o durere“ (VIII, 296). Nu pedeapsa fizică pentru nerespectarea legii este cea mai grea şi dureroasă, ci oprobiul public, ruşinea şi dispreţul de care ai parte (VIII, 296).
Cu puterea lui de sinteză, autorul proverbului cuprinde într-o frază esenţa legii penale şi a celei civile: „Pravila cea mai bună (este aceea) ce păzeşte cinstea, viaţa şi ceea ce cu munca sa omul dobândeşte. Asemenea pravili să întocmeşti“ (VIII, 296). Omul înţelept şi cu frică de Dumnezeu nici nu are nevoie de legi şi de pravile, fiindcă prevederile acestora le are în propria sa fire. „Cine legile păzeşte, nici de Domnul frică n-are“ (VIII, 297). Bunul simţ românesc şi înţelepciunea, bătrânească îndeamnă „Dacă omul s-ar mulţumi pe ceea ce este şi n-ar cere să fie mai presus de ceea ce este; dacă omul ar judeca întâi pe el, apoi pe ceilalţi întocmai ca pe el, dacă felurimi de închipuiri spre a înşela pe cei întunecaţi (neînvăţaţi – n. n.), dacă tot omul, în sfârşit, un cuget ar avea, nici o trebuinţă n-am mai avea de nici o pravilă şi lege“(VIII, 298).
Dintre toate temele abordate de către paremiologia românească apreciem că numai cea privitoare la om are dedicate mai multe proverbe şi zicători decât cea privitoare la lege. Mai sus am spicuit doar câteva şi am încercat să surprindem spiritul în care sunt înţelese legile într-o societate.
III. Legiuitorii. Aşa cum am spus mai sus, legiuitorul suprem este Dumnezeu. Din legile Lui decurg legile omeneşti. Legea Lui se deosebeşte de legile omeneşti, prin faptul că este veşnică, neschimbătoare, universală şi obligatorie pentru toţi. Legile omeneşti apar şi dispar în timp, se adaptează împrejurărilor dintr-o anumită perioadă de timp şi condiţiilor în care se dezvoltă un popor. Ele au aplicabilitate doar la anumite grupuri sociale delimitate geografic, cele mai mari fiind popoarele. Există însă şi legi omeneşti, care sunt respectate de mai multe popoare sau, altfel spus, de toate popoarele civilizate. În proverbe, legiuitorul nu apare distinct, ca fiind o persoană anume. El este, în general, învăluit în umbră, în anonimat. Cel mai adesea apare ca legiuitor obştea, poporul şi apoi domnul. Trebuie să observăm, însă, că domnul are puteri limitate şi el figurează mai mult ca organ executiv decât legiuitor.
1. Obştea este o entitate juridică, la care dreptul cutumiar face trimiteri foarte dese. Ea este organ legiuitor, dar şi executiv, deoarece, în virtutea reglementărilor ce le-a emis, îi judecă şi-i sancţionează pe membrii ei. Obştea a creat în trecutul românesc un adevărat folclor juridic, care, aşa cum spunea André Varagnac este „un drept fără doctrină“. El izvora din experienţa îndelungată a obştii respective şi din concluziile înţelepte ale bătrânilor obştii, bazate pe o îndelungată experienţă de viaţă. Unele dintre „legile“ sau cutumele respectate de o societate erau moştenite de la generaţiile demult dispărute, ori împrumutate de la alte obşti, societăţi sau chiar popoare cu care acea obşte intrase în contact într-o împrejurare sau alta. Este interesant de observat, că nu găsim nicăieri în paremiologia românească referiri la o lege provenind de la cineva anume, decât doar dacă se menţionează aceasta în mod ironic, peiorativ. Cutumele sunt anonime. Ele au izvorât, fără îndoială, dintr-o necesitate a obştii de a-şi reglementa anumite aspecte juridice, a fost asimilată de membrii obştii, fixată sub formă de ziceri, proverbe sau cântece şi transmisă din om în om şi din generaţie în generaţie, ca venind din bătrâni şi având putere executorie.
Legea aceasta, numită cutumă, drept ţărănesc, drept obişnuielnic sau drept popular, avea la baza sa ideile de dreptate, de omenie, de respect faţă de Dumnezeu şi de oameni. Legea aceasta era legea pământului sau legea bătrânească şi ea trebuia respectată precum „cuvântul spus de cineva pe patul de moarte“. Ea este opera sau emanaţia întregului popor
şi tocmai de aceea trebuia respectată fără crâcnire. Sfatul bătrânilor la nivelul satelor era instituţia formată din totalitatea oamenilor în vârstă şi înţelepţi ai satului sau obştii, care se adunau periodic, împreună cu preotul satului, undeva, într-un punct anume din sat ori din hotarul satului, discutau toate problemele obştii săteşti şi, dacă era cazul, stabileau anumite reglementări pe care le socoteau necesare. Pe acestea le aduceau la cunoştinţa tuturor şi, dacă obştea le accepta, ele deveneau lege pentru toţi. Sfatul bătrânilor va avea însă rol important ca organ de judecată sătească. Bătrânul, moşul, avea, în concepţia populară o adevărată aură de sfinţenie. Respectul faţă de bătrâni era atât de mare, încât adesea întâlnim cazuri când însuşi Dumnezeu este identificat cu „Moşul“. Moşii, bătrânii, strămoşii deveneau întemeietori de sate, hotarnici de moşii, „dătători de legi şi datini“. Cel care nu-şi avea un arbore genealogic nu era respectat de obşte: „Asta nu e omenie, fără moş, fără moşie“. Sfatul bătrânilor emitea reglementări şi „legi“, care semănau mai mult cu sfaturile părinteşti.
Intra în ordinea firească a concepţiei juridice a românului, că „Legea fiind pentru obşte, de obşte trebuie să se întocmească“ (VIII, 294), sau „Legea, voinţa obștii şi folosul ei. Asemenea lege să vânezi“ (VIII, 295). Aceasta este legea cea adevărată, care, promulgată fiind de obşte, priveşte folosul întregii obşti: „Lege se înţelege ceea ce priveşte spre folos de obşte, căci când folosul lipseşte, legea jos se trânteşte“ (VIII, 295). „Legile se-nţeleg o tocmire c-o unire, între toţi de obşte, după voinţa tuturor, spre ocrotirea tuturor de obşte şi fiecăruia în parte. Asemenea legi să tocmeşti“ (VIII, 295). „Nici o lege fără voia obştei“ (VIII, 296). Legile stabilite de obşte devin obligatorii pentru toţi membrii acelei obşti, fără deosebire: „Fiecare în parte şi toţi împreună trebuie să ne supunem la legile ce de obşte să pun pentru toţi“ (VIII, 297).
2. Domnul este atât organ legiuitor, cât şi organ executiv. În cea dintâi postură, proverbele nu-l socotesc a fi cel mai potrivit. „Pravile când se tocmesc după voinţa domnilor, cam urâte ies. Departe de asemenea pravile“ (VIII, 297). Legea trebuie să fie mai presus de domn şi acesta trebuie să i se supună legii. „Legea este stăpânul cel mai mare“ (VIII, 294). Legile emise de la un singur om pot aduce abuzuri şi tiranii. „Nici mulţi să poruncească, nici iarăşi unul singur, ci legea să cârmuiască pe toţi de obşte ca de unul singur“ (VIII, 296). E adevărat că domnii dau legi şi pravile, dar cele mai bune sunt alcătuite de popor, de obşte, fiindcă acelea privesc interesele şi binele poporului, ale obştii; pe când legile emise de domnie pot să fie subiective, puse în slujba unor interese de castă, de grup social, de clasă socială. Domnii pot fi apreciaţi cel mai bine de către popor, după cum respectă legile: „Urât Domnul acela ce al său folos numai şi numai vânează, urât şi acela ce fără cuvânt orice vrea urmează, dar cu mult mai urât cel ce de lege se depărtează“ (VIII, 694). Legea îl ajută pe domn să ţină cumpăna dreaptă, ceea ce atrage respectul şi dragostea poporului faţă de el: „Când domnul se îmbracă cu buna dreptate, norodul se dezbracă de rea nedreptate“ (VIII, 695). Domnul ar trebui să fie „ocrotitorul pravilelor“ (VIII, 697), ci nu autorul lor. Cât de bun ar fi, „însă singur şi de sieşi nicidecum să nu poruncească, ci pururea împreună cu graiul legii ce să pune“ (VIII, 699).
Principiul democratic este vizibil subliniat în mentalitatea populară, când se vorbeşte de legi şi de organele legiuitoare.
IV. Judecătorii. Prin acest capitol înţelegem puterea judecătorească, ce este chemată să aplice legile promulgate de către organele legiuitoare, fie ele centrale, fie locale. Omul din popor, creatorul anonim el proverbului, nu a avut întotdeauna o părere prea bună despre organele judecătoreşti, fiind convins că acestea sunt părtinitoare şi subiective, corupte şi, în general, slujitoare ale nedreptăţii. Din proverbe putem contura chipul judecătorului ideal, dar şi portretul judecătorului corupt.
Judecata este sfântă, fiindcă în mâna judecătorului „stă averea, cinstea şi viaţa“ împricinaţilor (VIII, 207). Ea trebuie să aibă drept călăuză, întotdeauna, doar dreptatea (VIII, 207). Judecata se aseamănă cu „graiul lui Dumnezeu din cer“ (VIII, 207), iar cel ce judecă strâmb este aruncat în foc la judecata de apoi (VIII, 207). Ea este mai presus de orice demnitate omenească: „Judecata dreaptă este însăşi dumnezeirea; când dar de ea te depărtezi, de Însuşi Dumnezeu te depărtezi“ (VIII, 207). Judecătorul este avocatul dreptăţii (VIII, 208). El nu are „nici tată, nici mamă, nici copii“ (VIII, 208), în sensul că e nepărtinitor. „Judecătorul tată nu se mai numeşte vreodată“ (VIII, 208). De cele mai multe ori judecătorul drept este un om sărac sub aspect material, dar el trebuie să fie mai înţelept decât tot poporul laolaltă. El nu trebuie să se uite la faţa omului sau la starea lui socială: „Când judeci pe oarecine, de-o potrivă judecă pe rudă şi pe străin, fie şi prieten“(VIII, 209). Nu de puţine ori judecătorul poate fi ocărât de vreunii din împricinaţii care pierd la proces, dar, dacă el are conştiinţa împăcată că a respectat legea, nu trebuie să se sinchisească: „Mai bine să te ocărască cel ce-a pierdut judecata când hotărăşti drept, decât să te ocărască dreptatea când n-o păzeşti“ (VIII, 209). Judecătorul nu trebuie să se lase intimidat nici de poziţia socială a cuiva nici de funcţii, nici de bani sau alte beneficii, nici de frumuseţe sau putere (VIII, 210). Judecătorul adevărat se judecă mai întâi pe el însuşi, pentru că judecata celorlalţi asupra lui este foarte aspră: „Ruşine să-ţi fie ţie când, judecător fiind, de alţii să te judeci, iar nu tu de tine“ (VIII, 210). Judecătorul nu va fi lipsit de frica de Dumnezeu în exercitarea misiunii sale: „Fără frică de Dumnezeu nimeni bine nu judecă, când cugetul îi lipseşte“ (VIII, 211). Judecătorul este suveran în exerciţiul funcţiunii sale „De nimeni să nu te sfieşti, când judecător eşti şi dreptatea s-o păzeşti, ca cinste să dobândeşti“ (VIII, 212).
Judecătorul nedrept se distinge prin nedreptăţile pe care le face. Ele sunt părtinitoare, rezultatul lor este influenţat de poziţia socială a împricinaţilor, de mita sau foloasele necuvenite primite de către judecător, de relaţiile de rudenie, de prietenii şi alte interese. Nenumărate sunt proverbele care conturează chipul judecătorului corupt şi nedrept. „Judecătorul ascultă unde banul mai mult sună“ (VIII, 208); „Judecătorul cu mită deasă dreptatea o strâmbă“ (VIII, 208); „Judecătorul pentru o bucăţică de pâine osândeşte şi pe al său părinte“ (VIII, 208). Judecătorul nedrept „suflet murdar şi spurcat are“ (VIII, 208). „Ce mai necinstit decât cel ce s-a-nvrednicit a fi judecător şi pe toţi îi năpăstuieşte, din daruri se hrăneşte, fără nici o muncă“ (VIII, 211). Pentru a fi un judecător bun trebuie o viaţă de sacrificiu; pentru a fi unul rău este suficient să fii fără conştiinţă şi corupt. „Mult e până-n rai, dar până-n iad e numai un gard şi ăla-i spart“ (VIII, 128-129).
Necinstea judecătorilor face ca această categorie socială să fie ocărâtă şi dispreţuită de omul din popor, care-şi vede adesea dreptatea terfelită şi averea jefuită. Un pesimism dezolant se degajă de câte ori se face referire la instanţele de judecată: „judecata ca o trăsură cu două oişti, când înainte, când înapoi o poţi mâna“ (IX, 58); „Judecătoriile sunt ca crângul de mărăcini, unde oile aleargă de frica lupilor şi de unde nu pot ieşi fără să li se smulgă lâna de pe spinare“ (IX, 59); „Judecătorul este ca osia de car: cum o ungi, cum nu mai scârţie“ (IX, 59); „Judecătorul e ca câinele, când ia bucătura întreagă nu mai latră în urmă“ (IX, 59); „Judecătorul ca cântarul cu două greutăţi, când strâmb, când drept, cum voieşti să-l numeşti“ (IX, 59); „Judecătorul e ca şarpele: niciodată nu umblă drept“ (IX, 59); „Judecătorul cu pravila ca cârpaciul cu pielea, în ce parte vrea, cu dinţii o întinde“ (IX, 59); „Cel ce iasă din judecată e „gol şi despuiat, deşi a câstigat“ (IX, 59). Alte proverbe precum: „Dai o vacă şi câştigi o mâţă“ sunt frecvente în paremiologia românească şi ele constituie observaţii triste asupra comportamentului unor slujitori ai statului şi ai obștii cu o îndelungată existenţă istorică.
1. Domnul sau voievodul ca instanţă de apel este prezent în paremiologia românească, deşi mai puţin decât judecătorii propriu-zişi. La el ajungeau pricinile în recurs şi domnul era ultima speranţă a celor nedreptăţiţi. Dezamăgirile însă erau şi aici foarte frecvente. Era posibil ca domnul să fie om cu frică de Dumnezeu şi să judece drept, conform legilor, fără părtinire şi să nu se lase influenţat sau mituit. Un asemenea domn avea să şadă, după opinia populară, alături de Dumnezeu la judeceta obştească de la sfârşitul lumii. Domnul este unsul lui Dumnezeu pe pământ şi prin gura lui ar trebui să vorbească Însuşi Dumnezeu şi să facă dreptate. Din păcate, puţini domni erau vrednici de o asemenea cinste. În vremea multora era „ca pe vremea lui Caragea“ (VI, 44), adică se fura ca-n codru. Acest domn urcase în mod nesăbuit birurile şi dăduse frâu liber slujitorilor săi apropiaţi să facă tot felul de nedreptăţi în ţară. De acolo şi vorba: „Belu beleşte, Golescu goleşte, Manu jupuieşte!“ (VI, 45). Despre Caragea se spune că a judecat un proces pentru un mare furt. Acuzatul îi dăduse în prealabil domnului o mită substanţială, dar domnul nu era deplin mulţumit. Când vodă şi-a arătat nemulţumirea, boierul împricinat i-a răspuns: „clepto, cleptis, clepti“, adică „eu fur, tu furi, el fură“. Vodă nu numai că nu l-a pedepsit pentru o asemenea insultă, dar i-a dat şi caftan de boier cu barbă, rang foarte înalt pe vremea aceea (VI, 45).
Domnul însuşi trebuie să se teamă mai întâi de Dumnezeu şi al doilea de lege. El îi este supus legii şi are menirea sacră de a o aplica „Legea este stăpânul cel mai mare“ (VIII, 294). Mai mult, un proverb este categoric în ceea ce priveşte dreptul domnului de a pune în aplicare legea, ci nu de a emite-o: „Domnul lege nu poate pune, ci după lege trebuie să urmeze“ (VIII, 298). În realitate, domnii dădeau legi şi dispoziţii după propria lor voie, fără să dea socoteală nimănui: „Voinţa domnului iscălitură este“ (IV, 338), sau „C-un caftan de domn, taie cap de om“ (IV, 340), adică domnul avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Aceasta făcea pe omul din popor să exprime: „Domnul face neamurile, domnul le stinge“ (IV, 342-343). Puterea discreţionară ducea adesea la despotism şi tiranie. La aceasta contribuiau mult şi sfetnicii domneşti care încurajau toate actele de nedreptate şi abuzurile săvârşite de domn, având, bineînţeles, partea lor de câştig din toate. Abuzurile săvârşite atât de sfetnicii domneşti şi înalţii slujbaşi, cât şi de slujbaşii locali ai statului, făceau pe omul din popor să exclame: „Când pe dregători îi ţii în mai tare frâu, atunci norodul nu pătimeşte; iată tămăduirea poporului“ (VIII, 729).
2. Sfatul bătrânilor era instanţa de judecată la nivelul obştilor mărunte, respectiv obştilor săteşti şi de cele mai multe ori era de preferat judecata făcută de această instanţă decât de instanţele statului. Ele se mai numeau şi cetele de oameni zdraveni. Ei erau aleşi de obşte dintre cei mai înţelepţi şi destoinici bătrâni ei satului. Făceau judecata în zile rânduite de către obşte, în locuri anume pregătite din centrul sau hotarul satului, în văzul şi auzul tuturor celor prezenţi. Mai întâi ei judecau cu dragoste, îngăduinţă şi dragoste părintească. Dacă nu erau ascultaţi şi părţile împricinate nu ajungeau la o înţelegere şi la împăciuire, atunci sfatul bătrânilor lua o hotărâre comună, pe care o susţineau toţi cei din sfat. Sentinţele date de sfatul bătrânilor erau duse la împlinire de cetele de feciori. Judecata sfatului bătrânilor era acceptată de membrii obștii şi hotărârile luate de această instanţă trebuiau respectate cu stricteţe. Rareori cineva era nemulţumit de judecata sfatului bătrânilor şi apela la instanţele publice, instanţele statului, care percepeau taxe mari şi de multe ori erau influenţat de factori străini de lege şi dreptate. În tezaurul paremiologiei româneşti nu avem proverbe speciale privind instituţia sfatului bătrânilor ci doar proverbe care conturează concepţia poporului despre bătrâni şi bătrâneţe (vezi în acest sens vol. VIII, 679-683). Bătrânilor li se dă un respect deosebit din partea generaţiilor tinere, fiindcă „cununa bătrâneţelor este înţelepciunea“ (VIII, 680). Pe cei bătrâni „să-i cinsteşti ca pe nişte părinţi“ (VIII, 680). „Să-i cinsteşti pe bătrâni şi de sfat să le mulţumeşti, c-asemenea la vreme şi tu dobândeşti“ (VIII, 680). „Când tinerii greşesc, bătrânii îi dojenesc“ (VIII, 680). Cel ce nu dădea respectul cuvenit bătrânilor era supus oprobiului public: „Cine bătrâneţele nu le cinsteşte, cel mai necinstit se socoteşte“ (VIII, 681). Este o datorie sfântă pentru tineri de a asculta sfatul bătrânilor, fiindcă sfatul dat la bătrâneţe este cel mai bun (VIII, 682).
Mai târziu, au apărut ca judecători obşteşti cnezii în Transilvania şi Banat şi aceştia au preluat multe din atribuţiile sfatului bătrânilor. Ei nu aveau dreptul, spre exemplu în Banat, să judece doar trei infracţiuni, care cădeau în competenţa instanţelor statului: tâlhăria, furtul şi incendiul voluntar. Deoarece nu există proverbe dedicate cnezilor şi rolului lor juridic, nu insistăm asupra acestui aspect.
3. Judecata satului. Satul nu era indiferent faţă de abaterile săvârşite de unii membrii ai săi, faţă de cele judecate de către sfatul bătrânilor. Pe lângă sentinţa dată de sfatul bătrânilor, pedeapsa vinovaţilor se prelungea mult în timp prin oprobiul public, izolarea şi eliminarea celui în cauză din anumite adunări, asociaţii, grupări etc. Sfatul cântărea faptele şi vorbele şi, la anumite zile din an, sub acoperirea nopţii, erau strigate peste sat învinuirile ce se aduceau unor săteni. Sub vălul întunericului se puteau spune adevăruri grave, astfel încât teama de judecata satului devenea pentru mulţi motiv de a se feri de săvârşirea unor infracţiuni. În aceste operaţii justiţiare erau implicate cetele de feciori ai satului.
V. Aspecte ale dreptului cutumiar. Capitolul acesta este vast, dar în lucrarea noastră va trebui să ne referim doar la acele aspecte care au reflectare în paremiologia românească. Putem afirma că sunt ilustrate aspecte privind dreptul cutumiar penal, civil şi canonic. Le vom analiza pe rând.
1. Dreptul cutumiar penal priveşte viaţa şi securitatea persoanei. Pornindu-se de la Decalog, dreptul cutumiar îşi alcătuieşte precepte clare privind dreptul la viaţă; combaterea uciderilor, furtului, jafurilor, tâlhăriilor, desfrâului cu toate formele sale, jurământului strâmb, incendierile voluntare, calomniile şi insultele, certurile, vânzarea de oameni, înşelăciunea, epidemiile, vrăjitoria, robia, trădarea, asupririle, jocurile de noroc, camăta, bătaia, pervertirile sexuale, batjocura, blestemele, defăimarea etc. Acestea toate plecau de la convingerea că omul este creaţia lui Dumnezeu, unicat în existenţă, purtător al chipului lui Dumnezeu, rege al întregii creaţii, iar viaţa este darul pe care Dumnezeu l-a dat omului şi numai El are dreptul să i-o ia. Nu am alcătuit o statistică, dar socotim că în paremiologia românească cele două teme, omul şi viaţa , deţin cele mai multe proverbe, ceea ce denotă, – şi sub acest aspect -, de câtă cinste se bucurau în mentalitatea veche românească. „Omenirea s-o cinsteşti mai mult decât orice alt pe lume, că fiecare om în parte este ca tine“ (VIII, 58); „Omul este puţin mai mic decât îngerii“ (VIII, 58); „Omul în lume s-a născut, ca cu lumea să trăiască, iar nu cu fiarele din pustietăţi“ (VIII, 58); „Omul în lume s-a născut, ca lumea s-o înmulţească, iar nu s-o pustiască, după cum i-a poruncit Cel ce-n lume l-a zidit“ (VIII, 58).
Prin raţiunea sa, omul este mai presus decât celelalte vieţuitoare: „Omul cu mintea sa suie până a judeca pe însuşi Domnul“ (VIII, 60). Prin jertfa sa, Mântuitorul ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu. Aşadar, dacă Dumnezeu este tatăl comun al tuturor oamenilor, oamenii între ei sunt fraţi şi trebuie să se comporte între ei ca fraţii. „Orice om, fiind frate cu tine din începutul lumii, ca un frate pe toţi să-i socoteşti“ (VIII, 64). Comportamentul omului este înscris în cartea vieţii şi de fiecare faptă omul va da seamă la judecata de apoi. Viaţa este o călătorie prin lume şi un examen în acelaşi timp. Nimic nu este statornic, ci totul trecător. Întreaga comportare a omului faţă de semen trebuie să se facă în perspectiva eternităţii. Fiecare faptă este o treaptă de înălţare sau de poticnire, de mântuire sau de pierzanie. Mântuirea însăşi trece prin semenul nostru. În semenul nostru trebuie să-l vedem pe Dumnezeu întrupat şi să ne comportăm ca atare. Este o concepţie profund teologică. „Leu cu leu nu se mănâncă, cât de mare se arată; tigru pe tigru nu muşcă, cea mai grozavă fiară; şi om pe om sfâşie, fiinţa cea mai sfântă! O, ce cruzime!“ (VIII, 67). Comportamentul faţă de semen în special şi de obşte în general se bazează pe preceptele Sfintei Scripturi, pe care le menţionează la loc de cinste paremiologia românească: „Precum vrei, să-ţi facă ţie altul, fă şi tu aceluia“; „Ceea ce ţie nu-ţi place, nici altuia nu face“; „Iubeşte pe vecinul tău ca pe tine însuţi“; „Munceşte pentru cel ce nu poate munci“; „Scoală pe cel căzut“; „Îndură-te de oricine“ (VIII, 69). Cel ce face rău semenului său urmează pe satana şi este slujitor al aceluia: „Rău, cumplit şi spurcat, păgân nelegiuit şi satana întreagă cel ce este împotriva omenirii, se înţelege după lege“ (VIII, 70); „Cel ce huleşte neamul omenesc, huleşte pe Dumnezeu“ (VIII, 73).
Aşa cum am spus mai sus, proverbele subliniază în repetate rânduri caracterul de dar al lui Dumnezeu pentru viaţă. „Viaţa este zestrea cea mai scumpă, cea mai sfântă, cea mai cinstită, cea mai plăcută, cu care te-a înzestrat Dumnezeu“ (VIII, 135). Ea „nu e în mâna omului, ci în mâna lui Dumnezeu“ (VIII, 136); „Nimeni nu poate ridica viaţa, decât Dumnezeu care a dat-o“ (VIII, 138); „Să nu îndrăzneşti a ridica viaţa altuia, că nu poţi a i-o mai da“ (VIII, 138). Dreptul de apărare este un drept sacru: „Tot omul are drept de a-şi apăra viaţa împotriva celui ce vrea să i-o ridice“ (VIII, 139.)
Cu o asemenea filozofie despre om şi despre viaţă se înţelege cât de temeinice sunt cutumele româneşti privind apărarea omului şi a vieţii sale. Vom analiza câteva aspecte de acest gen în cele ce urmează:
a) Uciderea este cel mai greu păcat, pe care nu-l poate întrece decât sinuciderea. Cel ce ucide sau se sinucide slujeşte diavolului şi-i face voia aceluia: „Nici să gândeşti, nici să cugeţi la omor vreodată, că satană te socoteşti“ (VIII, 74). Cel ce ucide, aşadar, este nimicitor al creaţiei lui Dumnezeu, asemenea diavolului. „Cel mai mare rău din lume a ucide om pe om“ (VIII, 74). „De omor să te fereşti, ca de cel mai mare păcat, că viaţa omului este cel mai scump lucru din lume şi tu viaţă nu poţi da“ (VIII, 74), Cel ce ucide va fi pedepsit atât de oameni, cât mai ales de Dumnezeu: „pe ucigaş nepedepsit Domnul în veci nu-l lasă“ (VIII, 74). Cel ce ucide nu mai poate fi numit om, decade din această demnitate; „Cel ce ucide şi căzneşte spre a dobândi tâlhăreşte, acela om nicum nu se mai socoteşte“ (VIII, 74). Chiar şi complicitatea la crimă este tot atât de gravă ca şi crima însăşi, iar complicele ia pedeapsă egală cu acesta: „Cel ce cu ucigaşii la faptă s-a înclinat, ca un ucigaş şi el se socoteşte în faptă“ (VIII, 74). Pentru omoruri se dădeau cele mai grele pedepse, acestea mergând uneori până la pedeapsa capitală, ori condamnare la muncă silnică său la ocnă pe viaţă, fără a mai vorbi de oprobiul public pentru totdeauna, atât pentru criminal, cât şi pentru familia lui.
b) Tâlhăria este o infracţiune aproape la fel de gravă ca omorul. „Jefuitorul lup întreg, căci ca lupul până la os te jupoaie, te rupe şi te sfâşie“(VIII, 204). Orice formă de răpire şi nedreptate făcută semenului este o adevărată tâlhărie. Se ştie ce groază inspira drumul prin munţi şi păduri prin locuri stinghere, care erau bântuite de tâlhari, care jefuiau călătorii, negustorii, ori atacau satele şi locuitorii lor. Indiferent de destinaţia bunurilor obţinute prin tâlhărie, păcatul e la fel de mare şi înaintea lui Dumnezeu va fi aspru pedepsit: „Vai de cel ce jefuieşte şi din jafuri zideşte biserici şi mânăstiri, căci pe tot ceasul, când îl pomeneşte, Domnului îi aduce aminte de jafurile ce-a făcut“ (VIII, 204). Pedeapsa nu întârzie să vină pentru tâlhari, atât din partea oamenilor, cât şi din partea lui Dumnezeu: „Cu dulceaţă jefuieşti cu amar le răsplăteşti, când cu gândul nu gândeşti“ (VIII, 204). Chipul tâlharului se schimonoseşte, devine înfiorător la vedere, din cauza cruzimilor săvârşite de el: „Grozavă este vederea tâlharului, când îl întâlneşti şi nu poţi să te fereşti“ (VIII, 600). Tâlharii sunt în afara societăţii, nu mai sunt demni de a face parte din ea. Ei locuiesc prin pustii: „Tâlharii numai prin pustii locuiesc, fără frică, c-acolo îşi găsesc a lor scăpare“ (VIII, 600), ori pe mare: „Cursarul pe mare la jafuri şi hoţii gândul lui îşi are“ (VIII, 600). Pedepsele tâlharilor erau asemenea cu ale ucigaşilor.
c) Vânzarea de oameni era socotită o infracţiune gravă atât în dreptul cutumiar, cât şi în pravile. Vremea orânduirii sclavagiste, când sclavii erau vânduţi în târguri asemenea animalelor, trecuse. Societatea românească feudală, de la care ni s-au păstrat cele mai multe proverbe, nu mai accepta un asemenea târg. Şi vânzările de robi, chiar prizonieri de război, erau aspru incriminate de cutumele româneşti. „A vinde pe rob ca pe-un dobitoc este cea mai urâtă, şi scârnavă şi nelegiuită vânzare“ (VIII, 170); „Ca vânzarea de robi nici o vânzare nu-i mai nelegiuită; că şi cel ce vinde şi cel ce cumpără deopotrivă nelegiuiţi se înţeleg“ (VIII, 170). Suportul ideologic al acestei interdicţii este în învăţătura creştină, după cum am arătat mai sus: „Nicicum şi nici într-un chip sau altul să vinzi, că şi acela este ca tine, dintr-o mamă. Din început fraţi amândoi v-aţi născut, şi-atunci se înţelege că vinzi pe însuşi fratele tău“ (VIII, 171). Mai mult, vânzând un om, este ca şi când L-ai vinde pe Însuşi Dumnezeu, al Cărui chip îl poartă omul: „Să te fereşti să nu vinzi măcar un om de rob, c-atunci te socoteşti că vinzi însuşi chipul lui Dumnezeu“ (VIII, 17l). Vânzătorul de oameni, fie ei sclavi, fie robi, se aseamănă cu Iuda, cel care L-a vândut pe Mântuitorul: „Vânzătorul de oameni, următorul Iudei este: c-o sărutare dulce la temniţă te duce“ (VIII, 170). De aici şi pedeapsa ce trebuie aplicată vânzătorului de oameni; „Vânzătorul de oameni mântuirea lui ca Iuda şi-o găseşte numai la spânzurătoare“ (VIII, 170). El este asemenea ucigaşului de oameni; „Vânzătorul de oameni este ucigaş întreg, că pe cine vinde de moarte el vinde“ (VIII, 17). Căinţa pentru o asemenea faptă este inutilă, fiindcă pedeapsa oamenilor şi a lui Dumnezeu nu întârzie să vină; „Vânzătorul de oameni îndată se căieşte, dar căinţa lui e zadarnică“ (VIII, 170). Vânzarea nu se face numai în târguri, ci ea capătă forme mult mai subtile, precum trădările, turnătoriile, iar în vremea modernă traficul de fiinţe umane. Majoritatea acestora sunt incriminate atât de legislaţia statelor civilizate, de dreptul internaţional, cât şi de dreptul cutumiar al tuturor popoarelor. Vânzările de oameni capătă în proverbe imagini de-a dreptul macabre: „Om pe om să vândă ca pe-un dobitoc nu se înţelege omenire, ci întocmai măcelărie“ (VIII, 64). Vânzătorul de oameni îi este urât lui Dumnezeu şi de pedeapsa Lui nu va scăpa: „Urât lui Dumnezeu îi este omul viclean cu cruzime, omul cumplit, omul înşelător şi cel năpăstuitor, dar cu mult mai urât este cel ce vinde pe om întocmai ca Iuda, fără temere de Dumnezeu“ (VIII, 64-65).
În folclorul românesc se găsesc multe legende şi referinţe la vânzări de oameni, fie că erau robi ai tătarilor sau ai turcilor, fie că erau vânduţi membrii de familie, pentru a traversa perioade grele de sărăcie şi nevoi (balada nevestei vândute, spre exemplu).
d) Robia era o infracţiune puternic incriminată de dreptul cutumiar cât şi de cel penal public. Azi, în general, infracţiunea se numeşte sechestru de persoane. În vechime ea lua proporţii, dacă ţinem seamă de robirile ce le făceau popoarele migratoare. Nenumărate legende vorbesc de chinurile la care erau supuşi robii, de umilinţele şi degradarea, iar în final de nimicirea lor fizică. Adesea robii erau folosiţi chiar ca hrană de către răpitori. Este cunoscut faptul că românii au numit Calea Lactee drept Calea Robilor, tocmai pentru că ea slujea drept far călăuzitor pentru robii ce reuşeau să scape din robie şi încercau să se întoarcă acasă pe drumuri ferite şi sub acoperirea nopţii (IV, 567-569). O altă formă de robie era şi aceea a deposedării de mijloacele elementare de existenţă, astfel că cel deposedat devenea dependent de stăpânul său şi i se dedica împreună cu familia. Stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte asupra robului său şi-l folosea la toate muncile, fără ca să fie tras de cineva la răspundere. O atare poziţie socială insuportabilă nu putea trece nesemnalată în paremiologia românească şi nu putea scăpa nereglementată în dreptul cutumiar românesc. „A robi, la oameni ca la dobitoace, este cea mai grozavă şi mai cumplită neomenie“ (VIII, 503); „A ţine pe om în robie este cea mai spurcată cruzime“ (VIII, 503). Era mai de preferat moartea în război decât viaţa în robie (VIII, 503). Aceasta pentru că „moartea o dată şi îndată te sfârşeşte, iar robia de mii de mii de ori pe ceas de ceas te chinuieşte“ (VIII, 503). Mai bine să preferi „prin pustietăţi ca un sălbatic să trăieşti, decât în veci să te chinuieşti în jugul robiei“ (VIII, 503). Robia este „cel mai grozav şi cel mai înfricoşat lucru atât la vedere, cât şi la auzire, dar cu cât mai mult la urmarea ei“ (VIII, 503). Omul este creat de Dumnezeu liber şi liber trebuie să trăiască în lume. Dumnezeu „rob pe lume n-a lăsat“ (VIII, 504) şi de aceea robia este un rău împotriva firii (VIII, 503). Chiar robii din război trebuie eliberaţi, „fiindcă de voia lor n-au ieşit la război“ (VIII, 504).
Robia este respinsă atât de Dumnezeu, cât şi de conştiinţa omenească. Numai Dumnezeu poate să numească pe cineva drept rob al său (VIII, 503). Cine robeşte pe cineva sfidează pe Dumnezeu şi batjocoreşte creaţia. Omul este chipul lui Dumnezeu şi el nu trebuie nici vândut, nici cumpărat, fiindcă „omul slobod de Dumnezeu s-a zidit“ (VIII, 503). Robia omului de către om înseamnă de fapt secătuirea iubirii dintre oameni. Dacă s-ar respecta cuvântul Decalogului şi omul l-ar iubi pe semenul său ca pe sine însuşi nu ar fi loc în lume pentru robie (VIII, 503). Robia nu e numai ruşine pentru cel robit, ci şi cea mai mare ticăloşie pentru împilator (VIII, 503). Robia este incompatibilă cu lumea civilizată.
Robul niciodată nu se ataşează trup şi suflet de stăpânul său. El „la slobozenie pururea visează“ (VIII, 504), îşi ţine capul aplecat şi gândeşte mereu cum ar putea să scape din robie. Între el şi stăpân există în permanenţă o stare de tensiune şi de ură, niciodată prieteşug (VIII, 504). Îndemnul autorului anonim al proverbului este fără echivoc: „Sileşte-te să scapi din robia ta ca din ghiarele celor mai grozave fiare“ (VIII, 504). Există şi altfel de robie, precum robia patimilor sau chiar robia din viaţa conjugală a unora (VIII, 504). Se face o distincţie clară între robia personală şi robia celor din familie, mai ales a copiilor nenăscuţi la data robirii. „Rob cel ce s-a numit pentru vreo greşeală a sa sau de vreo mare nevoie, iar nu şi copilul lui, ce nimic n-a greşit“ (VIII, 504).
Cel ce eliberează pe un rob se aseamănă cu Dumnezeu: „A dezrobi pe om te semeni lui Dumnezeu, Care-a dezrobit pe evrei din neamul lui faraon (VIII, 503). Cel ce „se luptă pentru dezrobire, de sfânt se socoteşte“.
e) Epidemiile constituiau o stare de necesitate, de maximă tensiune, care trebuia reglementată de către „legiuitorul“ anonim. Se ştie că epidemiile de ciumă şi holeră au pustiit în mai multe rânduri continentul europeen, făcând sute de mii de victime. Exista o întreagă suită de reguli stricte privind prevenirea epidemiilor respective şi lupta împotriva lor, dar proverbele nu ne păstrează totul în acest sens. Amintim pasajele lui Mircea Eliade din Istoria religiilor şi a credinţelor religioase privind aceste epidemii, sau ale lui Romulus Vulcănescu din Mitologia română (p. 320). Încă se mai păstrează şi azi prin unele sate mehedinţene acele nedei numite ciumărci, care nu erau altceva decât zile de vineri, în care nu se lucra, se făcea slujbă la biserică şi apoi se dădea masă cerşetorilor, săracilor şi călătorilor pentru ca Dumnezeu să fie înduplecat şi să îndepărteze epidemia de localitatea respectivă. Se făcea acea vestită brazdă pe hotarul satului şi multe altele, care nu intră în sfera temei ce ne-am propus să o tratăm. Reţinem din Proverbele lui Iuliu Zanne unul deosebit de semnificativ privind prevenirea apariţiei bolii, izolarea celui infectat pentru a nu se mai răspândi boala, cât şi „leacul“ pentru vindecarea ei: „În vremea de holeră, ca să poţi scăpa de ea, să ieşi la aer curat, unul de altul cam departe să steie, stomacul mai uşor, curăţenie cât se poate, iar de te vei smerdui (molipsi –n .n .Al. S. -B) de ea, freacă-te cât vei putea şi stomacul să ţi-l cureţi“ (VIII, 633-634). Depărtarea de comunitate, izolarea, este, în ultimă instanţă, cea mai sigură măsură preventivă la vreme de epidemie: „La ciumă, să fii cel dintâi la fugă şi la întoarcere înapoi decât toţi cel mai din urmă“ (VIII, 646), sau „Cine înainte fuge şi se întoarce mai în urmă, la vreme de ciumă, acela are minte bună“ (VIII, 646). Se înţelege că orice acţiune care ar fi dus la infectarea apelor şi alimentelor dintr-o localitate în vreme de epidemie ar fi fost aspru pedepsită atât de către obşte, cât şi de autorităţile locului.
f) Desfrâul este o infracţiune gravă, incriminată în dreptul cutumiar şi zugrăvită cu lux de amănunte în paremiologia românească. Nu vom menţiona nici de data aceasta toate proverbele referitoare la tema respectivă din lipsă de spaţiu, ci doar pe cele mai ilustrative, comentând pe celelalte şi extrăgând ideea de bază. De asemenea, unele proverbe au mai multe variante, dar nu le vom menţiona pe toate. Desfrâul duce în primul rând la deteriorarea sănătăţii: „orice plăcere aduce plăcere ce-n urmă te sfâşie“ (VIII, 631); „Cu cât mai mult te supui la plăcerile desfătării, cu atât mai mult viaţa ţi-o scurtezi“ (VIII, 631); „Peste măsură desfătare sau vorbă mai multă la cele de desfrânare te duce la pieire, de-aceea de ele să te fereşti ca de ciumă“ (VIII, 631); „Cel desfrânat în plăceri se prăpădeşte“ (VIII, 631); „Departe de desfrânare, ca sănătatea să-ţi fie tare“ (VIII, 632). Desfrânarea aduce ruşine şi oprobiu din partea societăţii, obştei: „Cine de ruşine nu se înfrânează, de nimic altceva nu se mai poate înfrâna“ (VIII, 631); „Un vierme invită pe om la desfătări; pe acela să-l domoleşti cu frâul ruşinii“ (VIII, 631); „Desfrânarea la om întâi ruşinea i-o ridică“ (VIII, 632). Ea este un mare păcat în faţa lui Dumnezeu şi duce pe cei împricinaţi în fundul iadului: „Desfrânarea jos te aruncă, înfrânarea sus te urcă“ (VIII, 632). Înfrânarea aduce cinste din partea oamenilor şi răsplată de la Dumnezeu.
Cel mai mult este incriminată femeia desfrânată. Un capitol întreg îi este dedicat (VIII, 257-258). Dragostea ei este făţarnică şi vicleană, zâmbetul şi uitătura de asemenea. Pentru a te atrage te linguşeşte, dar îţi distruge apoi cinstea, reputaţia, sănătatea, familia şi viaţa. Legătura cu femeile desfrânate se face din interes şi din plăcere pătimaşă: „Curva cu ochiul te frige şi te pârleşte“; „Curva şi cu linguşitorul sunt veri primari“; „Până ce ai în pungă, curva piciorul ţi-l întinde, după ce istoveşti tot, dă cu piciorul în tine“; „Cine curve hrăneşte, viaţa şi-o topeşte“; „Cinstea curvii cât o lescaie“; „Buzele curvii cursă adevărată, că te înşeală numai îndată“; „Din gura curvii pică miere, dar în urmă e mai amară decât fierea“ (VIII, 257-257). Restricţiile sunt date ca nişte sfaturi părinteşti, care atenţionează pe făptaş de pericolele ce-l pasc: „Preacurvia în veci nu se iertă, că batjocura lumii se arată“; „Să nu preacurveşti, ca să nu-ţi spargi casa“.
Soluţia cea mai recomandată de oameni şi binecuvântată de Dumnezeu este întemeierea familiei: „Departe de curvie şi de preacurvie, ci muierea-ţi să-ţi fie cea blagoslovită prin legiuire“ (VIII, 258).
Am găsit în colecţia lui Zanne şi un proverb privind perversiunile sexuale: „Sodomiţii în veci sunt neiertaţi, ca o nelegiuire din fire“ (VIII, 536).
Se observă în toate proverbele menţionate mai sus la acest capitol, că se apelează la instanţa supremă pentru cei care nu pun capăt acestei patimi. Existau însă şi pedepse date de sfatul bătrânilor şi de legislaţia oficială şi de acestea vom vorbi mai jos.
g) Hoţiile erau foarte frecvente în lumea satelor şi de aceea şi proverbele care le privesc sunt foarte numeroase. Oprirea de la hoţie era poruncă în Decalog, dar ea este prevăzută în toate legislaţiile statelor europene şi nu numai, existând pentru combaterea şi pedepsirea ei pedepse dintre cele mai drastice. Mai multe despre această infracţiune am prezentat mai sus, când am vorbit de tâlhari şi tâlhărie.
h) Jurământul strâmb era interzis prin porunca a IX-a din Decalog, dar asupra acestui păcat se insistă şi în paremiologia românească, respectiv în dreptul cutumiar românesc. Un proverb vechi românesc grăieşte: „Pe unde iese cuvântul iese şi sufletul“, iar în morala creştină se socoteşte păcat nu numai fapta rea săvârşită, ci şi cuvântul şi gândul rău. Jurământul este un legământ foarte greu, pe care îl face cineva, iar jurământul strâmb este aspru pedepsit de oameni şi de Dumnezeu. „Jurământul când îl calci asupra ta cade“ (VIII, 295); „Jurământul pe cine-l calcă în picioare el îl calcă“; Călcarea de jurământ este „cea mai mare necinste, cea mai mare nelegiuire, cea mai spurcată faptă şi cea mai primejdioasă îndrăzneală, că foc bagi în casa ta“ (VIII, 205-206); „Să fugi de jurământ ca de un cuptor aprins“ (VIII, 206); „Cel ce jură (strâmb-n.n.) şi se prinde, mai bine viu în groapă să intre“ (VIII, 206). Cel ce jură îl ia pe Dumnezeu de martor şi pe El nu-L poate înşela: „Jurământul pe Domnul de martor Îl aduce; cine dar strâmb jură, pe Domnul îl înjură“; „Jurământul când faci, în numele Domnului îl faci. De aceea pururea adevărul să arăţi, că Domnul adevărul se-nţelege (că este-n.n)“; „Jurământ nicicum să nu faci; de vei face să nu-l calci, că pe Însuşi Domnul Îl vinzi“ (VIII, 205); „Cu jurământ pe om îl poţi înşela, iar de Domnul nicicum nu vei scăpa, că El cunoaşte ce hrăneşti tu în inimă“ (VIII, 205); „Să nu iei în zadar (deşert-n.n.) numele Domnului când juri, că Domnul, fără jurământ, cunoaşte cugetul tău“ (VIII, 206). Teama de moarte şi de judecata de apoi trebuie să-l călăuzească întotdeauna pe om, mai ales când face jurământ: „Când te duce la mormânt să fii curat de jurământ“ (VIII, 206). Este cutremurătoare responsabilitatea celui ce depune mărturie într-un proces şi mai ales greu este păcatul celui ce mărturiseşte strâmb: „Mărturia mincinoasă în groapă te lasă“ (VIII, 318); „Mărturia strâmbă nicicum să nu grăieşti, că asupră-ţi cade“ (VIII, 318). Dumnezeu, Cel ce ştie inimile şi cugetele tuturor, cunoaşte şi adevărul şi va pedepsi cu asprime pe cel ce jură strâmb ori depune mărturie mincinoasă împotriva semenului său.
i) Calomniile şi insultele sunt primul pas spre conflicte mari, uneori spre crime. Tocmai de aceea răul trebuie stârpit din faşă, înainte ca el să ia amploare. Calomnia şi insulta sunt două delicte penale incriminate de paremiologia românească. Cel ce calomniază şi insultă este un om periculos, de care trebuie să te fereşti şi cu care să nu ai de-a face. „Numai proştii ocărăsc şi necinstesc pe oricine şi oricum la gură le vine; de aceea cel ce ocărăşte, prost el să numeşte“ (VIII, 57); „Cel ce ocărăşte când nu-l bagi în seamă, însuşi se ocărăşte fără nici o teamă“; „Cel rău şi urât de toţi este cel ce de ocări se ţine cu toţi“ (VIII, 57). Proverbele dau şi remediul pentru stingerea unui astfel de conflict. Soluţia este în spiritul îndemnului dat de Mântuitorul: „Când vrăjmaşul tău te loveşte peste un obraz, întoarce-l şi pe celălalt şi astfel vei aprinde tăciuni pe capul lui“. Aşadar, soluţia recomandată de proverbe în astfel de cazuri este indiferenţa faţă de cel ce insultă, calomniază şi ocărăşte. Numai aşa poate fi redus la tăcere: „Oricine te ocărăşte, peşin să-i mulţumeşti, cu căciula în mână, c-atunci ocara la el se mută“ (VIII, 56); „Când cineva te ocărăşte, ori urechile să ţi le astupi, ori să te muţi de acolo, ca să nu-l auzi“; „Când te-njură oarecine, multumeşte-i că nu te bate“ şi astfel de proverbe pot continua.
Sunt şi alte infracţiuni şi delicte penale analizate în proverbele româneşti, dar nu vom mai stărui asupra lor. Cert este, din exemplele de mai sus, că omul din popor a avut întotdeauna conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, atotşiinţei Lui şi puterii Lui de a judeca lumea după dreptate. Dumnezeu rămâne de fapt ultima instanţă spre care nedreptăţiţii vieţii făceau apel, fie prin rugăciune, fie prin blestem. În spiritul acestui cod de reglementări juridico-morale îşi desfăşurau înaintaşii noştrii viaţa, cu frică de Dumnezeu şi cu respect faţă de oameni.
2. Dreptul cutumiar civil se deosebeşte de cel penal doar prin obiectul de cercetare şi reglementare, dar el se bazează pe aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă, pe aceleaşi principii privind viaţa, persoana şi proprietatea. De cele mai multe ori reglementările se păstrează sub formă de proverbe sau sfaturi „bătrâneşti“ şi ele izvorăsc din experienţa multimilenară a poporului român. Bine remarca Mircea Djuvara, când afirma că la baza dreptului civil şade teoria obligaţiilor. În mentalitatea populară omul are obligaţii faţă de Dumnezeu, faţă de semenul său şi faţă de sine însuşi. Obligaţiile au drept obiect bunurile materiale şi spirituale. Prestaţiile care privesc bunurile sunt şi ele de mai multe feluri: a da, a face sau a nu face. Obligaţiunile iau naştere din actele de voinţă liberă a părţilor contractante. De aici iau naştere contractele, convenţiile, delictele şi legea. În dreptul civil cutumiar, spre deosebire de cel civil propriu-zis, intervin în relaţiile dintre oameni şi înţelegerile liber consimţite, care se materializează sub forme simple, precum: baterea palmei, cuvântul dat, adălmaşul, însemnarea pe răboj ş.a. Din convenţiile sau relaţiile contractuale care se stabilesc între indivizi, iar uneori între grupuri sociale mai mari, cum ar fi neamurile, mahalalele, satele etc. rezultă responsabilităţile părţilor privind respectarea obligaţiilor. Toate acestea se bazează pe respectul faţă de celălalt, de semen, ca chip al lui Dumnezeu. Proverbul „Ceea ce ţie nu-ţi place nici altuia nu face“ sintetizează în el nu numai elementele cheie ale dreptului cutumiar penal, ci şi civil. Întâlnim şi în dreptul cutumiar românesc obligaţii unilaterale şi bilaterale ale părţilor. De multe ori jurământul sau cuvântul era mai puternic decât contractul scris, fiindcă românii au crezut întotdeauna că: „Pe unde iese cuvântul iese şi sufletul“, aceasta atestând conştiinţa judecăţii supreme post-mortem. Îndelungata practicare a unui obicei îi dădea putere de lege în lumea rurală, cutumele erau, de fapt, rezultatul unor experienţe precedente, îndelung repetate de generaţiile trecute. Ele nu puteau fi contestate de împricinaţi, fiindcă veneau din „moşi-strămoşi“. Ele erau o necesitate în viaţa omului şi a societăţii, tocmai pentru reglementarea relaţiei dintre oameni, pentru menţinerea păcii şi armoniei sociale. Multe dintre aceste cutume au fost preluate mai târziu în dreptul pozitiv, în jurisprudenţa oficială. Cutuma
s-a păstrat în virtutea instinctului de conservare al individului şi al speciei. Vom analiza, aşadar, câteva aspecte care ni se par mai semnificative din cuprinsul dreptului cutumiar civil românesc:
a) Persoana este în primul rând omul de alături, semenul, aproapele, cu care alt om intră în contact sau în relaţie juridică. A se vedea mai sus concepţia generală, românească, despre om în general, despre persoana umană, pentru a putea apoi înţelege respectul ce se dă semenului în vechile cutume româneşti. Dreptul cutumiar privitor la om, la persoană, era raportat la dreptul divin, la „legea lui Dumnezeu“. Oamenii sunt subiect de drept cutumiar atât ca indivizi, cât şi ca grupuri, colectivităţi mai mari sau mai mici. În faţa fiscalităţii accentuate, ei se solidarizau, ca să poată suporta mai bine greutatea bunurilor şi obligaţiilor de tot felul.
În spiritul concepţiei creştine, oamenii erau egali între ei în mod natural. Era o egalitate în faţa legilor, în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle lor faţă de comunitate, faţă de semeni. Totuşi, condiţiile sociale, politice, ereditare, situaţiile mai mult sau mai puţin favorabile fiecăruia, au făcut ca oamenii să se diferenţieze între ei. S-au format astfel caste, stratificări sociale. Cei cu situaţii materiale şi sociale privilegiate au devenit pani în Moldova şi jupani sau boieri în Ţara Românească. Termenul de „boier“ s-a generalizat cu timpul. Aceştia au devenit „oameni de neam mare“, în timp ce defavorizaţii, oamenii simpli mai mult sau mai puţin săraci, au devenit răzeşi în Moldova, moşneni în Ţara Românească, iobagi, pălmaşi, servi etc. Fiecare categorie socială din cele citate au căpătat, chiar şi în dreptul cutumiar, o poziţie mai mult sau mai puţin privilegiată. Diferenţierile economice au generat diferenţierile sociale, iar acestea au dus la cristalizarea claselor sociale. Între clase a existat întotdeauna un raport antagonic, un conflict permanent de interese, care, în unele cazuri, agravându-se, au dat naştere la zvârcoliri sociale puternice, sub forma răscoalelor şi revoluţiilor. În dreptul cutumiar întâlnim nenumărate proverbe, care atestă concepţia românească privind starea de aservire socială totală, cum era în cazul robilor şi al iobagilor. „A se depărta de slobozenia (libertate – n.n.) sa, ca şi când s-ar depărta de omenirea sa, dar ce să-i faci nevoiei, când te face rob şi fără voia ta? Nevoia s-o depărtezi şi rob nu vei mai vedea“ (VIII, 503); „În neştiinţa şi orbirea celor din vechime robia nu se pomenea, acum, cu atâtea ştiinţe şi atâta luminare de minte robia este nelipsită! O, ce neomenire!“ (VIII, 503); „Cât de amar la om, când se naşte slobod şi se vede rob!“ (VIII, 503). Starea de aservire era umilitoare: „preţul robiei ruşinea se înţelege“ (VIII, 503); „Ce mare supărare numele de rob are“ (VIII, 504). Starea tensionată dintre stăpân şi rob se surprinde şi în proverbe: „Robul la slobozenie pururea visează“ (VIII, 504); „Rob cu slobod niciodată prieteşug nu dobândesc“ (VIII, 504). Robia este o stare împotriva firii omeneşti: „Firea robie nicicum nu cunoaşte“ (VIII, 504). Este o datorie sfântă a fiecăruia să se silească de a scăpa din starea umilitoare a robie: „Sileşte-te să scapi din robia ta ca din ghiarele celor mai cumplite fiare!“ (VIII, 504).
Este foarte interesant de semnalat un proverb, care ne arată calea ieşirii din robie şi din sărăcie nu numai pe baza luptei propriu-zise, ci pe baza ştiinţei a culturii: „Robia nu te iartă, dacă nimic nu înveţi. De aceea rămâi pe veci în robie. Munceşte să înveţi ceva, ca să scapi de ea“ (VIII, 503).
Câştigarea averii nu se făcea întotdeauna pe căi licite: „iubirea de avere, mumă bună celor rele, că pentru a dobândi peste a ta putere, la mii de netrebnicii la tot pasul te încurcă“ (VIII, 39); „Iubirea de argint este izvorul răutăţilor“ (VIII, 39). Alergarea după avere excesivă dezumanizează pe om şi-l duce la infracţiuni grave, care-i pecetluiesc viaţa aici pe pământ şi sufletul pe lumea cealaltă. Cel ce a dobândit bogăţie ilicită devine rob al diavolului, care ajunge de-i slujeşte sub diferite forme: „La omul bogat merge şi dracul cu colaci“ (V, 85); „Celui bogat şi dracul îi leagănă copiii“ (V, 85); „Banul este ochiul dracului“ (V, 29). Cel bogat săvârşeşte cel mai adesea abuzuri şi nedreptăţi faţă de cel sărac: „Averea bogatului mănâncă bucăţica săracului“ (V, 86), ceea ce-l face ca „anevoie să intre în împărăţia cerului“ (V, 89). Este trist acest lucru, fiindcă „Cine a făcut pe bogatul, a făcut şi pe săracul“ (V, 87).
Aşadar, în filozofia dreptului cutumiar civil românesc, egalitatea şi frăţietatea sunt stări sociale fireşti, naturale, în timp ce inegalităţile sociale, abuzurile şi tot felul de nedreptăţi sunt anomalii, păcate pedepsite de opinia publică, dar mai ales de Dumnezeu, Judecătorul Suprem.
O stare de nemulţumire domnea în păturile de jos ale societăţii româneşti feudale, tocmai datorită corupţiei instanţelor judecătoreşti şi abuzurilor de tot felul ce făceau cei bogaţi. Această situaţie genera proverbul: „Hatârul şi păduchii din Ţara Românească niciodată nu ies“ (VI, 350), sau „La Dumnezeu şi în Ţara Românească totul este cu putinţă“ (VI, 351). Cu toate acestea, omul din popor nu-şi ura ţara, ci stările de lucruri din ea: „Bună ţară, rea tocmeală“ (VI, 343) sau „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea“ (VI, 345).
b) Familia este cea mai veche instituţie cu continuitate neîntreruptă. Este explicabil, deci, ca în dreptul cutumiar românesc să existe poate cele mai numeroase reglementări privind familia, drepturile şi datoriile soţilor, moştenirile şi toate celelalte legate de această instituţie. Prin familie neamul se perpetuează, dar şi individul supravieţuieşte timpului. Prin familie omul capătă un sprijin în soţul/soţia sa, în copii şi nepoţi. Prin familie omul găseşte dragostea adevărată, legiuită şi de Dumnezeu şi de oameni. Instituţia familiei este una sfântă, întemeiată de Dumnezeu şi binecuvântată de Biserică. Cel care nu este căsătorit până la vârstă înaintată este un om neîmplinit, nelumit, nenuntit, un om care nu şi-a împlinit rostul pe lume. De aici şi o serie de ritualuri legate de viaţa şi moartea celor ce nu sunt căsătoriţi. Prin copii omul îşi împlineşte menirea pe pământ, devine coautor cu Dumnezeu la creaţie. Desigur, în acest domeniu aspectele dogmatice, morale, pedagogice şi juridice se întrepătrund. Familia este cea dintâi şcoală a bunelor moravuri, pepiniera în care se formează generaţiile tinere de oameni şi de cetăţeni. Nenumărate sunt proverbele care vorbesc de educaţia copiilor, de dragostea faţă de muncă, de cinste şi învăţătură pe care trebuie să le-o inspire părinţii şi educatorii, de respectul lor faţă de părinţi, fraţi şi semeni în general. Un adevărat tratat de pedagogie ar putea fi scris pe baza acestor materiale.
Despre femeie avem, de asemenea, nenumărate proverbe în folclorul românesc. Unele privesc calităţile femeii, precum înţelepciunea, vrednicia, grija faţă de casă, bunul simţ, frumuseţea, cinstea, bunătatea, drăgălăşenia, altele defectele femeii, precum urâţenia, viclenia, lenea, răutatea, neruşinarea, desfrânarea etc. Adevărate tablouri de tipologii umane (Vezi vol. VIII, pp. 348-370). Nevasta poate fi cea mai de preţ bogăţie într-o casă, dar şi ruina acelei case şi a soţului său, în funcţie de calităţile şi defectele sale. Ceea ce reţinem din punct de vedere juridic este îndemnul categoric ce se face bărbaţilor privind egalitatea cu femeile lor, egalitate sub aspectul vârstei, dar şi al stării sociale şi materiale: „Să-ţi iei nevastă pe potriva ta“ (IV, 501). La multe popoare aceasta era o regulă strictă. Tânărul trebuia să-şi ia soţie din satul lui, cunoscută. În Legile lui Manu (Cartea a III-a) se dau multe indicaţii în acest sens. La greci şi la romani erau instrucţiuni precise privind egalitatea tinerilor. Un cetăţean român, spre exemplu, nu putea să se căsătorească cu o străină sau cu una de altă clasă socială: „Alege-ţi soţie din cei asemenea ţie, că din cei mai mari, pe toţi îi ai“ (VIII, 537), zicea şi proverbul românesc. Sau „Alege-ţi soţie după starea ta, că de este mai mare stare te lasă fără stare“ (VIII, 537).
Familia, căsătoria nu este socotită o instituţie pur omenească, ci ea este una voită şi binecuvântată de Dumnezeu. Texte grăitoare în acest sens se găsesc în colecţia lui Zanne, parcă ar fi desprinse din Sfânta Scriptură: „Omul singur nu s-a zidit, ci împreună cu soţia, de-aceea fără soţie nu se cuvine să fie“ (VIII, 537); „Omul din fire aşa s-a urzit, ca fără soţie nicicum să fie; cine împotrivă urmează, de omenire se depărtează“ (VIII, 537); „Un bărbat şi o femeie Domnul a făcut, vrând ca să arate că şi bărbatul şi muierea un soţ trebuie să aibă pururea nelipsit. Urmează şi tu după porunca Domnului, că de te vei depărta, în grea osândă vei cădea“ (VIII, 537); „Ziditorul lumii cu soţie te-a făcut şi tu fugi de soţie? O, ce nelegiuire!“ (VIII, 537); „Cine făptura lui Dumnezeu de soţie n-o primeşte, acela nelegiuit de Domnul să socoteşte, că la porunca Lui se-mpotriveşte“ (VIII, 538); „Domnul pe om dintru-nceput cu soţie l-a făcut, de-aceea fără soţie împotriva lui Dumnezeu nicicum să nu fie“ (VIII, 538); „Domnul pe muiere cu bărbat a însoţit-o, de-aceea fără bărbat nicicum să nu rămâie“ (VIII, 538).
Remarcăm aici şi o zicală legată de instituţia căsătoriei, care trebuie explicată, tocmai fiindcă se foloseşte şi azi, deşi i s-a pierdut adevăratul sens: „A-şi lega capul“ (II, 48). Azi, prin această expresie se înţelege căsătoria propriu-zisă. În vechime ea se referea la căsătorie, dar şi la un obicei vechi legat de aceasta. În Ţara Românească fetele umblau cu capul descoperit. La nuntă, naşa, după ce-i dădea voalul şi cununa jos de pe cap, o îmbrobodea pe tânăra mireasă cu o basma din in subţire, numită „legătură“. Din acel moment, tânăra căsătorită nu mai avea voie să iasă în lume decât cu capul acoperit, adică îmbrobodită. De aici expresia „A-i lega capul“.
O altă expresie legată de căsătorie este şi aceasta: „Gata ca o cămaşă de soacră“ (III, 61). Era obiceiul ca nora să dea soacrei la nuntă, ca dar, o cămaşă din pânză de in ţesută şi cusută de ea. Era primul lucru care trebuia făcut la început de drum într-o căsnicie şi tocmai de aceea fetele se grăbeau să termine acea cămaşă, ca să fie oricând gata de măritiş. Tot legat de nuntă este şi o altă expresie: „Asta-i tot şi lada-n pod“ (III, 202), care trebuie explicată. Când se da zestrea miresei, se examinau şi se numărau atent toate lucrurile, la urmă se isprăvea operaţia cu această zicală. Vrea să spună că lada-i goală şi e pusă în pod. Trebuia coborâtă, umplută cu hainele de zestre şi pusă-n car.
În afară de lada de zestre şi de hainele care intrau în ea, mireasa mai avea dreptul la o parte din averea părintească. Pentru ca să nu se înstrăineze averea, în cazul în care mireasa mergea la casa mirelui, i se dădea miresei dreptul de dotă în bani. Bunurile ce i-ar fi revenit dacă s-ar fi măritat în casă erau evaluate de către arbitrii aleşi atât dintre apropiaţii familiei fetei, cât şi dintr-ai băiatului şi aceştia, la nevoie, depuneau mărturie în instanţă. Din dota fetei putea fi reţinută o parte, în virtutea dreptului zălogirii. Actul de zălogire era semnat de rudele apropiate în primul rând, acestea având ceea ce se numeşte azi în justiţie dreptul de preemţiune. Dacă acestea refuzau să zălogească acele bunuri, atunci puteau să fie zălogite şi de alte persoane apropiate familiei.
În Transilvania există o zicală legată de un obicei foarte frumos, zicala este aceasta: „Şi-a pus mărul“ (III, 659-660). Ea provine de la obiceiul că la un an de la cununie, toamna, tinerii îşi sădesc un măr şi fac un parastas lângă el. Pomul este împodobit cu fructe, turtiţe şi ulciorele. Sunt invitaţi naşii, rudele şi oamenii săraci. Se face cu acest prilej un şarpe de cârpă cu măr în gură, se pomeneşte parastasul, se dă de pomană şi apoi se serveşte masa. Fac toate acestea pentru ca să aibă sufletele celor doi tineri căsătoriţi, când se vor duce pe cealaltă lume, loc unde să se aşeze, printre rămurelele pomului.
c) Divorţul este un element important atât de drept cutumiar, cât şi de drept civil. Din păcate, nu am întâlnit multe proverbe referitoare la acest fapt. Poate şi datorită convingerii adânc încetăţenite la poporul român, că Taină Cununiei pecetluieşte legătura celor doi până la mormânt, că nimeni nu mai are dreptul să desfacă ceea ce Dumnezeu a împreunat. Despărţirea este un act mai delicat şi el a fost admis în măsura în care a fost cauzat de desfrâu, adică de „moarte sufletească“, cum s-ar spune în dreptul canonic.
d) Moştenirile. Legat de instituţia căsătoriei, un capitol important l-au constituit moştenirile în dreptul cutumiar. În mod normal, toate bunurile rămase de la părinţi rămân copiilor. Sunt însă cazuri când intervin anumite excepţii de la regulă şi acestea trebuiau reglementate. Desigur, în rândurile de faţă ne limităm la cele menţionate în proverbe, aşa cum ne-am propus. Pe lângă copii rezultaţi din căsătoria legiuită, existau două categorii aparte de copii: cei înfiaţi şi cei naturali. Pentru cei înfiaţi exista zicala de „Copil de suflet“ (II, 85). Aceştia deveneau moştenitori legitimi ai părinţilor adoptivi, cu condiţia să le facă acestora, după moarte, toate cele creştineşti pentru pomenirea şi odihna sufletelor lor. Pentru cei naturali exista denumirea de „Copil din flori“ (II, 86). El purta numele mamei, chiar dacă aceasta ar fi avut bărbat şi copii legiuiţi.
Cei din căsătoria legiuită se numeau „feciori“ adică „copii adevăraţi“. Cei naturali erau „copii hireşi“. Dacă tatăl rămânea necunoscut, atunci copiii rezultaţi din relaţia acestuia, cu femeia căsătorită se numeau „copii întunecaţi“ (a se vedea şi Pravila lui Matei Basarab, glava 207). Copiii „din flori“ aveau drepturi egale cu ceilalţi fraţi numai la averea mamei. O scurtă privire asupra dreptului cutumiar al altor popoare ne dă o imagine mai clară asupra acestei situaţii. Astfel, la evrei „copiii din flori“, aveau aceleaşi drepturi cu copiii legitimi; la greci făceau parte din familie şi o moşteneau; la francezi puteau fi recunoscuţi, dar n-aveau drept de moştenire asupra averii părinţilor, fiind socotiţi „succesori neregulaţi“. La prusaci aveau toate drepturile copiilor legitimi. Tatăl îi datora unui astfel de copil pensie de întreţinere şi educaţie până la 14 ani. El avea drept de moştenire în proporţie de 1/6 din succesiunea tatălui, dacă acesta nu avea alţi copii. La austrieci ei moştenesc numai pe mamă, dar au aceleaşi drepturi cu cei legitimi (II, 86).
Autorul anonim al proverbelor, poporul, face distincţie clară între moştenirile privind bunurile materiale şi cele spirituale. Cele mai trainice şi de preferat dintre moşteniri sunt înţelepciunea, buna educaţie, învăţătura, obiceiurile bune: „Învăţătura bună cu minte bună este moştenirea cea mai bună“ (VIII, 348). „Moştenirea cea mai bună la copii se înţelege pilda de fapte bune şi nume cinstit“; „Moştenirea cea mai bună este înţelepciunea dobândită de la un părinte cu minte“ (VIII, 348); „Moştenirea cea mai bună sunt năravurile bune“ (VIII, 348) şi altele. Moştenirile de bunuri materiale aduc multe necazuri, ci nu întotdeauna iubirea şi recunoştinţa dorită: „Moştenitorul te iubeşte, dar din ceas în ceas aşteaptă ca să te călătoreşti cât mai curând“ (VIII, 348).
e) Proprietatea este un capitol însemnat atât în dreptul cutumiar, cât şi în cel civil. Ea este baza care asigură existenţa oamenilor şi conduce la stratificările sociale. În obştea rurală românească, proprietatea a fost întotdeauna creaţia lui Dumnezeu, iar omul a fost socotit administratorul vremelnic al acesteia. Obţinerea proprietăţii, păstrarea ei şi transmiterea ei au constituit dintotdeauna o preocupare majoră a românilor din toate timpurile şi nu numai a lor. De aici au rezultat obiceiuri, legi, reglementări de tot felul, menite să clarifice şi cele mai delicate situaţii şi relaţii.
Aşadar, valoarea averii se exprimă prin proverbe de genul acesta: „Omul în lume ca un epitrop e socotit pe a sa avere, căci când se duce, gol se duce, nimic cu el nu duce de aici“ (VIII, 9); „Oricâtă avere vei aduna, cu tine nimic nu vei lua, ci toate altora le vei lăsa“ (VIII, 9); „Când te trudeşti mai mult să grămădeşti avere, adu-ţi aminte că moartea nu zăboveşte şi viaţa ta pe cealaltă lume nimic nu-ţi foloseşte“ (VIII, 10). Dintre toate averile din lume, cea mai de preţ este înţelepciunea: „Nici o avere mai cu temei decât înţelepciunea la om“ (VIII, 11). De asemenea, cinstea şi numele bun este avere de mare preţ pe pământ şi în cer. Dobândirea averii se face pe diferite căi. Prin muncă dobândită, este cea mai recomandată: „Averea din munca ta, iar nu de la altul de-a gata“ (VIII, 9). Aceasta este cea mai de preţ dintre toate: „Averea ce-ţi dă Domnul după a ta muncă, aceea se-nţelege avere sfântă şi dreaptă (VIII, 9). Cea mai mare avere însă se obţine din întâmplare, din noroc: „Averea mare din noroc îţi vine, căci cu mintea puţin dobândeşti“ (VIII, 9). Pentru averi mulţi îşi riscă viaţa: „Unii pe mare, alţii pe uscat, toţi aleargă după avere, fără saţ îndestulat, pentru o puţină vreme“ (VIII, 9). Întrebuinţarea averii poate să ridice pe om sau poate să-l doboare pe scara valorilor morale şi religioase. În măsura în care averea creează oameni de un egoism monstruos, oameni care sunt în stare de orice ca să câştige şi să-şi apere averea, aceasta este spre pierzare. Când averea este folosită în scopuri altruiste, umanitare, atunci ea înalţă pe om: „Averea s-o foloseşti nu numai pentru tine, ci şi pentru cel ce aleargă la tine“ (VIII, 9); „Averea să ţi-o păstrezi pentru folos de obşte, că-n obşte şi tu însuţi te socoteşti“ (VIII, 9). Averea poate genera în unii tot felul de patimi periculoase pentru sufletul lor şi pentru societate.
Hotărnicirea proprietăţilor imobile, respectiv a pământurilor, cât şi păstrarea acestora a fost întotdeauna un prilej de interminabile certuri, scandaluri şi judecăţi, dar şi capitol important de drept cutumiar şi civil. „Toate au un hotar în lume“ (VI, 151) era proverbul care grăia un mare adevăr. Pentru stabilirea hotarelor unei proprietăţi, unui sat, se proceda în felul următor: la fiecare punct mai însemnat al hotarului, unde se schimba direcţia liniei de demarcaţie, se ducea unul sau mai mulţi băieţi sau chiar fete. După ce li se arăta semnul de hotar de acolo (piatră, copac, movilă etc.), erau bătuţi zdravăn de proprii lor părinţi, ca să ţină minte. Ei urmau să fie apoi peste ani şi ani, de câte ori era nevoie, martori la eventualele neînţelegeri privind acel hotar. Asemenea obicei a existat şi în alte ţări. La români însă mai sunt şi alte cutume privitoare la hotar. Când se stabileşte un hotar între două proprietăţi, românii se bat cu capul de hotar şi afurisesc pe cel care ar îndrăzni să strice acel hotar. Din cauză că hotarul e blestemat, nu e bine să cultivi nimic pe el, nici chiar să coseşti iarba de pe el. Nu este bine să clădeşti nici casă ori alte acareturi pe hotar, fiindcă îţi va merge rău tot timpul: îţi vor muri copiii, vitele, vei avea boală în familie, vei sărăci şi ţi se va stinge neamul. Nu e bine nici să calci pe hotar, fiindcă acolo se aruncă toate scăldaturile şi toate farmecele. La hotare se fac şi farmece cu pisici negre şi cocoşi negri (VI, 151). Există şi un alt proverb, care aduce în faţa noastră imaginea certurilor şi scandalurilor ce se produceau adesea pentru menţinerea ori restabilirea hotarelor unor proprietăţi: „A pune hotar pe cineva“ (VI, 152), adică a ucide pe cineva şi a-l lăsa ca semn de hotar.
f) Asocierile erau forme foarte des întâlnite în lumea satelor româneşti, menite să uşureze anumite munci, biruri etc. Exista obştea satului în sine, care era o grupare de familii şi de case, în cadrul căreia se desfăşura o viaţă complexă sub aspect social, economic, cultural, religios etc. Existau apoi asocierile sau grupările pe bază de interese, vârstă, sex, obiect de activitate. Aici ne referim la cetele de feciori, de fete, la sfatul bătrânilor. În oraşe erau asociaţiile şi breslele de meseriaşi. Împreună puteau să efectueze munci mai grele şi mai complexe, puteau să-şi apere mai bine drepturile şi proprietăţile, puteau să-şi în împlinească scopurile pentru care se asociau. Foarte des întâlnită în trecutul românesc era frăţia de cruce, care crea o serie de raporturi juridice între „fraţii de cruce“, cât şi între aceştia şi familiile lor.
g) Angajamentele contractuale în forma scrisă de astăzi au apărut târziu. În dreptul cutumiar se cunosc alte forme de angajamente contractuale, care antrenau voinţa părţilor şi creau raporturi juridice. Acestea însă erau puse sub semnul atotştiinţei şi dreptăţii divine. Omenii erau conştienţi că Dumnezeu vede şi judecă totul, astfel încât ceea ce s-a hotărât este „literă de Evanghelie“ (VI, 240), adică nu mai poate fi schimbat de nimeni şi de nimic, ci doar trebuie dus la împlinire. Dintre formele mai des întâlnite de angajamente contractuale menţionăm:
Cuvântul dat era socotit de cea mai mare însemnătate în cadrul unei înţelegeri. Se socotea, după principiul scripturistic, că „pe unde iese cuvântul iese şi sufletul“ şi la judecata de apoi oamenii vor fi judecaţi pentru păcatele făcute cu fapta, cu vorba şi cu cugetul. Pentru ca să fie mai credibil, cuvântul dat în cadrul înţelegerii era pecetluit cu expresia „zău!“, care nu era altceva decât invocarea divinităţii de a asista ca martor la înţelegerea respectivă sau ca divinitatea să confirme adevărul celor spuse. „Cuvântul adevărat, acela să-ţi fie cel mai mare jurământ“ (VIII, 205).
Jurământul era o întărire e cuvântului dat, a înţelegerii şi el invoca mai mult asistenţa divinităţii la tranzacţia respectivă. Jurământul se recomanda a se evita pe cât posibil, tocmai pentru gravitatea sa şi pentru pericolul ce-l prezenta în cazul încălcării lui. Jurământul la război „e de cea mai mare cinste“ (VIII, 205), dar celelalte trebuie făcute doar la mare nevoie. Jurământul avea rolul de a stinge conflictele şi a aduce pacea între oameni şi grupări de oameni: „Jurământul potoleşte orice prigonire şi cea mai dulce pace ne aduce, iar călcarea lui cea mai mare vrajbă“ (VIII, 205). Când calci jurământul eşti pedepsit drastic de Dumnezeu: „Jurământul când îl calci asupra ta cade“; „Jurământul pe cine-l calcă în picioare el calcă“; „Jurământul de martor pe Domnul aduce. Cine dar strâmb jură, pe Domnul înjură“; „Jurământ când tu faci, în numele Domnului îl faci. De aceea adevărul pururea să arăţi, că Domnul adevărul se înţelege“; „Jurământ nicicum să nu faci. De vei face, să nu-l calci, că pe Însuşi Domnul vinzi“; „Cu jurământul, pe om îl poţi înşela, iar de Domnul nicicum nu vei scăpa; că El cunoaşte ce în inimă tu hrăneşti“; „Să nu iei întru zadar numele Domnului când juri, că Domnul, fără jurământ cunoaşte cugetul tău“ (VIII, 205-206); „Departe de jurământ, că Domnul urăşte şi pe cel ce drept îl face“ (VIII, 207). Este foarte tristă afirmaţia unui proverb, care alătură pe cărturar cu oamenii vicioşi în ceea ce priveşte ţinerea jurământului, ceea ce dovedea lipsa de încredere a omului din popor faţă de pătura intelectualităţii: „Curvarul, beţivul şi cărturarul nu se ţin de „jurământ“ (VIII, 205). Călcarea jurământului atrăgea după sine nu numai pedeapsa lui Dumnezeu, ci şi „cea mai mare necinste“ (VIII, 205) din partea oamenilor. „Nici darurile, nici rugăciunea nu pot ajuta cu ceva celui ce calcă jurământul făcut“ (VIII, 206). Jurământul des şi pentru orice creează suspiciuni şi, de cele mai multe ori, dovedeşte necinstea: „Cel ce se jură pe tot ceasul şi minutul crezământ lui nicicum să nu-i dai, chiar de se jură pe înşişi copiii lui“ (VIII, 206).
Graiul de moarte era mesajul transmis de muribund celor supravieţuitori cu privire la urmaşi, moşteniri sau orice alte reglementări le socotea el de maximă trebuinţă. Era un fel de testament nescris, pe care urmaşii trebuiau să-l respecte întru totul. Se mai numea şi „limbă de moarte“ (II, 630). Existau însă şi situaţii când se încălca „limba de moarte“ a cuiva, fiindcă „nu fac vii ce zic morţii“ (II, 613).
Bătaia palmei era o formă văzută, concretă, care pecetluia o înţelegere, un târg făcut între două părţi. Expresia cea mai des folosită în aceste cazuri este: „A bate palma“ (VI, 240).
Adălmaşul era iarăşi o formă văzută de întărire a unei tranzacţii, înţelegeri între părţi. „A bea adălmaşul“ este recunoaşterea făţişă că tranzacţia s-a făcut de bună voie. De obicei, plata pentru băutura consumată era făcută de către cumpărător, sau cum se înţelegeau părţile.
Înscrisul pe răboj este prima formă scrisă a unei înţelegeri sau tranzacţii. Răbojul era uneori chiar stâlpul prispei, unde erau scrijelite semne care atestau obligaţiile fiscale, materiale şi spirituale ale capului familiei. Alteori, răbojul era un băţ pe care se făceau anumite semne în prezenţa părţilor implicate. Acest băţ se despică apoi în două părţi şi fiecare lua câte o parte, fie se făceau două răbojuri, pe care se executau semne similare. Unele semne erau chiar specifice unor bresle de meseriaşi sau grupuri de lucrători dintr-un anumit domeniu. Aşa avem semnele plutaşilor, ale ciocănaşilor din sarniţe etc. Existau şi situaţii când răbojul devenea însuşi trupul omului. Astfel, se făceau semne pe urechi (tăieturi, pişcături sau potricăleli), semne de corp (înfierăturile sau punctările colorate) şi semnele de faţă (incizările pe fălci sau tăieturile buzei şi urechii). Mai deveneau răbojuri şi unele obiecte de uz casnic, cât şi pietrele, zidurile. Semnele aveau forme deosebite, nu erau simple linii, ceea ce a făcut pe unii cercetători să considere că ar fi vorba de reminiscenţele unei scrieri, poate chiar dacică. Au fost momente când drept răboj a fost socotit chiar corpul animalelor, pe care se făceau crestături. Foarte des întâlnit era răbojul în lumea păstorilor şi agricultorilor.
Martorii erau solicitaţi adesea să depună mărturie pentru cele ce ştiau, vedeau sau auzeau în cazuri de neînţelegeri între părţi. Era o adevărată ceremonie a judecăţii. Aceasta se făcea în anumite zile, la anumite locuri, iar „judecătorii“ împlineau anumite ritualuri de curăţire prealabilă judecăţii. Ceremonia depunerii jurământului atât de către „judecători“, cât şi de martori şi împricinaţi căpăta accente aproape magice şi prin aceasta impunea respect şi teamă pentru neîmplinirea lui. Am vorbit mai sus de gravitatea depunerii jurământului şi implicaţiile încălcării lui atât în lumea aceasta, cât şi în cea de apoi. Proverbele au surprins cu amănunte această importanţă a mărturiei şi a martorilor; „Cu gura ta să mărturiseaţi ceea ce cu inima ta crezi“ (VIII, 318); „Martor nicicum să nu te arăţi, iar de te vei arăta, mincinos să nu te arăţi, ci adevărul curat precum tu îl ştii întocmai să-l arăţi, că cu a ta mărturie tai puterea judecăţii“ (VIII, 318); „Martor nicicum să nu te faci, dacă vrei la suflet pururea să fii curat“ (VIII, 318); „Martor să nu te faci, că pe unul din doi vrăjmaş o să-l faci“ (VIII, 318). Mărturia mincinoasă este aspru criticată, ea încălcând legile omeneşti şi pe cele dumnezeieşti (vezi porunca a IX-a din Decalog): „Martorii mincinoşi de n-ar fi pe lume, adevărul de toţi s-ar vedea în lume“ (VIII, 318); „Martorul mincinos dreptatea o aruncă jos“ (VIII, 318); „Mărturia mincinoasă în groapă te lasă“ (VIII, 318); „Mărturia strâmbă pe mulţi în temniţă îi bagă“ (VIII, 318); „Mărturia strâmbă nicicum să nu grăieşti, că asupra-ţi cade“ (VIII, 318).
3. Drept canonic. Este de-a dreptul surprinzător să căutăm elemente de Drept canonic în paremiologia românească. S-ar putea spune că legislaţia canonică a fost accesibilă doar sacerdoţilor, clerului şi i-a privit în primul rând pe aceştia. Şi, totuşi, vom vedea în cele ce urmează cât de familiare îi sunt omului de rând aspectele canonice şi cum ştie să le aplice şi să le exprime cu uşurinţă, cu putere de sinteză, dar şi adesea cu mult umor. E greu de precizat căile pe care au ajuns canoanele la cunoştinţa maselor. Socotim însă că acest proces a fost posibil prin activitatea preoţilor şi călugărilor, care au avut cele mai frecvente contacte cu laicii. Mai mult! Majoritatea canoanelor au fost rezultatul unor dezbateri în spirit democratic, legate de viaţa de zi cu zi a Bisericii şi credincioşilor şi ele nu s-au depărtat de modul de gândire al omului simplu, neinfluenţat de sisteme juridice savante. Sfinţii Părinţi când au dezbătut şi au elaborat canoanele care stau la baza Dreptului canonic au avut în vedere slava lui Dumnezeu, mântuirea oamenilor şi bunul mers al Bisericii. Aceleaşi ţeluri le-au dorit dintotdeauna şi credincioşii adevăraţi ai Bisericii noastre şi au făcut ceea ce le-a stat în putinţă ca să le împlinească. Ei au construit nu numai mânăstiri şi biserici, ci şi o concepţie despre lume şi viaţă profund religioasă, creştină, şi aceasta l-a ajutat să supravieţuiască în istorie. O etnoteologie românească bine documentată ar dovedi cu prisosinţă acest lucru. Nu este aici locul să analizăm aspectele dogmatice reflectate în gândirea populară românească. Cele canonice trebuie să precizăm că merg mână în mână cu cele morale. Vom prezenta, aşadar, câteva aspecte de Drept canonic, aşa cum se reflectă ele în paremiologia românească.
a) Păstrarea credinţei. În mentalitatea populară românească întotdeauna credinţa a fost sinonimă cu legea. Credinţa a fost înţeleasă ca un corpus de învăţături precise, neschimbate, care trebuie respectate. La fel şi legea. Cel care păstrează credinţa sau legea rămâne în sânul Bisericii al Ortodoxiei, cine le abandonează devine sectar, eretic sau schismatic. Şi la alte popoare exista această apropiere până la identificare între conceptul de lege şi cel de credinţă. De aceasta era conştient şi Iuliu Zanne, când menţiona pe evrei, români, greci, francezi, mahomedani şi alţii (VII, 31-32). „Omul trebuie să cinstească legea lui cea părintească“ (VII, 32); „Fă orice în legea ta şi la alţii nu te uita“ (VII, 32). Abandonarea credinţei sau a legii în care s-a născut cineva şi în care au trăit moşii şi strămoşii săi este un adevărat sacrilegiu pedepsit de Dumnezeu şi dispreţuit de oameni; „Cine-ntr-altă lege sare, nici un Dumnezeu nu are“ (VII, 32); „Cine legea nu-şi cinsteşte, fără lege se numeşte“ (VII, 32); „Scriptura şi Sfânta Lege de-andoaselea n-o-nţelege“ (VII, 149); „Credinţa să nu ţi-o dai fără a cerceta mai întâi la cine ţi-o dai“ (VIII, 279); „Credinţa să ţi-o păzeşti ca cea mai mare lege, ca de toţi să te lege cu dragoste nestinsă“ (VIII, 279); „Cel ce calcă credinţa cu necinste se sfârşeşte, iar cel ce o păzeşte în slavă se proslăveşte“ (VIII, 281); „Cel ce credinţa şi-a pierdut şi-a pierdut tot ce-a avut şi-n necinste a căzut“ (VIII, 28). Ereziile şi sectele provin „din proastă ştiinţă şi neînţelegere a legii“ (VIII, 35); „Eresurile din drumul cel drept te abate şi te depărtează, rătăcindu-te cu totul“ (VIII, 35). Ele au învrăjbit popoarele şi oamenii i-au împărţit în grupări antagonice: „Eresurile cele mai mari vrăjbi între oameni au băgat fără nici un cuvânt“ (VIII, 35); sau „Eresurile lumea au prăpădit cu războaiele lor“ (VIII, 35). Ereticii caută cu toate mijloacele şi meşteşugurile să facă prozelitism şi să atragă cât mai mulţi de partea lor: „Ereticii ca pescarii cu plasa, înşeală pe oameni cu felurimi de numiri neînţelese“ (VIII, 35). Omul din popor nu întârzie să dea sfat ereticilor privind mântuirea lor „vai de voi, ereticilor, când vă veţi înfăţişa înaintea Domnului, ce răspuns veţi da pentru mulţimea de oameni ce aţi prăpădit pentru al vostru în parte interes?“ (VIII, 35).
b) Biserica, alături de familie, a fost instituţia cu existenţă bimilenară şi neîntreruptă la români. Ea a fost la bine şi la rău cu poporul român, fiind implicată în aproape toate sectoarele vieţii materiale şi spirituale. Faptul acesta a generat multe proverbe, dar şi alte forme ale creaţiei populare cu privire la Biserică. Există o distincţie clară în mentalitatea populară între biserică – locaş de închinare şi biserică – comunitate. Astfel, în biserica – locaş de închinare „când te duci, la cei ce citesc s-asculţi, iar nu să şopteşti sau să pişpăieşti când cu unul, când cu altul“ (VIII, 671). Bisericii – locaş de închinare îi poate fi ctitor atât persoana, cât şi comunitatea: „Biserică când clădeşti, s-o înzestrezi cu cele trebuincioase şi de ea să îngrijeşti ca de însăşi casa ta, iar nu să o năpusteşti, să intre vite în ea în loc de preoţi, spre slujbă“ (VIII, 671). Biserica – comunitate creştină este bine conturată în mentalitatea populară: „Biserica lui Dumnezeu toată lumea se înţelege, şi preoţii spre slujba ei şi oamenii cei buni“ (VIII, 671).
Mulţi domni şi boieri au fost ctitori de biserici şi de mânăstiri în trecutul românesc. Le-au construit, le-au împodobit şi au rânduit să fie pomeniţi ei şi urmaşii lor la toate slujbele ce urmau a se oficia de-a lungul timpului. Era a faptă extraordinară, atunci când se făcea cu toată evlavia şi dragostea de Dumnezeu. Era în spiritul canoanelor 4, 8, 24 ale sinodului IV ecumenic, 49 al sinodului Trulan, 12-14 şi 17 al sinodului al VII-lea ecumenic şi canonului 1 al sinodului I-II de la Constantinopol. Iată că autorul anonim al proverbului a sesizat o anomalie, pe care n-a întârziat s-o incrimineze: „Cel ce o lume despoaie ca să facă mânăstiri, se-nţelege că le face pentru a acelora pomenire, iar nu pentru a lui“ (VIII, 378). Mai este, de asemenea, incriminat abuzul faţă de o cutumă des întâlnită în mânăstiri; aceea de a da găzduire maximum trei zile călătorilor, vizitatorilor etc. Proverbul nu întârzie să afirme: „La mânăstire mănânci de-a gata, fără a munci, ca şi când mâini n-ai avea“ (VIII, 378).
c) Clerul este foarte des întâlnit atât în paremiologia românească, cât şi în alte genuri folclorice. Sunt subliniate aspectele pozitive, sunt incriminate şi batjocorite cele negative. Este o situaţie firească, având în vedere că de două milenii preotul, călugărul şi episcopul au fost prezenţi în mijlocul neamului românesc la bucurii şi la necazuri. Ca oameni, şi membrii clerului au avut înălţările şi decăderile lor, dar, ca persoane publice, socotite pe bună dreptate de popor exemplu de urmat şi „unşii lui Dumnezeu“, au fost mereu în centrul discuţiilor, lăudaţi sau criticaţi. Vom urmări în cele ce urmează cum este reflectată fiecare treaptă din cler în mentalitatea populară şi cum este exprimată această imagine în proverbe.
Episcopul e prezent mai puţin, fiindcă el nu a intrat decât prea puţin în contact nemijlocit cu poporul, cu masele de credincioşi. Cu prilejul unor slujbe deosebite episcopul s-a deplasat într-o localitate sau alta şi acolo a fost prezentă mulţime de credincioşi, dar aceştia au avut ocazia mai puţin să-l cunoască pe episcop, comparativ cu cazul preotului şi călugărului, care au fost permanent în mijlocul poporului, fiindcă „Nu e sat fără popă“ (VII, 101). Episcopul ideal, ca şi preotul ideal „să fie după rânduiala lui Melchisedec, fără nici o spurcăciune, fără nici o răutate şi fără nici un interes“ (VII, 457). Este suficient ca să contureze trăsăturile esenţiale care-l înalţă pe un arhiereu înaintea lui Dumnezeu: rânduiala canonică, puritatea sufletească, lipsa de răutate şi păcat şi lipsa de interes. Arhiereul, respectiv episcopul, este cel care hirotoneşte pe preoţi. Aceasta o face după o îndelungă cercetare a candidatului şi înţeleaptă chibzuinţă: „Ştie vlădica pe cine popeşte“ (VII, 217). În virtutea prerogativelor sale, arhiereul are dreptul canonic de a învăţa, a conduce şi de a sfinţi. În acest sens, el are dreptul să judece atât pe clerici, cât şi pe mireni pentru faptele care privesc învăţătura de credinţă şi morala creştină. Pedepsele sunt date după dreptate, dar şi cu îngăduinţă şi înţelegere părintească: „Ştie bine un vlădică pe cine ia de chică“ (VII, 217). Sunt situaţii când mânia arhiereului e mare şi ea se reflectă în duritatea pedepselor aplicate: „Dumnezeu să te ferească/De mânia vlădicească/Şi de pâra mojicească“ (VII, 20). Erau situaţii când unii episcopi încălcau canoanele şi hirotoneau preoţi pentru alte eparhii. Aşa era, bunăoară, episcopul de la Vidin, care hirotonea, în schimbul unei sume de bani pe românii care solicitau aceasta. Ajunseseră să trăiască în câte un sat şi câte 17 preoţi şi diaconi. Ei făceau toate ale sătenilor din jur, nu ştiau carte, nu ştiau rânduiala slujbelor la biserică, dar aveau adeverinţă de la episcop că sunt preoţi şi, în conformitate cu legea românească din acea perioadă, erau scutiţi de bir. Ei erau numiţi de popor „popă de la Dii“ (VI, 77), adică preot făcut din interes, pe bani, fără chemare, prostănac.
Preoţii, alături de ţigani, sunt personajele cele mai des întâlnite în vechiul folclor românesc. Poporul a intuit sfinţenia şi măreţie preoţiei şi tocmai de aceea a judecat aspru orice abatere, cât de mică, a preotului. Partea mai delicată este că s-a plecat de la cazuri izolate şi s-a generalizat. Totodată, istorioarele şi snoavele având o mare doză de umor, au fost uşor reţinute, s-au răspândit şi au avut persistenţă în timp. Preotul era socotit un om cu ştiinţă de carte, învăţat: „Popa-i cu patru ochi“ (adică învăţat) (VII, 101); „Știe carte ca popa“ (VII, 101 – l09); „Calcă a popă“ (VII, 109-110). Mulţi părinţi îşi sfătuiau copiii să nu înveţe carte, ori să înveţe cât mai puţin, spre a le fi lor de ajutor la treburile casei, cu zicala: „n-o să te faci popă“ (VII, 114-115). Ştiinţa de carte era absolut necesară pentru preot, fiindcă „Datoria preotului este de a cunoaşte bine credinţa şi cele ale credinţei“ (VIII, 457). Mai mult, el trebuie să fie nu numai un bun învăţător, conducător şi sfinţitor, ci trebuie să aibă şi vădite calităţi de duhovnic: „Duhovnicii decât toţi mai învăţaţi să fie, că de la ei toţi aşteptăm povăţuiri să luăm. Vai de acel popor ce are duhovnici nevoiaşi (neînvăţaţi, nepotriviţi)“ (VIII, 710). Ce-i drept, nu numai ştiinţa de carte asigură succesul preotului şi eficacitatea slujbelor şi rugăciunilor lui. Harul primit la hirotonie lucrează independent de vrednicia preotului: „Şi popa prost blagosloveşte biserica“ (VII, 85). Cu toate acestea, incompetenţa şi mai ales sărăcia preotului nu este binevăzută de enoriaşi: „Popă cu opinci nu se crede“ (VII, 90) sau „Popa cu opinci încălţat/De puţini e ascultat“ (VII, 90). În cadrul societăţii, preotul
are privilegiul de a se bucura de respectul deosebit al credincioşilor: „Cine pe preot necinsteşte, pe Domnul necinsteşte, Căruia el slujeşte“ (VIII, 457). Mai sunt şi motive întemeiate „logic“, care diminuează cinstea ce se cuvine preoţilor: lipsa bărbii. Această atitudine era o repulsie faţă de clerul catolic, care făcea prozelitism mai ales în Transilvania. Se ştie că clerul catolic nu este purtător de barbă şi de acolo se făcea asocierea cu catolicii a preoţilor care se bărbiereau: „Pre popa fără barbă nu trebuie să-l crezi“ (VII, 90); „De aia nu mai dă Dumnezeu bucate, că au început popii să se radă“ (VII, 91). Ultimul proverb se referă, probabil, şi la preoţii ortodocşi din Ardeal, care treceau la catolicism. Proverbele recomandau reţinere şi chiar îndepărtare de preoţii care nu purtau costumaţia cuvenită şi însemnele caracteristice, barba şi pletele: „Să te păzeşti de el ca de popa tuns“ (VII, 105); „Să te păzească Dumnezeu de popă tuns“ (VII, 105); „Îi merge vestea ca de popă tuns“ (VII, 105-106). Există şi proverbe în care se surprinde o concepţie mai modernă şi mai realistă: „Sfinţenia nu stă-n port şi-n haine lungi“ (VII, 181).
Un viciu major pentru care n-au fost iertaţi preoţii niciodată a fost arghirofilia. Poporul i-a judecat cu mijloacele lui, fără menajamente: „Popa pe tăcute şi nimic cerând, îţi ia paraua din pungă de bună voia ta“ (VIII, 457); „Multe grăieşte popa; dar fără plată gura nu şi-o deschide“ (VII, 92). Faptul că în unele sate se dădea preotului câte o bucată de carne de porc când făcea molitva cărnii, a generat proverbul: „Nici n-a avut popa porci, nici nu trebuie să aibă“ (VII, 98), tocmai fiindcă strânge carne din sat. Omul când moare, trebuie să dea „ortul popii“ (VII, 113). În limba greacă, „ortos“ înseamnă drept, plată cuvenită. Iată cum a persistat în limba proverbelor un termen grecesc, el desemnând moneda veche, în valoare de 10 parale, ce se dădea preotului pentru slujba înmormântării.
În multe situaţii omul de rând neglijează să frecventeze biserica, să asculte şi să-şi însuşească învăţătura preotului, să se îngrijească de mântuirea sufletului său. Pe bună dreptate grăieşte proverbul în acest sens: „Numai moartea când vedem că se apropie de noi, atunci alergăm la preoţi şi-i chemăm!“ (VIII, 457). Misiunea preotului e sfântă pe pământ şi ea nu poate fi împlinită decât de cel ce are darul preoţiei, adică e hirotonit. Numai lui îi este dat să săvârşească SfinteleTaine şi Ierugiile, „Numai popa poate umbla cu cădelniţa“ (VII, 93). În acest contest mai este şi proverbul „Să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice popa“ (VII, 96). Despre acestea s-au făcut mai multe comentarii şi adesea s-a ales sensul peiorativ, dar el are un sens profund teologic, în sensul că omul de rând nu are dreptul să facă ce face preotul, adică cele sfinte, ci el trebuie să asculte învăţătura preotului. Preotul are datoria să înveţe pe enoriaşi cu timp şi fără timp cele folositoare pentru mântuirea sufletelor lor şi să se străduiască să stârpească răul din ei. Expresia mult comentată: „Taie popa limba“ (VII, 102) s-ar putea să vină şi din religii precreştine, dar ea are şi un profund substrat teologic, în sensul că preotul are datoria să tăie răul din rădăcină, să convingă pe enoriaşii săi să nu mai grăiască de rău, să înjure, să drăcuie etc?
Este recomandat ca să nu fie biserică fără preot. Acolo unde sunt mult preoţi, se întâmplă ca randamentul să fie scăzut, fiindcă „Unde sunt mulţi popi, moare pruncul nebotezat“ (VII, 89). Misiunea preotului e grea şi foarte riscantă. El poate să ajute pe mulţi să se mântuiască, dar să-şi piardă sufletul său. Aceasta îl îndreptăţeşte pe român să exclame: „Câţi popi în rai!“ (VIII, 110-111).
Călugării sunt prezenţi în proverbe, dar imaginea lor este total negativă. Aceasta socotim că se datorează faptului că mânăstirile aveau moşii mari, pe care lucrau locuitorii satelor. Învoielile agricole şi dările către mânăstiri, cum şi nenumăratele procese dintre mânăstiri şi obştile săteşti sau simpli locuitori ai satelor au făcut ca monahii să fie priviţi cu rezervă şi cu suspiciune. Aceasta socotim că a generat proverbe de felul acestora: „Călugărul sub rasă e ca măscăriciul sub mască“ (IX, 73); „Călugărul sub smerenie e ca scorpia sub piatră“ (IX, 73); „Călugărul e ca furnica: câte un păişor adunând, face muşuroiul cel mai mare“ (IX, 73); „Călugărul e ca cărbunele. De este aprins te arde, de este stins te mânjeşte“ (IX, 73) şi altele. Poporul face deosebirea între călugării propriu-zişi şi schimnici. Nici despre aceştia nu au părere mai bună însă: „Schimnicii, mai cufundaţi în păcate se găsesc, când datoria omenească rânduită de la Domnul nicicum n-o păzesc. Că pe Cel ce Domnul ca să le placă L-a lăsat, ei de acela cu totul au uitat“ (VIII, 741); „Schimnicii, deşi se socotesc că nu au păcate, dar mai mult greşesc; că cu mintea se duc l-a asemănarea cu Dumnezeu, când ca cel ce-a vrut să se asemene cu Dumnezeu din cer pe pământ de mândrie a căzut şi din înger ceresc necurat s-a văzut“ (VIII, 741-742).
VI. Sancţiuni. Ca orice sistem de drept, şi cel cutumiar avea o parte destinată pedepselor aplicate pentru încălcările de lege. Desigur, că erau infracţiuni şi abateri grave, care necesitau intervenţia autorităţilor publice şi aplicarea unor pedepse conform dreptului penal. Cele mai mărunte însă se aplicau în cadrul comunităţii şi ele îmbrăcau diferite forme. Dintre acestea cităm:
1. Tăierea nasului menţionată şi în expresia „a tăia nasul“ (II, 314-315). Era o pedeapsă severă întâlnită şi în dreptul penal al altor popoare. Şi în legislaţia penală românească tăierea sau scurtarea nasului a fost prevăzută (A se vedea Pravila lui Vasile Lupu). La prima abatere se tăia nasul, la a doua se aplica spânzurătoarea. Paul de Alep spune că „în această ţară este obiceiul ca o persoană sluţită la nas să cadă într-un fel de infamie şi nu mai poate deveni bei“ Nicolae Milescu a avut nasul tăiat de către Ştefăniţă Vodă, devenind Nicolae Cârnul. Un medic neamţ l-a tratat prin slobozirea repetată a sângelui, dar în ţară n-a mai stat de ruşine şi s-a dus la Moscova la ţarul Alexe Mihailovici. Acolo a fost dascăl al lui Petru cel Mare şi şef al primei ambasade ruseşti la Pekin. Era obiceiul ca pe cel căruia i se tăia nasul să-l poarte autorităţile prin târg, ca să fie văzut de lume, să fie supus oprobiului public, dar în acelaşi timp să fie ca un avertisment pentru ceilalţi privind duritatea autorităţilor faţă de cei care încalcă legea. De aici şi expresia „Da-l-ar prin târg cu nasul tăiat!“ (II, 315). Era un blestem, dar în acelaşi timp atesta o realitate. O aflăm şi în Condica lui Caragea.
2. Proba cu foc: „A băga mâna în foc“ (I, 478). Era o practică veche întâlnită şi la alte popoare. Pe de o parte se practica pentru a întări o afirmaţie. În acest caz era o adevărată ordalie, fiindcă se invoca asistenţa şi intervenţia divină pentru scoaterea la lumină a adevărului. Dacă cel ce băga mâna în foc nu se ardea, însemna că spunea adevărul, în caz contrar era mincinos. Este un obicei introdus de barbari în imperiul Roman. Francezii îl numeau „Jugement de Dieu“. La francezi obiceiul avea o altă formă. Când era un caz dubios de cercetat, împricinatul sau martorul era obligat să ţină un fier înroşit în foc în mână. Dacă în trei zile nu apăreau urme în palmă, acela era nevinovat. Acest obicei s-a menţinut în Occident până prin secolul al XIII-lea. Sfântul Grigorie de Tours scria în secolul al VI-lea reginei în privinţa procesului deschis contra episcopului Memna de Toulouse şi respingea cu indignare acest mod barbar de descoperire a adevărului, zicând: „Nolumus te exhibere igniti ferri contactum“. Conform cronicilor lui Gheorghe Logothetes, acest obicei a existat şi în Imperiul Bizantin până în vremea lui Mihail Comneanul. Aşadar, a fost răspândit în Europa întreagă, a fost şi la noi, mai ales că avem şi expresia de mai sus ca dovadă.
3. Raderea bărbii menţionată în expresii precum „A ras pe cineva“; „A-i rade barba“ (III, 325). La români ca şi la germani şi alte popoare e interzis ca un om liber să fie tuns, ori să i se radă barba. Aceasta era o pedeapsă ce i-o dădea instanţa sau obştea şi atrăgea oprobiul public.
4. Despăgubirea în bani, numită şi deşugubină. Există expresia „A da de şugubină“ (V, 614). Şugubina era omor sau desfrâu, ambele privite ca pierdere de suflet, infracţiuni deosebit de grave. Pentru răscumpărarea crimei se dădea o sumă mare de bani, care se dădea deşugubinarilor. Tot la acest capitol menţionăm şi o altă expresie: „A plăti ciubotele“ (III, 108-109). Aceasta se referea la plata ce trebuia făcută celui trimis către stăpânire să rezolve un caz, să cerceteze la faţa locului, să hotărnicească etc; Era un fel de cheltuială de judecată, iar în unele cazuri taxă de expertiză. Despăgubirile în bani se mai făceau şi atunci când cineva nu putea să achite în natură o anumită obligaţie. Spre exemplu, avem expresia „A da bani pe miere“ (III, 674-675). Constantin Duca Vodă şi Mihail Racoviţă Vodă au introdus deseatina pe stupi. În anii în care nu se făcea miere, ţăranii cu stupi erau bătuţi şi schingiuiţi, până plăteau mierea datorată sau o cumpărau şi o dădeau.
Tot în legătură cu despăgubirile în bani avem şi expresia „Liude printre călăraşi“ (IV, 421-423). În limba slavă „liudia“ era omul, oamenii plătitori de impozite şi dări. Când dăjdile s-au mărit, nu mai puteau să le plătească fiecare în parte. Atunci erau socotiţi câte 2, 3, 4, 5 sau chiar mai mulţi „ca o liudie“ şi plăteau ca un singur contribuabil. După Regulamentul din 1818, liudia era o sumă de bani, pe care trebuia să o plătească obştea, satul, fiecare contribuabil dând după puterile sale. Ispravnicii şi cnezii repartizau contribuţiile (liudiile) pe case. Aici se făceau multe abuzuri cu repartiţiile. Alt înţeles al cuvântului „liudie“ este cel de „scutelnic“, adică scutit de orice dare către stat, pentru că slujeau în oaste, în slujbe oarecare la stat, sau la vreun boier. În expresia citată, „liudele“ de care-i vorba era omul de prisos printre cei trebuitori.
5. Dărâmarea casei, despre care nu avem proverbe.
6. Bătaia corporală, pe care o aplicau cetele de feciori ai satului, punând astfel în aplicare sentinţa dată de sfatul bătrânilor.
7. Alungarea din sat era iarăşi o formă de sancţionare a celui ce săvârşise o infracţiune sau un delinct mai grav.
8. Strigarea peste sat era atât judecată a obştii, cât şi pedeapsă pentru făptaş.
9. Blestemul făcut atât din partea celui nedreptăţit, cât şi din partea celorlalţi membrii ai obştei, mai ales dacă făptaşul nu era cunoscut. Era, de fapt, un fel de apel la instanţa superioară, Dumnezeu.
D. Concluzii
Am încercat în cele de mai sus să facem o sinteză interdisciplinară, prima pe această temă din bibliografia de specialitate, din câte cunoaştem. Am descoperit elemente interesante privind dreptul cutumiar cu toate aspectele sale. Am înţeles cât de bogată spiritual a fost lumea vechiului sat românesc, care-şi avea instituţii bine structurate, sisteme de conduită morală şi juridică. Dreptul cutumiar ce se aplica la noi îşi avea rădăcini în vechile sisteme juridice romane şi geto-dace, dar avea similitudini şi cu sistemele juridice cutumiare ale altor popoare europene. Dreptul ca şi morala erau foarte apropiate ca sisteme ideologice şi de conduită practică. În întreg sistemul juridic cutumiar românesc predomină convingerea că deasupra tuturor există o forţă divină, supranaturală, care cunoaşte şi judecă toate după dreptate, un judecător nemitarnic, care va judeca în final şi pe judecătorii pământeşti şi pe împricinaţii lor. Judecătorii obşteşti, reprezentaţi de obicei prin sfatul bătrânilor, judecau cu frica de Dumnezeu în suflet, ca nişte reprezentanţi ai lui Dumnezeu în scaunul de judecată. Sistemul juridic cutumiar românesc făcea ca în obştea românească să existe bine înrădăcinat simţul juridic şi etic în relaţiile dintre oameni. Proverbele erau mijloacele cele mai potrivite de transmitere şi conservare a dispoziţiilor, concluziilor şi învăţăturilor cu caracter juridic şi moral, pe care bătrânii şi oamenii cu experienţă ai obștii doreau să le împărtăşească contemporanilor şi urmaşilor lor. Proverbul reuşea să sintetizeze adevăruri fundamentale într-o formă redusă ca întindere şi uşor de reţinut. Aceasta în condiţiile în care scrisul era apanajul celor puţini de la curţile boiereşti şi domneşti. Proverbul a fost în stare să răzbată peste veacuri până la noi cei de azi, constituind materia primă alături de alte surse, din care cercetătorii dreptului cutumiar ar putea să se înfrupte mai din plin. Multe dintre normele dreptului cutumiar, menţionate şi conservate şi prin proverbe, au fost preluate de legislaţiile scrise româneşti, începând cu pravilele împărăteşti din veacul al XVII-lea până azi. Aceasta tocmai datorită concepţiei sănătoase care a stat la baza alcătuirii normelor de drept cutumiar românesc.
Cercetarea civilizaţiei săteşti tradiţionale româneşti şi din acest unghi de vedere, ne ajută să înţelegem mai bine că obiceiul pământului, legea ţării sau dreptul cutumiar era o latură spirituală mult mai complexă şi mai bogată decât se credea. Ideea de dreptate cuprindea toate sectoarele vieţii sociale, economice, culturale şi spirituale a obştii. Proverbele sunt printre puţinele relicve spirituale, care ne ajută să reconstituim vechiul sistem juridic românesc, Jus Valachicum, cum se mai numea, care a coordonat activitatea şi relaţiile strămoşilor noştri cu rezultate dintre cele mai notabile. Studierea comparativă a dreptului cutumiar românesc cu sistemele juridice cutumiare ale ţărilor din sud-estul Europei şi chiar din întreg spaţiul european, ne-ar convinge că, deşi redus numeric în comparaţie cu alte popoare, poporul român a creat o cultură spirituală şi materială vastă, demnă să intre în circuitul de valori europene. Aceasta denotă capacitatea de creaţie şi progres chiar şi în domeniul juridic al poporului român. El a ştiut să creeze norme juridice şi morale noi, menite să-l adapteze mereu noilor împrejurări în care a fost nevoit să-şi desfăşoare existenţa, fără a abandona pe cele vechi, fără a abandona trunchiul de gândire şi trăire religioasă exprimat concret în Sfânta Scriptură. Fiecare normă juridică, fiecare proverb cu conotaţie juridică este o dezvoltare sau o reflectare a unui text sau a unei idei desprinse din Biblie. Este foarte interesant că în dreptul cutumiar românesc există o unitate de gândire în toate provinciile româneşti, deşi ele au fost despărţite vremelnic. Este drept că anumite influenţe minore, venite de la etniile cu care a intrat mai mult în contact fiecare zonă se resimt, dar aceasta nu afectează concepţia generală despre lume şi viaţă, despre raporturile juridice dintre persoane. Am putea spune că avem de-a face cu o diversitate în unitate sau cu o unitate reflectată în diversitate. Trebuie reţinut în concluziile noastre că normele de drept cutumiar de bază, cât şi concepţia juridică ce a stat la baza lor sunt comune nu numai românilor din Principatele istorice din perioada feudală românească, ci şi românilor din diaspora, respectiv din Balcani sau chiar din părţile de nord ce se întindeau până în Polonia de azi. Jus Valachicum era recunoscut de autorităţile politice străine, de statele pe teritoriul cărora românii vieţuiau. Respectul faţă de structura solidă şi sănătoasă a instituţiilor juridice ale obștii româneşti din diasporă mergea până acolo încât se ţinea cont de ea în relaţiile juridice oficiale ale statului cu comunităţile româneşti de pe teritoriul lor.
Pe măsură ce statul s-a consolidat şi şi-a creat instituţii tot mai puternice, menite să controleze toate sectoarele vieţii private şi obşteşti, dreptul cutumiar a fost pe-ncetul absorbit de legislaţia scrisă şi de organele juridice instituţionalizate ale statului. Dreptul cutumiar a mai funcţionat o vreme în societatea românească, în paralel cu cel pozitiv, nu numai în spiritul conservatorismului satului românesc, ci şi ca o necesitate economică, avându-se în vedere taxele deosebit de mari ce se percepeau de către instituţiile statului pentru activităţile şi actele juridice. Dreptul cutumiar era ca un filtru, prin care erau reţinute şi rezolvate toate conflictele şi neînţelegerile mărunte din sânul obştii, rămânând doar cele mari, grele şi foarte importante să fie rezolvate de către instanţele statale în frunte cu domnul.
Dacă în antichitate istorici precum Theopomp şi Iordanes spun că legile geţilor se fixau şi se transmiteau prin cântece, deci prin versuri, în perioada medievală acest proces s-a mai atenuat, transmiterea făcându-se în versuri, din care multe au căpătat caracteristicile unui proverb şi s-au păstrat ca atare: „Cine fură azi un ou,/ Mâine va fura un bou/ Şi-a plăti nemăsurat/ Pentru tot ce a furat“. Astfel de versuri puteau fi receptate de toate vârstele, puteau fi introduse chiar şi în incantaţiile şi jocurile copiilor, făcându-se astfel educaţia juridică încă de la vârste fragede.
Sperăm că lucrarea de faţă va reuşi să întărească respectul faţă de spiritul de justiţie al poporului român, faţă de valorile sale spirituale tradiţionale, în cazul de faţă proverbele, faţă de obştea sătească tradiţională.
