Castelul lui Kafka apare în anul 1926 la Verlag Kurt Wolff din Munchen, la un an după Procesul.
Pentru unii e o carte bizară; pentru alţii – produsul unui temperament ciudat. Nu puţini îl refuză. De o împotrivire similară are parte la tot pasul şi personajul principal. Asupra acestor aspecte vom reveni. Interesant, însă, este criteriul pe temelia căruia Kafka şi-a construit Castelul, care nu pare cu totul diferit de cel care a stat la baza Procesul-ui. Lăsînd deoparte interpretările generate de diverse perspective şi fără a căuta o alta „originală“ ci, în ideea de a ajunge cît mai aproape de adevăr, am pornit la drum cu intenţia de a scoate la lumină cît mai mult din ceea ce părea a fi un adevărat tezaur sapienţial, bine ascuns. Nici la prima citire, nici la reluarea peste ani a textului nu am scăpat de hipnoza unui stil nemaiîntîlnit, exceptînd unele pasaje dostoievskiene. Informaţia potrivit căreia Kafka năzuia „să parvină la cunoaşterea lucrurilor ultime“ trezește interesul aflării acelora, jucînd un rol decisiv în încercarea de a afla ce se ascunde în spatele ciudatului şi fascinantului text. Am pornit de la ipoteza potrivit căreia un perfecţionist al formei, un „esențialist“ nu-şi putea alege o temă mai importantă decît cea a sensului acestei vieţi. În originala consonanţă obţinută de autor între trivial şi esenţial am simţit că Adevărul se ascunde dincolo de acestea.
Dînd curs invitaţiei de a-şi exercita profesia ca angajat al Castelului contelui West West, arpentorul porneşte la drum. Convins că noua slujbă îi va deschide perspectiva unei vieţi fericite îşi lasă familia, casa, locurile natale şi se stabileşte în satul din vecinătatea castelului. Aici însă lucrurile se complică. Sătenii îl întîmpină cu ostilitate, natura îi este potrivnică: „De altfel sus, pe munte, părea să fie mai puţină zăpadă decît aici, în sat, unde K înainta cu nu mai puţină osteneală decît ieri, pe drumul mare. Aici zăpada ajungea pînă la ferestrele bordeielor“. La fiecare pas apare un obstacol, încît „Castelul“ pare de neatins.
Personajele, lipsite de consistenţă dar şi de scrupule, se perindă ca stîlpii de telegraf prin fața ferestrelor unui tren în mișcare. Unele sînt evazive, temătoare, depersonalizate, în timp ce altele, greu accesibile, fac abuz de autoritate profitînd de funcţiile lor la Castel. Legate între ele prin fire invizibile, se lasă manipulate de păpuşari al căror sediu este castelul contelui Westwest. În acest mediu se complace să trăiască personajul principal asemenea unui Thezeu care, în închipuirea lui Gide, nu mai vrea să iasă din labirint. („Thezeu rău înlănţuit“)
Devine prizonierul propriilor opţiuni şi, asemenea celorlalţi, victima hipnozei colective şi a propriei acedii. Înzăpezirea personajului sugerează nereuşita tuturor înzăpeziţilor ontologic. Şi totuşi, în această atmosferă vîscoasă, lipsită de iniţiativă, mai funcţionează ceva: inerţiala încăpăţînare în rătăcire. În lipsa unei conştiinţe clare, subiacentele tulburări ale minţii nu sînt recunoscute de subiect. K nu aude cocoşul conștiinței care i-a cîntat Sf. Ap. Petru, iar Kafka cunoştea textul sacru al Bibliei.
Personajul este tipic pentru cei ce ignoră funcţiile vitale ale conştiinţei. Părintele Epifanie Teodopulos afirmă: „Nu este scopul omului pe pămînt să fie fericit“. Revelaţia Sfîntului Siluan, căruia Sf. Duh i-a dăruit soluţia traversării „iadului existenţial“ a fost astfel formulată: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. Omul nu poate evita realitatea, dar ceea ce trebuie şi poate să facă este să o rabde, în speranţa împlinirii Făgăduinţelor divine privitoare la fericirea viitoare.
Din componenţa acestui „iad trăit“, după Pr. Ştefan Şişu, fac parte: angoasele, fobiile, depresia, disocierea, psihozele (Diac. Marius Mircia, articolul „Unde găsim adevărata fericire“, Ziarul Lumina, 1 febr. 2012, p. 7), la care putem adăuga: obsesiile, nevrozele, stressul cu toate consecinţele lor ştiute sau neştiute.
„Această cruce a suferinţei psihice şi fizice este realitatea a ceea ce este omul, iar mai mult, cu de la noi putere, nu putem fi“ (Idem). Patul suferinţei de care slăbănogul nu s-a putut despărţi, dar care a ajuns să fie luat pe umeri de omul însănătoşit, este crucea vieţii, jugul despre care Mîntuitorul spune: „Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară“ (Matei 11, 29-30).
Este propunerea asumării crucii prin răsturnarea polilor motivaţionali şi schimbarea mentalităţii de la inerţie la acţiune. „Alta este viaţa decît aceea pe care şi-o închipuie oamenii“ afirmă Valeriu Gafencu. (Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, „Sfîntul închisorilor“, Edit. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 261). Cînd tot el recunoaşte că a început să trăiască fericirea în suferinţă avem dovada unui trăitor al adevărului scripturistic, potrivit căruia adevărata fericire, cea veşnică, trebuie pregătită din timp, chiar în condiţiile celor mai cumplite suferinţe, îndurate cu speranţa şi răbdarea premergătoare împlinirii Făgăduinţelor.
Kafka şochează prin antiteză, punînd cititorul pe gînduri şi obligîndu-l, printr-o maieutică a contrariilor, specifică lui, să mediteze. Puţini vor fi însă cei dispuşi să-i urmeze intenţiile, majoritatea mulţumindu-se doar cu aprecierea bizareriilor stilistice. Într-adevăr, aceasta este prima impresie care trebuie depăşită, lucru posibil și în afara codului în care a fost edificată lucrarea .
Spectacolul lumii oferă imaginea completă a modului în care oamenii îşi caută fericirea. Marea lor majoritate se înscrie în această cursă fără a-i cunoaşte adevărata ţintă.
Cu orice risc, numitul K se angajează pe drumul care pare că duce la „castelul“ visurilor sale. Implicat în tot felul de întîmplări sordide, îşi uită pînă şi îndatoririle profesionale de care este organic legat. Schimbarea produsă se datorează falsei motivaţii ce a înlocuit motivaţia fundamentală.
Numărul motivaţiilor secundare, circumstanţiale creşte vertiginos. Situate între motivaţie şi scop, decizia şi acţiunea completează şirul secvenţial al oricărui demers, dar tot ceea ce face K, în pofida stereotipei sale corectitudini, este lipsit de sens.
Revenind asupra motivaţiei fundamentale trebuie menţionat, cu riscul de a ne repeta, că fiziologia acesteia îi atestă rolul vital. A nu-i acorda atenţia cuvenită înseamnă a îngădui dezlănţuirea mecanismelor subiacente, pînă atunci ţinute sub control, mecanisme grosiere de sorginte trupească, generatoare de suferinţă prin declanşarea cercului vicios: plăcere-durere, aşa cum o arată întregul traseu al lui K. Aceeaşi soartă o au toţi cei ce se lasă călăuziţi de cele mai năstruşnice motivaţii, oferite cu generozitate de slujitorii diavolului şi răspîndite de profesioniştii manipulării.
Constructul motivaţional al persoanei e însăşi temelia ei. Ingerinţa asupra acestuia vizează înlocuirea conţinutului motivaţional fundamental, vital, printr-unul destructurant şi dezumanizant. Patimile şi iluziile sînt factorii favorizanţi ai mecanismului descris: patimile –prin slăbire, iluziile – prin speranţe deşarte în ţinte deturnate.
Vidul motivaţional rămas în locul motivaţiei fundamentale atrage înlocuitorii. Generate de circumstanţe şi fără puterea sacră a motivaţiei ontologice, motivaţiile profane se încăpăţînează să reziste oricăror condiţii.
Pe cîmpul motivaţional al persoanei are loc disputa demnităţii. Aici se dă bătălia pentru omenitate – însuşire definitorie a chipului alcătuit după Chipul şi asemănarea dumnezeirii. O motivaţie inconsistentă nu poate susţine sau apăra demnitatea umană, omenitatea.
În absenţa omenităţii ca ultim bastion al motivaţiilor indivizii se comportă aleatoriu, lipsiţi de demnitate, în afara criteriilor morale.
Locuitorii satului vorbesc şi acţionează pe temeiul unor motivaţii surprinzătoare şi de neînţeles: „Acest sat e proprietatea castelului, cine locuieşte sau rămîne peste noapte aici, locuieşte sau rămîne peste noapte oarecum la castel, dar numai cu autorizaţia contelui“.
Impresia dominantă e că toată lumea este un ospiciu. Locuitorii se lasă ghidaţi de motivaţii bizare. Fiecare, la rîndul lui, generează motivaţii asemănătoare iar K, privat de resursele motivaţionale ale unei conştiinţe nealterate, nu li se poate opune. E bolnav cu duhul. Nerezistînd acestui păienjiniş, răpus de oboseală, în cele din urmă cedează sistemului pentru „o saltea de paie în pod“.
„Vă pretind respect faţă de autorităţile comitatului“ i se strigă în faţă, cu insolenţa de care face uz puterea temporală, definitiv instalată şi întemeiată pe cele mai absurde motivaţii. Oamenii sînt surprinşi, „nepregătiţi“ în faţa unei situaţii neaşteptate, pe care în cele din urmă, vrînd nevrînd, acceptă să o trăiască.
Şi azi, ca întotdeauna, şansa unei „noi experienţe“ e una dintre năzuinţele tinerei generaţii, care nu ţine seama de postulatul potrivit căruia experimentul este acceptabil numai cînd din mijloc nu devine scop şi nu aduce atingere libertăţii persoanei. Omul este singura fiinţă care are privilegiul de a nu trăi la întîmplare. El poate oricînd refuza orice plăsmuire ce-l situează înaintea concretizării absurdului şi experierii hazardului .
Existenţa, divin motivată, are e un scop bine precizat, revelat de către Dumnezeu-Fiul ca Mîntuire. Înlocuirea motivaţiei fundamentale prin motivaţii imaginare are ca urmare lăsarea destinului pe seama întîmplării. Curiozitatea suscitată de experiment este un simptom al afectării duhului ca substituent al adevăratei cunoaşteri, care este condiţia vieţii veşnice: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“. ( Ioan, 17, 3)
Cînd balanţa libertăţii înclină de la adevărata cunoaştere la experierea binelui şi a răului viaţa veşnică iese din ecuaţie, se întrerupe. Omul continuă să numească „viaţă“ ceea ce e de fapt o desfăşurare inerţială a unor funcţii de organ. Confuzia menţionată subliniază importanţa vitală a ierarhiei valorilor. Aşezarea curiozităţii deasupra cunoaşterii este mortală. Rezultatele nefaste ale unor acţiuni inconsistent motivate, lăsate la voia întîmplării, curiozităţii sau adrenalinemiei nu pot fi decît urmările iresponsabilităţii. Termenul defineşte un alt simptom al duhului bolnav care, extinzîndu-şi efectele asupra minţii, îşi adaugă şi indiferenţa faţă de viaţă, lăsărea în voia sorţii, devierea credinţei către „predestinaţie“ sau „fatalitate“, ce nu aparţin normalităţii.
„Totul e nebunie în romanele lui Kafka“ spun cei ce nu sesizează rolul motivaţiei în actul creator kafkian şi, implicit, substratul sapienţial al discursului. Descrierea unei realităţi situată în afara criteriilor unei vieţi sănătoase inspiră, odată cu repulsia, setea de normalitate. Oricărui pas în direcţia aleatorului îi urmează eşecul. Inconştienţa lui K reiterează mentalitatea deplînsă de Mîntuitorul pînă în ultimile clipe ale vieţii Sale: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac“ (Luca 23, 34).
Nu toate schimbările duc la progres, ceea ce înseamnă că, odată cu schimbarea unor lucruri, nu trebuie omisă nici păstrarea vechilor şi adevăratelor valori.
Importanţa schimbării semnificaţiei unor cuvinte precum: libertatea, morala, responsabilitatea, viaţa, moartea, normalitatea, credinţa, speranţa, iubirea, mîntuirea, adevărul, crucea, biserica etc. reiese atît din degenerarea sensului lor, cît şi din nemăsurata valoare a sacrificiului divino-uman implicat în răscumpărarea aceluia. Schimbarea neo-testamentară a sensului nu e urmarea bunului plac al oamenilor ci a intervenţiei divine a Adevărului întrupat şi Fiu al lui Dumnezeu, ca un remediu al devierilor comportamentale induse de alterarea sensului originar. Prin erodarea semnificaţiei originare Crucea („puterea lui Dumnezeu“ (I Cor. 1, 18) ajunge un blamat instrument de tortură, asemenea spînzurătorii, ghilotinei, scaunului electric sau odiosului „aparat de execuţie“ din „Colonia penitenciară“.
Importanţa adevăratei semnificaţii a cuvintelor e relevantă mai ales cînd alterarea sensului naşte adversităţi. Rolul Adevărului în salvgardarea sensului originar al cuvintelor e de neînlocuit. Maica Tereza a avut dreptate afirmînd că escaladarea violenţei în lume se datorează „cuvintelor urîte“. Printre ele se află şi cele despuiate de adevăratul lor mesaj, cele cu sens ambiguu, sau cărăuşii unor mesaje subliminale, toate acestea avînd un binecunoscut rol de diversiune. Capacitatea lor inflamantă sau distructivă nu poate fi ignorată, iar efectul provocat este vizibil în criza spirituală contemporană.
Dacă regresul spiritual al omenirii n-ar produce daune considerabile, rămînînd neobservat, rolul Adevărului nu ar mai fi sacrificial. Cînd însă erorile, eşecurile şi nemulţumirile prisosesc, lumea îşi amintește de El şi e nevoită să recunoască faptul că fără Adevăr nu se poate trăi. La 2000 de ani de la întruparea Sa dilema procuratorului roman Pilat din Pont: „Ce este Adevărul?“ (Ioan 18, 38) este reiterată de unii, întrucît răspunsul la această întrebare este la fel de stringent azi ca şi atunci.
O decizie importantă nu se ia fără o motivaţie fundamentală, raportată la finalitatea vieţii, or K, în toate acţiunile sale, dovedeşte o totală nepăsare faţă de mecanismele fireşti de elaborare ale deciziei premergătoare desfăşurării unei acţiuni normale. Prin intermediul acestui personaj Kafka deplînge victimele libertăţii fără măsură, oferind paradoxal şi tacit o binecuvîntată şansă recursului la morală.
Hotărît să rămînă în preajma castelului, K se dezlănţuie cu disperarea lipsită de perspectivă şi moralitate. Vom prezenta în continuare unele aspecte ale comportamentului său bizar, nu însă înainte de a descrie, pe criteriul nivelului predominant, cele trei feluri ale motivaţiei:
l) Motivaţa duhovnicească (spirituală), supraconştientă, situată la nivelul conştiinţei
2) Motivaţia raţională, conştientă a minţii
3) Motivaţia organică (trupească), subconştientă a etajului subcortical.
Se înţelege că nivelul conştient implică raţiunea, cel supraconştient conştiinţa iar cel subconştient structurile nervoase subcorticale cu rol vital. Etajul mijlociu realizează consonanţa între conştiinţă şi trebuinţele biologice controlate de nucleii subcorticali, sediul motivaţiilor organice. Elaborarea unei motivaţii normale presupune menţinerea ierarhiei menționate, ceea ce înseamnă că etajul superior are cea mai mare pondere teleologică. În mod normal, motivaţia este dominată de conştiinţă. Aceasta supervizează raţiunea care, la rîndul ei, controlează subconştientul .
„Castelul“ este momeala lui K, imaginea iluziilor hrănite de imaginaţia unui personaj confuz ce poate fi asemănat unei clădiri ale cărei etaje s-au prăbuşit, amestecîndu-se. Implozia constructului motivaţional provoacă amestecul valorilor, a căror taxonomie are un rol vital. Or, K se lasă cu uşurinţă demolat de primul cutremur.
Zero-dimensional, lipsit pînă şi de ultimul reper uman, este ceea ce rămîne dintr-un personaj strivit ontologic. Copleşit de absurd, e călcat de tăvălugul neregulilor comise de funcţionarii Castelului. Strălucirea momelii este întreţinută de speranţa unor avantaje, sugerate de misterul ce învăluie „Castelul“ precum şi de respectul insuflat de acesta locuitorilor. Curiozitatea îl poartă pe acest „orb din Gaza“ în noaptea iluziilor. Ca să te laşi astfel înşelat trebuie, înainte de toate, să devii rob al înşelării. Nu întîmplător, cu strălucirea solzilor, cu privirea hipnotizantă, cu şuieratul sugestiilor, cu limba bifurcată a duplicităţii şi cu veninul său paralizant, şarpele e simbolul minciunii, al anti-Cuvîntului, a cărui victimă e K.
Cartea ridică următoarea problemă: „Există ieşire dintr-o asemenea situaţie?“ Întrebarea, adresată tuturor, nu ne ocolește nici pe noi, care considerăm că soluţia căutată este schimbarea mentalităţii. Ajunşi aici, se cuvine a preciza că această schimbare începe cu revizuirea motivaţională pe criteriile axiologiei neo-testamentare, la a cărei temelie stau judecăţile divine pe care le invocă în mod repetat Împăratul-Prooroc David: „… judecăţile Tale sînt bune“… „La miezul nopţii m-am sculat ca să Te laud pe Tine pentru judecăţile dreptăţii Tale“ (Psalmul 118).
Conform ierarhiei revelate a valorilor, probată de peste 2000 de ani de experienţă, nimeni nu se mai îndoieşte că întrebarea: „ce-mi este de folos?“ trebuie să preceadă pe „cum?“.
Hărţuit de iluzii, sfîşiat de patimi, K se loveşte de orice obstacol întîlnit. Numai conştiinţa îl mai poate salva. Absenţa oricărei reacţii şi inerţia lui sînt revoltătoare.
Datele logicii îi furnizează lui K toate argumentele raţionale capabile să-l înduplece a ieşi din cercul vicios în care a intrat. Totuşi, ele se dovedesc a fi insuficiente în faţa alternanței durere – plăcere, demonstrînd că raţiunea nu se poate impune conştiinţei şi că aceasta din urmă e ultima instanţă ce poate întrerupe desfăşurarea acestei dinamici. Dacă la început eroul încearcă să se adapteze, văzînd că eforturile depuse sînt inutile renunţă la ele, căzînd într-o stare de prostraţie, asemenea celor cuprinşi de îngheţ. Abandonul indică decompensarea speranţei şi apariţia deznădejdii.
Reluînd legitima întrebare privind motivele ce pot determina schimbarea din temelii a vieţii cuiva putem afirma că aceasta poate avea loc numai prin reactualizarea motivaţiilor fundamentale. Romanul constituie o strălucită ocazie folosită de autor pentru a sugera, în stilul său paradoxal, importanţa vitală a improprierii motivaţiei ontologice revelate în Noul Testament şi adusă la cunoştiinţa lumii întregi. Dacă ar fi beneficiat de aceasta, în căderea sa, oricui posibilă, ar fi fost imediat ajutat de Cuvîntul: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă“ (Ioan 5, 8). În faţa atacului motivaţiilor ce-l călăuzesc spre castelul visurilor sale K e complet lipsit de apărare. Hăţişul său motivaţional e risipit de furtuna confuziei.
Pentru o cît mai clară reprezentare a structurii motivaţionale a persoanei am ales chipul unei spirale, ale cărei bucle sînt constituite din repetarea întrebării „de ce?“, urmată de răspunsul „pentru că“ şi de acţiunea corespunzătoare. Amplitudinea buclelor motivaţionale creşte de jos în sus odată cu gradul de dificultate a răspunsurilor, îndepărtîndu-se de axa crucială a motivaţiei esenţiale şi de ţinta acesteia, aşa cum se vede şi în simbolul şarpelui care, formînd în jurul ei spirale cu diametre din ce în ce mai mari, se depărtează de cupa vieţii.
Figura 1 – Spirala motivațiilor
Motivaţia fundamentală a omului e mîntuirea subiectivă. Ceea ce o deosebeşte de orice altă motivaţie este sorgintea ei divină, precum şi faptul că e sădită de Dumnezeu în fiinţa umană în chipul Crucii. Anii în care Fiul lui Dumnezeu a trăit printre oameni ne dezvăluie Taina Crucii, din a cărei bogăţie vom reţine rolul de „structură-funcţie“ a alcătuirii cruciforme a omului după Chipul lui Dumnezeu, ca viaţă şi motiv al existenţei.
Crucea vieţii este chipul „după Chipul“ Preasfintei Treimi, a Crucii Vieţii veşnice care, prin revelaţia supranaturală a întrupării Fiului lui Dumnezeu, ni se dezvăluie a fi Supraforma Triunităţii divine.
Aşa ar fi rămas lucrurile dacă omul n-ar fi căzut în păcat. Diavolul nu s-ar mai fi atins de el. Profitînd de pierderea puterilor cu care omul a fost înzestrat la Creaţie, potrivnicul îl sapă din temelii, înlocuindu-i motivaţia esenţială cu motivaţii provenite din nevoile trupului şi din năzuinţele sufletului. Înlocuirea n-ar fi posibilă fără acceptul persoanei, a cărei conştiinţă i se poate împotrivi.
Refuzul Mîntuitorului de a preface pietrele în pîini (Matei 4; 3, 4), de a Se arunca de pe aripa templului (Matei 4; 6, 7) şi de a primi toate împărăţiile lumii arată că păstrarea neclintită a motivaţiei Mîntuirii este posibilă și constituie cea mai bună dovadă că puterea conştiinţei de a alege binele, după izgonirea din Rai, nu e pierdută. Numai slăbănogii discernămîntului cedează în faţa diversiunii motivaţionale, pe cît de gravă pe atît de uşor de evitat.
Motivaţia esenţială e fericirea de a trăi plenitudinea şi veşnicia vieţii structurate în chipul crucii. După ce prin Taina Botezului „sămînţa putrejunii“ (cf. Rugăciunea de seară a Sf. Antioh), sechelă a păcatului strămoşesc, lăsată de Pronie ca expresie a alterităţii, este inactivată, această sursă virtuală a motivaţiilor profane se regenerează prin reiterarea, în termeni personali, a erorii primordiale care, prin lanţul motivaţional desfăşurat, conform reprezentărilor tradiţionale, are chipul şarpelui.
Motivaţia esenţială nu e diferită de duhul vieţii – centrul vital al persoanei. Triunitatea chipului uman e alcătuită din minte, duh şi cuvînt. Ca nişte braţe ale chipului uman îndreptate către Divinitate credinţa, nădejdea şi dragostea – virtuţi teologice şi, în acelaşi timp, părţi constitutive ale motivaţiei ontologice, participă la edificarea persoanei.
Credinţa, speranţa şi dragostea de Dumnezeu stau în centrul vieţii umane ca roade ale darului făcut crucii fiecăruia de către Preasfînta Treime, prin Duhul Sfînt la Botez, cum mărturiseşte și Sf. Ioanichie: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămîntul meu este Duhul Sfînt“.
Revelația neo-testamentară scoate din pămîntul uitării crucea alcătuirii omului după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Crucea Fericirii care îl motivează să trăiască veşnic. Prin urmare motivaţia fundamentală a omului este aceea de „a fi“. Aici se află explicaţia bucuriei de a trăi în timp dar, mai cu seamă, în veşnicie.
Cum altfel ne-am putea adresa Sfintei Cruci, acestui nesecat Izvor al Vieţii şi Bucurie a bucuriilor, decît întîmpinînd-O cu: „Bucură-te!“? (Acatistul Sf. Cruci)
Dacă existenţa omului şi motivaţia de care nu se desparte este însăşi crucea fiinţială, trebuie menţionat că prezenţa acesteia, ca „ochi interior“ sau „conştiinţă“ deosebeşte fundamental viaţa omului de cea animală.
Motivaţia se află în vederea ochiului dinăuntru ca o „sfîntă privire a sfinţilor“ (Acatistul Sf. Cruci, icos 12 Fig. 2), îndreptată către Creator.
Figura a 2-a – Sfînta privire a Sfinților și în același timp unitatea dintre duhul conștiinței, sau „ochiul gîndului” și motivația existenței umane
În rugăciunile dimineţii Îi cerem lui Dumnezeu să ne „lumineze ochii gîndului“ cu lumina harului care, ca lucrare a dumnezeieştii Cruci, pătrunde fiinţa umană pînă în crucea vieţii. Relaţia divino-umană este una de comunicare şi comuniune de la Cruce la cruce.
Ca în primordii, motivaţia originară e înlocuită de orice motivaţie profană care, în esenţă, exprimă aceeaşi revoltă şi deschide uşa unui şir nesfîrşit de motivaţii. Articulate cauzal, acestea alcătuiesc trupul erorilor în lanţ, cercul vicios al eşecurilor sau şarpele motivaţional (spirala). Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu eliberează omul nu numai de sub robia legii Vechiului Testament, ci şi de cea a cauzalităţii analizată, sistematizată şi simbolizată de China antică, cu cel puţin 7 secole î. H. în Cartea schimbărilor de Yi-Ching.
Ignorarea posibilităţilor de ieşire din determinismului acestei lumi, posibilităţi revelate prin întruparea Cuvîntului, face din tragicul erou polul negativ al paradoxului kafkian care prin lubric stimulează vocația virtuții. Mîntuitorul le spune ucenicilor: „ceea ce la oameni e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sînt cu putinţă“ (Matei 19, 26). Subtextul romanului Castelul poartă reproşul tacit al moralei şi învăţăturii creştine. Acestea, prezente în chip firesc în conştiinţa oricui, conştientizate sau nu, sînt aduse în prim planul dezbaterii. Plecat în căutarea fericirii, eroul nostru pare să nu fi auzit de ele, devenind astfel reprezentantul celor ce plutesc pe marea vieţii fără cîrmă, încrezători în şanse imaginare. E ultimul venit într-o colectivitate aflată în transa abandonării de sine. Conştiinţa lui adormită nu sesizează eroarea. „Cu toţii sîntem în înşelare“ conchide Sfîntul Ignatie Breanceaninov (Sf. Ignatie Breanceaninov, Despre înşelare, Schitul românesc Lacu, Muntele Athos, Bucureşti, Publistar, p. 6) depindem de aceeaşi himeră a unei fericiri individualizate, a cărei imagine general răspîndită ia forma unui castel. Cei din jurul lui K urmează acelaşi traseu, către aceeaşi ţintă. Chiar dacă, din cînd în cînd, conştiinţa lui mai pîlpîie, cîtă vreme actele sale reprobabile rămîn nesancţionate, K somnolează. Nu se teme nici de Dumnezeu orbit fiind de strălucirea „castelului“, nici de oameni, asemenea judecătorului biblic. „Într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina“ (Luca,18,2). Cîtă diferenţă între acest personaj şi Împăratul Prooroc David care, în lumina unei conştiinţe responsabile, se roagă: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta“ (Ps. 142).
Deşi ţinta lui K nu este de invidiat, așa cum reiese din descrierea unor episoade desfăşurate în interiorul „castelului“, motivaţia de a ajunge la destinaţie rămîne dominantă, iar încăpăţînarea de care dă dovadă arată cît de mare este puterea motivaţiei în trasarea comportamentului uman. Trăgaciul capabil să schimbe radical viaţa cuiva într-un demers absurd, presărat la tot pasul de neîmpliniri, e forţa motivaţională. Tot aceasta este implicată şi în justificarea acţiunilor reprobabile. De aceea, în alegerea motivelor, trebuie să precumpănească cele existențiale. Atenţia trebuie definitiv fixată asupra obiectivelor majore, vitale, situate deasupra celor comune furnizate la fiecare pas.
Crucea motivaţională nu trebuie neglijată şi nici înlocuită; or, diavolul, prin motivaţiile triviale oferite, distrăgînd atenţia de la motivaţia esenţială, tocmai asta încearcă.
Agresiunea metafizică a potrivnicului e îndreptată asupra centrului fiinţial al persoanei umane iar diversiunea creată abate atenţia omului de la scopul esenţial. De aceea Sfinţii Părinţi atrag luarea-aminte asupra trezviei, ce presupune concentrarea în permenenţă a atenţiei asupra scopului principal al acestei vieţi.
Omul contemporan are avantajul de a cunoaşte atît motivul greşitei alegeri a Protopărinţilor, cît şi urmările sale. Vede că libertatea de a ignora Sfatul divin nu beneficiază şi de protecţie faţă de consecinţele neascultării. Din aleatoriile idealuri, din iluzoriile ţinte şi chiar din unele „nevoi“ sufleteşti sau trupeşti, potrivnicul oferă justificarea.
În destructurarea motivaţiei neluminate de har, credinţa înclină spre orice altceva, în afară de Dumnezeu. Exemplul „viţelului de aur“ (Ioan cap. 32) e concludent. Dragostea slăbeşte risipindu-se prin despărţirea de izvorul ei, iar oamenii uită că: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine“ (Matei 10,37). Investirea în noroc a Speranţei completează tabloul disfuncţiei celor trei virtuţi teologice, dezvăluind că schimbarea motivaţiei esenţiale devine manifestă chiar numai prin sesizarea schimbărilor uneia dintre componentele ei.
Triunitatea acestora nu îngăduie ca, spre exemplu, necredinţa în Dumnezeu să se asocieze cu dragostea şi speranţa în El. Or, pentru că diavolul cunoaşte forţa acestei suprastructuri, precum şi că nu toţi oamenii pot fi doborîţi de necredinţă, deznădejde sau ură, el acceptă şi jumătăţile de măsură: mai puţină credinţă, mai puţină dragoste, mai puţină speranţă. Aceste stări caracteristice celor „căldicei“ sînt suficiente ca o motivaţie să poată fi cu uşurinţă înlocuită. Dacă acestor „nuanţe“ li se adaugă minimalizarea responsabilităţii şi iluzia nevinovăţiei, abaterea pare mai puţin gravă iar potrivnicul mai puţin periculos.
Axiologia neo-testamentară are caracter absolut datorită originei sale divine şi de aceea exprimarea ei în comportamentul uman, ca morală creştină, are la temelie principiile divine ale ierarhizării. Cuvintele: „Facă-Se Voia Ta precum în Cer, aşa şi pe pămînt“ exprimă necesitatea vitală a consonanţei celor de jos cu cele de Sus încît, prin recuperarea scalei valorilor, lumea să devină o proiecţie a Divinului.
Revelarea supranaturală a valorilor absolute le-a descoperit oamenilor posibilitatea eliberării de criterii valorice şubrede, inventate. Prin urmare, cerem ca prin Voia Tatălui cele de Sus să-şi pună Pecetea asupra celor de jos, ca similitudinea să nu rămînă virtuală, ci să-şi împlinească rostul teleologic.
Prin experierea unei relaţii optime între cei doi poli (divin şi uman), relaţie de iubire fără limite, de îndreptăţită credinţă şi de speranţă neclintită prin punerea pe Cruce a scalei valorilor, similitudinea e dătătoare de viaţă. O astfel de relaţie nu este posibilă cînd Polul superior nu este adevărat, iar cel inferior nu se află la picioarele Crucii, ci acolo unde Pronia a îngăduit să răsară „sămînţa putrejunii“.
Relaţia cu Dumnezeu trebuie să fie optimă pentru că de ea atîrnă viaţa şi mîntuirea. Lipsa de moralitate a lui K exprimă absenţa oricărei legături cu Dumnezeu, o existenţă debusolată, în iminenţa prăbuşirii.
A fi rău-credincios e mai rău decît a fi necredincios. Lipsa de voinţă a eroului nu are nimic comun cu nevoinţa trăitorilor creştini, a căror ascultare, smerenie şi răbdare dezvăluie surda confruntare cu patimile şi efortul de afirmare plenară a omului interior. Nu întîmplător Morala era obiect de studiu în liceu. Absenţa ei a demonstrat că este condiţia supravieţuirii speciei umane.
K nu e un personaj moral. Ca logodnic al Friedei, nu o refuză nici pe Olga, sora lui Barnabas. Oamenii diferă unii de alţii mai ales prin interpretarea partiturii lor motivaţionale, preluată de părinţi din Tradiţia creştină şi oferită copiilor.
Din basmele românilor aflăm că în palatul Împăratului există o cameră interzisă. Acolo se află încuiată „Sămînţa putrejunii“ care nu trebuie nici semănată, nici udată, pentru că din ea creşte „Pomul cunoştinţei binelui şi răului“ fiecăruia, pomul motivaţiilor aducătoare de stricăciune şi moarte, sub a cărui coroană de justificări se adăposteşte omul.
Eroul romanului Castelul trăieşte o adevărată voluptate motivaţională care îl cufundă tot mai mult în mlaştina fiinţei sale. Situată la nivelul cel mai profund al ființei, motivaţia este determinanta esenţială a sănătăţii sufleteşti şi trupeşti. Patologia umană e consecinţa dezordinii motivaţionale. Trezit de om, şarpele motivaţiilor profane îşi urmează itinerarul care, cu participarea nesilită a omului, alcătuieşte un cerc vicios ce nu poate fi întrerupt decît de sabia duhului (Crucea). Numai Crucea îl poate scoate pe K şi pe cei asemenea lui din strînsoarea şarpelui înţelegător. Deşi nu-şi mai poate exercita profesia de arpentor, la care ţine cu tot dinadinsul, nu poate ieşi nici din mediul în care a intrat, lăsîndu-se tîrît oriunde, de către oricine.
„Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi, Preasfîntă Stăpînă…“ – se roagă dreptcredincioşii (Paraclisul Maicii Domnului).
K nu se roagă, rămînînd robul maleficului ciclu „plăcere-durere“, indiferent la toate, aşa cum apare în ultimile pagini ale romanului. Nici plăcerile trupului, nici abandonarea de sine în care se complace nu-i aduc fericirea. Lipsit de înţelegerea adevăratei fericiri, rămîne robul propriilor sale închipuiri.
Nu puţini dintre reprezentanţii lumii contemporane îşi găsesc fericirea în „body & soul jumping“, în excesul de adrenalină, în plăcerea de o clipă sau în libertatea iresponsabilă. Ultima e căutată unde nu există şi respinsă acolo unde se află, fără a i se cunoaşte adevăratul conţinut.
Refuzul tacit al adevăratei fericiri, definită de Mîntuitorul în Predica de pe Munte (Matei 5,3-12), stă la temelia rătăcirilor ce alcătuiesc materia primă a istoriei lumii. Ne place sau nu, trebuie să recunoaştem că e un Adevăr divin, precis definit, inconfundabil, fără variante şi nu o născocire conceptuală perfectibilă. Revelată de Adevărul întrupat, exclude orice confuzie şi totuşi, în pofida caracterului absolut al definirii sale, lumea nu încetează să-i caute şi să-i adauge un sens convenabil.
Adeseori e confundată cu plăcerea trecătoare a simţurilor, care omite realitatea neînşelătoare, adevărată şi neînchipuită a bucuriei în duh. Gustată de sfinţii, drepţii, cuvioşii, mucenicii şi fericiţii Sinaxarului încă în timpul vieţii pămînteşti, fericirea rămîne trăirea plenară în plan superior, duhovnicesc a adevăratei bucurii, ca prefigurare a Adevăratei Fericiri din veacul viitor. Trăirea în duh, prin lepădărea de sine, premerge ultima „tăiere împrejur“ – moartea, ce curăţă sufletul de ultimele impurităţi. Cei ce înţeleg că Fericirea trebuie construită pe criteriile descrise de Mîntuitorul ştiu ce vor şi ce au de făcut cînd de bună voie acceptă: sărăcia cu duhul, lacrimile, foamea, setea de dreptate şi prigoana pentru Iisus Hristos, milostenia, curăţirea inimii, pacea şi blîndeţea.
Diversitatea greşitei înţelegeri dă măsura la care poate ajunge denotaţia unui cuvînt golit de sensul originar. A trebuit ca Adevărul Însuşi să Se întrupeze, pentru a-i reda Fericirii semnificaţia ei originară, odată cu mijloacele prin care poate fi dobîndită.
Fericirea se dobîndeşte prin lucrarea Cuvîntului. Schimbarea sensului ei este „lucrarea“ anti-Cuvîntului. Orice conflict are la temelie o disfuncţie semantică. Robi ai unor fericiri închipuite, oamenii nu ştiu nici ce vor, nici ce fac. Modelul lor este K iar „castelul“, forma imaginată a unei fericiri iluzorii. Viaţa se confruntă la tot pasul cu capcane fabricate în imaginaţie din materia primă a falsei înţelegeri. Oamenii se despart cu greu de visele nopţii. Şi K trăieşte oniric, perseverînd în deliciile unei relaxări confuze şi hipoestezice, între somn şi veghe. În rugăciunile dimineţii, viaţa omului e considerată ca fiind „această vreme a nopţii“, în care el „doarme în moartea păcatelor“ (Monah Gamaliil Păvăloiu, Carte de rugăciuni, Rugăciunea a 2-a a dimineţii a Sf.Macarie, Bucureşti, Edit. Bizantină, 2008, p.18). E greu de acceptat aşa ceva. Mult mai uşor e să ignori realitatea adoptînd atitudinea „ca şi cum n-ar fi“ a struţului, la care adăugînd perseverenţa cămilei, rezultă o monstruoasă coaliţie conceptuală pe care Dimitrie Cantemir a numit-o „struţo-cămilă“. Cu trei secole în urmă, eruditul domnitor adaugă bestiarului medieval un ipochimen ilustrînd sensul involuţiei spirituale. În contextul acestor tendinţe, sesizate şi de Kafka în creaţia sa, nu trebuie uitat rolul „turmei mici“ a binecredincioşilor creştini, în păstrarea, desăvîrşirea şi transmiterea omenităţii.
Îndemnul psalmistului conţine totodată şi mijloacele recomandate împotriva instalării disfuncţiilor spirituale: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău“ (Ps.44,12). Altfel spus, din prepeleacul slavei deşarte şi al mîndriei, mintea trebuie să-şi plece urechea, să coboare în inimă, în conştiinţă, la glasul lui Dumnezeu, ignorîndu-l pe cel al simţurilor şi al trupului. În vuietul simţurilor (poporul) şi în gălăgia nevoilor trupului (casa părintelui), omul nu poate auzi glasul lui Dumnezeu, care-i arată adevăratul sens al cuvintelor.
Deşi dorinţa fericirii e generală, unanimitatea cuprinde diversitatea nuanţelor. Fericirea e condiţia principală a Facerii omului dar, după căderea Protopărinţilor, această condiţie e pierdută odată cu Raiul. De aceea, nu trebuie să ne mire că dobîndirea ei impune ieşirea din lumea căzută. Demersul redobîndirii fericirii nu e desprins de cel al mîntuirii şi constă într-o lucrare teandrică, după reguli divine.
Pentru a detalia rolul conştiinţei în menţinerea nealterată a „chipului după Chip“ şi în lucrarea mîntuirii subiective, vom reveni asupra structurilor şi funcţiilor fundamentale ale „ochiului interior“ (conştiinţa). Prin cele trei „virtuţi teologice“ din care este alcătuit, ochiul interior are permanent în atenție, vede adevărata motivaţie în finalitatea ei şi antrenează planurile subiacente în lucrarea mîntuirii care, în primul rînd, este o lucrare a conştiinţei.
Harul aprinde crucea ochiului interior, alcătuită din credinţă, nădejde şi dragoste, menţinînd conştiinţa în stare de trezvie. Crucea celor trei virtuţi teologice, luminată de harul Duhului Sfînt, e structura de rezistenţă a motivaţiei ontologice.
Lanţul şerpuitor al motivaţiilor profane impropriate îşi urmează itinerariul în noaptea absenţei harului şi a slăbiciunii duhului. Hărţuit de gînduri, secătuit de vlagă şi lipsit de ajutor, K îşi vede epuizate toate resursele. Oboseala îl doboară, iar ultima dorinţă a acestui „uomo finito“ e să doarmă.
Virtuţile teologice nu sînt doar funcţii suprasenzoriale ale vederii inteligibile, ci şi supraoperatori ce fac din conştiinţă un supraorgan decizional generator de acţiune.
A vedea e totuna cu a avea o motivaţie adevărată, iar aceasta nu poate fi decît cea ontologică. Vederea scopului esenţial îngăduie folosirea celor mai potrivite mijloace de a-l atinge. Înainte de a păcătui, omul avea o singură motivaţie. După izgonirea din Rai, valul de motivaţii profane îl izbeşte cînd de un zid, cînd de altul, ca pe o limbă de clopot. Din starea binemotivată a fericirii edenice, omul cade pe treapta lunecoasă a cunoaşterii binelui şi răului.
Noul „bine“ nu e Binele adevărat, ci complementarul răului. K îşi părăseşte de bună voie „raiul său natural“ în căutarea unui rai imaginar. Pentru a ajunge la Klamm, „şeful cancelariei nr.10“, K trebuie să aibă acceptul lui Momus – secretarul comunal – pentru că, după spusele birtăşiţei, singura cale e „cea care trece prin prin procesele verbale ale domnului secretar“; or, birtăşiţa este cea care îi intermediază lui K accesul la Momus. În ciuda speranţelor sale, intermedierile mai mult îl întîrzie decît îl ajută. Sînt halte al căror număr e fără sfîrşit şi în care timpul e irosit. Între K şi „castel“, se află Klamm, între K şi Klamm apare Momus, iar între K şi Momus – birtăşiţa. Interpuneri nesfîrşite, cu consecinţe dezastruoase asupra personajului, care în loc să se apropie de ţintă, o ratează.
„K tot mai stătea în zăpadă şi n-avea nici un chef să ridice un picior pentru a-l afunda din nou mai încolo, la o distanţă de nimica toată“. Mişcarea e suspendată de un timp profan. „E un drum prost…“, zise K şi atît la propriu cît şi din punct de vedere metafizic, spune un adevăr. În cadrul îngust al raţiunii, mereu sancţionată de circumstanţe, el are mereu dreptate. Avem de a face cu un cuvînt al cărui sens, validat numai de K, îi justifică vocaţia pentru corectitudine, fără a-i oferi şi satisfacţia de care e însoţită adevărata dreptate. K rămîne modelul tragic al chipului în care, odată acceptată, o regulă devine deprindere. În pofida eforturilor sale, „Castelul“ în loc să se apropie, se depărtează.
Anti-Cuvîntul, încă din priordii, erodează din temelii viaţa omului. După ce prin neascultare, s-a îndepărtat de Cuvîntul lui Dumnezeu şi a pierdut Duhul Sfînt, omul a devenit robul propriilor sale alegeri, sclavul răstălmăcitorului şi al limbajului său impur, înveninat. Motivaţia sacră a veşniciei a fost înlocuită de motivaţii triviale culese din efemer. Aceasta e sămînţa din care renaşte şarpele destructurării omenităţii, destructurare care ajunge pînă la ceea ce vedem în zilele noastre, pînă la sordida lume a lui Kafka. Prin ureche i-a venit omului pieirea, prin ureche îi vine şi mîntuirea, în funcţie de ascultarea sau neascultarea Cuvîntului. De aceea s-a şi spus: „Cel ce are urechi de auzit, să audă“ (Matei 13,43). Să audă nu sîsîitul şarpelui, nu ritmurile din căşti, ci Glasul lui Dumnezeu. De ce omul nu mai aude Cuvîntul lui Dumnezeu? Odată cu neascultarea Cuvîntului începe altă ascultare a altor reguli ce duc la irosirea timpului şi la ratarea vieţii. Remarcabilă rămîne valoarea Noului Testament în descoperirea adevărului potrivit căruia ascultarea Cuvîntului e suficientă ca omul să fie fericit, liber, mîntuit, desăvîrşit. Deşi soluţia e simplă, deşi i s-a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Lc.17,21), el continuă să O caute acolo unde nu există. Aşa se explică de ce neascultarea „preface“ libertatea în robie, fericirea în suferinţă, sănătatea în boală, viaţa în moarte .
Omul neo-testamentar refuză să facă din viaţă un joc, o pistă de încercare a propriei existenţe. Refuză jocul „cunoaşterii prin experierea hazardului“. „Aventura cunoaşterii“ a fost şi continuă să fie fatală. Nu cunoaşterea este de vină, ci obiectul ei către care ţintesc noile şi năstruşnicele-i motivaţii.
Una dintre tendinţele mentalităţii contemporane are ca ţintă „distrugerea miturilor“, a modelelor epistemice dobîndite cu atîtea eforturi de omenire. Corolarul acestei tendinţe este abandonarea principiilor şi reevaluarea credinţei.
O curăţire a fondului de idei e la fel de necesară precum igiena, dar între aceasta şi „arderile de tot“ sau „tabula rasa“ e o mare deosebire. A motiva înseamnă a înţelege că scopul acestei vieţi e unul şi acelaşi cu motivaţia ei. Fericit prin Facere, omul avea totul. Odată pierdută fericirea, principalul obstacol al redobîndirii ei îl constituie multitudinea noilor motivaţii-scopuri, fabricate în tiparniţa închipuirii. Mîntuitorul coboară pe pămînt în ajutorul omului, oferindu-i singura Putere capabilă să-i redea Fericirea pierdută şi anume: Crucea – puterea lui Dumnezeu.
„Noile motivaţii-scopuri“ nu ar avea nicio influenţă dacă definiţia Fericirii, descoperită din Predica de pe Munte (Matei cap.5) ar fi impropriate şi mijloacele dobîndirii ei. Există însă două trepte greu de netrecut: una este cea care situează fericirea dincolo de timp şi cea de a doua care cuprinde criteriile (mijloacele) dobîndirii ei. Aici omul are un recul; nu de renunţare la fericirea rîvnită, ci de ajustare a conceptului în funcţie de interesele, comoditatea şi nerăbdarea sa, astfel încît, nu numai că o coboară în timp, dar îşi permite chiar să ignore cele nouă condiţii, care, departe de a fi simple capricii ale divinităţii, se impun omului căzut. Mîntuitorul îi descoperă şi îi dăruieşte omului posibilitatea de a le folosi ca pe nişte trambuline ale adevăratei fericiri. Ignorarea acestor criterii e cu totul greșită, iar refuzul noilor lor semnificaţii, de mijloace de dobîndire a fericirii e absurd.
Consecinţele nefaste, nu atît ale înţelegerii greşite a conceptului, cît mai ales ale schimbării semnificatului nu sînt luate în calcul de mintea profană. De aceea uimirea noastră nu încetează în faţa hotărîrii Tatălui Ceresc de a-Şi trimite Fiul în lumea cuvintelor ca, prin recuperarea sensului lor originar, să restabilească adevărata comunicare şi mîntuire prin Cuvînt.
Dacă „scîrbele ne cuprind şi nu putem răbda săgetările diavolilor“ (Paraclisul Maicii Domnului), apelăm la cuvintele purtătoare de har ale sfinţilor.
Manipulată de „funcţionarii“ întunericului, lumea lui K, în care vorbele lipsite de duh sînt lipsite de viaţă, e una a umbrelor, golită de omenitate, moartă. Motivaţiile pe care diavolul i le furnizează lui K răspund întocmai nevoilor sale trupeşti. „Binele“ propus e fals, pentru că e adaptat standardelor omului căzut. Aşa se explică de ce dragostea se stinge, speranţele sînt înşelate, iar credinţa – rătăcită. Potrivnicul atacă motivaţia fundamentală în toate cele trei componente ale ei. Paza teritoriului motivaţional este mai importantă decît viaţa, pentru că asigură dăinuirea persoanei în veşnicia pentru care a fost creată.
Libertatea lui K e falsă, cum e şi fericirea la care rîvneşte, pentru că ambele sînt roadele propriei imaginaţii. Fericire, libertate, dreptate, normalitate, sănătate şi altele, după izgonirea din Rai au căpătat un sens profan, variabil, aleator.
Cu sensul originar pierdut, cuvintele lipsite de harul Duhului Sfînt şi, în cele din urmă, greşit înţelese, îşi manifestă virulenţa. Cît de mare este forţa vitală sau malefică a limbajului comun se poate vedea din efectele sale asupra comportamentului. Nu ne referim la puterea Cuvîntului, la harul cuvintelor Sf. Scripturi, din care îşi trage seva limbajul dreptcredincioşilor – limbaj viu, tămăduitor, dătător de viaţă, speranţă, credinţă şi dragoste, ci la limbajul disfuncţional, a cărui finalitate deturnată împiedică fireasca întrupare în acţiune şi adevărata comunicare. Famila şi Şcoala au un rol important în păstrarea sănătăţii lexicului, dar Biserica rămîne tezaurul şi reanimatorul sensului originar al cuvintelor iar, la nevoie, spitalul lor.
(urmarea în numărul următor)
Ziua Sfinţilor Şapte tineri din Efes, 4.08.2011
Nota redacției: Autorul articolului trimite la romanul Castelul de Franz Kafka, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1969.
