Motto: „În Dumnezeu voi lăuda graiul,
în Dumnezeu voi lăuda cuvântul.” (Ps. 55,10)

Articolul acesta completează teoretic articolul precedent care a fost mai mult o prezentare de date care să atragă atenția asupra unor fenomene lingvistice parțial sau deloc cunoscute și care, credem noi, nu pot fi explicate prin metodele științei materialiste și evoluționiste, decât recurgând la adevărul dumnezeiesc revelat în Sfânta Scriptură și în învățătura de credință creștin-ortodoxă transmisă nouă de Dumnezeu prin Sfinții Părinți.

Totuși, știința trebuie să-și redobândească locul pe care îl merită în cunoașterea umană. Tocmai am făcut o altă afirmație care poate șoca. Cum știința actuală nu își ocupă locul ei bine stabilit în cunoașterea umană? Îmi mențin afirmația, de fapt, negația: nu, de mult, știința, așa cum o știm astazi, prin unii dintre oamenii care o practică și o  promovează, cu sau fără voie, se străduiește să ocupe un loc care nu îi aparține și anume, pe cel al credinței! Știința zilelor noastre are la origine un demers susținut cu încăpățânare și consecvență, de cucerire a micro- și macrocosmosului, de către o omenire, inițial cea occidentală, despărțită, înstrăinată de Dumnezeu. Ne mai considerând lumea un dar al lui Dumnezeu dat lui în grijă, omul occidental a încercat și încearcă în continuare să o ia în stăpânire cu forța. De aceea se vorbește frecvent de „noile cuceriri” ale științei. Începând cu așa zisa „Renaștere”, ba chiar mai dinainte, pe baza principiilor Părinților bisericii apusene, omul s-a considerat îndreptățit a lua în stăpânire lumea de la un dumnezeu[1. Am scris dumnezeu cu literă mică pentru că nu este vorba de Dumnezeu cel adevărat.] care ar fi  plecat departe și ar fi lăsat în locul lui ca înlocuitor un om, pe Papa[2. Unul din atributele oficiale ale Papei este cel de „Vicarius Christi”, adică de „Înlocuitorul lui Hristos”!!!]. Adevărata cunoaștere, în cadrul căreia știința ar trebui să-și aibe locul ei, duce la adevăr, iar „adevărul vă va face liberi”, o spune însuși Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci când omul avid de putere nu vrea să ajungă prin cunoaștere la adevăr, ci să dobândească o armă cu care să poată stăpâni lumea și pe ceilalți oameni, punându-se în locul lui Dumnezeu (după modelul Papei, dar nu numai al lui), atunci știința se transformă într-o asemenea armă, redutabilă![3. Și fructul oprit și aducător de moarte al pomului cunoștiinței binelui și răului a părut femeii bun la gust, plăcut  la vedere și vrednic de dorit pentru că dă ȘTIINȚA (Facere 3,6)]. Da, dar astfel, își pierde în mare măsură dimensiunea adevărului: de a fi întru adevăr și a tinde către adevăr.  Demersul nu a fost unul original, ci a copiat pe cel al creștinismului apusean, care, părăsind adevărul, a preferat puterea. Și pe acest teren al luptei pentru putere, știința s-a întâlnit cu religia[4. Un sfânt al zilelor noastre și în același timp un om de o vastă cultură și de o profundă cunoaștere, părintele prof. Constantin Galeriu, spunea și argumenta că un conflict similar celui dintre știință și creștinismul apusean nu a avut loc niciodată în ortodoxie.]

De atunci, pe nesimțite, știința a început să se despartă de credință, să i se opună și să încerce să îi ia locul. Pentru a lua locul credinței, știința trebuie să își impună propriile dogme care să înlocuiască dogmele creștine[5. De aceea, un biolog și filosof  al științei, Daniel C.Dennett, evoluționist militant, referindu-se la editarea a douăsprezece cărți prin care se susține războiul științei materialist-evoluționiste cu credința creștină, concomitent în douăzeci și patru de țări, spunea: „Eu văd acest proiect ca pe un năvod aruncat peste lume. Recolta va fi următoarea generație de gânditori și oameni de știință ai planetei noastre.” Acest „năvod” e văzut, de aceea e și numit așa, ca lucrând împotriva „năvodului „aruncat de Hristos prin Apostolii Săi, „pescari de oameni” și prin urmașii lor . Se vede chiar din titlurile unora dintre cărțile sale: „Ideea periculoasă a lui Darwin (pe care o susține): Evoluția și înțelesurile vieții”și „Sfărâmând vraja: Religia ca un fenomen natural”, dar și lucrarea prietenului și colaboratorului său, Richard Dawkins, „Dumnezeu e o amăgire”].

Dar știința, prin definiție, nu trebuie să aibe propriile dogme, pentru a putea avansa până la atingerea limitelor firești ale cunoașterii umane nerevelate.

Astfel, inventând dogme noi sau adaptându-i dogme ale religiei, unii oameni de știință limitează posibilitățile științei de a-și atinge țelul: îmbogățirea cunoașterii umane și ușurarea vieții omului, chiar dacă prin dogmatizarea științei ei încearcă să o facă fără limite. Dogmele nu se pot inventa. Ele sînt adevăruri esențiale, fundamentale, la care omul nu poate ajunge decât prin descoperire dumnezeiască, prin revelație. Exemple de dogme adevărate ale credinței creștine: Dumnezeu cel adevărat este unul în Ființă și întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; Dumnezeu Fiul, pentru a-i reda omului viața veșnică pierdută prin păcat, fără să se despartă de Tatăl și de Duhul Sfânt, S-a unit, doar El, cu ființa omenească născându-se dintr-o Fecioară, S-a lăsat răstignit și ucis în locul omenirii vinovate de neascultare, a înviat și s-a înălțat la cer cu ființa sa omenească, deschizând drum îndumnezeirii omului. Dumnezeu Treimea este veșnic, fără început și fără sfârșit, în schimb tot ce este în afară de El, lumea și cea văzută și cea nevăzută, timpul și spațiul, au un început și sînt create de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

„Dogmele științifice” sînt numeroase și deși sînt afirmații sau teorii pur omenești, deci supuse greșelii, totuși sînt considerate imuabile, iar cel ce îndrăznește să le pună la îndoială este supus oprobiului lumii științifice, ba chiar eliminat din ea.

Exemple de „dogme științifice”:

• Materia este veșnică;
• Universul, viața, omul, au apărut prin hazard, fără intervenția vreunei ființe supranaturale și nu a existat un plan al creaței;
• Viața și, în vârful piramidei lumii vii, omul, au apărut prin evoluție, treptat, având la origine energie și materie nevie;
• Omul este dotat „de natură” cu trup și cu o serie de energii dar nu cu un suflet rațional și nemuritor.
• „Dogme lingvistice” (la fel de false și arbitrare ca toate celelalte așa zis „științifice”):
  • nu se poate ajunge la limba primordială, originară și de aceeea toate cercetările care s-ar face în acest sens sînt inutile și, deci, oprite pentru că sunt supuse ironiei generale;
  • limbile se transformă una în alta așa cum speciile s-ar transforma una în alta, deci un evoluționism lingvistic;
• „Dogme” privind originea poporului și limbii române:
  • Poporul român este un popor tânăr, apărut prin asimilarea dacilor de către coloniștii romani, la care s-au adăugat populațiile migratoare stabilite pe teritoriul său; (o absurditate, până de curând, aproape unanim acceptată);
  • Limba română este o limbă romanică, neolatină, vorbită la nordul și la sudul Dunării, în arealul locuit de dacoromâni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni și în diaspora.

Acestea sunt doar câteva din teoriile cărora li se dă valoare de dogme, pentru a nu putea fi combătute și înlocuite cu adevărul: atât cât poate fi el cunoscut de om în viața aceasta.

Am făcut acestă introducere care poate părea unora prea lungă sau nepotrivită pentru un articol dintr-o revistă cu caracter științific, tocmai pentru a pregăti cititorul, începând cu cel cât de cât  familiarizat cu teoriile lingvistice (socotite valabile)  pentru a face fața unor mari surprize. Iar surpriza cea mai mare va fi cea de redescoperire a adevărului despre originea omului și a limbajului, care nu este altul decât cel biblic. Aceasta s-a făcut printr-un demers de cercetare la interferența dintre știință și religie, unite, fără a se confunda în lucrarea de dobândire a cunoașterii despre cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.

Articolul ce vi se supune atenției face parte dintr-o serie de articole, din care în acest prim număr al revistei apar două care la rândul lor vor fi parte a unei lucrări multidisciplinare ce urmează a fi publicată.

Aici vom arăta doar o parte din rezultatele unor observații care confirmă o origine comună a limbilor lumii și, implicit, a omului. Pe această origine din același trunchi biologic și lingvistic se întemeiază asemănările moștenite sau apărute în timp ale tuturor  limbilor.

Variația formelor nu trebuie confundată cu o evoluție. E adevarat sînt[6. Folosesc forma „sînt „pentru ca ea este ceea corectă și nu „sunt”] propuse de către reputați etimologi numeroase rădăcini numite „proto-” (ex: Proto Indo-Europene, Proto-Ainu, Proto-Austroneziene etc) dar pe ce bază s-a ajuns la ele din moment ce, de cele mai multe ori, informațiile scrise despre cum se pronunțau cuvintele în majoritatea limbilor cu sute și mai ales cu mii de ani în urmă, sînt foarte puține sau lipsesc? Sigur, a avut adesea loc și o variație în timp a pronunției. Dar de ce oare în unele limbi și dialecte cuvintele au rămas aproape nechimbate, semănând izbitor cu cele zise „indoeuropene” sau chiar românești, iar în altele au devenit aproape de nerecunoscut? Oare nu cumva aparenta evoluție, de fapt, mai corect spus, modificarea în timp a pronunției, e cu mult mai puțin importantă, în privința amplorii diferențelor, decât diferențierea originară, din momentul despărțirii acestor populații din marele grup/popor mamă? Afirmam ceva mai sus că adevărul despre originea omului și a limbajului nu este altul decât cel biblic. Nu este aici locul să argumentăm altfel decât lingvistic. Au făcut-o alții: biologi, geologi, antropologi, fizicienii și de alte specializări. Și au făcut-o bine. Chiar dacă în jurul lor s-a țesut o adevărată conspirație a tăcerii.

Vom prezenta, de asemenea, indicii ale celei de a doua origini a limbilor omenești. Acest eveniment, care a marcat dramatic cursul existenței și devenirii umane, a avut loc prin intervenție dumnezească, atunci când poporul unic – care avea și o limbă unică – urmaș al singurei familii supravețiutoare după Potop, a făcut încercarea, ce îi putea fi fatală, prin iraționalitatea și caracterul sfidător al ei, de a construi un turn – Turnul Babel( ebr. „Bāb-ili” „poarta lui Dumnezeu”) – care să ajungă la cer. Pentru că prin acest demers omenirea și-ar fi putut periclita sensul pentru care a fost creată, și anume „veșnica existență bună” (Sf. Maxim Mărturisitorul), Dumnezeu a intervenit și a amestecat limbile (Fac.11,1-9). Atunci a fost începutul, „momentul zero”  al diferențierii dramatice a popoarelor și limbilor:  ” Și a zis Domnul: „Iată că ei sînt un singur popor și au toți o singură limbă. (…)  Hai să ne pogorâm și acolo să le încâlcim graiul, pentru ca unu altuia să nu își mai înțeleagă limba. ” Și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe fața întregului pământ și ei au încetat să-și mai zidească cetatea și turnul.

Pricina pentru care cetatea  aceea s-a numit Babilon, pentru că acolo a încâlcit Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a  împrăștiat Domnul Dumnezeu pe toată fața pământului”. (Fac 11,6-9)[7. „Biblia sau Sfânta  Scripură”, Ediție jubiliară a Sf. Sinod, Ediutra Institutuli Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 2001]

Părintele arhiepiscop Bartolomeu Anania în nota la termenul „încâlcim” din versetul 7 din citatul de mai sus, al Bibliei traduse, redactate și adnotate de el, scria: „Verbul syg–héo (în greaca veche a Septuagintei, prima traducere canonică a Vechiului Testament n.n.): a răsturna, a întoarce pe dos, a stărni confuzie, a amesteca (în sensul de a tulbura un lichid prin agitarea drojdiei) , a încîlci, a răvăși, a înnegura, a încurca. În text, subiectul acestui predicat este „graiul”(singular)[8. Anania, Bartolomeu, arhiepiscop, notă de subsol, pagina 32, în ” Biblia sau Sfânta  Scripură”, Ediție jubiliară a Sf. Sinod, Ediutra Institutuli Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 2001].

Pe această a doua origine etnică și lingvistică se întemeiază, de data aceasta, deosebirile dintre popoare și limbi care, apoi, au continuat să se accentueze. Aceasta  (syg–héo ” a întoarce pe dos, a încâlci”),  credem noi, că este explicația pentru care găsim  un număr semnificativ de mare de termeni care prezintă același radical deși sensurile diferă până la a ajunge opuse: fataluku, austroneziană api, „foc”, makasae, austroneziană apa „piatră”.

Dăm din nou premisele ordonatoare pe care le-am enunțat în primul articol:

1. descoperirea unui număr mare de termeni identici sau foarte asemănători, ca formă și sens, în limbi din familii considerate până acum neînrudite genetic ar putea fi o dovadă a existenței unei limbi primordiale unice pentru toți oamenii?
2. a apărut această limbă din onomatopee și sunete grupate aleator (vezi teoria limbii) sau de la început cuvintele au avut un sens precis și au fost create pe baza unor relații între rostul și însușirile obiectului de numit și însușirile sunetelor și a combinațiilor de sunete ce aveau să fie alese în urma trezirii anumitor senzații și înțelesuri în omul creator de limbă?
3. descoperirea unui număr mare de termeni identici sau foarte asemănători ca formă și sens în limba română și în peste o mie de limbi de pe toate continentele și din mai toate  familiile lingvistice, neologismele fiind excluse, ar putea fi un argument în favoarea apropierii limbii române vechi de acea limbă primordială?
4. s-ar putea găsi urme ale amestecului limbilor la Turnul Babel și acest eveniment relatat în Biblie ar putea fi al doilea început al limbajului omenesc?

Odată cu noul început a lumii, de după Potop, s-a format un popor originar, matcă, din care au provenit toate popoarele, inclusiv cele actuale. Acest popor avea o limbă unică şi o credinţă în care se regăseau urme ale revelaţiei primordiale, credinţă ale cărei elemente principale au fost codificate în simboluri geometrice. O parte din cuvintele limbii primordiale şi din acele simboluri au supravieţuit şi pot fi regăsite fie în limbile vechi dispărute şi respectiv pe obiectele descoperite de arheologi, fie la popoarele actuale de pe întreg pământul, în limbile şi motivele etnografice din patrimoniul lor.

Avansăm ipoteza că toate limbile „naturale” sînt la fel de vechi deşi, în mod firesc, nu păstrează în aceeaşi măsură asemănări cu limba primordială din care provin.

Pe parcursul derulării cercetărilor au apărut numeroase date care duc la concluzia că, la apariția limbajului, sunetele nu au fost grupate aleator pentru a forma cuvinte cu un anumit sens care au rămas în fondul lexical prin selecţie, ci ele însele, acele sunete,  aveau o anumită încărcătură, erau purtătoare de informaţii elementare şi, prin combinare, formau cuvinte cu sensuri complexe.

Se va încerca argumentarea prin compararea unor seturi de cuvinte cu forme şi sensuri asemănătoare, ele aparţinând unor limbi nerecunoscute deocamdată ca înrudite.

Articolul de față având mai mult un caracter de prezentare generală teoretică, vom da doar un număr mic de exemple, urmând ca fondul principal de date să fie prezentat în cadrul unor articole tematice în numerele viitoare ale revistei.

Limba se pretinde a fi convenţională, acelaşi cuvânt putând avea semnificaţii diferite (omonime), chiar contrare şi este adevărat. Dar nu a fost la început aşa. Tot ce este de la Dumnezeu are un rost şi o identitate proprie care cuprinde asemănări ce aparţin unităţii şi deosebiri ce ţin de unicitate.

Schimbarea sensului cuvintelor, strâmbarea lui prin minciună a început la ispitirea din Rai, prin „tatăl minciunii”. Dar toate trebuie repuse la locul lor hotărât de Dumnezeu.

Aducem o serie de elemente inedite (o parte din ele au fost prezentate în primul articol), apărute odată cu compararea, iniţial prin simpla alăturare a unor termeni asemănători ca formă şi sens, din limbi considerate anterior fără nici o legătură filogenetică, dar care, cum vom încerca să dovedim, provin toate din limba unică, de o mare bogăţie, a unui popor primordial. Asemănările sînt suficient de numeroase pentru ca analizate statistic să fie eliminată posibilitatea întâmplării.

Se pune în discuţie şi metoda, general acceptată, de a hotărî caracterul unei limbi doar pe baza asemănărilor cu limba/limbile grupurilor etnice cu care poporul al cărui idiom este analizat, a fost în contact o anumită perioadă istorică.

Nu sînt contestate influenţele lingvistice care, evident, apar în relaţiile dintre diferitele grupuri umane, dar care nu pot schimba în mod esențial caracterul unei limbi.

Un popor în cadrul relaţiilor de forță (militară, economică dar, mai ales, culturală) cu unul sau mai multe popoare diferite, se impune, supravieţuieşte sau dispare, prin asimilare sau extincţie. Dar în urma acestor confruntări, pe diverse planuri credem că nu apar alte popoare şi limbi, ci doar că ele dispar sau îşi continuă existenţa păstrându-şi identitatea, dar pe o altă treaptă de dezvoltare. Pot apărea în anumite condiţii de context istoric şi de izolare ale unor populaţii aparţinând aceluiaşi popor, dialecte şi graiuri, dar nu limbi noi. Teoriile contrare acestor afirmaţii, credem, nu sînt decât un evoluţionism darwinist transferat în lingvistică. Evoluţionismul, darwinist sau nu, s-a dovedit a fi fals în urma a numeroase cercetări matematice, genetice, paleoantropologice, geologice, ş.a. Evoluţionismul aplicat la alte domenii, inclusiv cel al formării limbilor, nu are o bază ştiinţifică reală şi n-ar trebui să ia locul adevărului. Ştiinţa trebuie să slujească adevărului, iar nu adevărul să fie subordonat şi adaptat ştiinţei. Iar pentru a sluji adevărului, ştiinţa trebuie să primească ajutorul credinţei. De aceea credem că avem argumente să spunem că nu există limbi „naturale” neolatine, şi, deci, nici limba româna nu este.

Romanitatea limbii şi a poporului român – şi altor limbi şi popoare europene – a devenit un mit ridicat la rangul de dogmă. Miturile nu au ce căuta nici în ştiinţa şi nici în credinţa adevărată. Iar dogmele fiind adevăruri fundamentale de credinţă descoperite prin intervenţie dumnezeiască, nu sînt proprii ştiinţei care operează prin raţiunea discursivă. Cele două feluri de cunoaştere: prin ştiinţă şi prin credinţă pot fi împăcate, totuşi, în conştiinţa, viaţa şi lucrarea celui care este deodată şi om de ştiinţă şi dreptcredincios.

Avem nevoie de o ştiinţă iluminată de dreapta credinţă care să nu mai fie nevoită să caute un adevăr, decenii şi secole, ca până la urmă să afle că e pe un drum greşit. Sfinţii Părinţi din Biserica primelor secole, au ştiut să îmbine cele două aspecte ale cunoaşterii, întrecându-i pe învăţaţii din vremea lor, dar, în acelaşi timp, având o viaţă sfântă, transformând în aur duhovnicesc tot ce „atingeau”.

Limba unui popor este un organism viu, născut odată cu poporul: ea trăieşte, se schimbă şi moare odată cu el. Sînt și popoare sau grupuri etnice care își pierd limba adoptând o alta, dar acestea sînt excepții și, oricum, odată cu limba piere și o componentă importantă a identității acelui popor.

Limba se modifică în timp aşa cum se schimbă poporul care o foloseşte, dar nu îşi pierde identitatea, transformându-se într-o altă limbă, tot aşa cum omul se naşte, creşte, îmbătrâneşte, putând să devină aproape de nerecunoscut, dar rămâne tot el, în fiinţa şi în conştiinţa lui. Exemplele contrare care ar putea fi aduse (limbile „noi” desprinse dintr-o scandinavă veche sau dintr-o slavă veche sau cele „neolatine”) ar trebui discutate, sigur în alt cadru, dar neapărat ținând cont de anumite aspecte: până unde se poate vorbi de un dialect al unei limbi „mamă” și de unde s-ar putea vorbi de o limbă nouă (naturală, nu prelucrată și fasonată de grămăticii și învățații etniei dominante) și dacă asemănările dintre două limbi ar arăta cu necesitate și o înrudire între ele alta decât cea originară.

Sînt fenomene de limbă (termeni, structuri gramaticale etc.) care sînt mai dinamice şi care se modifică în timp şi dau caracterul de progres sau de degradare a limbii, şi sînt altele care se schimbă mai greu sau deloc, mai rezistente la transformări, acestea fiind cele care dau caracterul conservator al unei limbi. Şi unele şi altele conferă identitate limbii.

O limbă poate păstra termeni foarte vechi sau chiar primordiali, în legătură cu aspecte ale vieţii poporului respectiv, cum ar fi: religie, ocupaţii tradiţionale, obiceiuri, numerale, părți ale corpului, toponime, antroponime ş.a.

Limba poporului primordial de dinainte de momentul Babel a fost, credem, o limbă complexă, bogată, cu mulţi termeni sinonimi, comparabilă cu limbi de mare cultură din zilele noastre. Ca argument în sprijinul acestei afirmaţii îndrăzneţe avem numeroşi termeni sinonimi şi asemănători ca formă, ce se regăsesc în limbi neacceptate ca înrudite de către lingvistica actuală.

Anumiţi termeni originari au suferit în momentul Babel modificări care s-au continuat în timp, devenind proprii unui anumit popor, apoi fiind preluaţi şi de alte popoare. Limba care preia termenul sub noua formă putea să fi pierdut, sau nu, acelaşi termen în forma proprie limbii respective. În cazul când există deja unul sau mai multe cuvinte care desemnează o noţiune, termenii sinonimi moșteniţi și cei împrumutați coexistă sau se pot concura şi elimina.

Modul de operare al raţiunii umane prin cuvinte, referindu-se mai mult sau mai puţin exact la fiecare aspect al vieţii interioare, cât şi la relaţiile cu lumea înconjurătoare văzută şi nevăzută, suferă modificări în structura lui odată cu schimbările survenite în cadrul acestor relaţii sau în perceperea lor.

După evenimentul biblic de la Turnul Babel, cel al eşecului de a ajunge la cer fără Dumnezeu, când „s-au amestecat” limbile, omenirea – până atunci una ca limbă, cultură, tradiţie şi conştiinţă de sine – a fost împărţită într-o puzderie de neamuri care şi-au continuat existenţa, de obicei, în ostilitate între ele, deci într-o anumită izolare. În aceste condiţii, caracterele comune provenind din limba acelui popor unic format după Potop, şi rămase după „amestecare” s-au păstrat ori s-au pierdut, în funcţie de modul de a trăi şi a înţelege viaţa de aici în perspectiva celei veşnice. Acest mod de percepere a celor două aspecte şi perioade ale vieţii, îşi pune amprenta în mod esenţial pe existenţa omului, oricare ar fi epoca în care trăieşte, vârsta, gradul de cultură sau categoria socială.

Aceeaşi cauză credem că a determinat şi implicarea diferită a grupurilor umane aparţinând acelui popor unic în demersul luciferic de a se ridica până la cer – probabil, un demers al cunoaşterii fără Dumnezeu, asemănător celui din ultimii 300 de ani.

Gradul de implicare, modul de acţiune şi asocierea în această revoltă, credem, au determinat ca pedeapsă şi consecinţă, modificări diferite ca tip şi amplitudine, petrecute într-un răstimp foarte scurt în limbaj, şi, ca urmare, grupurile nou apărute, embrioni ai viitoarelor popoare,  au început să nu se mai înţeleagă, să nu se mai ajute, ba chiar să se lupte între ele. Cred că a fost cumplit momentul despărţirii, sfâşierii acelui popor al începuturilor într-o mulţime de mici grupuri care îşi pierduseră rostul şi identitatea şi se loveau unele de altele, recunoscându-se după înfăţişare şi port, dar fără să se mai înţeleagă între ele. Acesta a fost punctul zero de la care s-a plecat în existenţa noilor neamuri şi limbi apărute.

Nu sînt contestate influenţele lingvistice care, evident, apar în relaţiile dintre diferitele grupuri umane, dar care nu pot schimba în mod esenţial caracterul unei limbi.

Istoricul problemei şi stadiul actual al cercetărilor

Fără a bănui că, peste milenii, lingviştii secolului al XX-lea d.Hr. aveau să „decreteze” încetarea acestui tip de cercetări socotindu-l inutil, o serie de personalităţi remarcabile ale culturii au fost preocupate şi de acest subiect. Astfel, Herodot, în cartea II-a a Istoriilor sale, pune pe seama faraonului Psametic (700 î.Hr.) următoarea mărturisire: „Am făcut multe experienţe în viaţa mea ca să aflu care a fost cel mai vechi popor de pe pământ şi ce limbă vorbea acel popor; în fine, am ajuns la convingerea că limba cea mai veche a fost a Frigienilor, adică a Pelasgilor şi, prin urmare, este poporul cel mai vechi”[9. Dr. Ilie Stanciu şi prof. Tudor Diaconu, „Acte de identitate ale neamului românesc”, pg. 7].

De aceeaşi problemă s-au mai ocupat Socrate, Platon, Varo şi stoicii, Cicero şi Fer. Augustin, în lucrarea sa „De Dialectica”. La cel din urmă, aflăm că: „stoicii credeau că leagănul cuvintelor („cunabula verborum”) se află în concordanţă între senzaţiile pe care ni le dau lucrurile şi senzaţiile date de sunetele cuvintelor”[10. Fer. Augustin, „De Dialectica”, Ed.Humanitas, Buc., 1991, pg. 75].

În ceea ce priveşte stadiul actual al cercetărilor, aşa cum arătam ceva mai sus, prin anii ’20 ai secolului trecut, în lumea ştiinţifică a Europei Occidentale, ce se ocupa cu studiul lingvisticii s-a hotărât că eforturile de a se descoperi când, unde şi cum a apărut limbajul uman şi care a fost prima limbă vorbită, nu au dus şi nu pot duce la nici un rezultat şi, de aceea, trebuie sistate. Acest consens a fost până la un timp – şi încă mai este într-o mare măsură – respectat.

Totuşi, în deceniile al şaptelea şi al optulea al secolului trecut s-a făcut simţită o retrezire a interesului pentru acest tip de cercetări, mai ales dincolo de Ocean (a se vedea Hewes 1973, Lieberman 1975, 1984, Sagan 1977, Louys 1977, Bickertan 1981, Ittkoff 1983).

În anul 1975, Academia de Ştiinţe din New York a organizat o conferinţă cu tema: „Originile şi Evoluţia Limbajului şi a Vorbirii”[11. Ruhlen, Merritt, „A guide to the world’s languages”, Stanford University Press, Stanford, California, 1991, vol 1, pg. 262]. Deşi s-au ţinut cca. 70 de comunicări pe subiecte foarte diverse, de la posibilităţile lingvistice ale maimuţelor până la relaţiile dintre neurobiologie şi limbaj, sau dintre limbajul copiilor şi originile vorbirii, totuşi nu s-a  simţit nici cel mai mic consens în răspunsurile date la întrebările ce ţineau de originile limbajului.

Cu toate acestea, încercări solitare – controversate, poate pentru că încearcă să spargă consensul tăcerii – s-au făcut pentru descoperirea unor „radicali” cât mai aproape de cei originari, precum Greenberg cu a sa „limbă nostracică” în America, iar, după anul 2000, în Europa, profesorul italian Alinei, care a făcut cunoscuţi 24 „radicali universali”.

Sfârşind această sumară trecere în revistă a cercetărilor în domeniul începuturilor limbajului omenesc, vom trece la prezentarea propriilor lucrări.

Metodă şi principii de lucru

De la bun început trebuie să mărturisim că nu am urmărit reconstituirea limbii primordiale unice, de care nu ne îndoim că a existat (Fac. 219-20; 11.1). Ceea ce ne-a preocupat şi ne preocupă în continuare este găsirea acelor indicii concretizate în fapte de limbaj (dar şi în celelalte domenii ale vieţii spirituale şi materiale omeneşti), care să probeze unitatea originară a omenirii și primordialitatea poporului român, adică adevărata identitate a lui.

La rândul ei, cunoaşterea unităţii originare ar trebui, în viziunea noastră să ajute la înţelegerea vocaţiei unităţii întru Hristos a tuturor oamenilor.

Considerăm că lipsa consensului şi renunţarea aproape generală a căutării originilor limbajului, pe de o parte, şi deturnarea cercetărilor spre clasificări ce nu se mai sfârşesc, bazate pe imaginare „înrudiri genetice”, pe de altă parte, se datorează dominaţiei teoriei evoluţioniste în lingvistică. Atunci când se va pleca de la temelia adevărului, revelat în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi, despre crearea lumii şi a omului, atunci se va putea nădăjdui că vom găsi răspunsuri la întrebări existenţiale esenţiale, care să împace cele două domenii ale cunoaşterii: ştiinţa şi credinţa şi, în acelaşi timp, să împace mintea cu inima omului. De aceea, şi noi începem prin a ne mărturisi întemeierea pe credinţa atât în cuvântul dumnezeiesc, revelat în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, cât şi în regăsirea lucrării lui Dumnezeu în desfăşurare, în faptele de viaţă actuale sau în urmele lor din trecut. Astfel, ne exprimăm convingerea, cum am mai făcut-o deja în altă parte, că omul a fost creat de la început ca fiinţă raţională, capabilă de a se cunoaşte pe sine în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, şi cu făptura creată, în general.

Totodată credem că nu se poate despărţi cuvântul vorbit de cuvântul gândit[12. Gh. Ivănescu spune răspicat: „Consider că greşeala cea mai mare a teoriei gramaticale tradiţionale este formalismul. Lingvistica tradiţională prestructuralistă greşeşte admiţând că faptele morfologice şi sintactice nu sunt paralele cu cele de gândire şi că nu se pot explica prin aceasta din urmă, tocmai pentru că ele variază de la o limbă la alta. (…) Toate limbile de pe glob presupun o schemă de gândire universală, impusă de faptul că realitatea se reflectă în foarte multe cazuri la fel în conştiinţa tuturor oamenilor de pe glob”. „Gramatica comparată a limbilor indoeuropene”, Ed. didactică şi pedagogică, Buc. 1981, pg. 141] pentru că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Fiului Său, Dumnezeu Cuvântul, Logosul creator, Cuvânt şi Raţiune dumnezeiască. Şi iarăşi, nu se poate despărți începutul exprimării raţionale prin cuvinte, de simţirea inimii şi de voinţa liberă, însuşiri esenţiale ale persoanei.

Există, hotărâtă de Creator, o raţiune a tuturor lucrurilor. Nimic nu este lăsat la întâmplare. Hazardul nu are ce căuta în creaţia lui Dumnezeu, nici măcar în starea ei căzută.

Marele matematician Henri Poincaré spunea că „hazardul e măsura ignoranţei noastre”. Credem, de aceea, că există o raţiune elementară a fiecărui sunet din natură, cât şi a sunetelor emise de organul fonator uman. Această raţiune a fost înţeleasă de om, iar cu sunetele astfel rezultate s-au alcătuit numele tuturor conform raţiunii lor (logoi-i lucrurilor). Această potrivire a raţiunii sunetelor şi a combinaţiilor lor cu raţiunea fiecărui lucru creat de Dumnezeu, înţelegerea acestei potriviri, a fost primită de om cu uimire şi bucurie. Ne referim desigur la limbajul copilăriei edenice a omenirii (Fac. 2,19-20), de dinainte de cădere şi chiar la cel de după  alungarea  din  Eden, dar  înainte  de  cataclismul  social  petrecut  la  Turnul Babel (Fac. 11,1).

Pentru că metoda, prin definiţie, este „un mod sistematic de cercetare şi cunoaştere”[13. DEX, Ed. Univers Enciclopedică, Buc., 1990, pg. 626], şi într-o lucrare de cercetare se cere să ai o metodă de lucru, noi mărturisim că vom merge pe calea primirii ca adevărate, neapărat fiecare la măsura sa, şi a cuvântului revelat de Dumnezeu şi a oricărei descoperiri ştiinţifice care nu intră în contradicţie cu adevărul dumnezeiesc.

Dăm un exemplu de încercare de îmbinare a celor două metode de cercetare/căutare a adevărului, cea ştiinţifică şi cea prin credinţă. Termenul „plug” din limba română a fost considerat de toţi lingviştii de până acum (Miklosich, Cihac, Conev, Pascu, Ciorănescu ş.a.) ca provenind din termenul „plugu”, din slavonă, limba unui popor migrator, care se hrănea din cules, vânat şi pescuit, în ciuda evidenţei că poporul nostru a cunoscut şi practicat din timpuri imemoriale o agricultură cu atât de mare eficienţă, încât, ni se spune de către istoricul antic Arrian că oştenii lui Alexandru Macedon, după ce au trecut Dunărea, mergând prin lanurile înalte de grâu ale geţilor erau nevoiţi să-şi facă drum prin ele cu suliţele[14. Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria Românilor, Ed. Albatros, Bucuresti, 1975].

Dar iată cât de vechi este cuvântul „plug”. În Cartea Facerii, 10, 25. ni se spune: „Iar lui Eber (urmaş al lui Sem n.n.) i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul…”. Ştim că, cel puţin la români, până în ziua de astăzi, încă se mai trage brazda de hotar. Deci putem presupune că strănepotul lui Noe a primit numele de la unealta cu care s-a împărţit pământul între neamuri sau unealta a primit numele lui. Şi la alte popoare la care agricultura se practică din timpuri străvechi:

chinezi, hinduși (limba sanscrită), incaşi (limba quechua), acadieni şi evrei, termenii apropiaţi ca sens sînt asemănători:

Lista nr 1.

plug s. (română)

plough (engl.)

plugu (sl.)

ligou s. = brazda (chineză)

li s.= plug ( chineză)

likh v.= a săpa pământul, (sanscrită)

li v. = a implanta, a înfige (sanscrită)

lugu s. = adâncitură în pământ (quechua)

peleg s. = plug (acadiană)

peleh s. = agricultor (ebraică)

falah s. = agricultor, singurul termen din limba arabă care desemnează această ocupaţie,

valah = nume dat românilor, agricultori din totdeauna, de către străini

phala-h. s. = brăzdar de plug (skt)

pelasg s. = poporul autohton găsit de greci în teritoriul ce avea să se numească Helada şi de la care au deprins plugăritul şi meşteşugurile

Pe parcursul cercetării s-a prefigurat ipoteza care apoi a devenit ipoteză de lucru, anume că:

a)o limbă arhaică, cu atât mai mult cea primordială, trebuie să fie mai apropiată atât de sunetele din natură, cât, mai ales, de capacitatea de a exprima felul şi rostul lucrurilor. După noi, onomatopeele şi cuvintele derivate din ele, în această limbă, nu doar reproduc sunetele din natură, ci sînt chiar ele fapte de limbă reprezentând manifestări ale raţiunii şi sensibilităţii umane luminate de Dumnezeu, prin care se pătrunde rostul lucrului numit şi se participă la el.

b) această limbă primordială este limba română străveche (nu o numim nici dacică şi nici pelasgică).

În modul de a privi această problemă ne apropiem de concepţia lui W. von Humboldt care distingea în componenţa limbii două laturi:

„sonoră, materială forma externă a limbii, die äussere Sprachform şi, alta spirituală, forma internă, die innere Sprachform (se pare că este cel dintâi care face această distincţie, ce avea să joace un rol foarte mare în istoria lingvisticii, de atunci şi până astăzi). El identifica forma internă a limbii cu aspectele spirituale specifice ale unui popor, manifestate în mod particular în care colectivitatea utilizează materialul sonor pentru a reda noţiunile. După von Humboldt, forma internă a unei limbi oglindeşte concepţia despre lume a vorbitorilor ei, mai exact: modul specific de concepere a lumii de către fiecare popor. Cuvântul, de exemplu, nu este imaginea obiectului, ci impresia produsă de un obiect asupra spiritului”[15.  W. Von Humboldt, la Gh. Ivănescu, op. cit., pg. 39 ].

De asemenea, ne apropiem parţial şi de Fer. Augustin care, în lucrarea sa „De Dialectica”, citată mai sus, îi comentează şi completează pe stoici, stabilind câteva principii etimologice (asemănarea între senzaţiile produse de lucruri şi cele produse de sunetele din care sînt formate cuvintele, asemănarea dintre lucruri, care determină asemănarea denumirilor lor, asemănarea denumirilor determinată de vecinătatea de sens a obiectelor numite şi, în sfârşit, asemănarea denumirilor determinată de opoziţia noţiunilor):

„Aşadar, stoicii credeau că leagănul cuvintelor se află în concordanţa între senzaţiile pe care ni le dau lucrurile şi senzaţiile date de sunetele cuvintelor. De aici s-a pornit apoi libertatea de a stabili nume potrivit cu asemănările lucrurilor între ele. (….) De aici s-a ajuns la abuzul de a se folosi (în stabilirea numelor) nu asemănarea directă cu lucrurile, ci un fel de vecinătate. (Apoi) se poate ajunge chiar şi la opoziţie, căci ne-am putea gândi că s-a spus „lucus”dumbravă (sfântă) – pentru că „minime luceat” „străluceşte foarte puţin…”[16.  Fer. Augustin, op.cit., pg. 67-71 ].

Prin ceea ce am spus mai înainte se înţelege că nu subscriem decât în parte acestor principii – care, de altfel, sînt enunţate într-o lucrare neterminată. În apariţia limbajului şi în alegerea pentru prima dată a denumirilor lucrurilor – dar şi mai apoi – nu trebuie nicicum trecută cu vederea prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu (Fac. 2, 18-23).

– S-au luat în studiu: termeni aparţinând limbii române şi altor aproximativ 1200 de limbi. În majoritatea cazurilor, seturile de elemente lexicale sau particule cercetate şi comparate au depăşit numărul de 150/limbă cercetată (luată în lucru), excepţional au cuprins doar câteva zeci de cuvinte (limbi amerindiene din America de Nord, aborigene australiene și eschimosă), sau câteva mii, precum în cazul limbilor quechua – America de Sud și karang – Africa, maori – Noua Zeelandă sau chineză.

În finalul articolului vom da o serie de termeni din limbi aflate în familii lingvistice considerate până acum neînrudite între ele și cu atât mai puțin cu româna, dar tulburător de asemănători cu cuvinte românești.

Nu numai ca radicali dar și cuvinte întregi adesea se aseamănă sau chiar sînt identice cu termeni similari din limba română. Asemănările sînt, oricum, mai numeroase cu termenii românești decât cu cei din alte limbi (se regăsesc și cazuri din a doua categorie dar în număr mult mai mic).

Lista nr 2. (toți termeni comparați cu cei românești provin din limbi austroneziene/malaio/polineziene)

rom., „nor”,     – bikol  „panga noron”, s. „nor”;

rom., „lac”,      – hawaiană, „loko”, s. „lac”;

– South Efate, „luk„, s. „lac” ;

– geser, „louk„, s. „lac”;

rom., „cald”,   – sakzaya, „caldas”,  s. „căldură”;

rom., „imală”, s. „murdărie” – austro-asiatic santeli, „maila„, , s. „murdărie”;

rom., „murdărie”,        – babuyan „marudit”;

rom., „moale”, – meridi, SW Palawano; „mwalu”, adj. , rom. „putred”;

rom., „mâzgă”,            – carolinian, „masch„, s. „putred”;

rom., „fată”,                – perai „fata„,;

– tetun terik „feto„,; ambele au sensul „femeie”, „fată”;

ar., „nat”, s. „copil”    – sivisa – Titan, „nat„, s. „copil”;

multe  lb. austronez „natu„,., s. „copil”;

rom., „fum”,                      – nēlēmwa, s. „fum„, „ceață”;

rom., „foc”,                       – kei besar;elat, „foko„,; s. „fum”;

rom., „săpun”,                   – simeulue, „safun„, s. „ceață”;

rom., „spumă”,                  – letineze, „spuona”, s. „ceață”;

rom., „mâglă”, s. „ceață” –  letineze, „mukla„, s. „fum”;

rom., „praf”,                      – nggao-poro,  „naprafu”, s. „praf”;

rom., „creangă”,               – Bali „carang„, / kambera – Sumba „karànga„, s. „creangă, cracă”;

rom., „cracă”,                    – kambowa „karaha„,/wageo-Manan „nakarak„, , s.”cracă,  creangă”;

rom., „burtă”,                    – avava,  „bburtan”, s. „intestine”;

-kiribati, „biroto”, s. „burtă”;

ar „îmbugat”, 1s. „(om) avut” – subaron; siocon „ombogat„,;

2adv. „destul”  sulawesi – „mobugoto”,; ambele înseamnă adj. „greu”;

rom., „bugăt”, s. „destul, de ajuns”,

rom, „bogat”,                                – ata, manobo „bogat„, , adj. „greu”;

arh. „sulițelu, , s. „suliță”   –

rom., „suliță/sulă,               – sa’a , „sulitelu”,  s. „ac”;

rom., „bură/ a bura”,          – sivisatitan, „bura„, s. „ploaie”;

rom., „an”,                         – letineze, „anni”, s. „an”;

rom., „vară”,                      – rarotonga „vera„, , s. „arșiță”, „a fi fierbinte”;

rom., ” a vârî”,                   – rarotonga „viri„,  v. „a găuri”;

rom., „a înghiți”,                – rarotonga, „ngote-a”, v. „a absorbi”;

rom., „a arăta”,                  – rarotonga, „arataki”, v. „a conduce, a ghida, a direcționa”;

rom., „păr”,                        – anuta „puru”,;

rom., „minte”,                    – anuta „manatu”,  v. „a gândi”;

– sa’a „manata”,  v. „a ști, a cunoaște”;

Termenii din această categorie sînt foarte numeroşi dar, deocamdată, ne limităm la aceştia.

Urme ale amestecării limbilor la Turnul Babel.

1. Se observă radicali comuni pentru sensuri opuse:

Lista nr.3

– bunku și alte peste o sută de idiomuri austroneziene, „api”,  s. „foc”;

– proto Ainu, *”ape” s. „foc”; (cf. Greenhill și col.)

lb. austronez. „apui/apulu”, s. „foc”;

magori, Papua de Sud-Est, „vodavoda”, – s. „caldură” (cf. sl. „voda„, , s. „apă”);

swahili „washa”, , s. „lumină de foc”, (cf. eng. „to wash/water” v. , „a spăla/apă”;

germ., „vasser”, „apă”);

swahili,  „ota”, s. „căldură de foc”, (cf. rom. „ud/udă”);

torau, austronez., „uda„, s. „foc”, (cf. rom „uda„);

– central amis/hoanya/tomini ș.a., austronez.  „mama„, s. „tată”;

buli, austronez.  „mami„, , s. „tată”;

maututu, austronez. „famala„, s. „tată” (cf. lat „fēmella, -ae”,s., ar., „fată”; „fămeale„, s. „femeie”);

– mongol-altaice,  „sar„, s. „lună” (cf. „soare”);

baururo-agufi, austronez. „suara”, s. „pământ” (cf. „soare”);

baururo-haununu, austronez. „sora”, s. „pământ” (cf. „soare”);

– bima, austronez. „dana”, „pământ” (cf. „Don, Dunăre, Dniestr”, ș.a.);

˟*PIE „danu”, s. „râu, curs de apă”;

– maori ș.a., austronez. „muri„, v. „a trăi” (cf. rom. „a muri„,);

– swahili, „okota/kuta„, v. „a găsi” (cf.rom „a căta/ a căuta„);

– fataluku, austronez., „rau„, adj. „bun” (cf. rom. „rău„);

– fataluku, austronez., „tuo„, pr. rers. „eu” (cf. rom. „tu„);

– fataluku, austronez., „nuo„, pr. rers. „tu” (cf. rom. „noi„);

– sahu, austronez., „oki„, s. „ureche” (cf. rom. „ochi„);

2. S-a mai observat un alt fenomen lingvistic (metateze ciudate) despre care nouă ni se pare că ar da indicații, de asemenea, despre acel amestec al limbilor de la Turnul Babel. Iată cum arată unele cuvinte în ebraică comparativ cu cele românești:

Lista nr 4.

– ebr. „laban”, adj. „alb”, (cf. rom. „bălan”);

– ebr. „arța”, s. „pământ/omul pământului”, (cf. rom. „țară/țăran”);

– ebr. „leca”, s. „drum”, (cf. rom. „cale”);

– ebr. „ram”, adj. „înalt”, (cf. rom. „mare”);

– ebr. „amam”, s. „mamă”, (cf. rom. „mamă”);

– ebr. „ritma”, s. „mătură”, (cf. rom. „mătur”);

– ebr. „orpa”, s. „păr bogat/coamă”, (cf. rom. „păr”);

3. Obsevând formele termenilor originari *”danum”/ „danom” și respectiv *”wahir”, (cf. Greenhill și col.), în limbile austroneziene, constatăm că variantele lor nu respectă nici o lege fonetică de trecere de la un sunet la altul: „d” este înlocuit cu „z”, dar și cu „l”, „n”, „s”, „r”, „c”, „š”, „ch”, „t”, „x”, „m”, „b”, „k”, „n”.

Același lucru se petrece și cu a doua consoană „n” care și ea este înlocuită cu: „l”, „r”, „z”, „ch”, „d”, „m”.

De neașteptat, tocmai vocalele „a” și „u”/”o” sînt cele mai stabile.

Termenii *Proto-Malayo-Polinezian”danum”/”danom”, *Proto-Malayo-Polinezian „wahir” și variantele lor în limbile austroneziene au sensul de „apă”, dar, pe când, „danum”, corespondentul „indoeuropeanului” *PIE”danu”/ „danum” (cf. Vinereanu), are același sens, *PMP „wahir” (cf. Greenhill) /”waer” corespund termenului indoeuropean/românesc „wair”/ „aer”, cu semnificația de gaz atmosferic.

Concluzia care se poate trage este că se pare că nu a fost atât o evoluție a foneticii (dacă a fost, regulile sînt cu totul altele decât cele cunoscute actual) cât o modificare voluntară a cuvântului/cuvintelor originar(e) survenită la un moment dat. Iar cel care a putut interveni atât de radical în structura limbii nu putea fi omul, ci doar Dumnezeu, la Turnul Babel.

Toți termenii de mai jos sînt din limbi austroneziene actuale și înseamnă „apă”. În multe din aceste limbi, „apă” se spune „dan/ danum/ danom” dar în la fel de multe se găsesc variante ale lor pe care le prezentăm. În coloana din stânga sînt dați termenii care prezintă modificarea consoanei inițiale, iar în coloana din dreapta apare și modificarea consoanei următoare. La termenii de sub „danom”: „dom” și „rom”, variațiile presupuse s-ar fi petrecut prin elidarea primei silabe și prin modificarea celei de-a doua consoane. Dacă gândești in limitele lingvisticii tradiționale, pare de neacceptat.

Lista nr. 5

*Danum (proto-malayo-polinezian, cf. Greenhill și col.)   Danom

zanum + dalum –> zalum        nanom        dalom

rarum ————-> radum        ráno        salom

lanum ————-> ladum        dom         rom zarom

nanum ————-> nalum

ranum + darum –> rarum

canumu                   zazum

kan                            šalumu

xanu                          sazum

łanu                          lazum

man                           lalum

sanu                          ladum

chan

shan                          chúmu

ran                                 dum

dan

Deocamdată ne oprim la aceste date, promițând să revenim cu completări în articolele pe care le pregătim pentru numerele viitoare ale acestei publicații căreia îi dorim o viață lungă.

Bibliografie

• Biblia sau Sfânta Scripură – Ediție jubiliară a Sf. Sinod, Editura Institutuli Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 2001
• Botta, Dan – Roma – Threicia, O încercare de etimologie a limbii române, Editura Crater, București, 2009.
• Bidu – Vrânceanu, Angela și col. – Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2005.
• Bulgăr, Gheorghe; Constantinescu-Dobridor, Gheorghe – Dicționar de arhaisme și regionalisme, Editura Saeculum I. O., București 2000.
• Ciorănescu, Alexandru – Dicționar etimologic al limbii române, Editura Saeculum I. O., București 2001.
• Fer. Augustin, De Dialectica, Ed.Humanitas, Buc., 1991,
• Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor, Editura Albatros, 1975
• Guțu, Gheorghe – Dicționar latin-român,  Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1983.
• Incze, Dănilă – Dicționar Sanscrit – Român,  Editura Universității București, 1995.
• Ivănescu, Gheorghe, Gramatica limbilor indo-europene, Editura Didactică si Pedagogică, București 1981
• Levițchi Leon; Bantaș Andrei – English-Romanian Dictionary, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1984.
• Neghat, Nasim, Mohammad și col. – Dari Enghish Dictionary, University of Nebraska at Omaha, fară an.
• Paliga, Sorin – Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian, Fundația Evenimentul, București, 2006.
• Savin, Emilia; Lăzărescu, Ioan; Țânțu Katharina – Dicționar Român – German, German – Român, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1986.
• Scriban, Augustin – Dicționarul limbii românești, Editura Saeculum I. O., București, 2013.
• Stanciu, Ilie, dr. şi Diaconu, Tudor, prof., Acte de identitate ale neamului românesc, Editura Brio Stan, București, 1996
• Vinereanu, Mihai – Rădăcini nostratice în limba română, Alcor Edimpex, București 2010
• Vinereanu Mihai – Dicționar etimologicc al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, București 2008.
• Walde, Alois; Pokorny, Julius –  Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, Francke Verlag, Bern, München, 1959
• Yuan, Dong, Dicționar fonetic român-chinez, Editura didactică și pedagogică, R. A., București 1994.
• *** Poshtu – English Dictionary, Aryana book agency, fără an.
• http://language.psy.auckland.ac.nz/bantu/
• http://language.psy.auckland.ac.nz/austronesian/
• http://www.shoshonidictionary.com/shoshonidictionary.asp
• http://www.freelang.net/online/igbo.php
• http://www.maoridictionary.co.nz/
• http://glosbe.com/ha/en/