Obiceiuri folclorice specifice Ţării Secaşelor

Colindatul domină obiceiurile sărbătorilor de iarnă cu caracterul lor augural, el înglobând mulţime de alte manifestări antrenante pentru obştea satului arhaic românesc de pe Secaşe.

Din rândul acestora se desprinde Butea (ceata junilor în zona Sibiului, Făgăraş, bute în Câmpia Transilvaniei şi părţile Năsăudului, dubaşii în ţinutul Hunedoarei) cu organizare riguroasă pe vârste, cu respectarea unor norme morale bine conturate, adevărate legi nescrise, legi ale firii neamului românesc.

Obiceiul comportă trei momente distincte: pregătirea, desfăşurarea propriu-zisă şi spargerea buţii.

Pregătirile încep cu 5-6 săptămâni înainte şi constau  în strângerea vinului, îndată după cules încât să fiarbă laolaltă, în alegerea gazdei – un gospodar integru, cu respect şi apreciere din partea obştii întregi, în stabilirea conducătorului (jude, pârgar), a perechilor de colindători şi a celorlalte responsabilităţi (pivniţer, crâşmar ş.a.).

Obiceiul se derulează începând cu seara de ajun a Crăciunului, când se porneşte pe la casa gospodarilor, strângându-se darurile, moment în jurul căruia a înflorit o bogăţie de oraţii de colăcărie. În după-amiaza următoare se porneşte petrecerea începând cu „jocul pe piţulă”, jucat de feciori anume plătiţi, ca să joace fetele pentru a le atrage în număr cât mai mare la butea lor – având în vedere că se organizau mai multe buţi. Ea continua în zilele şi nopţile următoare ale sărbătorilor.

Spargerea buţii era marcată prin alte datini ce puneau punct perioadei active din viaţa ei, ea petrecându-se, fie la Buna (fântână cu apă bună de băut) ca la Doştat, Ghirbom, Berghin, fie pe dealul ce domină satul Şpring prin arderea măştilor, mai toate actele ce se săvârşesc având rol purificator. Ar fi de adăugat, tot aici, bogăţia riturilor de iniţiere: ospăţul mamelor la Cut şi Draşov, brâul fetelor în Deal, băgatul fetelor în joc, primirea novicilor peste tot, precum şi podoaba şi simbolistica obiectelor rituale – măr şi colac.

Butea poate fi socotită un model al vieţii de grup, cu înalte valori morale şi sociale, cu un efect educativ simţitor.

Forma sub care apare organizat la Ohaba (sub numele de butoi), obiceiul are unele momente cu origini, se pare, în vechile Confrerii războinice, având în vedere că ei merg încolonaţi pe bătăi ritmice cu bricege în coase, cu zurgălăi şi pinteni la picioare.

După modalitatea în care se petrec momentele mari, butea din Ţara Secaşelor se încadrează prototipului  sud-estic transilvan din zona Sibiu-Făgăraş, ea avându-şi pe Secaş unele particularităţi: nu cuprinde întreaga obşte în alaiul colindătorilor, nu se asociază cu ţurca mai nicăieri pe Secaşe, aceasta constituindu-se în altă ceată, nu se admite ceată eterogenă, ci doar riguros organizată, se asociază cu măşti şi cu „Ziua Ionilor” pe Secaşul Mare, cunoaşte fastul şi grandoarea „jocului pe piţulă” pe Secaşul Mic, varietatea colinzilor din rândul cărora se desprinde cu circulaţie mai largă „A judelui”, farmecul şi bogăţia ornamentică a colacului şi a mărului fetelor, ca obiecte rituale ş.a.

Am prezentat mai sus câteva elemente ale unora dintre obiceiurile dominante în viaţa obştii româneşti de pe Secaş. Acestora li se adaugă însă altele mai puţin cunoscute şi reţinute de literatura de specialitate. E vorba de „Prinderea verilor şi văruţelor”, întâlnit în mai multe sate de pe Secaşe, fără a fi însă generalizat nici aici (apare la Ludoş, Cenade, Cergău Mic, Draşov, Şpring), de „Boul ferecat” (la Cergău Mic) şi „Cununa soarelui” (la Obreja).

La începutul primăverii, odată cu renaşterea naturii, renasc ori se pun bazele unor legături de suflet între cei ce bat la porţile vieţii, feciori şi fete de 10-12 ani, pentru cimentarea unor alianţe în afara celor „de sânge”, prinzându-se veri şi văruţe.

Mamele pregătesc momentul prinderii verilor şi văruţelor făcând colaci (la Ludoş „bădurleţe”, la Draşov „pupăzele”) cu care cei tineri, în prima duminică din luna martie (la Ludoş, la Sântoader) se întâlnesc gătiţi de sărbătoare la unul din ei, în grădină, sub pom. Gazda este aleasă încă din seara hodăiţatului, aşa cum şi la bute se alege cu mult înainte, sub supravegherea ei desfăşurându-se întregul ceremonial. Alegându-şi mărul cel mai frumos se prind într-o horă de domniţe (acolo unde obiceiul este practicat doar de fete ca la Draşov), în jurul lui cântând cântece vesele. Aici, în crengile mărului îşi agaţă fiecare bucăţi de colaci ori colaci întregi pe care-i culeg scuturându-i, după ce câte două sau câte doi se rotesc în jurul lui (după preferinţe) cu mâna prinsă de trunchi. La Ludoş, tinerii îşi aduc şi câte o cană de grâu fiert şi îndulcit (datina fierberii grâului fiind legată de această sărbătoare, a Sântoaderului) pe care o pun sub pom.

Din colacii căzuţi, perechile îşi iau câte unul, pe care îl rup rostind: „Ciureo, văruţo (vereo), /Cu cini te prinzi mai bucuros, / Cu mini ori cu D-zeu?/Să luăm cioara de un picior/ S-o ţâpăm în cel părău/ Cel părău s-o bulbucat/ Şi cioara s-o înecat./Pe sub măr şi pe sub păr/ Pân’ la fir de calapăr.” La Cergău Mic şi Cenade poezia este mai simplă: „Eu văruţă, tu văruţă/Pân’ la cap de năfrămuţă/Eu văr, tu văr/Pân’ la fir de calapăr”.

Petrec până seara târziu zicându-şi de acum „vere” sau „văruţă”. E un moment înălţător promovând cultul prieteniei, obiceiul simbolizând trecerea de la o categorie de vârstă la alta, de la copilărie la adolescenţă, aşa cum butea simbolizează trecerea de la adolescenţă la bărbăţie.

La Cergău Mic se practica la începutul verii, la Sânziene, un obicei rar întâlnit1.

După ce a păscut în voie toată noaptea, un bou dintre cei mai frumoşi din sat “se ferecă” cu cele mai de preţ dintre podoabele caselor ţărăneşti: covoare, chindeuţe, brăcii tricolore şi curele ţintuite, cu clopote şi zurgălăi la gât, cu buchete de Sânzâiene în coarne. Astfel împodobit este purtat pe la casele fetelor de măritat, cerându-se mai întâi încuviinţarea gazdei: „primiţi cu boul?”. Alaiul ce-l urma se prindea în cântec şi joc, în petrecere şi voie bună, căci gazda îi cinstea cu colaci şi băutură, cu bani, cu care să-şi plătească boul împrumutat.

Obiceiul e caracterizat de mare arhaicitate, el reunind elemente de cult al naturii cu rituri de fecunditate şi agrare.

Tot la Cergău Mic, la şchei de astă dată, apare un obicei deosebit, specific doar părţii sudice a ţării din Oltenia până în Dobrogea, sorcova.

Cunoscută slavilor sud-dunăreni şi îndeosebi printre bulgari, ea are origini străvechi în manifestările prilejuite de calendele lui ianuarie la romani, când casa şi curtea erau împodobite cu mlădiţe de laur sau palmier şi când între oameni se distribuiau asemenea mlădiţe şi se atingeau cu ele pentru păstrarea sănătăţii, ele aflându-se sub protejarea directă a zeiţei sabinice a sănătăţii, Strenia.

Datina e de altfel larg răspândită în Europa, ba chiar şi pe alte continente (de a ura prin atingerea cu mlădiţe verzi). Prezenţa obiceiului aici se explică prin originea lui bulgărească reflectată de altfel şi în nume, şi în numele poeziei specifice „Surva, surva vesela/Dă-i la copil un colac/Anul Nou, Anul Nou”.

Şi la saşii de pe Secaşe se întâlnesc obiceiuri specifice, între acestea dominante rămânând „cârnilegiile” (Fosnicht).

În cea dintâi marţi a lunii februarie, la lăsata secului, tineri între 15-20 de ani, organizaţi în cete (cu origini în organizarea tovărăşiilor săseşti) pornesc în luncă la „bătaia gâştii”. Călări pe cai împodobiţi, încearcă să ia capul unei gâşte agăţate de picioare pe un scripete prins de o prăjină înaltă, astfel ca poziţia ei să nu fie fixă, câştigând cel ce reuşeşte printr-o singură lovitură de bici, dată din goana calului, în ciuda ridicării şi coborârii continue a acesteia. Câştigătorul era cinstit cum se cuvine şi numit apoi judele feciorilor, organizatorul jocurilor şi al celorlalte manifestări de peste an (Se înţelege astfel că nu oricine reuşea să lovească gâsca, manevra fiind dirijată către unul dinainte vizat).

A doua zi, flăcăii, încolonaţi câte doi, trag plugul simbolic pe uliţele satului, înveşmântaţi în costumele lor naţionale, iar în cea de-a treia zi se organizau jocuri cu măşti pe drumuri, în pocnete de bici, toate laolaltă având un farmec aparte.

Obiceiul sugerează alungarea iernii şi pregătirea pentru muncile primăverii.

Cununa soarelui este un obicei cu rădăcini în manifestările daco-romane închinate astrului ceresc sau poate chiar mai departe în cultul mithraic adus de soldaţii romani din părţile iraniene la începutul erei noastre (acesta stând şi la baza manifestărilor romane Dies natalis solis invicti, organizate odată cu renaşterea soarelui la solstiţiul de iarnă).

Obiceiul de la Obreja se practică însă vara, ca un simbol al binefacerii soarelui asupra oamenilor şi a naturii.

Pe porţi, în miez de vară sunt încrustate cununi de flori, iar soarele este reprezentat printr-o cunună mare de trandafiri, purtată pe braţe de fete şi feciori îmbrăcaţi în costume naţionale locale, pe uliţele satului.

Ritualul este continuat cu jocuri şi petreceri în curtea unui gospodar până seara târziu.

Obiceiul poate fi pus în legătură cu Peana de la seceriş, acesta aducând prinos de recunoştinţă roadelor pământului, în vreme ce cununa soarelui o închină luminii, căldurii – ca elemente esenţiale ale vieţii.

Caracterizate de mare arhaicitate, ele se constituie fie în ritualuri de trecere de la copilărie la adolescenţă ori de la adolescenţă la bărbăţie, fie în elemente de cult ale naturii, de fecunditate ori agrariene.

Obiceiuri de pe Secaş şi folclorul lor

Obiceiuri de iarnă

Plină de farmec, seara de colindat este aşteptată cu nerăbdare de mic şi de mare. Şi a fost mereu aşa, căci vechimea obiceiurilor de iarnă se pierde în negura vremii, ele existând cu mult înaintea celor creştine (sunt cunoscute Saturnaliile la romani). Se pare că ele au fost moştenite de la neamurile în care îşi are originea poporul român, căci la acestea se întâlneau sărbătorile solstiţiului de iarnă ca „zile ale nebiruitului soare”2, peste acestea fiind suprapuse mai târziu sărbătorile religioase ale Crăciunului (mărturie stând protestul preotului luteran Andreas Mathesius din 1647, din Cergău Mic „împotriva valahilor care nu vor să înveţe psalmii şi continuă să cânte de Crăciun diavoleştile lor cântări învăţate din strămoşi”).3

Este ştiut că primul Crăciun a fost sărbătorit în anul 354 la Roma, iar la Bizanţ în 375. De acum, sărbătoarea creştină închinată naşterii lui Iisus începe să ia locul sărbătorilor anterioare, precreştine (precum celor închinate zeului Mithra – zeitate arhaică solară de origine iraniană a cărui naştere era sărbătorită pe 25 decembrie – şi celor închinate zeului Saturn).

Obiceiul are o derulare simplă, cete de colindători trecând pe la casele gospodarilor urându-le în finalul colindei, cântate la fereastră, cele de cuviinţă pentru aşa momente înălţătoare.

Colindele sunt cele ce sporesc nuanţa de culori a obiceiurilor. Cu o tematică diversificată, cu linii melodice unduioase, gingaşe, dar şi apăsat, războinice,4 ele transmit o stare de beatitudine, de euforie şi încântare.

Situată la interferenţa cu creaţiile repertoriului nupţial, colindele construite pe motivul cununii apar deosebit de bogate în variante.

Fata, în pragul măritişului, este răscolită mereu gândind la momentul părăsirii casei părinteşti spre a trece „peste munţi/La alte curţi/La părinţi necunoscuţi”. Poate că tocmai de aceea apare mai în toate cazurile asociată cu fântâna, cu izvorul – ca simbol al lacrimilor, tristeţii şi durerii, al purificării:

„Ia, Mărie, bota-n mână/Şi te cară la fântână./La fântână la Ioncet/ Unde curge apa-ncet curge apa-ncet.”

Drumul fântânii, asociat cu cel al căsniciei, apare astfel în multe dintre creaţiile specifice datinii de Crăciun. Aşa pare a fi şi colindul cununii: „Merge Ană la fântână/ Şi cănuţa ţine-n mână /Găsi apa tulburată/ Şi fântâna-na tilburată./ El, voinic din grai grăia:/- D-alei, Ană, fata mea,/ Aruncă-ţi cununa ta, / Să mă-ncununez cu ea!/ El nici vorba nu sfârşea/ Că se-ncunună cu ea.”

Fata din casă a preocupat, se vede, dintotdeauna pe părinţi, căci multe au fost şi sunt frământările ce le generează:este oare ales cel mai nimerit dintre toţi?; va fi îndestulătoare zestrea fetei?; ce se va întâmpla dacă puterile le sunt depăşite? „Cere turma jumătate/ Noi le-om da a treia parte./ Cere car cu patru boi/ Noi le-om da numai cu doi.”

Fata, cuprinsă de grijile măritatului, se pregăteşte mereu, ca zestrea să-i fie pe măsura calităţilor: „Da-n chilie cine şede?/ Şede Ană, fată dalbă,/ Tot şede şi-nchindeseşte8-/ La năfrămi mai mari domneşti/ La chimeşi păcurăreşti,/ La gulere voiniceşti,/ La prapuri împărăteşti/ La mănăşterguri domneşti.”

Generate de neajunsurile vieţii, oscilaţiile fetei au fost nu odată în gura colectivităţii. Dar, se pare că mai întotdeauna dragostea a biruit, că oricât de mare ar fi fost bogăţia, în împlinirea dragostei, fata renunţă la orice:„Nu-mi trebuie oi şi boi/ Nice buţi cu bani mărunţi,/ Nice cară cu comoară/ Numa voinicu de-asară/ Cari sta-n poartă răzămat/ Cu cizme negre-ncălţat,/ Cu păr galbin retezat/ Cu iederă-n comănac/ Cu paloşu fermecat.”

Puse faţă-n faţă, calităţile bogatului cu cele ale săracului, colinzile abordând o asemenea tematică întâlnite în număr mare, dau prilej de reflecţie şi celui căruia i se adresa. În fiecare dintre ele bogatul este discreditat pentru avariţie şi zgârcenie, pentru îngustimea sa morală:„- Ne poftiţi la voi în casă/ Şi pe noi să stăm la masă?/ – Aş, mâncarea-i pentru noi/ Nu pentru golani ca voi!”

În schimb, sufletul cel mare al celui sărac impresionează în direcţia opusă:„- Cum nu? Bucuros. Intraţi!/ Din ce-avem cu noi mâncaţi./ Dacă-o trebui, ne-om duce/ În vecini şi-om mai aduce.”

Sau într-o altă variantă din Cergău Mic mult mai veche, pare-se: „Pân’ şi-o nimeritu/ La cest domnu bunu/ Unde lui că-i da/ Cină şi lumină/ Sălaş de odihnă.”

Spre locurile paradisiace ale vieţii de apoi nu se-ndreaptă – zic alte colinzi cu caracter moralizator – decât cel ce pe pământ a fost drept, om între oameni, şi, mai ales, a dovedit omenie faţă de cei fără de sprijin: „Vine tata Pătrului:/ – Petre, Petre, dragu tatii,/ Fă-mi şi mie loc în rai!/ – Loc în rai, tu, tată, n-ai./ Că pe pământ cât ai fost,/ Tot ghirău la sat ai fost./ La bogaţi cu direptate/ La săraci cu strâmbătate.”

Nici mama Pătrului nu are loc în rai, că pe pământ, cârciumăreasă fiind, „A dat vin cu oala mică/ La toţi le-a fost ibovnică”.

Nici sora Pătrului nu se poate bucura de un loc fericit că „Pănă a fost fată mare/ Sărea gardu cât de tare”.

Doar fratele Pătrului îşi câştigă locul meritat pentru faptele bune săvârşite pe pământ „- Loc în rai, tu, frate, ai./ Că pân’ ai fost în viaţă,/ Ai fost tot cioban la oi./ Şi-ai pus stâna lângă drum./ Câţi drumeţi pe drum treceau/ Cu caş dulce-i îmbiai,/ Cu jintiţă-i adăpai.”

Şi aspecte ale muncilor agricole sunt consemnate, asemeni celor din pluguşoare:„Să ne scoborâm la ţară/ Cu secera subsoară,/ Să secerăm la secară/ Şi la grâu de primăvară./ Să ne facă colăcei/ Să colindăm pentru ei.”

Dacă pe Valea Secaşului Mic colindele abordează aspecte ale muncilor agricole, pe Secaşul Mare, cu cât ne apropiem de dealurile subcarpatice şi de zona montană, circulaţia unor asemenea motive scade, lăsând loc tot mai mult altor motive dominante – celor ce preamăresc ciobănitul şi vânătoarea – ca preocupări majore în aceste locuri (născându-se astfel o diferenţiere între colindele agrare de ele păstoreşti şi vânătoreşti). Bogăţia constă aici în animalele din strungă ori din grajd, doar elementele cosmosului cu imensitatea lor reuşind s-o echivaleze:„Atâtea oi de multe/ Câte pietre-n munte!/ Atâţia berbecei/ Câţi luceferei!/ Atâtea mieluşele/ Câte pietricele!”

Oricând, acestea pot oferi stăpânului galbenii ceruţi de colindători, mai ales dacă se vând „în târg la Glogoveţ/ Unde-şi au oile preţ” şi astfel dacă „Dai perechea cu 5 zloţi/ Iaca, jude, banii-s toţi”, de aceea:„…te-arunc/ Sus la vârfu munţilor,/ La crucile brazilor,/ La strunjile oilor/ Şi-ţi alege miorele,/ Miorele, ochişele/ Şi te du la târg cu ele./ Şi-ţi alege berbecei/ Şi te du la târg cu ei,/ Da’ la târg la Glogoveţ/ Unde-i marfa mai cu preţ.”

Nici vânatul nu e mai prejos, între toate animalele pădurii cerbul ocupând un loc primordial. Dialogul dintre vânător şi cerbul ajuns în faţa arcului impresionează prin gingăşia şi nevinovăţia animalului, prin fala de care se bucură în rândul celorlalte vietăţi:„Sub un deal la răsărit/ Mândru pom mi s-a ivit/ Poame face, nu le coace./ Vine cerbu treistior/ Ca poamele să le mânce,/ Frunza mai rău să i-o strice/ .Dar Ion, dragul Ion,/ Scoate arcu să-l săgete:/ -Măi Ioane, drag Ioane,/ Nu da, nu mă săgeta/ Şi mă leagă-n curtea neagră,/ Şi mă du-n curţile tale/ De mila sătenilor,/ De fala curtenilor.”

Trecându-se de la stadiul preocupărilor vânătoreşti la cel agrar, multe din animalele ce apar în colinde îşi pierd semnificaţia iniţială, devenind ajutoare în împlinirea riturilor agrare. Pomul ivit pe deal nu mai e ca pomul pădurii (din epoca anterioară) ca să mai poată fi stricat, el serveşte acum omului. Tocmai de aceea cerbul se pleacă în faţa vânătorului spre a fi dus în curţile sale ca fală curtenilor. „Dacă lumea e transparentă pentru omul arhaic, acesta simte că şi el e privit şi înţeles de lume. Vânatul îl priveşte şi îl înţelege (adesea animalul se lasă prins pentru că ştie că omului îi este foame)”.5

Şi cum să nu se bucure de fală când creatorul popular l-a văzut cu asemenea calităţi: „În coarnele lui/  -Borta de aur./ În buzele lui/  -Pahar de argint.”

La rândul lui, feciorul, prin trecerea la noua stare – aceea de bărbat, este dominat de un optimism robust, văzând în căsnicie o ipostază a împlinirilor materiale şi spirituale:„Iară Ion, bun voinic,/ C-un cal mândru podobit:/ -Joacă, joacă, calul meu,/ Nebeut şi nemâncat/ Ca şi mine ne-nsurat/ Că dacă m-oi însura,/ Ţi-oi da vin cu feria/ Şi grâu roş cu feldera./ Încărcată de simţire este şi colinda feciorului plecat în armată, exprimând dorinţa mamei de a-l revedea, şi asta cât se poate mai iute. De aceea îi porunceşte:/ „Să nu vină pe pământ/ Şi să vie sus în vânt;/ Să nu vie pe picioare/ Şi să vie sus în boare/ Cu stelele vorovind/ Cu luna mohorojând,/ Cu luceferi paşi făcând.”

De ce oare în mintea mamei cel plecat este asimilat unuia dus din astă lume, întoarcerea lui realizându-se asemănător cu a celor ce au trecut pragul lumii veşnice? Să reflecte aceasta o stare existentă cândva în viaţa celor plecaţi în armată pe vreme îndelungată, ruptura fiind identică? Probabil că la origine aceasta a fost starea care a generat o astfel de poezie, apariţia păsării (ca simbol al sufletului înălţat, încă din cele mai vechi timpuri)6 confirmând-o pe deplin:„Zboară pui de porumbac/ Au nu-i pui de porumbac,/ Au îi Ion, bun băiat.”

O categorie aparte o alcătuiesc colindele ce se opresc asupra rostului animalelor, a interdependenţei om-animal: „presupunem că în trecut prin aceste colinde se urmărea, ca şi în anumite descântece, asigurarea sănătăţii şi sporului unei categorii de animale”.7 Asemenea colinde apar, de regulă, în asociere cu personaje biblice, mitice, pentru că între colindele laice, continuatoare a elementului precreştin şi cele biblice, „legendar-medievale”, care se opresc să explice de regulă naşterea lui Iisus,8 există o categorie de colinde în care aceste elemente se întrepătrund, deşi se abordează probleme dintre cele mai grave ale vieţii. Şi astfel, importanţa fiecărui animal pentru om o aflăm din dialogul Dumnezeu – Fiu (altfel, fiinţe obişnuite ce se scaldă într-un lac, feredeu, eroii biblici suprapunându-se celor mitici):„Ei se scaldă şi se-ntreabă:-  Ce-i mai bun pe-acest pământ?-Bunu-i, bunu-i, bou-i bun/ Că cât îi ziua de mare/ El răstoarnă brazdă neagră/ Nebeut şi nemâncat/ Şi de nime întrebat.”

Şirul întrebărilor şi al preamăririi celorlalte animale continuă: calul este bun căci „calea de nouă zile/el o calcă-n două zile”, oaia este bună şi de vară, şi de iarnă că „vara  te-ndulceşte / şi iarna te-ncălzeşte”.

În altele, Crăciunul apare asemeni unui bătrân, mare gospodar al obştii patriarhale, cu slugi şi rânduieli similare unei bune gospodării:„Hai,Crăciune, hai, stăpâne!/ Crăciun trei slugi că-şi avea./ Mână sluga cea mai mare/ Fân boilor să le dea.”

Mergând mai departe pe firul acestei idei ajungem la colindele construite pe binecunoscutul motiv al mioriţei.

Înainte de a intra în tratarea acestora socotim necesar a zăbovi asupra unor creaţii ce fac trecerea de la motivul prezentat mai sus (rostul animalului) la cel mioritic propriu-zis, acesta ajutându-ne a explica mai uşor comuniunea sufletească indestructibilă dintre om şi animal (manifestată plenar în Mioriţa).

În această categorie nu apare un conflict de natură socială, nu apare moartea care să răscolească sufletele tuturor şi în primul rând al mioarelor, aşa cum se întâmplă în variantele Mioriţei. Aici totul e senin, luminos, dominat de o lege a armoniei universale:„Colo jos şi mai în jos/Paşte un ciopor de oi./Dară la oi cine umblă?/Dară Ion, bun voinic/C-o fluieră mare-n brâu./Când din fluieră cânta,/Oile coardă pornea,/Oile din grai grăia:/- Măi Ioane, domnu nost,/ Nu ne scoate iarna-n câmp,/ Ci ne scoate-n primăvară/ Când îi câmpu plin de iarbă./ Că şi noi te-om dărui/ La Sânjorj c-un miel frumos,/ La Ispas cu unu gras.”

Numai cu un suport de asemenea factură s-a putut înălţa monumental Mioriţa.

Din mulţimea variantelor sub care apare la noi tratat motivul mioritic, nici una din ele nu cuprinde toate episoadele ce apar în arhicunoscuta baladă publicată de V. Alecsandri. Am întâlnit însă în zonă două colinde care puse cap la cap ar putea întregi balada, apropiind-o de forma clasică. Prezentăm mai jos pe scurt prima variantă:„Trei păcurărei pe munte/ Şi toţi trei mi-s fraţi de cruce./ Numa unu-i străinel/ Ca şi-o lume de inel.”

În continuare, se pune la cale complotul:

„Pân’ mergea şi pân’ venea,/ Ăi doi legea i-o făcea,” după care urmează dorinţa ciobanului de a fi înmormântat alături de oi şi miei:„Lângă strunga oilor,/ În ţâncuşa mieilor” fără a se uita fluierul, care va strânge oile:„Când vântul va trăgăna,/ Fluierul va fluiera,/ Oile s-or aduna/ Şi pe mine m-or cânta.”

Varianta ardelenească a baladei se încheie de regulă aici. Iată, după părerea noastră, o posibilă continuare a ei într-o altă colindă:„Merg voinici mai merg,/ Suluri de voinici/ Cu cai pogănici./ Ne’ntea lor mergea/ Muma lui Ion:/ -N-aţi văzut, văzutUn fiuţ de-al meu?/ -Şi de l-am văzut,/ Nu l-am cunoscut/ – Lesne a-l cunoaşte:/ Feţişoara lui / -Spuma laptelui;/ Mustăcioara lui / -Pana corbului;/ Perişorul lui/  -Mura câmpului.”

Întregit, textul capătă grandoare. Asemenea forme, bine şlefuite din punct de vedre artistic, dovedesc vechimea considerabilă a baladei. „Unele din aceste formule sunt (totodată) realizări de uimitoare frumuseţe şi netăgăduită artă”.9

Colindele copiilor, ce s-ar putea constitui într-o categorie distinctă în cadrul speciei, preamăresc şi ele muncile agricole, colacul – simbolul încheierii unui ciclu agrar, fiind aproape omniprezent, pentru el colindându-se, el fiind preamărit:„Puică neagră bagă-n sac,/ Bună sara, dă-mi colac!/ Că sunt copil mititel/ Şi-aş mânca un colăcel.”

Se colindă însă şi pentru alte daruri, ca şi în colindele celor mari:„Sus, mai sus, la răsărit/ Dă-mi creiţarul dac-am vint!/ Că sunt copil năcăjit/ Şi-aş mânca şi-un cârnaţ fript.” Sau:„Lasă-ne, gazdă, în casă / C-afară plouă de varsă!/ Maico, dacă ieşi afară,/ Nu ieşi cu mâna goală,/ Făr’ c-un cârtaboş în oală,/ Cu colacu subsuoară!”

Orice colindă se încheie printr-o urare recitată (spre deosebire de conţinutul propriu-zis care se cântă), fie că e vorba de colindele celor mari, fie că e vorba de ale celor mici. Se urează sănătate gazdei, un an nou fericit, belşug şi prosperitate, caracterul lor augural fiind deci omniprezent:„Trandafir roşu pe masă,/ Rămâi, gazdă, sănătoasă!/ Trandafir între fereşti,/ Rămâi, gazdă, să trăieşti!” Sau:„Această sară minunată,/ De toţi cu drag aşteptată,/ Noi dorim ca să vă fie/ La mulţi ani cu bucurie!/ Să aveţi zile senine,/ Să le petreceţi cu bine!/ Să trăiţi în fericire/ Şi-n deplină norocire!”

Mai vechi ni se par formulele simple, fără întindere, colindătorul urând direct sănătate gazdei:/ „Şi-o-nchinăm cu sănătate/ Să fii, gazdă sănătoasă!”, feciorului din casă: „Lui Ion îi colindăm,/ I-o-nchinăm cu sănătate/ Să fii, frate, sănătos!” ori fetei:„La Mărie-i închinăm,/ I-o-nchinăm cu sănătate/ Să fii, soro, sănătoasă!”

La început, urarea avea efect magic, ea fiind socotită „un mijloc de influenţare a realităţii în consens cu dorinţele enunţate”.10

Conţinutul şi forma colindelor dovedesc o vechime ce duce şi ea spre vremurile mitice. Cu toată adăugirea elementelor creştin-religioase, fondul mitic a rămas neatins. Eroii biblici (Dumnezeu, Sfântul Petru, Crăciun) sunt în colinde oameni obişnuiţi, cu preocupări obişnuite, ce călătoresc ori trăiesc în rând cu oamenii locurilor noastre. De aici şi conţinutul abscons, de-a dreptul încifrat, de aici forme lingvistice greu sau deloc înţelese de noi, cei de azi. Lexicul ridică probleme prin apariţia unor cuvinte existente şi utilizate probabil în limbă, dar care s-au pierdut de-a lungul vremii sau sunt pe cale de dispariţie, de tipul: mănăştergură –  pânză, cârpă de şters pe mâini; a somna – a te culca, a dormi; groşiţă – sumă de bani egală cu o sută de galbeni; încomorat – bogat, cu comori; duşundic – (etim. pop.) postav; nesute – bancnote în afară de sute; veneţ – vineţele (flori); mohoroji – a vorbi cu supărare; dâhni – a fi însufleţit ş.a.11 .

Probleme ridică şi morfologia, şi sintaxa. Apar vocative ca: gazdeleo, judeo, corindeleo, azi dispărute; se-ntâlnesc numeroase forme de dativ etic: „Luce-mi-s luceferei”, „Mări şi-o răsărit”, „Ea că mi-şi culege”, „Iar de mi-şi va fi/ Bini că mi-şi va fi” a căror îmbinare cu alte forme pronominale ridică chiar unele probleme în descifrarea sensului exprimării, acestea ducând spre o desemantizare a lor. Prepoziţia de este mult întrebuinţată, în special în faţa adjectivelor şi a verbelor, ajungând în multe cazuri să facă corp comun cu acestea: „Merele-s de daur/Frunză de dargint”, „De roagă, se roagă”. Apare juxtapunerea unor propoziţii ori contexte rupte ca înţeles: „Merge Ană la fântână/Cu papucii tropotind/Noi cântăm şi colindăm/La Ană îi închinăm”.

Vechime impresionantă trebuie să aibă exprimări ca „Da cest domn bunu,/ Da ţie cin’ţ-o datu/ Cesta dar frumosu?”

S-ar părea deci, mai ales în cazul colindelor vechi, că forma vine să sporească tainele – şi aşa destule – pe care le păstrează conţinutul.

Prezenţa  colindătorilor la bute sporea farmecul serii de Crăciun, căci obiceiul, cu caracterul lui sărbătoresc se derula aidoma unui spectacol, comunitatea fiind în bună parte antrenată căci, nu se putea oricum intra în noul an, ceata de feciori având tocmai această funcţie primordială – de a reîntrona armonia vieţii „…de a reordona şi reechilibra viaţa psihică şi socială a individului şi a societăţii”.12

În studiul său „Privelişti şi datini strămoşeşti” T. Burada se ocupă, între altele, şi de capră sau ţurcă, văzând originea acestui obicei în vechile ceremonii practicate de greci şi romani. Ba mai mult, prelungirea practicilor de-a lungul a circa două săptămâni aparţine, potrivit altor păreri13 tradiţiei indo-europene moştenite de romani de la daco-geţi, confirmate de altfel de tradiţii echivalente ale altor popoare din aceeaşi familie lingvistică: iranienii, helenii, romanii. S-ar părea că undeva, în privinţa organizării mai ales, această formă de petrecere ar avea elemente comune cu butea, obicei cu creaţie literar-muzicală specifică, cu obiecte rituale proprii.14

Prima descriere a obiceiului de pe Secaşul Mare o face Septimiu Albini în „Colindatul junişenilor băgaţi la bute” referindu-se la satele Cut, Deal şi Răhău.

În organizarea şi desfăşurarea obiceiului se disting câteva momente sau etape cu sarcini bine precizate şi delimitate, căci reuşita trebuia să fie deplină.

Obiectele rituale întâlnite mai mult pe Secaşul Mic (răzleţ şi în unele sate din restul zonei – Ghirbom, Doştat, Berghin, Şpring) sunt mărul şi colacul, acestea sporind farmecul obiceiului, în jurul lor gravitând câteva momente însemnate.

Se gătesc de către fetele ce merg la bute, după preferinţă (păstrându-se totuşi un anumit echilibru) una – măr, alta – colac, în zilele premergătoare, gătirea lor cerând o preocupare şi o pricepere deosebite.

Precum mărul grădinii îşi poartă podoaba, tot aşa şi mărul buţii (ca obiect ritual) este încărcat de bunătăţi şi frumuseţe. Pe o creangă de măr, cu o coroană rotundă, împlinită, se aşază panglici de hârtie creponată de diferite culori care alternează cu şiruri de mărgele din turte, din plăcinte şi prune uscate. În vârful ramurilor se înfig mere şi nuci, iar partea de jos, partea de care se poartă, se înveleşte în panglică tricolor.

Colacul se realizează prin împletirea aluatului în diverse feluri, dându-i-se o formă rotundă, diametrul lui ajungând la circa 50 cm. Pe margini, din loc în loc, se înfig cinci, şase beţe, şi acestea ornamentate cu aluat, copt direct pe băţ (turnându-se peste ele untură încinsă). De la un băţ la altul pornesc iarăşi şiruri de plăcinte moi, de diferite forme. Pe colac, între beţe, sunt aşezate plăcintele pe care fata le aduce la bute (cele ce pregăteau mărul aduceau plăcintele în năfrămi care de care mai arătoase, mai viu colorate).

La Draşov, în locul colacului împodobit cu bunătăţi, se folosea un castron, încărcat cu muşcăţi şi verdeaţă de jur împrejur, între acestea aşezându-se plăcintele.

Gătitul obiectelor se constituia într-un adevărat ceremonial, care antrena rude, prieteni, familie, mic şi mare, tânăr şi bătrân.

Înainte cu patru-şase săptămâni de Crăciun începeau pregătirile pentru bute. Feciorii satului grupaţi pe vârste, pregăteau colinda, destul de dificil de însuşit, căci, cu interpretarea ei antifonică, ridica suficiente probleme. În valea Secaşului Mic şi în alte câteva aşezări (Doştat, Ghirbom) diferenţierea se făcea, de regulă, prin vârstă (mare, mijlocie şi mică), în vreme ce în alte sate (Deal) diferenţierea se făcea prin cătănie: cei cu armata făcută purtau la colindat ploscă cu vin, iar ceilalţi, doar flori la pălărie, cea dintâi simbolizând maturitatea, o nouă condiţie de viaţă.

În satele cu populaţie românească mai mică se organiza o singure bute, aşa cum se făcea la Berghin.

Alegerea conducătorilor era un moment important, dar şi sărbătoresc, căci feciorii şi fetele urmau să petreacă mult timp împreună, pe toată durata sărbătorilor, iar responsabilitatea ce cădea pe umerii lor era mare, să nu ajungă cumva în gura satului.

Se căutau astfel oameni cu spirit de iniţiativă, prestigiu, cu calităţi declamatorii, muzicale, coregrafice, gospodăreşti ş.a. Doar în puţine aşezări (Păuca, Şpring) alegerea se făcea prin licitaţie, după contribuţia materială a lor.

Cel ales, judele (în alte părţi vătaf – Ludoş, Deal – ghirău – Cut, primar – Şpring) purta întreaga răspundere a tot ce se petrecea de-a lungul celor circa şase săptămâni de pregătiri şi a celor peste două săptămâni de desfăşurare a întregului ceremonial.

Şi ajutoarele lui (colăcarul – Roşia, juratul – Deal, crâşmarul mare – Ludoş, Draşov, Apoldu de Jos) se bucurau de aprecierea colectivităţii, lor revenindu-le responsabilităţi directe în organizare şi desfăşurare, ca şi paharnicului (Ludoş), cheierului şi pivniţerului (Roşia) şi pârgarilor (peste tot).

Perechile de colindători (bun cântăreţi şi oameni cumpătaţi) îşi aveau şi ele rolul lor, ele câştigând şi răspândind faima buţii încă de la început, căci ele deschideau şirul acţiunilor prin colinzile cu care umblau pe la gospodari.

Aceeaşi pricepere trebuia s-o dovedească şi jucătorii pe piţulă (Roşia), ei creând atmosfera plăcută încă din prima zi, prin asta antrenând lume şi mai ales fete la butea lor.

Alegerea conducătorului se făcea într-o atmosferă încărcată de solemnitate şi măreţie, de regulă prin vot deschis. Odată aleşi, conducătorii erau aruncaţi până în grindă, ca semn de aprobare şi preţuire, prin acelaşi act trecând şi feciorii ce vin pentru prima oară la bute (pe Secaşul Mare), ca semn al integrării lor într-o colectivitate, dar şi ca o probă a maturităţii şi bărbăţiei – un salt în existenţa lor pe o treaptă superioară.

Sunt rituri de iniţiere şi trecere la o condiţie nouă de viaţă „Noi credem că aruncarea junilor a fost şi ea un rit de primire în corpul feciorilor din ceată”15.Încep de acum pregătirile la casa gazdei, aleasă şi ea în raport cu capacităţile de bun gospodar, de cinste, de omenie şi hărnicie, căci sub supravegherea lor,a bătrânilor, se realiza iniţierea în „ştiinţa” despre existenţa comunităţii respective. Un argument în această direcţie ni-l oferă gazda din Draşov, care merge în fruntea feciorilor la biserică în dimineaţa de Crăciun, urmându-l judele, pârgarul mare şi pârgarul mic, iar mai apoi ceilalţi, aşezaţi după înălţime. Gazda din Şpring, în seara de colindat, poartă un bici mergând în urma feciorilor şi pocnind puternic cu el pe cei ce încălcau regula. Nu s-a pomenit niciunde şi nicicând prezenţa unui organ de ordine (primărie, poliţie) la bute, semn că era o disciplină şi o constrângere internă, bazate pe legile nescrise ale firii.

Arătam mai sus că se strângea mai întâi vinul , la puţin timp după culesul viilor, ca să fiarbă tot laolaltă, unirea vinurilor punând bazele unei unităţi depline a cetei.

Strânsul vinului avea un caracter sărbătoresc (în Deal, în ziua de Sfântul Nicolae), carul, boii ori caii fiind gătiţi cu coroane şi panglici, cu clopote la gât, cu ciucuri în coarne. Feciorii, şi ei în ţinută de sărbătoare, aşezaţi pe loitrele carului, în jurul butoiului, cântau însoţiţi de ceteraş în vreme ce treceau de la o gazdă la alta. Tatăl feciorului măsura 3-4 fierii de vin pe care să le toarne apoi în butea mare din car. Şi aşa, umplându-se butea, o depun în pivniţa gazdei unde o şi ceruiesc, urmând a o începe doar la Crăciun.

În săptămâna premergătoare se pregătesc altele trebuitoare: lemnele pentru foc, ouă, bani ş.a. La aducerea lemnelor din pădure în Deal era o colindă anume, „A bărcului”, colindată la plecarea şi la întoarcerea cu lemnele din pădure, un adevărat ritual. La Draşov, în porţi se aşază brazi, la Şpring, un stejar falnic din pădure, însoţit de colinda „La chilie de danghie”.Se tocmea şi socăciţa pentru gătitul mâncărurilor.

Concomitent cu toate acestea se pregătea colinda buţii (una anume la Roşia şi diferite în celelalte localităţi, în afară de colinda judelui care apare peste tot), oraţia de colăcărie şi de mulţumire (surirea) de către jude, colăcar şi perechile de colindători. În Deal, colindătorii se grupau în ceata vătafului şi a juratului pentru interpretarea antifonică a colindelor. Similar se petreceau lucrurile şi la Doştat.

Nu era uitată nici costumaţia, care trebuia să sporească şi ea măreţia actului. Îmbrăcaţi în haine româneşti, cu panglici tricolore aşezate cruciş peste piept, cu zurgălăi la picioare şi cu bâte ferecate, tot în panglici tricolore, feciorii primeau o înfăţişare măreaţă.

Când totul era încheiat, în seara de colindat, în ajunul Crăciunului, în fiecare casă unde era fată de măritat, după încuviinţarea gazdei se auzea colinda:„Hai, lerui, lerui, mărului/ Dinaintea-cestei curţi/ Crescutu-mi-o, născutu-mi-o/ Vreo doi meri şi vreo doi peri…”

Colinda pomeneşte apoi numele fetei din casă care urmează a fi poftită la bute după care venea cerutul colacului şi al celorlalte daruri de către colăcar: „Ia staţi, fraţi, şi-ascultaţi/ Şi bini samă să luaţi/ Cu ce dar ne-o dăruit/ Jupânul gazdă!/ C-un colac de grâu curat/ Pe-a noastră samă gătat,” după fiecare dar, grupul de colindători răspunzând „mare mulţam!”.

Petrecerea se-ncingea de-a lungul sărbătorilor, totul fiind bine precizat pe fiecare zi. Astfel, în după-amiaza primei zile de Crăciun se organiza jocul pe piţulă, joc purtat în unele părţi de către 3-4 feciori, la Doştat de către toţi feciorii, fetele fără drăguţ luând, în raport cu felul în care au fost primite, decizia la care bute să participe. La Draşov, în schimb, decizia era luată de mame care treceau în această zi pe la bute, unde erau jucate de feciori iar seara erau oprite la masa mamelor, în aceeaşi zi, în Deal fetele erau aduse de la biserică direct la bute, fiecare fecior aducându-şi fata. Acum avea loc şi băgatul fetelor în joc, a fetelor ce nu au fost încă la bute şi, în paralel, şi a feciorilor novici, acestea constituindu-se în adevărate rituri de iniţiere.

Judele însoţit de lăutari şi jucătorii pe piţulă, în dimineaţa celei de a doua zile, trecea pe la casele gospodarilor să poftească fetele la petrecere, acestea făcându-şi apariţia după-amiaza, unele cu meri, altele cu colaci, urmând a se începe petrecerea propriu-zisă.

La Cut şi la Berghin are loc masa fetelor – semn de cinstire şi preţuire a lor. Masa continuă cu jocul în şură şi „băgatul în grajd” al fetelor, practică întâlnită doar aici, legăturile întărindu-se şi mai mult, anunţându-se de regulă noi căsătorii16.

Parte din obiectele rituale (meri şi colaci) erau vândute a treia zi capilor satului, cu sumele strânse sporindu-se averea buţii.

Merită a consemna pentru această zi brâul fetelor din Deal. Seara târziu, către miezul nopţii, fetele, însoţite doar de vătaf, jurat şi crâşmar, se retrăgeau în casa dinainte la brâul lor, fiind cinstite cu vin cald şi îndulcit pe seama lor. Joacă şi strigă, beau şi petrec singure, iniţiindu-se în condiţia de nevastă, la care aspiră şi urmează să treacă în curând.

Strigăturile ce însoţesc brâul fetelor sunt adresate celor prezenţi, încuviinţaţi de datină: „Dragu-mi la noi la bute/ Că avem ficiori de frunte/ Şi vătafu-i om frumos/ Şi cu noi îi omenos./ Şi juratu-i om de frunte/ După el fug mândre multe!” Sau: „Crâşmărele, crâşmărele/ ,Pune vin în păhărele/ Şi dă la fete să bea/ Ca să mai poată striga!”

Interesantă era şi cea de-a patra zi, „cu lucru”, la una din fetele buţii, cu băieţi şi lăutari, din nou cu petrecere, cântec, joc şi voie bună.

Pe Secaşul Mare în aceste zile se organiza jocul cu măşti, adevărate carnavaluri. Aşa, la Cut, feciorii organizau o nuntă cu toate personajele ei: un mire scund, o mireasă dintre cele mai înalte, măscărici fel şi fel, obiecte dintre cele mai neaşteptate (oale, cratiţe), toate dând notă de veselie şi bună dispoziţie. La Apoldu de Jos, a doua zi a Anului Nou, măştile cutreieră tot satul, iar la Sângătin, trei zile la şir cutreieră satul mascaţi în femei, hornari, ţigani ş.a.

Începând cu a treia zi de Crăciun, în fiecare dimineaţă şi seară, feciorii de la bute mergeau la Şipot la Doştat şi Draşov, la Buna (fântâna) la Ghirbom, pe drum chiuind şi cântând însoţiţi de mătăhăli. Se opreau la poarta primarului şi gazdei să strige: „Vivat! Să trăiască domnul primar!” ori  „Vivat! Să trăiască gazda noastră!”. Jocul cu măşti aparţine fără îndoială unui substrat precreştin şi denotă, prin împletirea sa cu colinda, un stadiu arhaic în modul de execuţie a acestora”.17

Un anume ceremonial are butea din Deal, Ludoş şi Cut pentru Ziua Ionilor din 7 ianuarie, când se mergea cu mare alai pe la casa fiecărui Ion pentru a-l colinda. În Deal, ceremonialul se cheamă Cu ojogul (numele luându-şi-l de la băţul mare, împodobit, ce este dus în fruntea grupului) petrecerea pornind din nou.

Zilele sărbătorilor au trecut şi petrecerea buţii se apropie de sfârşit. Ca semn al încheierii, în satele de pe Secaşul Mare se scoate masa la poartă şi se joacă în jurul ei sârba. Drept răsplată a bunei purtări a feciorilor, pentru atmosfera plăcută, fără incidente, în care s-a desfăşurat butea, gazda îi cinsteşte acum cu un ciubăr de vin.

Spargerea buţii, din dimineaţa Anului Nou are un ritual aparte la Şpring, după ce peste noapte băieţii au fost în hoinăreală pe la casele fetelor, strângând noi provizii, mascaţi în fel şi chip. Aprindeau focuri mari la intersecţii, se improvizau miri care înveliţi în şomoioage de paie urcau pe coasta dinspre răsărit a satului. Mirelui „i se dă foc”, renăscând purificat, întărindu-se din nou rolul purificator şi ordonator al întregului obicei.

Iată şi câteva „din legile” ce guvernau viaţa buţii pe, toată durata desfăşurării ei. Celor ce se abăteau de la ele li se aplicau pedepse precum: să dea băutură în plus, să fie legaţi de picioare şi traşi pe un scripete la grindă, să fie purtaţi pe rotilele de la plug, să li se fure şerparele, pieptarele celor ce adormeau. Cu fetele de faţă, pedepsele aplicate aveau un mare efect moral.

Iată şi câteva din colindele din repertoriul celor întâlnite la bute: la Cergău Mic – „Colo jos şi mai în jos”, la Cergău Mare – „O pornit Pătru cu raiu”, la Păuca şi Bogatu – „Scoală, scoală”. La Ludoş, colinda era raportată la starea socială, economică şi familială a gazdei, pentru gazda înstărită şi pentru oficialităţile satului colindându-se  „A judelui”,   „A popii”, pentru cei săraci –  „A săracilor”, pentru crâşmar – „A crâşmarului”, pentru măcelar – „A măcelarului”, la casa cu fete mari – „A fetelor” ş.a. m. d. În Deal, la casa cu fecior plecat în armată se colinda „A feciorului plecat în armată”, iar la casa cu fete colinda e diferită pentru cele mai mari şi cele mai mici – „A fetelor mari” şi „A fetelor mici”. La Doştat, colinda era raportată la neamuri, fiecare neam avându-şi colinda proprie din cele 12 colinde pe care le pregăteau. Aşa, bunăoară, familiilor din neamul Avram li se colinda „Colo jos şi mai în jos”, la cele din neamul Bălţat se colinda „Ferecanul” ş.a.m.d. La Broşteni, momentul aducerii merilor la bute îşi avea o colindă anume – “A merilor”.

Interesant se desfăşura obiceiul la Ohaba. În ziua de Anul Nou, băieţii însoţiţi de 2-3 matahale, încolonaţi pe trei rânduri, cu coase şi bricege în mâini,loveau ritmic în coase pe melodia cântecului „Arde focu-n paie ude”. Făceau asta tot drumul către casa primarului, unde după ce i se cânta „Cântecul primarului”, porneau din nou spre casa petrecerii. Butea scheilor18, care se mai organiza până înaintea celui de-al doilea război mondial, cu colinde specifice (opt la număr, laice şi religioase) avea o organizare diferită de cea a românilor. Colindatul pornea din dealul bisericii, trecând mai apoi pe la căpeteniile satului, fiecăruia colindându-i-se o colindă anume din cele opt19. Şi asta, în urma dialogului înfiripat între gazdă şi colindători:„- Tocăliţă! Tocăliţă!/ -Jdecă!/ – Borbecă!/ – Mandă/!- Colandă!/ – Ceas!/ – Vas!/ – Prăvălica căsî!/ – Prăvălica sărţî!/ – Ş-un colac!/ – Ş-un cârnaţ!/ – Şi pe Linca să ne-o daţ!”

Intercalat în ceremonialul buţii (ca la Păuca) ori cu desfăşurare aparte, turca se-ncadrează în jocul cu măşti, organizat special în seara colindatului sau a doua zi de Crăciun şi de Anul Nou (ca la Draşov). De subliniat, focul de la încrucişarea drumurilor, cu acelaşi efect purificator.

Turca (în alte părţi capra) reprezintă o mască realizată dintr-un covor cu care cel ce joacă se-nveleşte, în partea dinainte având un bot de capră articulat încât prin loviturile lui să se poată sincroniza cu muzica şi cu ritmul obţinut prin bătăile în podea cu băţul în care se sprijină. Cu botul prinde şi darurile cu care este cinstit, prinderea sub această formă amintind de unele rituri iniţiatice prin care, tânărul aflat în pragul maturităţii era trecut prin tot felul de încercări. Poezia însoţitoare este construită pe un vechi motiv mitologic, cel al neînţelegerii dintre floarea grâului, a vinului şi a mirului, fiecare adjudecându-şi rol mai mare în viaţa omului, cea dintâi aducând împliniri materiale: „Că de n-aş fi eu/Nice nu ar fi/Nici un saţ în casă,/Nici colac pe masă”, cealaltă împliniri spirituale: „Că de n-aş fi eu/Nice  nu ar fi/Nici o bucurie,/Nici o veselie”, cea de pe urmă scoţând în evidenţă rolul său în creştinarea oamenilor: „Că de n-aş fi eu/Nice  nu ar fi/Nici o bucurare,/Nici o creştinare”.

Prin conţinutul şi poezia lor, obiceiurile sărbătorilor se iarnă alcătuiesc un tot unitar, unitate dată în primul rând de viziunea creatorului popular asupra lumii, de temele şi motivele comune ce răzbat din ele. Laolaltă, obicei şi poezie, deschid calea spre vremurile mitice, lăsând în urma lor o undă de lumină, căci totul e văzut în chip senin, reflectând în acelaşi timp o adevărată epocă de aur din viaţa omenirii.

Şi unele elemente de ordin artistic sporesc farmecul poeziei însoţitoare: aurul, cu forţa-i magică de odinioară apare des folosit cu valoare de epitet: coarne d-aurite, şa de aur, bortă de aur, măr de aur ş.a. Aceeaşi semnificaţie o au şi epitetele alb (dalb), argint (dargint): fată dalbă, flori dalbe, cunună dalbă, frunză dargint. Frecvent apar personificarea, hiperbola, sufixul diminutival, toate cu darul de a îndulci şi lumina atmosfera, de a diminua efectele tragicului (atunci când acestea apar). Des întâlnite sunt forme ca: frăţior, surioară, tăticuţ, măicuţă, floricele, berbecei şi multe altele.

1 Gheorghe Pavelescu: „Boul înstruţat – un obicei agrar din Tansilvania” în AMET, IX, 1979.

2 Tiberiu Alexandru: „Antologia muzicii populare româneşti”, vol. II, Bucureşti, p. 4.

3 xxx „Istoria literaturii române”, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 18.

4 T. Alexandru, op. cit., p. 5.

5 Mircea Eliade: „Aspecte ale mitului”, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 135.

6 Vezi: Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

7 Monica Brătulescu: „Colinda românească”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 40.

8 Apud Gheorghe Vrabie: „Folclorul”, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p.212

9 A. Fochi: „Mioriţa”, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 535.

10 Monica Brătulescu, op. cit., p. 76.

11 Vezi Glosarul dialectal.

12 Oct. Buhociu: „Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească”, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 48-49 şi urm.

13 Vasile T. Creţu:  „Ethosul folcloric – sistem deschis”, Editura Facla, Timişoara, 1980, p. 81.

14 Elementele ale obiceiului sunt consemnate şi de G. I. Pitiş în studiul „Junii la Crăciun, obicei din Sălişte” în „Convorbiri literare”, XXIV, 1880 şi de Tr. German în „Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal” în A.A.F., vol. 5, 1939, p. 57-59.

15 Ilie Moise: „Butea junilor”, Rev. „Transilvania”, Sibiu, 1977, p.42.

16 Ilie Moise, op. cit., p.21.

17 Monica Brătulescu, op. cit., p. 24.

18 Scheii – neam de bulgari, aşezaţi pe aceste meleaguri (Cergău Mic şi Cergău Mare) în urmă cu cca şapte secole, românizaţi între timp, cu obiceiuri proprii din care se mai păstreză câteva urme.

19 A se vedea textele din Antologie.