Cînd mă reîntorc în satul meu dintre dealuri sunt înconjurată de o liniște ce îmi dă o stare nemapomenită. Cutreierînd ulițele satului(greșit spus – e unde uliți pietruite, cînd orice ulicioară  e acoperită cu asfalt negru?!), recunosc casele vechi, unele renovate recent, portul celor mai în vîrstă neschimbat! Auzul îmi e mîngîiat de graiul dulce, graiul pe care l-au vorbit străbunii mei, grai ce îmi vine ca o mănușă:

• Mneața bună, nanuță Marioară!
• Noroc sî ai măi, fată! D-api ce-ai întors acasă?
• No, am vinit sî văd ce mai faceț’!
• Noa, ce sî facem?! Cu batrînețîle!
• Bine că v-o dat Dumnizo sînatace!
• Mulțamim la Maica Sfîntă!
• Așa mulțamesc șî io pîntru ai mnei!
• O, măi fată, ai noroc că-s pa picioare, că îș’ mai trag batrînețîle pîn ocol!
• D-api, mulțam Doamne, geocamdată sî gospodaresc ei sînguri, mai vege fraci-mniu gi ei!
• Api, măi Ileană, mai ai șî tu stare, las-o-n saracie gi strainatate că nu-ț’ mor pruncii gi foame!
• Ai dreptate, nanuță, dară anul ășta ș-api nu mai plec! Noa, sînatace bună!
• Doamne dă, măi fată șî umblă sânatoasă!
• Mulțam fain, nanuță!

Cînd îmi zice nanuța, (muiere ce o bătut pe muchie optzeci de ani), „măi fată!”, eu trecută  bine de șaizeci de ani, mă simt tînără, ocrotită! Mă simt în siguranță între ai mei, în satul copilăriei mele! Sat ce nu și-a pierdut identitatea, cu toate transformările inevitabile venite în timp. În aer plutește veșnicia!

Îmi spui că „veșnicia s-a născut la sat”!

Atunci, de ce din sat eu am plecat,

De ce-s pribeag prin țări străine

Cînd veșnicia stă în sat la mine?!

Căutăm veșnicia, căutăm liniștea, căutăm bunăstarea departe de casă, de cei pe care soarta ni i-a hărăzit, de amintirile ce ne sfîrtecă  inima, de…, de… Găsim scuze cu ușurință, găsim mod de a ne justifica ușor! Ne îndepărtăm încet, încet de credința veche, de răbdarea cu care au fost înzestrate femeile de-a lungul vremurilor, de sacrificiul unei mame pentru copiii săi!

Departe de casă, versul meu în grai își găsește ușor sălaș în căușul amintirilor:

Amintirile, ca un stol de rîndunici

Mă înfășoară strîns cu aripile, chingi!

Mă-nvăluie-n amurg, mă copleșesc

Frînturi de timp, mereu mă urmăresc.

Reîntorcîndu-mă, în „Satul gintre gealuri”, acolo unde ochii mei au văzut primul răsărit de soare, prima brîndușă înflorită pe colina din spatele casei, pașii mă poartă pe potecile pline de mărăcini, cu mintea hai hui!

Pă cărări înrugărice pașî mnei colind spră sară

Gîfîind, că-i greu urcușul, cu gîndul la altă vară.

Doar frînturi ge gînduri șcerse să ițăsc, apoi dispar

Parcă-o fost o altă lume gintr-un film imaginar.

Văd casuța varuită cu tîrnațu’* într-o rînă

Iar pă prispă buna șăge, torcînd caieru’ gi’ lînă

Firu’ alb rasuce întruna, gîndurile i-s geșarce

Lacrima strînge su’ pleoapă, murmurînd rugile-n șoapce…

Amărîtă viață au avut bunicile noastre, o viață plină de lipsuri și greutăți! Dar au  crescut pruncii în frica lui Dumnezeu, au dus încercările pe umerii de mamă cu ochii la Icoana Maicii Sfinte, cu mîinile lor trudite împreunate, cerîndu-I ajutorul cînd  soarta crudă le-a îngenunchiat.

O, Marie preaslăvită!  O, Măicuță,  mamă sfîntă!

Ocii  blînzi `țî îi apleacă, păsuirea mni-o ascultă.

În genunț’ mă-ncin io țîe, cu lacrimi strînse su’ pleoape,

Încinge-mni mîna cea sfîntă, gi suflet să-mni fi aproape!

Necazuri multe, bucurii puține au avut  bunicile, mamele, nanuțele din satul meu! Și totuși au știut să treacă cu fruntea sus peste vitregiile vremurilor! Au legănat pruncii, au frămîntat pita cea de toate zilele, au asudat pe holdă secerînd  snopii grei cu grîu. Ele au fost cele ce  organizau clăci pe timp de vară, ori șezători în serile geroase. Ele, femeile erau cele ce țineau frîiele gospodăriei, ele erau cele ce știau cel mai bine rîndul obiceiurilor și a tradițiilor. Ele, bunicile, mamele, mătușile  au semănat cînepa, au melițat-o și au tors-o! Și tot ele au ținut frâiele familiei, au tras hățurile când bărbații au călcat pe de lături și au știut să ierte. Lacrimele lor de durere au fost mai multe decît cele de bucurie! Au fost și vor rămîne podina neamului românesc.

Cine le-a dat forță, cine le-a fost model? Cea ce a fost mijlocitoarea rugilor lor spre Tatăl Ceresc, cea ce a primit cu bucurie vestea bună  de la Arhanghelul Mihail că va naște pe Fiul Lui Dumnezeu, model de răbdare și umilință creștinească, model de tărie și cucernicie – Maica Domnului! Și cui să ceară ajutor, dacă nu Maicii Domnului cea care a suferit  și a fost în preajma Fiului la bucurie și la durere:

Puteri să-mi dai înzecite, să trec punte-amarului

Cînd m-or pune la-ncercare frîiele destinului.

Și-ți mai cer și sănătate pentru toți pruncii din lume,

O Marie, tu ești bună!  Inima din mine-o spune!

Pentru o mamă, sănătatea sufletească, mentală și trupească a pruncului era cea mai de preț avuție! O avuție mare pentru femei era și tradiția, obiceiurile moștenite de la străbuni!

Buna mea din partea lui taică-meu știa toate  obiceiurile de sărbători și le respecta cu mare sfințenie. Ținea Posturile și toate vinerile din an:

Buna, vă spun, vinerea

Post negru, zău, îl țînea.

Pîn’ soarele asfințea

În gură nimic punea

Doar apă gin fîntînea.

Respecta și ne învăța și pe noi, nepoții, obiceiurile străvechi.

În 24 Februarie cînd îi Capul Primăverii ne zicea să nu lucrăm, că ne va durea capul:

Az’ nu lucră nimenea,

– Rău cap’ îl va durea

În mîni, cine va lucra.

Să vorbeșce, zău, pîn sat

Zîc că îi „ cap pîntru cap”!

Să rugăm păsările

Sî nu strice holgile.

Le dăm grîu și cînepă

Cu boambe sî satură.

Vremea îi gi Dragobece

Flacău’ iubit gi fece.

Ce aduce primăvara

Șî în inimi alinarea.

Poveștile pe care le-am auzit de la buna mi-au colorat copilăria, povești despre oameni, despre animale, despre zmei și Feți Frumoși, despre Baba Dochia:

S-o pornit Dochia la munce

Cu vaci grase, oi cornuce

Și ieșînd tăt-asudă

Cojoacele… lepădă,

Da’, vremea îi șcimbătoare

Îngeață Dochia șî moare.

După Zilele Babelor, odată cu vîntul rece de Primăvară ce rotește frunzele veștede în vîrtej, de ne cruceam alergînd după el, soarele își trimite razele spre pămîntul mustind de apă.

Ș-o-nverzit șî cărărușa, neumblată ge-astă-toamnă

Colț ge iarbă ș-o urzîcă, marginile li însamnă.

Pîntre rădăcini spalace gi neaua ce sî topeșce

Crudă șî catifelată Cizma Cucului-nroșășce.

În dimineața zile de 9 Martie,  ne trezeam în lătratul cîinilor și  în zornăit de lanțuri:

Cîn’ îs „Patruzăci gi Sfinț’, pă la sace-n zori ge zî

Nanele* cu basma neagră, zău, încep a zdrîngani

Gin lanțuri și gin cîrceie*, întorcîndu-să tăt roată,

Înconjioară iertaoane* cu jar aprins pă lopată.

Strîng gunoaie, greablă frunză, să ardă cu vîlvătaie

Să pciară nacazu’ iuce și răul în bobotaie*.

Ceamă binele-n ocoale* că îi Postul Pașcilor

Fonfănind* vorbele-n grabă pa-nțelesul babelor.

Păstă focuri sar doar pruncii, vesalia sî să nască

Să plece frigul gegrabă, pamîntu’ sî să-ncalzască,

Șî tăt az s-ascuce plugu’, pregacindu-l ge arat

Să încheie ciclu’ lunii, pogoară lumina-n sat.

Bunele* framîntă coace*, ge pomană sî li deie

Ge sufletul celor morți, iar bărbațî or să beie,

Numa’ doară patruzăci, ge pahare cu vin, mnici

Ș-o să mînce tătă lumea, unș’ cu mniere, mucenici!

(Regionalisme: nane – femei măritate; iertaoane – acareturi; cîrceie – lanț scurt, gros, cu zale pentru prins lemne mari; bobotaie – foc cu flăcări mari; ocoale – bătături; fonfănind – mormăind pe nas; bune – bunici; coace – plăcinte coapte în ulei)!

Așteptam cu nerăbdare să treacă zilele, să auzim cucul strigîndu-și numele prin vîlcele.

Zua-i ge Blagoveșcenii*, cucu’, limba ș-o gezleagă

Pîn zavoaie gesfrunzîce, numele-ș’ strigă gegrabă.

Da’ și eu îngîndurată îl întreb cu glas șopcit

– Cucule să-mi spui tu, mnie, cîț’ ani mai am gi trait?

Eu dadui apă și sare la îngeri, mîncai șî peșce

Nici nu mă sfagii* cu nime’, tu cuc, mă blagoslovește.

Veselă să fiu tăt anul, sî am pace, bucurie.

Vreme faină ge-o fi az’, așa și gi Pașci să fie!

Nu uit să merg cu sacurea sî o vadă prunii, merii

Mă încord* la ei în glumă, să rogească via, perii!

Îi curăț gi uscaturi șî musai, în foc să ardă

Sî purific-orizontul, pcer omizîle-n livadă.

Ciripind, sî-ntorc în sat, în stol mare, rîndunele

Aducînd o veste bună, dragă șî inimii mnele:

Zua o fi tăt mai lungă, întunericu’ doboară

Ge-acum pot ca să mă jior, zău gi nu: – Îi Primăvară!

Îi zi de bucurie la Bunavestire ori Blagoveșcenia, cum  îi zicem noi pe la sate, în 25 martie, ziua în care Fecioara Maria a primit vestea minunată pe care i-a adus-o Sfântul Aranghel Gavriil, aflînd că va naște pe Fiul lui Dumnezeu. Prima sărbătoare dintre Sărbătorile Maicii Domnului.

Bucurie în zi de Primăvară, viața își urmează cursul ei pe obedele timpului  în zborul fluturilor și în ciripitul păsărelelor.

Cîntă cucu’ la fețîie* pă Poduri șî la Prislop

Creapă muguru’ la salcă, la cireș da’ șî la plop

La doșcină* pă la umbră încă nu s-o gișgețat

Colțu’ ierbii înverzășce! Primăvară-i deja-n sat!

Pă Ogreze un băciuț, sapă greșuri* pă su’ meri

Pă holda ce îi arată, cu plugu’, abgia ge ieri.

Ș-api samănă cu mîna, samînța ge-alac, gin sac

Trăierat la moașa-n șură, ge negină șî ge mac.

Pă l-amniaz’, cu sapa-n space, vine șî nanuța-n grabă

Cu prînzu’ cald în tașcuță* ș-adalmașu’ în uiagă*!

Sparge bruș’ pă arătură cu mucea săpii su’ hat,

Ge sapoi să pringe leciu”*, p-inge-o ramas negrapat.

O ierugă*, nu afundă*, împărce postata-n două,

Apa să nu îmbălțască, ge-n vară mult o să plouă.

Împlîntă ș-o ciuhă*-n cale cu o mînă ge paiușă

Sî să vadă gi geparte, p-aci nu-i mai cararușă!

Cucu’ cîntă la fețîie pă crenguță ge alun

Faină-i viața pă la sace, n-am cuvince să vă spun!

Îi frumoasă viața la țară doar să știm să ne bucurăm de frumusețiile naturii, de darurile vieții, să ne deschidem inima, mulțumind pentru ceea ce avem, să mulțumim celei ce  face ca viața să triumfe, să mulțumim Femeii! Suntem înconjurați de Feminitate.

Nu degeaba sunt de genul feminin și Anotimpurile: Primăvara, Vara, Toamna și Iarna!

Tradiția, Veșnicia, Credința, Sărbătoarea, Frumusețea, Mulțumirea, Răbdarea, Gingășia, Umilința și nu în ultimul rînd Mama: cuvinte de genul feminin, cuvinte ce definesc Femeia, cuvinte împletite în aura Maicii Domnului!

Preacucernică Măicuță, eu te rog cu plecăciune,

Asultă-mi sfîntă Marie, umila mea rugăciune.

Nu-ți cer ceriul, nici pămîntul, nici aur, nici bogăție

Doar un dram de-nțelepciune, c-apoi bine o să-mi fie!

Maica Domnului suspină, cînd mă vede-ndurerată

Îmi ascultă rugăciunea, mă privește-nduioșată.

Simt cum pacea se pogoară și-o lumină se aprinde

Aripi prinde-a mea nădejde, ce ființa îmi cuprinde.

Rugăciunea și Poezia – două cuvinte feminine!

Slavă Feminității ce are ca model pe Sf. Fecioară Maria!