Laptele matern și aburul hranei. Laura Ioana Toader despre sistemul alimentar românesc (2)
Recentele grozăvii provocate populației din țara vecină care istoric s-a dovedit adeseori neprietenoasă față de românitate aduc o mărturie evidentă în contemporaneitate a mentalului nostru colectiv neranchiunos și mereu gata de a sări în sprijinul aproapelui după exemplul samarineanului din Biblie. Cu acest gînd reiau firul comentariului minunatei cărți care dovedește, cum afirmam în prima parte a comentariului meu[1], aportul cultural major la civilizația lumii a poporului ce-a stăpînit pașnic din străvechime Valea Dunării și Carpații.
În capitolul al II-lea, Instituțiile hranei și ale ospitalității. Alimente vitale, alimente marfă autoarea citează numeroase descrieri din volumele Tradiții ale ospitalității românești. Prin hanurile Iașilor de Constantin Botez și Adrian Pricop (1989), Istoricul hanurilor bucureștene, de George Potra (1985), Satul și orașul în arhitectura civilă românească veche de Constantin N. Popescu (2011) etc. conturînd prin numeroasele exemple de hanuri o efervescență socială ce îndepărtează spectaculos-argumentat imaginea comună insidios întreținută a înapoierii din aceste țări românești. În acest sens, o listă de hanuri merită redată fie măcar pentru rezonanța pitorească a denumirilor: Hanul Înjugă-urs, Hanul de la Tupilați, Hanul lui Nicu Șchiopu, Hanul Dracului, Hanul Zlătari, Hanul lui Coroi, Hanul Tîrgușoreanu, Hanul Golescu, Hanul Pitiși, Hanul Roșu, Hanul Tata Noe, Hanul lui Vanghele, Hanul lui Manuc, Hanul Colțea, Hanul cel Galben, Hanul Văcărescu, Hanul Papazoglu ș.a.m.d. Un comerț înfloritor justifica existența unor atare instituții ale hranei – cum definește Laura Ioana Toader sistemul bine pus la punct cu pricina. În completarea acestei liste pe care oricare cititor o poate dezvolta consultînd cărțile menționate, e nimerit a înfățișa ce meniu li se oferea oaspeților: salate, gustări, legume gătite după rețetă proprie, pește, fripturi, supe, ciorbe [unele purtînd nume precum]: salata arnăuților, salata băcanilor, salată bizantină cu limbă, salata sacagiilor, salata tăbăcarilor, salata tîrgoveților, salata turcească, vinete Imam Baialdî, vinete orientale, vinete à la Turquie, crap copt à la Snagov, zacuscă à la Manuc, gustarea lui Bachus, omleta Covacilor, ochiuri mocănești, ciorbă turcească de miel, gîscă sau rață à la Valahia, pilaf oriental, varză haiducească, sărmăluțe mincinoase, frigărui orientale (cf. Paraschiv Iliescu, 1979, citat la p. 551). Într-o notă de la aceeași pagină, dau peste o rețetă în care s-a picurat și un strop de umor; de aceea n-o pot trece sub tăcere, căci și ea îmi pare concret-nimerită pentru a schița cît de rău se trăia în țările române în secolele constant expediate de istorici ignari cu epitete disprețuitoare (folosite des și de rău-voitorii de ieri și de azi): [vinetele Imam Baialdî[2] se găteau] dintr-un kilogram de vinete coapte și lungi, umplute cu două cepe, pătrunjel, doi ardei grași, trei căpățîni de usturoi, doi morcovi, o țelină, trei linguri de varză tocată; sosul din roșii (un kilogram), piper, sare, ulei de măsline (un pahar), un ardeiaș iute. Vinetele se grijesc (se spală, se scot din coadă) și se crestează, dar numai de patru ori și nu așa adînc, cît să se țină un pic vînăta de miez. Se opăresc iute, se presară cu sare și se pun între funduri de lemn, presate, să-și lase zeama amăruie. Se toarnă toată umplutura și se călește în 100 ml de ulei de măsline, că așa e Levantul, la noi scump, la ei gustos […]. Usturoiul nu se călește, să rămînă viu pînă-n vînătă și acolo să moară, dar se taie-n două cățeii, să sufere un pic. Vinetele se pun în tavă și se îndeasă în crestături cu prăjeala asta, cu cățeii de usturoi, cu ceva sare și piper. Roșiile se curăță de pieliță și se dau prin sită. Se toarnă untdelemnul rămas, bulion de roșii, ardeiul iute tocat. Se pune tava la cuptor, acoperită, să se coacă înăbușit o jumătate de oră, apoi se lasă să scadă pe marginea plitei, să se îndese toate bunele în ceva și mai bun (Roman 2001[3]: 288-289). Nimerit prin București, Sir Sacheverell Sitvell notează cu vădită încîntare: cina constă dintr-o ciorbă de pește sau de pui potrivită cu smîntînă, care e urmată de crap, știucă sau sturion. Alte feluri de mîncare sînt mititeii, un fel de cîrnați la grătar; tocana, din vițel cu sos de roșii, sarmalele, niște bulete de orez cu carne tocată, înfășurate iarna în frunze de varză, iar vara în foi de viță, semănînd de fapt cu dolmaua grecească, cotletele fragede de miel sau mușchiul de vită, fillet de boeuf, întotdeauna excelent. Mai putem pomeni și carnea de vită la frigare, sau „fleica“, „ardeii umpluți“, ardei grași umpluți cu orez și carne tocată. Puii la frigare sînt și ei o specialitate românească. Alte feluri absolut delicioase sînt pilaful de potînichi și racii sau cozile de raci, pregătite în mai multe feluri, cu șofran și paprica, ce au un gust mai bun decît langustele, sau kraftor, din Suedia. România are propriul ei caviar, pe care îl prefer proaspăt, deși acesta poate să nu placă de la început, celor obișnuiți cu beluga sau malassolul, un alt tip de caviar rusesc ușor sărat. Caviarul proaspăt este mult mai scump, fiind adus în aceeași zi de la Marea Neagră, dar trebuie să spunem că niciun caviar sărat românesc nu e cu nimic mai prejos decît cel din Caspica. Sînt multe feluri de mîncare care se consumă cu adaosuri sau cu smîntînă. La desert se mănîncă piersici proaspete sau fragi de pădure; de asemenea, struguri albi și, desigur, cafea turcească (apud Petrică 2013[4]: 154,155) (pp. 555-556). La rîndul său, Ernest Christoph Döbel scria: Am tras la un han, [iar] îndatoritorul negustor m-a adus îndată la vărul său, căruțașul (…) Mîncarea era minunată; la micul dejun pasăre sau friptură la grătar, la prînz supă, legume și carne atît cît voiai să mănînci, pe lîngă o jumătate de litru de vin, iar seara friptură; duminicile se așezau adeseori vreo șase feluri de bucate pe masă (apud Petrică 2013[5]: 193) (p. 552).
Ospitalitatea și priceperea în gastronomie mergeau mînă-n mînă cu generozitatea: localurile românești erau cu deosebire apreciate datorită porțiilor de mîncare mari, delicioase și ieftine. „În toate birturile românești, la Iordache, la Constantin, la Enache pe strada Academiei, la cele de mîna a doua, precum Leul și cîrnatul, Zdrafcu, Purcel etc. o fleică [s.n.] costa 40 de bani, o vrăbioară 80 de bani, un cîrnat patrician 40 de bani, un fel de mîncare cu sos între 40 și 80 de bani, cele de 80 de bani fiind mîncărurile de păsări, vînaturi, pescărie“ (Ulysse de Marsillac apud Zamani 2007[6]: 128. La Iași agapele Societății Junimea au rămas în amintiri prin celebrele chiftele și berea de la Bolta Rece (Botez, Pricop 1989: 133) (p. 553).
Unele mari hanuri bucureștene aveau în mijlocul curții interioare biserici, cu preoți și dascăli, unde se făceau obișnuite servicii religioase, la care participau toți localnicii hanului. Uneori hanurile au apărut ca anexe ale bisericilor (Potra 1985[7]: 30) (p. 547). Bucătarii țineau cont, după caz, și de gusturile clientelei, mai ales dacă existau restricții de ordin confesional (de exemplu pentru musulmani), se ofereau mîncăruri specifice călătorilor, demnitarilor, negustorilor străini: slavi, italieni, francezi, germani (p. 552).
Ca „instituții ale hranei“ moara, brutăria, crama, povarna, măcelăria, pescăria, cherhanaua activau nu doar în funcție de autoconsum, ci și în relație cu negustoria, alimentele vitale devenind mărfuri la început prin troc, apoi grație modernizării luînd ființă o legislație comercială (coduri și regulamente). În orașe au apărut precupeții proveniți din satele Dolj, Vîlcea, Olt, Argeș (prin 1940 statisticile înregistrau cam 3000 de asemenea oameni). Un portret colectiv al celor ajunși în București e reluat din studiul semnat de Petruța Burlacu Negustori ambulanți și mărfurile lor[8]: cămașă largă și lungă, cu brîu (unde țineau punga cu bani), pantaloni strîmți; pe cap pălărie sau căciulă de oaie, în picioare purtau, în funcție de vreme, fie opinci sau ghete, fie, pe căldură, cutreierau neobosit desculți vînzînd covrigi înșirați pe băț sau în coșuri de nuiele, alviță, rahat (în cutii mici), alune, nuci și castane, zarzavaturi, iaurt, lapte, brînză, miei, păsări, pește (șalău proaspăt), raci, iar cei din fața Bisericii Sfîntul Anton desvălind, delicat, de cămașa lor de hîrtie de mătase, [portocalele] mari și rotunde (cf. p. 570). Un martor ocular creiona atmosfera dimineților de odinioară, cu strigătele acelor negustori ambulanți tineri, iuți, purtînd coșuri împletite: Zarzavat, zarzavat! Hai la pește, pește, pește! Mielu᾽ gras, mielu᾽ gras! Olteanu᾽, a venit olteanu᾽! (cf. p. 571). Le făceau concurență grecii, macedonenii, turcii, bulgarii și albanezii care vindeau pîine, colaci, plăcinte, băuturi calde sau reci (între care limonada, braga și ceaiurile „salep“), nuga, alviță, năut, susan, „bidji-bidji“ (un fel de baton din cocă dulce și rahat), înghețată, fructe. În plus, Bucureștiul a avut întotdeauna băcănii bine garnisite fiindcă românului i-a plăcut să trăiască bine – cum observa Constantin Bacalbașa[9] (citat la p. 575).
Și viața înțelepților gospodari de la sate ori din tîrguri era îndestulată, bine așezată – realități subliniate la superlativ de străini: Este un fel de Vale a Paradisului, unde vegetația îndrituiește dictonul: meiul nu are atîta coajă în cîmpie, iar mărul atîta dulceață ca la munte. […] Ciupercile, atît de căutate în întreaga lume, atît de fine la gust; pepenele de apă, cel mai suav, cea mai proaspătă băutură pe care am gustat-o, (…) produse savuroase ale unui pămînt pe atît de fecund pe cît de privilegiat, copleșesc piețele marilor orașe și se consumă de obicei în țară (Eugène Stanislas Bellanger (sec. XIX) apud Petrică 2013; 69) (p. 561); Au imense cirezi de boi de cea mai bună rasă, care aprovizionează chiar piețe foarte îndepărtate; la fel oi, porci și păsări de toate felurile. Vînatul (mai ales iepuri) este aici atît de îmbelșugat încît se cumpără la prețul cel mai scăzut, mai ales iarna. (…) Untul, brînza și mierea sînt trei articole aducătoare de venituri foarte mari (F. G. Laurençon, sec. XIX) apud Petrică 2013: 67) (p. 563); Cu excepția măslinului și portocalului, ca și a cîtorva plante tropicale, toată producția, toți pomii fructiferi ai țărilor celor mai favorizate din Europa și Levant se găsesc în Moldova. Se recoltează tutun de o excelentă calitate, din care administrația franceză ar putea să importe pentru a se aproviziona. Ceara, mierea, untul, brînza, pieile, inul, la fel de frumos ca cel din Flandra, roiba care rivalizează cu rădăcina roibei de Smyrna, lîna, mătasea, vitele, păsările de curte, vînatul, pescăriile abundente, salinele și minele, dar, mai ales, grîul, porumbul, orzul, secara, meiul constituie bogățiile acestei țări excepționale (Virgile Doze (sec. XIX) apud Petrică 2013: 67) (idem). Nu altminteri stăteau lucrurile în secolele anterioare, judecînd după însemnări precum: În această țară oile sînt, dacă nu toate, dar cele mai multe, de o rasă deosebită: au coarnele și [coada mari], numai de seu curat, care [dau] mai multă grăsime decît de la noi o întreagă ciosvîrtă de miel. Cînd se îngrașă bine ele nu-și mai pot trage coada, ci o duc pe două roate mici, ca pe un cărucior mic, ceea ce e nostim de văzut (…) Adesea am pus de s-a cîntărit o asemenea coadă și am găsit că atîrna cinci, șase ocale turcești care fac 15 funți de Nürnberg. Seul este întrebuințat în loc de unt și este mult mai sănătos decît acela al oilor noastre (Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel (sec. XVIII) apud Petrică 2013: 69 (p. 564) etc.
Dacă am preluat in extenso asemenea mărturii este fiindcă o mare parte a românimii, inclusiv a intelectualității noastre actuale se ploconește confirmărilor internaționale. Indirect și din păcate păgubos, bogățiile României sînt recunoscute și astăzi, prin faptul că roiesc în juru-i nenumărați „investitori (a se citi chilipirgii între care destui excroci, camuflați prin așa-zisele companii multinaționale!) străini“ care profită de neprofesionalismul, de obediența crasă, de lăcomia și – ceea ce le e definitoriu – de lipsa caracterului celor puși înadins la cîrma bietei țări. Rezultatul? Spoliere colonială științifică și… legalizată!
În acest context dezastruos socialmente (exodul masiv de populație în putere, deruralizarea dramatică, pervertirea relațiilor interumane sub presiunea globalizării[10]) demersul etnologic al Laurei Ioana Toader este foarte nimerit popularizării mediatice și mai ales școlare, căci educația rămîne soluția cea mai eficientă. Întoarcerea la viața tradițională sănătoasă biologic și moral, așa cum ne este prezentată de autoare, stă în putința fiecărui individ conștient, a fiecărei comunități limpezite ideologic prin rugăciuni stăruitoare.
În pasajele următoare ni se oferă prilejuri de meditație pentru oamenii simpli de astăzi: Piețele (de fructe, de pește) și centrele negustorești de anvergură mai mare, tîrgurile (de vite, de cereale, de oale etc.) erau supuse complet, ca și celelalte ocupații și meșteșuguri tradiționale, calendarelor bisericesc și popular (p. 576). Ce însemna aceasta pentru ceea ce numim astăzi comerț, în general, și pentru activitatea din hoteluri și restaurante? Existau reglementări, la începutul secolului trecut, care restrîngeau durata permisă pentru vinderea cărnii proaspete de miel de către vînzătorii ambulanți: dimineața pînă la ora 11, iar după amiaza între 15-17. Din nou, asupra actelor oficiale guverna calendarul religios: localurile nu aveau permisiunea de a servi carne în meniul din zilele de post, iar comercializarea cărnii, de asemenea, nu era permisă miercurea și vinerea (Ioniță[11] 2010:37) (p. 577). Aceasta este adevărata responsabilitate socială creștină, nicidecum sanitar-inutila și diavolește-schimonositoarea purtare de măști impusă / recomandată de „specialiști“ populației în 2020-2022 – nemaidiscutînd despre criminala inoculare de seruri experimentale generînd o puzderie de așa-zise „efecte secundare“ (realmente fiind vorba de boli, multe grave și cauzatoare de moarte) în numele… sănătății!
Românii s-au pus tradițional sub protecția Bisericii respectînd cu sfințenie datinile și posturile consolidînd pe vechiul pămînt traco-geto-dac o lume a păcii, a bunăstării dobîndite prin muncă și rînduială, stîrnind mereu invidia străinilor.
În plan spiritual o caracteristică a instituției hranei și a ospitalității – subliniază Laura Ioana Toader – este aceea de a atrage oameni în jurul aceleiași mese (prin închinarea paharului de vin sau de rachiu) și de a păstra și perpetua o atmosferă prielnică povestirii vieții, a apropierii dintre străini, a dezvăluirii afecțiunii și solidarității între cunoscuți. La moară, la stînă, la povarnă, la cîrciumă sau la han se creează contextele ideale pentru fenomenul povestitului, pentru dezvăluirea repertoriilor purtătorilor de folclor (p. 602).
Femeile de odinioară aveau în grijă pregătirea alimentelor vitale și a alimentelor-prinos (colaci, colivă) pentru familie, pentru neam, pentru cunoscuți și pentru musafiri ocazionali, bogați ori săraci. Bărbaților le reveneau asigurarea uneltelor agricole și meșteșugărești, procurarea hranei și – în plan spiritual – sfințirea bucatelor (preotul, călugărul – precizează autoarea –, capul familiei, ori cel mai vîrsnic membru, adaug).
În capitolul al III-lea al cărții intitulat Alimente cardinale la întemeierea familiei și pomenirea neamului se detaliază roluri speciale (fata de măritat, mireasa, lăuza, moașa, doica, nașii etc.), privilegii la oferirea darurilor, datini și simboluri (pomul vieții, mărul de cununie, bradul sau mărul mortului, pomul de pomană etc.).
Obiceiurile din Muntenia și Oltenia subliniau în trecut nașterea ca dar divin și pregăteau mai întîi Masa / Prînzul Maicii Domnului / Masa Maicii Preciste / Napoiniță / Boborodiță / Rodină / Rodini. Erau mese sărbătorești, cu hrană de dulce ori de post, după cum era cazul, la care spiritul Divininății „beneficiare“ [era] prezent alături de oameni […] rostul lor [rămînînd] cel spiritual, de mediere a comunicării cu transcendentul, pe care [încercau[12]] să-l apropie de om și de problemele sale (Văduva[13] 1997: 115) (p. 624). Consider că obiceiul acestor daruri alimentare e precreștin, din moment ce rodină derivă de la rod / roadă „fruct“ și provine de la radicalul protoindoeuropean *er(e)d- „înalt, a se înălța, a crește“[14]; în albaneză rod, provenit desigur din același radical, înseamnă „rasă, familie, clan“, evoluție semnificativă, deoarece rudă / rudenie din română au aceeași sursă. Citînd pe Simion Florea Marian, etnografa menționa că participantele care veneau în rodini pregăteau și aduceau la aceste ospețe zamă de găină, găini fripte, plăcinte, vărzări, scoverze (lipii, clătite), chiroște sau colțunași, găluște, plachii, dumicat cu vin, chisăliță din vin, grîu cu miere; din frupt: brînză cu smîntînă sau samachișă, unt, ouă, lapte, carne, pui de găină, găini; din pîne: pîne, bulci, sau jemne, turte, dulci, făină de grîu, sau de păpușoi; din fructe: smochine, stafide, mere, pere, poame, povirlă, poamnă din vie, nuci, faguri de miere sau zahar etc. […] (p. 650). Am scris înadins participantele referindu-mă la acest stadiu al parcursului tradițional spre a scoate în evidență predominanța feminină formată din moașă (cu variantele sale: adevărată / de coșarcă, de biserică, a neamului, a casei, a satului, căpătată etc.), (eventual) doică / mancă, nașă, mama lăuzei, mama soacră, mătușa cosanguină / afină (soția unchiului), cumătra, rude, babe știutoare, vecine, femei curate.
Masa Ursitoarelor, în zone din Banat cina sau cinișoara Ursitoarelor era organizată de moașă – singura abilitată să intermedieze venirea celor trei zîne specifice mitologiei autohtone la cel mult trei zile de la nașterea pruncului printr-o invocare-rugăciune:
Sfintelor
Bunelor,
Să vă aducă Dumnezeu curate,
Luminate,
Bune ca pîinea, dulci ca mierea
Și line ca apa[15] .
Ursitoare, (a) ursi, ursită provin din lexicul prelatin[16], adică traco-dac, obiceiurile fiind cu siguranță arhaice, dar la vremea potrivită adaptate creștinismului. Cum ursitoarele se știa că veneau noaptea, în taină, fiind interzisă ascultarea convorbirii lor, masa pregătită acestora conținea alimente cu valoare spirituală: pîine / turtă / azimă / colaci, sare, apă, undelemn, usturoi și unele obiecte consacrate: busuioc și lumînări, alături de obiecte diverse: bani, oglindă, pieptene, lînă, creion etc. Unele răspunsuri la chestionare arată că pe pîine se făcea în trei locuri semnul crucii și pe fiecare semn se puneau bani pentru cele trei ursitoare, alteori cu cinci cruci: cîte una pentru ursitoare, una pentru Dumnezeu și una pentru Maica Domnului (cf. p. 645). Toți cercetătorii au constatat relația misterioasă, inițiatică aș putea afirma, dintre ursitoare și moașă, dar Laura Ioana Toader observă că modelul exemplar al moașei este Crăciuneasa care, ajutînd pe Maica Domnului să nască Pruncul Sfînt, a contribuit la începutul și înfăptuirea ordinii pe pămînt; dovedind generozitate, bunătate, spirit de sacrificiu și oferind ajutor și protecție. Însemnătatea actului moșitului este elocventă prin prezența motivului mîinilor de aur. Nu întîmplător, există și o modelare rituală din aluat (în forma unei mîini, care se unge cu ou, să strălucească precum aurul), care se pregătește și se dăruiește de Crăciun (p. 646).
Următoarea ceremonie, botezul, era esențială. Și în mediul urban a rămas pînă în zilele noastre ce grăbesc spre desacralizare un „eveniment“ dacă nu crucial, măcar important marcînd onomastica[17] nou născutului. Denumirile sub care apărea această masă, în consemnările de pe teritoriul românesc sînt: botez, botejune, cumetrie, gostie, omenie, ospăț, ospeție, ospăț de botez, ospățul copilului, cumetria, masa de cumetrie, cumătria grasă ori cumătria în genunchi (cf. p. 659). În trecut era vorba despre un scenariu ceremonial cu roluri asumate precis în prepararea, oferirea și consumarea hranei. Aleg dintre răspunsurile la chestionarele etnologice redate cu acribie de autoarea cărții: ciorbă, pîine făcută la brutar, varză cu carne, friptură. Azi și prăjituri (cf. p. 659); azime din făină de grîu, cu pui (modele făcute cu furculița), ciorbă de bureți (oaie), rasol de oaie cu hrean și oțet, piftii din cap de oaie (cf. pp. 659-660); de post: fasole. Roșii prăjite cu unt de nuci, cartofi, prune fierte. De dulce: ciorbă cu varză (felul I), tocană cu friptură (felul II), varză cu slănină, piftii, carne în tigaie (cf. p. 660); varză, ciorbe (dulci, acre), sarmale cu carne, piftii, friptură, curcan umplut pentru naș și moașă. Azi – mezeluri (salam, brînză, măsline), supă rasol cu hrean, sarmale, piftii, cozonac, friptură, prăjituri (cf. idem) etc. Interesant era momentul consemnat de Simion Florea Marian: Cînd se pun sarmalele sau găluștele pe masă, atunci moașa aprinde lumina de botez; dacă sînt două, le aprinde pe amîndouă, le pune alăturea într-o cofiță și, dimpreună cu acestea, le pune pe masă. Iar cînd le pune pe masă zice:
Bună vremea la dumniavoastră,
Cinstiți meseni și gospodari,
Dar mai ales la cumătrii iști mari!
Iată că v-aduc lumini frumoase,
Strălucite, luminoase,
Înaintea dumnilorvoastre,
Să șadă,
Să ardă,
Să vă vedeți de voioși,
De bucuroși
Și de frumoși;
Să le priviți,
Să cinstiți
Și să vă veseliți;
La ele să căutați,
Să ospătați
Și să vă bucurați (citat la p. 661).
Răsplata pentru moașă era o pupăză din aluat: un fel de colac cu rol ritualic păstrînd legătura cu strămoașele fiindcă ea reprezintă neamul. Se face de obicei din aluat de formă lunguiață, dar și rotundă (mai rar). Modelarea avea formă alungită, cap și în chip de ochi, fasole, piper negru sau cărbune (cf. pp. 661-662, citat dintr-o lucrare a Luciei Berdan[18]).
Tot ritualic e rolul pomului de nuntă / de botez / de înmormîntare (în zonele de munte obișnuit e bradul). El face trimitere la pomul vieții iar la împodobirea lui ca și la sfințire se adună toate personajele cu rol important la nuntă (p. 689). Acest pom în jurul căruia convivii își îndreaptă gîndurile mai ales spre cer în momentele marilor treceri reprezintă tradiția românească, nicidecum pomul de Anul nou încărcat cu nimicuri sclipitoare și colorate – calpă închinare la zeul consumului adorat de Occident. Alimentele cardinale – cum le numește Laura Ioana Toader – sînt mereu prezente: grîul, pîinea, vinul. La nuntă, de pildă, o rudă din partea băiatului ținea un castron cu grîu și țipa grîu peste tineri și peste nuntași (cf. p. 696), iar închinarea paharelor cu vin de cale albă sau de despărțenie a miresei de casa părinților ei și gustarea de cîte trei ori a pîinii (eventual unse cu miere) în Biserică, cu care preotul îi îmbie pe miri, nu necesită explicații pentru niciunul dintre participanții creștini. Cercetătoarea Silvia Ciubotaru[19], citată de autoarea cărții pe care o comentez, subliniază antiteza dintre paharul de viață (dulce) și paharul de moarte (amar) prezente la marile treceri, ambele acte ceremoniale culminînd cu mese și daruri specifice. Cercetătoarea se mai referea la modelările rituale antropomorfe prezente mereu la sărbători: Păpușile – colaci mari în formă de femeie sau colaci împletiți în mai multe vițe, împodobiți cu flori (de obicei de formă alungită sau neîncheiată) dar care poartă aceeași denumire apar […][și] în zilele de Moși [doar la pomenirea femeilor defuncte ori] în preajma Paștilor, […] cînd fetele se prind surate [și schimbau între ele asemenea colaci] (cf. p. 698).
Ospețele aveau ca invitați de onoare preotul și dascălul, iar așezarea la masă era precis rînduită. Deschiderea mesei nuntașilor era făcută creștinește de vornic, care spune Tatăl nostru (Ciobănel[20] 2002: 173) (p. 699). Dacă în zilele noastre aceste datini nu mai sînt respectate, mai ales în mediul orășenesc, unde masa nuntașilor e organizată în restaurante care impun cutume locale strict comerciale de obicei agresiv-luminoase și zgomotoase, la înmormîntări preotul e încă lăsat să slujească la căpătîiul defunctului, după rînduială, pentru ridicarea sufletului la ceruri și iertarea păcatelor (p. 721). Praznicul reprezintă în această situație un prilej de solidarizare și de surmontare a durerii. Nucleul familial, neamul, vecinătatea, întreg satul, întreaga lume rezonează și contribuie la oferirea celor cuvenite pentru lungul drum al celui răposat (p. 719).
Despre paharul morții cu o băutură cumplită pe care cei vii trebuie să-l bea în ultima clipă, Tudor Pamfile redă o legendă tulburătoare:
Pe cînd Iisus Hristos și cu Sfîntul Petru umblau pe pămînt […], s-au oprit în locul unde murise bogătașul […]
– Aici, zise Iisus, este mort stăpînul moșiei acesteia, pe care aș voi să-l aduc la viață
– Chiar bine ai face, Doamne, să-l înviezi, căci e păcat de așa moșie să stea părăginită!
Atunci Iisus îl strigă pe nume. Și a ieșit mortul în carne și oase în fața Mîntuitorului, Care i-a spus că l-a chemat să mai trăiască pe fața pămîntului, pentru a-și mai vedea de moșie.
– Mulțumescu-Ți, Doamne, de bunătatea ce arăți pentru mine, zise moșierul, cunoscînd cu Cine are de-a face, dar, rogu-Te, lasă-mă să-mi urmez odihna aici, unde mă aflu, pentru că tare mă îngrozesc cînd mă gîndesc că va trebui să mai beau încă o dată păharul morții! Sînt treizeci de ani de cînd m-am mutat din lumea pămîntească și credeți-mă că nici acuma n-a ieșit amărăciunea din oasele mele. Așa de amar fuse paharul ce l-am înghițit la moartea mea (Ion Creangă, V, 111-112 în Pamfile 2000[21]: 258) (p. 708).
Puțini mai știu astăzi că aburul hranei, ca aliment ideal care făcea puntea între lumi, era obligatoriu în sate nu numai la pomenirile din calendarul bisericesc, ci și în comportamentul cotidian: După ce termină de vîrît pîinea în cuptor [gospodinele] iau fața de masă de jos […] și-o scutură de făină pe jarul tras la ușa cuptorului zicînd: „așa să se ducă aburul la morți!“ (Cristescu-Golopenția[22] 2002: 165-166 (p. 716).
În contextul acestei ultime și inevitabile mari treceri, e potrivită nota de la pagina 707 a cărții, care ne (re)amintește că: Moartea se numește liturgic „adormire“; o parte a ființei umane doarme și o parte rămîne conștientă. Este separația dintre duh și trup. Sufletul nu mai exercită funcția de a însufleți trupul; dar, ca organ al conștiinței, el sălășluiește în duh. Încă din timpul existenței pămîntești, viața în Hristos introduce comunitatea cu lumea cerească (v. I[oa]n 1, 51) și moartea devine marea inițiere duhovnicească. Conform învățăturii ortodoxe, existența între momentul morții și Judecata de Apoi este o stare care se poate numi purgatoriu, nu ca loc, ci ca stare intermediară de purificare. Rugăciunea liturgică pentru morți este o tradiție foarte veche și foarte puternică. Minunea Schimbării la Față la care sînt prezenți Moise și Ilie, sau parabola săracului Lazăr și a bogatului sînt mărturii ale faptului că morții sînt pe deplin conștienți. […] Învierea este universală (v. I[oa]n 5, 28), dar receptivitatea diferă: unii o așteaptă cu bucurie, alții se tem de ea și i se împotrivesc. Sufletul își regăsește trupul […] Forma, starea, vîrsta sînt neesențiale. Se spune doar că trupul înviat va înflori în toată plenitudinea lui și va rămîne perfect identic cu sine. […] Trupul va fi asemănător trupului lui Hristos înviat: lipsit de greutate și pătrunzînd cu ușurință peste tot. Asceza face încă din această viață trecerea gradată la starea premergătoare a învierii (Evdokimov[23] 2015: 158-159).
Cum se poate lesne observa, nu este nicio contradicție între această explicație teologică și concepția țărănească: Morții se roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea noastră, ca să trăim, să le dăm și să-i pomenim. Cînd îți dă cineva de pomană, e tare păcat dacă nu te rogi pentru acela […] (Niculiță-Voronca[24], I 1998: 272) (p. 718). Aș face o analogie prilejuită de Mihai Cimpoi cu referire la omul eminescian [care] trăiește moartea cu o deosebită intensitate, căci știe că împreună cu viața constituie două file ale existenței: „moarte și viață, / foaie-n două fețe: / Căci moarte e izvorul de viețe, / Iar viața e răul ce-nfundă / În regiunea nepătrunsei cețe“[25]. Și mai tulburător definește această realitate Poetul în postuma Nu… nu sînteți ca iarba: Nu… nu sînteți ca iarba, ca unda, fuga spumei / Căci fiecare-i faur la mîntuirea lumei / Căci moarte nu există și ce numești tu moarte / E-o viață altfel scrisă în sfînta firei carte – / Amiază, sară, noaptea urmează dimineţii / Şi multe feţe are adînca tain-a vieţii / Şi ce numeşti tu moarte, al vieţii e visternic / Auzi păşirea-i lină, auzi mersu-i puternic / Acum picură-n boabe de rouă, acum arde / În sori zvîrliţi în spaţii, în stele miliarde […][26].
Pomul de înmormîntare (un brad și adesea o creangă de pom roditor) însoțea sicriul purtînd legate mere, pere, cireșe, vișine, nuci aurite, smochine, stafide, zaharicale, turte dulci, hulubași, alte feluri de păsări modelate din aluat de făină de grîu, covrigi, colaci, scărițe, cîrlige din aluat (pp. 724-725). E prefigurat astfel belșugul raiului ce-l așteaptă pe răposat. Pomenile rînduite la soroace (la nouă zile, la trei, la șase, la nouă săptămîni etc.) de apă, colivă, colaci, mîncare aburindă, îmbrăcăminte și felurite obiecte se fac cu lumînare aprinsă, cu tămîie care-și înalță la cer mireasma anunțînd ofrandele.
Desprind cîteva detalii cu accente de scenariu mitico-poetic dintr-un chestionar completat de un martor oltean cult:
Pentru ca mortul să poată să bea apa adusă în timp de 40 de zile [la anumite gospodării], trebuie să fie slobozită. Pentru aceasta, o femeie bătrînă și pricepută se duce la fîntîna de la care s-a adus „apa mortului“, cu toate fetele care au cărat apa și le dă oale noi, la fiecare cîte una, apoi le spune să pună în șiștare atîtea oale cîte sînt crestate pe răboj ca aduse. Totodată femeia a luat cu ea la fîntînă batiste, tulpane, colăcei, lumînări, tămîie și așchii de lemne, sărite din gura săcurii. După ce șiștarele au fost umplute, pornesc toate spre un pîrîu și fetele stau într-o parte iar femeia bătrînă în cealaltă parte a pîrîului față-n față. Se aprind lumînări pe colaci întinși pe jos pe o față de masă lîngă pîrîu, se aprind lumînări la tulpane și se pun pe cîte o așchie două lumînări în formă de cruce și se aprind toate capetele. Numărul așchiilor este egal cu numărul aducătoarelor de apă. Se tămîie peste toate, iar așchiilor de lemn li se dă drumul pe pîrîu la vale cu lumînări aprinse pentru ca mortul să aibă și lumină, apoi se varsă apa din șiștare măsurate cu oalele. Femeia bătrînă cere de la fiecare fată răbojul de alun și cu un cuțit în mînă, deasupra pîrîului, o întreabă:
– Tu ai adus apa… (se spune numele mortului).
– Eu!
Cin᾽ ți-a fost martor?
– Luna și soarele.
Cînd fata zice așa, femeia tae cu cuțitul crestăturile dupe răboj, apoi mai întreabă de două ori și face la fel, trecînd în urmă și la celelalte fete. Credința este că degeaba se fac toate dela început, dacă nu se tae răbojul de alun, pentru ca crestăturile făcute în coaje să se ducă cu apa la vale, să știe și mortul că a fost bine îngrijit pe pămînt. Altfel apele s᾽ar împreuna pe lumea ceailaltă fără să se deosebească una de alta, a cui este. După ce s᾽[a] terminat totul în felul de mai sus, fiecare fată își ia oala, tulpanul, colăceii și banii, apoi se duc la casa mortului, unde este masa întinsă. Preotul vine și pomenește, toată lumea strînsă se așază și mănîncă, apoi fiecare pleacă la casa sa luînd de pomană strachina și lingura cu care a mîncat, precum și oala din care a băut vin sau țuică la masă. (Văzute la pomana de șase săptămîni a bunicei mele, Creița Eftichia Brahoveanu, în ziua de 4 ianuarie 1925, în comuna Brahova, județul Dolj, dr. Ion Martin (Izvorașul, anul XVII, nr. 5, mai 1938: 182-183) (p. 729).
Despre pomenile de apă se crede că sînt cele mai bine primite; de aceea în unele sate meșterii fîntînari ori sătenii pricepuți erau chemați să sape fîntîna mortului menită să potolească setea călătorilor spre iertarea păcatelor defunctului prin rugăciunile permanente făcute (cf. p. 730). Prezența moșilor și strămoșilor era evocată nu numai la sîmbetele speciale, ci socotită firească în oricare zi; de aceea li se făceau focuri și exista obiceiul darurilor din: prima făină măcinată din anul respectiv, primul lapte obținut în gospodărie, prima brînză, prima coptură, primele fructe coapte etc. înainte de a se gusta / consuma de membrii familiei. La Moșii de vară, de toamnă, de iarnă și în zilele sărbătorilor onomastice se pregăteau predilect mîncărurile preferate în timpul vieții de cei trecuți la Dumnezeu: bunici, părinți, nași, surori, frați – inclusiv cei de cruce și de lapte –, rude etc. În Moldova – preciza Tudor Pamfile[27] – pentru ziua de moși, gospodinele își au cumpărate fel de fel de vase pe cari le vor da de pomană, cofe, cofițe, cu flori negre, făcute cu flori, tipare de fier înroșite în foc, străchini, talgere sau talere, farfurii, sticle, căni, ulcele, oale, linguri și altele (citat la p. 735).
În capitolul al IV-lea Hrană pentru Masa Raiului, autoarea precizează: Ne propunem să circumscriem actul alimentar, așa cum se petrece în secvențele cotidiene și ceremoniale, în universul familiei țărănești, neocolind implicațiile de ordin material (p. 746) susținîndu-și intenția printr-un citat din Mitul eternei reîntoarceri de Mircea Eliade[28]: valoarea [actelor umane] nu se leagă de un dat fizic brut, ci de calitatea lor de a reproduce un act primordial, de a repeta un model mitic. Nutriția nu este o simplă operație fiziologică, ea reînnoiește o comuniune. Dar înainte de a mă referi la conținutul acestui ultim capitol al vastului tratat etnologic, nu pot rămîne indiferent față de o veritabilă cîntare a României emoționantă, chiar dacă sînt hiperbolizate[29] adevărurile de la care a pornit autorul ei, cronicarul grec Constantin Dapontes / Cesarie Dapontes / Chesarie Daponte (Καισάριος Δαπόντες – 1713, Skopolos – † 4 undrea 1784, Muntele Athos):
Fala universului, Țara Românească, frumusețea Europei, Țara Românească, rîurile tale sînt vestite, iazurile tale renumite. […] Livezile tale sînt pretutindeni […], vinurile tale, mierea ta […], ca frunzele boii, ca stelele oile și ca nisipul caii. Nu cumva nu sînt privighetori? Sau poate lipsesc rîndunelele și nu vin cocostîrcii și nu sînt mii de hulubi? Și potîrnichi și turturele, prepelițe și mierle? Căprioare cîte voiești, capre sălbatice cîte-ți plac, de iepuri […] te saturi, urși foarte mari, vulpi foarte frumoase, veverițe foarte multe […] Bună-i Moldova, dar mai bună Țara Românească. […] Măruntaiele ei sînt adevărate saline, pîntecele ei păcurărie, iar din sîni curge în adevăr miere și lapte și din coapsele ei apă, cu aur curat și lucitor, aceasta-i rar, aceasta prea de preț. Pieptul îmbrăcat cu biserici, spatele cu mănăstiri, umerii săi cu grădini, puterile ocîrmuirii sînt satele și palatele. Cu capul ei înfricoșează pe unguri și-i spală picioarele Dunărea. Din frunte, ca din răsărit apare strălucitul București – auritul București – dulcele București – superbul și prea gloriosul scaun al domnilor și prea însemnat (apud Petrică[30] 2013: 70). (Cf. p. 741).
Obiceiurile alimentare ale familiilor țărănești erau riguroase, încadrate fiind calendarului religios așa cum reiese din informațiile lui Gheorghe Crăiniceanu[31] ordonate astfel: Postul Crăciunului (al Nașterii); noiembrie și decembrie; Dulcele Crăciunului, ianuarie; Lăsatul Secului; Săptămîna brînzei; Postul Paștelui (Învierii), februarie, martie, aprilie; Dulcele Paștelui, aprilie, mai; Postul Sfinților Petru și Pavel, iunie; Dulcele Sfinților Petru și Pavel; Postul Sfintei Marii; Dulcele Sfintei Marii; Dulcele Toamnei / Dulcele Sfîntului Dumitru sau al Sfintei Marii (cf. pp. 765-771). Interdependența structural-funcțională pe orizontală (între membrii comunității rurale) și pe verticală (cu Divinitatea și cu strămoșii) e formulată astfel: Structura și ierarhia familiei, a neamului, a comunității fac posibile organizări ale ciclurilor de pomeni (care debutează cu un praznic strălucit), care sînt consacrate trecerii în lumea de dincolo, prin crearea de punți line (chiar aștererea lor simbolică: fețe de masă sau ștergare albe și foarte lungi, pe pămînt) și prin sprijinul oferit pentru depășirea, fără mari obstacole, a vămilor (p. 709). Alimentele-ofrande sînt coliva, pîinea, colacii. Relațiile de acasă, de la biserică, de la cimitir, de la cîmp etc. dintre donatori, destinatari și beneficiari sînt prescrise exact, puritatea și competența fiind condiții obligatorii, doar așa obținîndu-se convivialitatea. Aburul mîncărurilor calde obținute prin fierbere, coacere, prăjire sau frigere constituie o hrană esențială, ascendența însoțită adeseori de mirosuri asigurînd participarea strămoșilor, a sfinților, a Maicii Domnului și a Sfintei Treimi. Preoții contribuie la pregătirea ofrandelor atît prin rugăciuni speciale și tămîiere, cît și prin participarea efectivă la praznic.
Pentru familia românească tradițională extinsă personajele biblice erau model. Folclorul conservă încă această realitate, chiar dacă ea este depășită în prezent în numele modernizării (prin explozia tehnologică), al „emancipării“ femeii (v. mișcarea feministă), al libertății de mișcare (v. emigrarea), al schimburilor cultural-religioase (v. ecumenismul) etc. În mentalul colectiv se stabiliseră ierarhii precum: Sfîntul Ioan este nănașul lui Iisus, Crăciuneasa este moașa care ajută pe Sfînta Maria să nască, la nunta de la Cana Galileii nașul laudă pe fin pentru vinul cel bun (miracolul înfăptuit de Iisus), Adam și Eva reprezintă familia primordială, Noe e gospodarul exemplar, protector al familiei sale și al animalelor de pe arca sa (p. 839). Sfințirea hranei, a apei, a locuinței se făceau cu regularitate. Persistă încă, periodic dar subminate de fetișism, procurarea și folosirea aghesmei mari și mici, a anafurei, a prescurii, a paștilor; dar a dispărut fervoarea participării majoritare – inclusiv a păturilor superioare ale societății – la slujbele religioase în duminici și-n sărbători, la oraș abia 5-6% dintre localnici alcătuind enoriașii obișnuiți, care se spovedesc și se împărtășesc. Abia experimentul „pandemic“ din 2020-2022 organizat global a scos la iveală nivelul îngrijorător al desacralizării, în numele unei iluzorii protecții sanitare comițîndu-se grave abateri și impietăți peste care s-a trecut cu o ușurință strigătoare la cer[32].
Rostul comentatorului tratatului elaborat cu multă știință de carte, cu dragoste de neam și de țară de către Laura Ioana Toader este de a-și preveni cititorii să-și amintească / să (re)cunoască datinile străbune în ansamblu și în special pe cele alimentare, să reflecteze asupra lor și – în măsura posibilităților – să le reînvie în vederea supraviețuirii în sens creștinesc, avînd ca scop atît sănătatea trupească și spirituală, cît și mîntuirea sufletului. Mi se pare oportună observația lui Jaques Attali[33] trecută într-o notă din Încheiere: fără o cunoaștere erudită și detaliată a trecutului, nu există o teorie a prezentului și nici o predicție a viitorului care să fie valabile (p. 896).
Rezumativ-concluziv, principalele ipostaze ale hranei (cotidiană, ceremonială, rituală) și contextele generate de alimentele vitale, de alimentele-mărfuri, de mesele comune și de obiceiurile alimentare din ciclul calendaristic și cel familial se regăsesc, în parte, în paginile acestei cărți (p. 907).
Meritul amplului demers etnologic este de a fi ilustrat adecvat și chiar abundent cercurile concentrice ale hranei: primul – cel al relațiilor familiale, cercul vieții, incluzînd nașterea (laptele matern, mersul în rodini, cumetria, darurile pentru nași, pentru moașă), nunta (mese și închinări de pahare dulci la pețit, logodnă, ospăț) și marea trecere (aburul hranei, al vinului, al pîinii coapte, al fierturilor / copturilor rituale spre legătura cu lumea de dincolo); al doilea – cercul intermediar al ospitalității și al (răs)plătirii hranei (alimentele vitale și alimentele-marfă, cu instituțiile hranei și ale ospitalității) și al treilea – marele cerc calendaristic, cu alimentele-prinos.
Ion Ghinoiu apreciază în Postfață expunerea amănuntelor etnografice făcută în așa fel încît acestea să lase vizibile esențele științifice ale fenomenului studiat și, de multe ori, să-l sugereze, să-l evidențieze (p. 940).
Subscriu cu amendamentul că, prin accesibilitatea și acuratețea scrisului[34] Laurei Ioana Toader, orice intelectual, indiferent de specializare, poate găsi în această prețioasă carte reperele de viață creștină care au asigurat dăinuirea exemplară în ținutul carpato-danubian.
București 25 florar 2022
[1]V. https://limbaromana.org/revista/laptele-matern-si-aburul-hranei-laura-ioana-toader-despre-sistemul-alimentar-romanesc-1/
[2] Doamna Ileana Toma, autoarea romanelor Singurătatea lui Vlad Țepeș (2001), Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor (2010), Marele Capadocian (2012) etc. mi-a comunicat telefonic la 13 prier 2022 că și bunica dînsei din Basarabia cunoștea această rețetă.
[3] Radu Anton Roman, Bucate, vinuri și obiceiuri românești, București, Editura Paideia, 2001.
[4] Virginia Petrică, Identitate culinară românească din perspectiva călătorilor străini, București, Editura Academiei Române, 2013.
[5] Idem.
[6] Lelia Zamani, Comerț și loisir în vechiul București, București, Editura Vremea, 2007.
[7] George Potra, Istoricul hanurilor bucureștene, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
[8] În volumul București. Materiale de Istorie și Muzeografie, nr. XVII, București, Muzeul Municipiului București, 2003
[9] În Bucureștii de altădată, București, Editura Humanitas, 2014, p. 146.
[10] Iată cum sintetizează nenorocirile acesteia academicianul Ilie Bădescu: În ultimul deceniu al sfârșitului de secol XX și în primul pătrar al secolului XXI aceste tendințe distructive s-au radicalizat în noua ispită babeliană numită „corectitudine politică” și în transumanism. Toate cele patru direcții [revoluția franceză soldată cu instalarea primului stat programatic anticreștin, idolatria marxist-leninistă, experimentul statal nazist și idolatria blîndă dar vicleană a consumerismului – precizările mele, M. F.] au consemnat lovituri radicale date principiului etnoidentitar și Bisericii creștine ca tip de relație socială universală cu dimensiune orizontală și verticală. Aceste mutații au devenit mediul favorizant al unei deviații care îmbină demonismul cu exterminarea inocenților, în cele două expresii ale sale: pruncuciderea în pântece cu vânzarea pruncilor abia născuți de către mame surogat, la prețuri variind între 40 000 și 60 000 de euro. O țară în care este îngăduită această deviație demonică n-are viitor. Guvernanții care îngăduie ori chiar favorizează asemenea practici prin legislații protectoare se transformă în groparii propriului popor. Evident, corectul politic se va grăbi să apere libertatea mamelor surogat de a-și vinde pruncii ori de a-i suprima în pântece în numele dreptului de a dispune „liber” de propriul trup. (https://www.activenews.ro/opinii/Acad.-Ilie-Badescu-Despre-marturisire.-Ideologiile-care-distrug-lumea.-Pe-cine-marturiseste-corectul-politic-Noul-globalism-si-corectitudinea-politica.-Elite-malefice-si-elite-harismatice-I-173933).
[11] Maria-Magdalena Ioniță, Casa și Familia Capșa în România modernă. 1852-1950, București, Editura Oscar Print, 2010.
[12] Intervențiile mele prin folosirea imperfectului verbelor în redarea observațiilor cercetătoarei decurge din dorința actualizării situației reale din majoritatea satelor noastre lovite, cum știm, de sindromul desacralizării promovat înșelător ca modernizare.
[13] Ofelia Văduva, Magia darului, București, Editura Enciclopedică, 1997.
[14] Mihai Vinereanu, Dicționarul etimologic al limbii române, București, Editura ALCOR EDIMPEX, 2008.
[15] Cf. T. Pamfile, Dușmani și prieteni, citat de Ivan Evseev, în Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara, Editura AMARCORD, 1997.
[16] Idem.
[17] Ca profesor diriginte de peste trei decenii (între care două în capitală), am constatat tendința îngrijorător-desacralizantă a numirii copiilor. Astfel, an de an, aveam de notat o puzderie de nume ciudate ale elevilor, de exemplu al unui copil țigan Televizor (?!), majoritatea de import, cel mai impresionant exemplu rămînînd acela al unui copil care avea treisprezece prenume, imposibil de menționat integral în rubricile catalogului, anume ale jucătorilor titulari ai unei campioane de fotbal a Spaniei!
[18] Fețele destinului. Incursiuni în etnologia românească a riturilor de trecere, Iași, Editura Universității „Al. Ioan Cuza“, 1999.
[19] În vol. Nunta în Moldova. Cercetare monografică, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, 2000.
[20] Alina Ioana Ciobănel, Înrudire și identitate, București, Editura Enciclopedică, 2002.
[21] În bibliografie nu figurează vreo carte datorată lui Tudor Pamfile care să fie reeditată în 2000. Probabil că e vorba despre Mitologie românească, București, Editura All, 1997.
[22] Ștefania Cristescu-Golopenția, Gospodăria în credințele și riturile magice ale femeilor din Drăguș (Făgăraș), București, Editura Paideia, 2002.
[23] Paul Evdokimov, Femeia și mîntuirea lumii, București, Editura Sophia, 2015.
[24] Elena Nicuțiță Voronca, Datinile și credințele poporului român, vol. I, Iași, Editura Polirom, 1998.
[25] Citat de Mihail-Nicolae Stanca, în vol. I al monumentalei sale cărți Mihail Eminescu și adevărul Sfintei Scripturi, Iași, Editura PIM, 2020, în nota 8 de la p. 379. Tema e dezvoltată în capitolul Moartea / Viața și Viața veșnică a vol. II al cărții.
[26] Din vol. Eminescu, Versuri din manuscrise, ediție de Ioana Bot și Cătălin Cioabă, București, Editura Humanitas, 2016, ediția digitală, p. 75. Creația e datată aproximativ în 1874, la Berlin. Mi-am permis a modifica rima celui de-al doilea vers, genitivul lumei fiind obișnuit la Poet. Într-un eseu în pregătire voi dezvolta ideile eminesciene despre moarte în paralel cu acelea din Miorița și din credințele țărănești redate parțial aici.
[27] Tudor Pamfile, Mitologie românească, București, Editura All, 1997.
[28] București, Editura Univers Enciclopedic, 2008, cf. pp. 12-13.
[29] Perspectiva este sentimentală, căci scriitorul avea și ochi realiști după cum reiese dintr-o scrisoare scoasă la iveală în vol. IX, Călători străini despre țările române, redactor responsabil Maria Holban, București, Editura Academiei Române, 1997, p. 385 intitulată Descrierea Valahiei: Vino și umblă acum prin țară și vei auzi mai multe decît cele scrise aici! Vei lăcrăma de micșorarea patriei, vei zări sărăciți pe acei puțini compatrioți ai tăi și care suferă toate relele. Stau, frate, de multe ori și mă minunez, cum putem să mîncăm și să bem, pe cînd frații noștri drept credincioși sînt flămînzi și însetați și năpăstuiți de necredincioși? Mă mir cum putem să dormim și să nu ne trezim de țipetele țăranilor, de bocetele femeilor, de plînsetele copiilor, de suspinele bărbaților, de strigătele săracilor ce se înalță la Dumnezeu! Ce zic, trăim și bem și dormim? Pe cînd noi sîntem aceia ce-i mîncăm pe ei ca mîncare de pîine? Dar încă ne mîndrim, ne dichisim și ne bucurăm ca și cum s-ar zice pentru pierderea fraților noștri sau, mai drept zicînd, a sufletelor noastre. Nu voim să recunoaștem ce este mai rău: că azi la vecin și mîine la mine; sau cunoscînd acestea ne prostim și văzînd, nu băgăm în seamă și auzind nu ne pasă? O! Cum vom regreta aceasta într-un timp, dar va fi regret fără folos. O! Cum ne vom pocăi, dar pocăința va fi în zadar. (Cf. Epistola lui Chesarie Dapontes către marele vornic Constantin Dudescu, 18 august 1759).
[30] Virginia Petrică, op. cit. (v. nota 4).
[31] În vol. Igiena țăranului român, București, Editura Carol Göbl, 1895.
[32] Sînt de tot rare în această perioadă luările de poziție în scris ori prin viu grai ale intelectualilor creștini și ale ierarhilor, între aceștia numărîndu-se Î.P.S. Teodosie al Constanței și Î.P.S. Ambrozie al Giurgiului.
[33] Istoriile alimentației: ce va să zică a mînca?, traducere de Dan Petrescu, Iași, Editura Polirom, 2020, p. 12.
[34] Se poate argumenta prin cele cu puțin peste șaptezeci de erori de limbă – dintre care jumătate au fost preluate, ce-i drept, fără obișnuitele indicații filologice, precum în fraza: dacă celui mai principal organ de existență al ființei omenești – stomacul – nu i se va pune la dispoziție hrana cea mai cuminte pregătită. (Ulieru, Popescu 2018: 115) i.e. Doina Popescu, Daniela Ulieru, Trei secole de gastronomie românească. De la mulahebiu și schembea la volovan și galantină, Pitești, Editura Paralela 45, 2018, p. 115. (Cf. p. 271). Cît despre cele tehnoredacționale, cifra 65 la care am ajuns cu răbdare mi se pare rezonabilă, ținînd cont de numărul paginilor tipărite ale volumului.