Leagănul copilului – de la dragostea părintească la măiestrie și rânduială

Haia, haia cu mama/ Că mama te-a legăna/ Legănându-te pă tine/ Doamne, mult lucru-mi rămâne!/ Și din casă, și de-afară,/ Și de iarnă, și de vară./Te leagân cu leagănu’/ Și te-alin cu cântecu’.  (Cântec de leagăn, Horitoarele de la Ieud)

Mama, începutul tuturor începuturilor, cum o numește marele poet Grigore Vieru, mereu protectoare și fără de pereche, e cea care, de când e lumea, s-a îngrijit de binele copilului său, al celui pe care, timp de nouă luni l-a purtat în pântece, l-a legănat în nopțile târzii și i-a călăuzit pașii prin viață. L-a legănat cântându-i de drag și dor, l-a legănat pe brațe ori, deseori, în leagănul care era lucrat cu multă măiestrie de tatăl nou-născutului. Dragostea părintească, dăruirea și ingeniozitatea se reflectau într-un final în frumusețea obiectului creat. Povestea unui astfel de leagăn, realizat cu multă iscusință, îmi doresc să o împărtășesc în această lună cu toți cei pasionați de meșteșuguri, obiceiuri și aspecte inedite din viața satului.

Leagănul datează de la începutul secolului al XX-lea și a aparținut unei familii din localitatea Remecioara, zona etnografică Chioar, județul Maramureș. Acesta corespunde tipului de leagăn așezat pe podea și este realizat din lemn de stejar. Format din pătuțul propriu-zis și din doi stâlpi de susținere, leagănul se remarcă prin motivele realizate prin cioplire, regăsite la cele două capete. În partea din față a leagănului se distinge silueta unui personaj masculin, care poate fi interpretat ca fiind tatăl copilului. Din sculptura realizată, personajul pare a fi îmbrăcat cu cămașă și gatii (pantaloni din pânză de casă), iar în picioare poartă opinci. Acesta este redat stând în picioare, pe un șarpe (balaur) cu două capete, cu mâinile ridicate înspre soare, susținând pătuțul în care este așezat copilul. Cele două capete de șarpe, care formează talpa leagănului, sunt unite între ele de motive astrale (soarele și luna). Șarpele, reprezentat alături de motivul solar, are conotații benefice, aici, făcând legătura între forțele htoniene și cele cosmice.

Prezent deseori în arta populară, dar și în riturile de trecere, basme, descântece, legende și balade, șarpele apare atât în ipostaze benefice, cât și malefice, fiind înzestrat cu o multitudine de funcții: de inițiere, de apărare, de fertilitate, ciclică, de prezicere. Semnificativă în acest context este funcția apotropaică (de apărare), șarpele fiind sculptat pe talpa leagănului în credința că acesta va oferi protecție nou-născutului.

În lumea satului, întâlnim și în prezent credințe și superstiții referitoare la copilul nou-născut și la modul de ocrotire al acestuia.

„Dacă mama iese un pic din casă și copilu’ rămâne singur, dormind în casă, trebuie să îi pui lângă leagăn o mătură sau un cârlig cu care să lucră în foc, ca să nu vină necuratul să îl schimbe.” (Buda Dochia, Lăpuș)

„Când venea cineva să vadă copilu’ sau să îi aducă mamei ceva, trebuia să ai grijă, că erau tot felul de femei… suflai peste pătuț, de trei ori, în semnul sfintei cruci și ziceai: Doamne feri să nu-l spurce, să nu-i facă ceva vrăji, să nu mi-l deoache.” (Veronica Buda, Suciu de Jos)

„Cine făcea leagăn la copil trebuia să știe lemnu’ care să-l taie. Se tăia când era lună plină, nu oricând. Și nu se tăia în orice zi, numa’ miercurea și vinerea, când era zi de post, să fie lemnu’ sănătos”. (Veronica Buda, Suciu de Jos)

De asemenea, șarpelui care stă în preajma casei îi sunt atribuite conotații benefice, șarpele casei fiind considerat protector al acesteia.

„Șarpele casei nu-i bine să-l omori, că el păzește casa și gospodăria. De-l omori, zâce că îți pierzi norocu’ și tăte cele de pe lângă casă. ” (Dochia Buda, Lăpuș)

„Șarpele casei era protejat, el era trimisul strămoșilor pentru a veghea la prosperitatea urmașilor. Se credea că plecarea șarpelui casei de la o gospodărie însemna o perioadă cu pericole pentru membrii acelei familii, iar moartea lui în cuib, însemna că familia respectivă se va stinge cu acea generație. De aceea gospodinele aveau grijă de șarpele care avea cuib la casa lor și seara când mulgeau vaca, nu uitau să lase într-un blid o porție de lapte pentru acesta.” (Janeta Ciocan, Baia Mare)

Leagănul rămâne astfel o mărturie a credințelor, rânduielilor și a valorilor pe care omul din satul de odinioară le avea, a măiestriei cu care își făurea toate cele necesare în casă și gospodărie, dar și a importanței și respectului pe care le acorda strămoșilor și perpetuării neamului său. Pe de altă parte, în creația sa, omul a reușit întotdeauna să creeze o punte de legătură între modul de îmbinare al utilității obiectelor și frumusețea acestora, asigurându-se să fie mereu în echilibru și armonie.

În anul 1978, leagănul a fost donat Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, astăzi fiind unul dintre cele mai deosebite bunuri aflate în patrimoniul muzeului.

Purtătoare de viață, de dragoste și frumos, mamele au dăruit lumii noi speranțe, cu fiecare zămislire, cu fiecare suflet pe care l-au adus pe lume. O viață întreagă, mama veghează asupra noastră precum o stea, încercând să își păstreze strălucirea indiferent de vremuri și greutăți.

„Să n-am prunci de legănat/ Aș trăi tăt cu bănat/ Să n-am prunci de ciupăit/ Aș trăi tăt bănuit. ”