| | |

Lecții despre frumusețe

Sergiu Ciocârlan ne provoacă din nou admirația prin Frumusețea sfinților. O istorie a literaturii române ce nu se învață la școală[1] debutînd incitant: Dedic această carte/celor care pe Domnul/într-atît iubesc, încît viața/doresc a și-o schimba. (Cf. p. 7).

Răsfoindu-i jertfelnica lucrare, rețin mai întîi sintagmele definitorii ale „protagoniștilor“ Sfinți:

Neagoe, gînditorul cu atîta dor de frumos cum altul nu-i

Varlaam, povestitorul măiastru al inimilor noastre

Dosoftei, poetul cel blînd și adînc visător în psalmi

Antim, oratorul făuritor de lume veche românească (cf. p. 3).

Grăitor-atrăgător e conceput cuprinsul din care îmi permit să redau selectiv-orientativ cîteva repere: Partea I Frumusețea literaturii Sfinților cărturari. Sfîntul Neagoe Basarab. […] Literatura contează doar atunci cînd are ceva din frumusețea cosmică a Cuvîntului […] (…) cum am învățat să povestim în limba română cu ajutorul Sfîntului Ierarh Varlaam. Avem în „Cazanie“ mai mult decît are cultura germană în „Biblia“ lui Luther […] „Psaltirea în versuri“ sau cum ni s-a dăruit poezie în limba română prin mijlocirea Sfîntului Ierarh Dosoftei. A cuprinde frumusețea poeziilor-psalmi înseamnă a ne mișca într-un alt tărîm al ființei […] „Didahiile“ Sfîntului Ierarh Antim Ivireanul: întemeierea discursului public și a pamfletului. Frumusețea rostirii preface conștiințele […] Partea a II-a. Reconfigurarea hărții literaturii sub auspiciile ideologicului. Literatura română și literaturile occidentale […] Prometeismul culturii europene. De la caracterul terapeutic la caracterul juridic […] Cauza adîncă a prometeismului din literatura română este abandonarea idealului îndumnezeirii […] Partea a III-a. Școala lecturii sau cum citim […] Lăutărismul este un derapaj cultural […] Poemul iconic al literaturii române „Miorița“ […] „Monastirea Argeșului“ – idealul de frumusețe în literatura română […] „Constantin Brâncovanul“ – înfrumusețarea omului lăuntric […] Patrimoniul simbolic a devenit un bun tranzacționabil […] „Dan, căpitan de plai“ – despre lupta nesfîrșită. Memoria e salvatoare […] „Dumbrava roșie“ – dovada sensului restaurator al istoriei. Trufia cuceritorilor […] Despre întîlnirea copilului cu frumusețea Sfinților. Listă cu lecturi formatoare de caracter din literatura română […].

Necesitatea demersului dascălului și scriitorului Sergiu Ciocârlan decurge din constatarea actuală pe care eu însumi, de la catedră, mi-am asumat-o: E important de știut că literatura română începe cu sfinți cărturari, deoarece foarte puțini au cunoștință de faptul că sfinții au fost cei dintîi scriitori ai literaturii noastre. În școala publică nu se învață că literatura română este întemeiată de sfinți scriitori. Nici istoriile literaturii nu amintesc acest fapt esențial, nici manualele nu o fac. (Cf. p. 12). Cauza pare a fi secularizarea galopantă, așa încît răspund afirmativ întrebării (retorice a) autorului: S-a considerat perimat modelul inițial de Sfinți cărturari și de aceea a fost abandonată orice abordare critică din care să reiasă importanța moștenirii literare pe care ne-au lăsat-o? (Cf. p. 13). Ei, da, din păcate, prin aceiași oameni cocoțați la guvernare care s-au metamorfozat peste noapte din adulatori ai puterii comuniste în promotori ai libertății, politicul a fost mai puternic decît anticipam în urmă cu treizeci de ani, cînd țara a vrut să-și reia parcursul cultural dezideologizat; mai grav e faptul că marxism-leninismul, impus la noi de tancurile sovietice după al doilea război mondial cu acordul puterilor occidentale, a fost înlocuit încet, încet cu neomarxismul – denumit „corectitudinea politică“ – de sorginte occidentală, așa încît s-a ivit, cum formulează Sergiu Ciocârlan, o Școală politică a Blazării care a lansat acest program de mutilare a literaturii cu repercusiuni atît de grave la nivelul societății românești de astăzi (cf. pp. 13-14). De reținut, deci, de la început ar fi că: Intenția acestei cărți este de a răscumpăra în noi înșine frumusețea Sfinților, adică acea frumusețe despre care școala nu ne-a vorbit, dar care ne-ar fi fost de neapărat folos în înțelegerea literaturii. […] Frumusețea Sfinților cărturari este temeiul literaturii române. Odată însușită, funcționează ca un telescop cu care putem vedea limpede întreg universul. Fără experiența vederii, avem doar păreri, dibuiri, orbecăiri chiar (cf. p. 15). E limpede că, și-n acest caz, a fost încălcat principiul „autonomiei esteticului“[2], așa cum politicul a deviat cursul literaturii, implicit al criticii și al istoriei literare, în epoca proletcultistă și continuă, din păcate, s-o facă în contemporaneitate, pervertind gusturile cititorilor prin texte obraznice, batjocoritoare, pline de ranchiună, viclenie și cinism conducînd spre dezamăgiri în serie, plictiseală, urît, nemulțumire (cf. idem).

(Re)definirea frumosului în literatură e concepută în relație cu Frumosul Absolut revelat prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Temele / motivele literare potrivite Frumosului dumnezeiesc prezente în Învățăturile lui Negoe Basarab către fiul său Theodosie sînt iubirea lui Dumnezeu, cinstirea Maicii Domnului și a icoanelor, păstrarea credinței creștin-ortodoxe, vorbirea chibzuită („paza gurii“), smerenia, milostenia, postul (înfrînarea), curăția, buna judecată, iertarea. Arta bunei guvernări constă în rugăciune permanentă și încredere în ajutorul Tatălui Ceresc (să te îmbraci în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoșă), iar ca apropiați, trebuie aleși oameni curajoși (să nu stai împreună cu oameni fricoși, ca nu cumva să pierzi cinstea mea și a străbunilor tăi, că de moarte nimai nu te poate izbăvi, numai singur Dumnezeu) (cf. pp. 28-29).

În Carte românească de învățătură și mai ales în Cazania Sfîntului Varlaam literatura dobîndește frumusețea lui Dumnezeu depănată în grai românesc și, comparativ, mai mult decît are cultura germană în Biblia lui Luther (cf. p. 34). Ierarhul cel sfînt moldovean este primul prozator al literaturii, apreciat de Mihai Eminescu: Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfînt să vorbească în limba neamului românesc (cf. p. 43).

Psaltirea în versuri alcătuită de poliglotul Sfînt Ierarh Dosoftei cuprinde frumosul din poeziile-psalmi ca mișcare într-un alt tărîm al ființei (cf. p. 51). Scrierea este și un bun leac actual împotriva brutalității lumii noastre apoetice (cf. p. 53), ca exemplu de reușită călătorie a poeziei în limba română (cf. p. 55), căci poetul cel blînd scrie adînc în inima sa, mai înainte de a fi scris cuvîntul cel văzut („am tălcuit ș-am scris precum au vrut Dumnezeu“) (cf. p. 56).

Didahiile (i.e. predicile) Sfîntului Ierarh Antim Ivireanul demonstrează cum frumusețea rostirii preface conștiințele (cf. p. 65) și reprezintă actul de naștere al discursului românesc (cf. p. 69). Actul de naștere al literaturii române este creația artisită îmbisericită. Înlăuntrul ei, cultura Bisericii a zămislit cuvintele literaturii, iar Sfîntul Antim este unul dintre cărturarii care țin în brațe aceste vlăstare și le învață, timp de ani, să dobîndească aleasă exprimare, distincție și noblețe (cf. p. 76).

Temele și motivele literaturii sfinților români au fost considerate desuete și ca urmare abandonate în favoarea celor profane, promovate cu osîrdie de literatura occidentală: cavalerismul, gloria lumească, mitologia, revolta prometeică, iubirea nepermisă (adulterină, sub forma erotismului curtenesc). Cum s-a desprins literatura europeană de Biserică explică autorul în Partea a II-a a cărții, intitulată Reconfigurarea hărții literaturii sub auspiciile ideologicului: Pentru a lămuri fenomenul […] mitologizării se cade să amintesc de[spre] un eveniment istoric cu adevărat fundamental pentru evoluția literaturii europene: renașterea carolingiană (750-850). Încă din secolul al V-lea începe invazia, care avea să se prelungească foarte mult (pînă în secolul al X-lea), a triburilor nordice ale barbarilor franci. Cultura acestora, diferită de cea a Bisericii Una, a înstrăinat Europa apuseană de cea răsăriteană. […] Alienarea s-a manifestat, în forma ei tragică, prin pierderea tradiției isihaste. Înțelegerea vieții, a Bisericii, a harului, a lui Dumnezeu Însuși a devenit o înțelegere juridică pustiitoare. Din această perspectivă scolastică, impusă de cultura francilor germani, s-a născut tradiția literaturii care substituie idealul sfințeniei cu cel al cavalerismului și al gloriei lumești (cf. pp. 86-87). Analiza urcă spre zilele noastre lămuritor, referindu-se la mitul constitutiv al literaturii europene, anume cel al lui Prometeu: Textele literare ale multor scriitori celebri dovedesc fascinația pe care tragedia lui Prometeu o exercită asupra artei cuvîntului scris în Europa. Anticii Hesiod, Eschil, Aristofan, Platon, Pausanias și Lucian din Samosata, dar și scriitori moderni ca Goethe, Voltaire, Calderon de la Barca, Byron, Shelley, Leopardi, André Gide, Kafka, Camus proslăvesc geniul creator al lui Prometeu, singurul capabil să dea naștere unui chip cu adevărat uman. Ce anume i-a determinat pe acești artiști străini și români (Iorga, Vasile Voiculescu, Victor Eftimiu, Al. Philippide, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Octavian Paler) să prefacă în literatură acest mit promteic? Nu cumva revolta împotriva unui zeu nemilos, crud, batjocoritor? Nu cumva revolta împotriva tragediei căreia îi pică victimă Prometeu? Dar cine este Prometeu pentru acești scriitori? Și cine este Zeus? (P. 92). Saltul (blasfemiator – desigur, consider eu) îl produce romanticul P. B. Shelley (1792-1822), care transferă „rușinea tiraniei“ zeului Jupiter [Zeus la greci – precizez] asupra Dumnezeului creștin, aspru criticat și coborît în ochii unei omeniri ce-și ia drept model pe intelectualul a cărui „descătușare“ anunță eliberarea umanității (așa cum credea și Marx) și marșul glorios spre o utopie terestră. // Așadar, e vorba de un transfer de imagine. Prometeu este reprezentat în literatură ca fiind omul, „fratele nostru“, model de umanitate și de sacrificiu. Zeus este imaginea dumnezeului nedrept, răzbunător. Cele două personaje mitologice devin tipologii antagonice (cf. p. 93). Astfel, în literatură, idealul îndumnezeirii omului a fost ucis de mitologii (cf. p. 96), iar reorganizarea Bisericii Romei în urma cuceririi izbutite de franci în 1009 conduce la schimbarea perspectivei sacru-profan: între ierarhi și feudali nu mai există deosebiri, Sfîntul și cavalerul se întovărășesc în fapte eroice („eliberarea Ierusalimului“ de exemplu). Așa se întemeiază ordinele militaro-cavalerești în secolul al XII-lea: Ioaniții, Templierii, Cavalerii Teutoni, iar expedițiile lor (denumite, după opinia mea impropriu „cruciade“) devin subiecte epice în vogă Cîntecul Antiohiei, Cucerirea Ierusalimului scrise de Graindor de Douay, Cavalerul lebedei, Godefroi de Bouillon etc. Papa Urban al II-lea îndeamnă în 1095: Toți oamenii credincioși să ia arme. Mergeți și Dumnezeu va fi cu voi! Răscumpărați-vă păcatele (…) (cf. p. 98). Tema gloriei lumești va fi tratată în tot evul mediu apusean, cea mai cunoscută operă fiind Ierusalimul eliberat a lui Torquato Tasso (1544-1595), capabilă încă de a-l motiva prin 1882 pe Grigore Alexandrescu să o transpună parțial în proză.

Tema răzvrătirii e tratată de John Milton (1608-1674) în Paradisul pierdut, unde Satan apare cu o aură de gigant și erou, liber în iad, nu slugă în cer, detestînd orice stăpîn (cf. pp. 103-104). Este, ca și Prometeu, un revoluționar (precursor al republicii, aș adăuga, plămădit din același duh necurat care va amăgi nenumărate minți strălucite în idealuri utopice de iudaizare a lumii prin concepte precum tikkum olam promovate și de masonerie[3]).

Absolutismul franc biruitor în Apus accentuează importanța legii: de aici derivă înțelegerea mîntuirii ca îndreptățire, iar nu ca tămăduire. Tradiția ortodoxă se distinge prin caracterul terapeutic, pe care creștinismul apusean îl înlocuiește cu un caracter juridic (cf. p. 104). Vinovăția devine un motiv literar frecvent, tratat și în modernitate de evreul F. Kaka, de exemplu (Castelul său este alegoria unui sistem de dominație nedrept – cf. p. 105).

În timp ce în Occident se dezvolta literatura cavalerească, în Răsărit ajungea la apogeu cultura bisericească în limba slavonă: predici, cazanii, hagiografii. Sub raport ideologic, cultura bisericească a spațiului ortodox a fost condamnată pentru că nu s-a asemănat noii tradiții apusene, cea în duhul căreia avea să se scrie literatura pînă astăzi (cf. pp. 106-107).

Un pas important în disoluția credinței creștine l-a făcut iluminismul în secolul al XVIII-lea. Din mila divină, consider, literatura română a rămas în urma accelaratului proces de secularizare, deși Ion Budai Deleanu (1761-1820), format la Viena și mare admirator al ateului mason Voltaire, s-a străduit să alcătuiască Țiganiada o epopee, e drept, ingenioasă și valoroasă sub raport estetic, dar în conținut plină de ranchiună față de cler, ireverențioasă față de Biserică în general (Sfinții, sărbătorile creștine etc.), inclusiv față de viața monahală. Intrarea întîrziată în atenția publicului a scrierii iluministe a lui Budai Deleanu s-a datorat, probabil, rugăciunilor Sfinților români, astfel încît căderea să nu fie înfricoșătoare, căci de rugăciune nu de altceva ține istoria literaturii, ca și întreaga istorie a umanității (cf. p. 117).

Sergiu Ciocârlan citează observația justă a lui Nichifor Crainic din Nostalgia Paradisului privitoare la pătrunderea impetuoasă a duhului prometeismului occidental la noi în ultima parte a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea: În țara noastră nu exista  nici cel mai mic semn de pornografie pînă la invazia influenței franceze. Înainte de această dată, arta cîtă s-a făcut aici poartă întipărită în ea nobila cuviință a neamului și evalvia duhului ortodox. (Cf. p. 118). Temele și motivele literar-artistice pătrunse în spațiul românesc sînt enumerate de gînditorul creștin cu amară ironie (cît de actuale sînt!): Exaltarea amorului liber, divinizarea cocotei în poezie, monopolul înspăimîntător al adulterului în roman și în piesele de teatru, nudul libidinos și scenele obscene în plastică, ironizarea caustică și batjocorirea perversă a tot ce e sacru în religie și în patrie, disprețul nimicitor față de țărănime, toate culminînd în filosofia demonică a pederastiei, care umple cărțile lui André Gide și ale lui Marcel Proust […] (cf. p. 119). Și Sfîntul Teofan Zăvorîtul constata același fenomen în literatura rusă („un lucru rău“, „murdărie apuseană“), fiind convins această cădere aduce cu sine pedeapsa lui Dumnezeu, spre curățire, „tot prin lovituri din Apus“ (cf. p. 119)[4].

În Partea a III-a. Școala lecturii sau cum citim, Sergiu Ciocârlan se referă la cinci capodopere: trei „corese“ și două create de Vasile Alecsandri și anume Miorița, Monastirea Argeșului, Constantin Brâncovanul, Dan, căpitan de plai și Dumbrava-Roșie. Cum am constatat și am reiterat eu însumi, încercînd (re)interpretări în duhul adevărului credinței creștine înrădăcinate în mentalul locuitorilor spațiului carpato-dunărean – autohtoni, iar nu migrați de aiurea, după cum se demonstrează în tot mai numeroasele studii și tratate istorice încurajate de marile descoperiri arheologice din ultimele decenii, începînd cu aceea de la Tărtăria din 1961 –, este vorba despre creații definitorii ale spiritualității românești, la care aș adăuga și florilegiul baladesc despre Iovan Iorgovan (în culegerea aceluiași Vasile Alecsandri Erculean).

Talentatul eseist creștin găsește pentru fiecare dintre binecunoscutele poeme și balade sintagme potrivite, memorabile: poemul iconic al literaturii române: Miorița; Monastirea Argeșului – idealul de frumusețe în literatura română; Constantin Brâncovanul – înfrumusețarea omului lăuntric; Dan, căpitan de plai – despre lupta nesfîrșită; Dumbrava- Roșie – dovada sensului restaurator al istoriei. Adevărul de credință – de nerostit de la catedră înainte de 1989 din pricina ideologiei marxist-leniniste, iar acum pus la index de „corectitudinea politică“ – e formulat patetic-poetic, împrumutînd parcă vigoarea romantică a luminatului boier moldovean de la Mircești: Eroul [Dan] ne învață să fim demni, iar demnitatea stă întîi în împotrivirea la păcat. A porni din orice alt punct e o iluzie. Eroul nostru își face cruce, se roagă, pustnicește, veghetor, prinzînd orice șoaptă, orice zvon, cu subțirimea duhului. Aici sîntem și aici luptăm. Altfel nu vom înțelege cum să fim demni, cum să reacționăm la năvălirile de tot felul. […] Reacția nu poate să vină decît din trezvia duhului, din agerimea lui. La serviciu, pe stradă, în familie, între oameni, năvălirile devin o realitate cruntă. Dacă nu stăm de veghe la hotar, sîntem batjocoriți, umiliți, frînți. […] (Cf. p. 170); sau: Stînd lîngă eroi, înțelegem că Dumnezeu e cu noi. Nu-L vedem. Pare că sîntem părăsiți, neajutorați. Însă El poartă în noi înșine lupta cu atitudinile vorace, îngîmfate. Pășește nevăzut prin nisipul minții noastre, lasă urme adînci în inimi. Din noi înșine Se luptă, sîngerează, cade și Se ridică. […] Dumbrava-Roșie e amintirea propriei noastre lupte, un vestigiu lăuntric al unei istorii pe care vrem s-o înțelegem și s-o asumăm. Înăuntrul nostru sînt adevărurile cele mai însemnate. Istoria se scrie de-aici. Prinși de mișcarea centrifugă a veacului pe care-l trăim, alunecăm în afară. Derapăm. Cu greu ne întoarcem în sine. Uităm de retragere, de dezlipirea de impresiile zgomotoase ale acestei lumi. De aceea, sîntem abandonați „sub vremuri“. „Vremurile“ devin indicatorul condiției noastre lăuntrice. Ne arată calea. Uitata cale către isihie. Blamata isihie, necreditabila isihie. E vorba, la urma urmelor, de o strategie. Ștefan „e de-acei la carii istoria se-nchină“, poate cel mai mare conducător român, „atletul lui Hristos“, cum îl mumește Papa Sixt al IV-lea. Cît timp urmăm strategiei sale, noi vom scrie istorie. Dacă vom duce doar lupte de suprafață, bătălii exterioare, ne vom risipi. Istoria ne-o vor scrie alții. Vom trăi „sub vremuri“ și vom continua să ne jelim propria condiție. (Cf. pp. 179-180). Profetice fraze!

În finalul cărții, este reprodusă o listă de lecturi formatoare de caracter din literatura română (pp. 182-198), pe care am publicat-o și eu, cu asentimentul scriitorului, în „Noul euxin“ nr. 8 / 2017[5].

Noul volum Frumusețea Sfinților. O istorie a literaturii române ce nu se învață la școală se adaugă florilegiului de scrieri angajate întru Adevăr ale cultivatului, curajosului creștin ortodox Sergiu Ciocârlan, care-și mărturisește crezul intelectual exemplar-mobilizator pe ultima copertă – text programatic pe care-mi permit a-l reda integral, căci un mai potrivit final pentru aceste însemnări de folositoare lectură nu există: Pierdem o bună parte din respectul de sine din momentul în care creștem într-o familie în care părinții nu ne spun care este identitatea noastră culturală, dar și din momentul în care, trecînd prin anii de școală, profesorii nu ne spun în ce constă frumusețea literaturii noastre. Cu acest handicatp identitar sîntem abandonați unei societăți în care literatura îndeplinește tot mai mult rolul de instrument ideologic. Cine sîntem cu adevărat?// Am decis să scriu o carte despre frumusețea Sfinților cărturari, fiindcă literatura există doar în virtutea acestei frumuseți. Este o frumusețe care ne face liberi, care ne îndrumă spre Cel Ce este izvorul a tot ceea ce e frumos în lumea noastră. Cunoscînd această frumusețe, ne putem delimita de toate acele „frumuseți“ înrobitoare, egoiste, pătimașe, nemărturisitoare. În operele Sfinților cărturari întîlnim acel model al frumuseții echivalent identității noastre culturale. (Notă: Mi-am permis doar o singură corecție în transcrierea acestui superb mesaj către intelectualitatea contemporană: punerea între ghilimele a cuvîntului-cheie frumuseți din penultimul enunț cu referire la literatura aservită „corectitudinii politice“ promovate în prezent).

(București, 1-16 răpciune 2019)

 

[1] Galați, Editura Egumenița, 2018.

[2] Fără a intra în detalii, propun cititorului nespecialist ca definiție a conceptului (folosit la noi îndeosebi de Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu și Mihail Dragomirescu) judecarea textului literar folosindu-se doar criterii estetice. Scopul declarat al artei fiind producerea sentimentului plăcerii intelectuale, gustul receptorilor a cunoscut variații clasificabile în curente artistice. În clasicism, de pildă, prevalau armonia, puritatea, noblețea, seninătatea, elevația sentimenelor. Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea simbolismul a impus „estetica urîtului“, iar primele decenii ale secolului următor au impus prin realism „autenticitatea“.

[3] V. „Zeul toleranței“ și descreștinarea creștinismului. O perspectivă ortdoxă, București, Editura Christiana, 2009, p. 107.

[4] În nota de subsol se face trimitere la Învățături și scrisori despre viața creștină, București, Editura Sophia, 2005, p. 81.

[5] https://mihaifloarea.wordpress.com/2017/09/24/noul-euxin-nr-8-2017/