Dau, din întâmplare, peste o clasificare a sărbătorilor pe care o realizează Șăineanu, la începutul secolului al XX-lea. Sărbătorile împărătești (în număr de 12) au natură religioasă – „sunt cele în onoarea Mântuitorului și a Sfintei Fecioare”. Sărbătorile „mobile”, înscrise în același registru, se diferențiază de primele prin faptul că au, în fiecare an, aceeași dată. Sărbătorile naționale celebrează evenimente istorice importante, în timp ce sărbătorile școlare sunt „când școlile au vacanță” (această definiție este, cu siguranță, pe placul tuturor elevilor!). În categoria sărbătorilor superstițioase, se încadrează „cele rămase din timpurile de idolatrie” (Paparude, Drăgaica, Foca etc.).
În ritmurile timpului, care ne dictează mersul prin viață, intervin popasuri. Orice sărbătoare implică raportare diferită la lucruri, la sine și la celălalt. Curățenia generală dinaintea unor asemenea momente de mare însemnătate (sub semnul sacralității) nu e decât o formă de purificare a locului, pregătit astfel pentru ieșirea din profan, din cotidian. Întreruperea lucrului ține de rânduiala stabilită prin model divin – șase zile de facere și una de refacere, de răgaz dat minții și corpului. Sărbătoarea este, într-o altă ordine de idei, o schimbare la față a spațiului social-profan: „Spațiul festiv nu are de cele mai multe ori un loc anume specializat, așa cum ar fi templul și sanctuarul… el nu este decât adaptarea provizorie a unui peisaj la spațiul cotidian, metamorfozat printr-un decor.” (Paul Drogeanu „Practica fericirii”). Mai apoi, se întâmplă ceva frumos cu omul. În timpul acela dedicat sărbătorii, în spațiul acela înveșmântat special, el simte că se regenerează sufletește, că se refac niște legături între el și cer.
Un astfel de popas se dovedește perioada dinaintea încheierii anului calendaristic, în care se întâlnesc două evenimente majore – Crăciunul și trecerea în noul an. Obiceiul colindatului din casă în casă este vechi de când lumea… noastră. În toiul iernii, oamenii sărbătoreau începutul unui nou ciclu agrar, intonând sau scandând vorbe despre fertilitatea solului, despre puterea luminii, despre flori de măr. Creștinismul se suprapune unor rituri păgâne care celebrau solstițiul de iarnă ca debut al victoriei soarelui („solis invicti”). Bucuria regenerării lumii, începutul, speranța în mai bine țin de fondul umanității noastre, nu de o credință anume. Veșmântul se schimbă, dar spiritul sărbătorii își păstrează esența…
Copil fiind, așteptam cu nerăbdare momentul sărbătorilor de iarnă, pentru că, în ciuda limitărilor pe care comunismul le impunea (îmi amintesc limpede de imaginea pe care o aveam despre biserica situată peste drum de școală, un fel de spațiu tabu, deși nu înțelegeam de ce), colindatul și mersul cu sorcova erau de-ale noastre. Nu ni le putea lua nimeni. Colindatul însemna bucuria peregrinării din casă în casă, accesul în spații în care nu ajungeam mai niciodată, dar eram curioși să știm cum arată casele altora, întrecere (care grup știe colindele cele mai frumoase), pregătire prealabilă (cei mai în vârstă ne învățau colinde pe care le înviau din negura timpului), degustarea bunătăților, socializare, răsplată pentru urările făcute. Porțile caselor erau mereu deschise, gospodinele se întreceau în prepararea prăjiturilor, gazdele de primeau cu bucurie și ne cereau „să mai cântăm una mai frumoasă”. Dacă știam și o urare finală de efect („Slobozâ-ne, gazdă-n casă,/Că-i omătu’ până-n tindă…”, „Să fii, gazdă, sănătoasă/Să cinstești colinda noastră…”) laudele erau asigurate. Momentul acesta era și unul de interacțiune socială și de (re)cunoaștere a copiilor din sat, respectiv a celor care aparțineau unei anumite familii lărgite. Singura nemulțumire pe care o aveam era că ne răsplăteau adesea interesat, în funcție de neamul din care făceam parte: „Ia spuneți, voi de-ai cui sunteți?”, „De-ai lui cutare și cutare!”. Gestul „discriminării” îl făceau discret (palmau bănuții ca să nu observăm diferența), dar, după ieșirea din curtea gospodarului, fiecare căuta să se laude că a primit mai mult. Cum toți aveam neamurile noastre, competiția aceasta ad-hoc se sfârșea cam la egalitate. Pentru grupul nostru, colindatul începea cu drumul spre bunicii din partea tatălui – tucu și măicuța, cum le spuneam – care locuiau în alt sat, așa că porneam pe la amiază, pentru că aveam de străbătut 5-6 kilometri. Acest popas se dovedea un ritual de neclintit din respect și din dragoste pentru bunici, pe care îi vedeam doar în vacanța de vară. Răsplata era de fiecare dată pe măsură – noi, nepoții, primeam de fiecare dată câte 100 de lei. Întorși acasă, întocmeam un fel de „raport” al colindatului, căci, de fiecare dată, ai noștri ne întrebau pe unde am fost, cum era casa pregătită, cum am fost primiți, dacă am respectat regulile bunei-cuviințe, ce am colindat, care a fost efectul urărilor și, evident, dacă le-a transmis cineva vreun mesaj. Colindatul, era, în ultimă instanță, o frumoasă „poveste” despre puterea cuvântului – vesteam ceva (nașterea unui prunc sfânt), rosteam urări de bine, le doream celor care se dovedeau ospitalieri sănătate și prosperitate. Și ne simțeam teribil de bine!
„Leru-i ler și iarăși ler” – se aude și astăzi, dar mai mult la televizor decât la ușile caselor care s-au înveșmântat întru sărbătoare. Indiferent de modalitatea pe care o îmbracă transmiterea acestor cântece (directă sau mediată de tehnologie), ele schimbă ceva în noi, păstrează ceva din puterea pe care cuvântul o are asupra plămadei din care suntem făcuți,… ne regenerează, ne înalță, ne purifică, ne creează stare de bine.
