„Până ce va veni ceasul de judecară al limbilor, în care este despicată lumea,
noi gândim și creăm în cuvintele noastre, încă.” (Constantin Noica)
Am crescut în spiritul poveștilor și al legendelor autohtone, pe care tatăl meu mi le spunea în fiecare seară: despre Florea-Înfloritu’ și Pipăruș-Petru, despre Ileana-Simziana, căreia îi cânta floarea în cosiță, despre Făt-Frumos care a rămas „vreme uitată” într-un loc cu nume de timp.
Una dintre legendele care mi-a rămas în suflet este cea a licuriciului. Ei bine, aceasta vorbește despre o vreme în care „bunul Dumnezeu” mai păstra legătura cu lumea noastră și „se scobora” din când în când să le arate și îngerilor frumusețile acesteia. Înainte de a ajunge înapoi în cer, Dumnezeu îi întreabă pe însoțitori „ce au văzut ei mai frumos și ce le-a plăcut pe pământ”. Răspunsurile conturează preferințele îngerilor: biserici, mirosul de tămâie, florile câmpului, călugării care se roagă. Un singur înger, care pare să sufere, nu răspunde nimic de teamă ca nu cumva părintele ceresc să îl certe. La insistențele lui Dumnezeu, dezvăluie cauza tristeții: „Doamne! Îs trist și amărât de aceea că ochii unei pământence mi-au picat așa de dragi, cât nu-i modru să-i mai uit vreodată, fiind așa de frumoși cum nu mai văzusem niciodată!”. Nu numai că a vorbit cu ea, dar și-a declinat natura divină și este dispus să renunțe la viața cea îngerească pentru „ochii ei cei albaștri ca cerul înseninat”. Și aici intervine partea care mă nedumerea de fiecare dată – Dumnezeu le spune îngerilor că „nu-i iertat” să știe cei din cer lucrurile de pe pământ și, ca să nu le afle, își transformă însoțitorii în stele. Mi se părea atunci că au o condiție privilegiată – i-a pedepsit, dar pedeapsa aceasta le permitea să fie sus pentru a admira ceea ce este jos, în lume. Legenda nu se oprește aici: pentru că îngerul cel trist scapără de durere și pune în pericol existența celorlalte stele, Dumnezeu îl aruncă spre pământ. El se împrăștie în picuri de lumină umplând întreg câmpul pe care se afla fata iubită.
Denumit popular „luciolă”, „făclieș”, „putregai”, „fânăraș”, „focul-lui-Dumnezeu”, „lumină de pădure”, „scânteiuță”, „pricolici”, „viermușor”, „gândac-sânteios”, „lumină-de-pădure”, licuriciul are, în mentalitatea autohtonă, semnificații duale. S. Fl. Marian consemnează și alte legende care explică originea acestei insecte, unele cu trimitere spre bine, altele spre spiritul răului. Una dintre acestea plasează acțiunea undeva, la începuturi, când sfinții „umblau pe pământ” și „aveau cuprinsul lor: casă, vitișoare, copilași, toate câte trebuie la casa omului”. Se precizează însă că lumea era mai bună și pământul „mai curat ca acum”. Sfântul Petru are grijă de o herghelie de cai „frumoși tot unu și unu”, dar un hoț pe nume Cucu, care îi ascunde în codru. Aflat în căutarea hergheliei, Sfântul Petru se rătăcește în întuneric și îi cere lui Dumnezeu să facă o minune „ca să-i lumineze calea”. Și atunci, Dumnezeu umple pădurea de licurici.
Datorită aspectului său, această insectă primește și conotații negative: „ochiul șerpelui din raiu”, „puiul Satanei”, „scânteia care a sărit din ochii dracului, când s-a bătut cu arhanghelul Mihail”, „scânteia din steaua care s-a ținut mai luminoasă decât luna”. Dualitatea este consemnată și de M. Coman în volumul „Mitologie românească”: „Licuriciul este insignifiant ziua și fermecat noaptea: aceasta înseamnă că, dintr-un punct de vedere, el stă alături de soare și de demiurg (ca și aceștia alungă întunericul și, implicit, duhurile sale malefice), dar, dintr-altul, alături de diavol și de celelalte ființe rele ce produc lumini neașteptate (vâlve, iele, strigoi)”.
Termenul „licurici” provine de la „a licări”, consemnat în dicționarele noastre cu „origine necunoscută”. Scriban (1936) stabilește o legătură cu vgr. „lyke” (lumină de zori) „leukós” (alb) sau cu lat. „lux”, „lucis”(lumină), „lucére” (a luci).
Practicile magice valorifică pozitiv calitățile acestei ființe: orbul care găsește șapte sau nouă licurici își poate căpăta vederea, copilul în scalda căruia se pune trup de licurici devine mai luminat la minte, pruncii bolnavi de „plânsori” se pot vindeca, sperietura are ca leac fiertură cu licurici, feciorii îi pun la pălării pentru a părea noaptea fermecați.
Din copilăria uitată, răzbate, din când în când, dor de poveste. Ca într-un muzeu, se înșiruiesc cele rostite pentru a desfăta gândul adultului rupt de mit, înstrăinat de cuvântul care dădea lumii adâncimi de înțeles.
BIBLIOGRAFIE:
Evan Evseev, „Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească”, Editura „Amacord”, Timișoara, 1998.
Florea Marian, „Insectele – în limba, credințele și obiceiurile românilor”, Edițiunea Academiei Române, București, 1903.
Coman, „Mitologie populară românească”, vol. II, „Viețuitoarele văzduhului”, București, Editura Minerva, 1988.
