Limba inscripțiilor de pe plăcuțele de la Sinaia

 

LIMBA INSCRIPȚIILOR DE PE PLĂCUȚELE DE LA SINAIA

 

Au existat și există încă multe controverse în legătură cu originea și autenticitatea   plăcuțelor de la Sinaia. Odiseea lor este bine cunoscută așa că nu vom intra în detalii. Țin, totuși să accentuez că nu consider că aceste plăcuțe ar fi falsuri și de aceea cred că limba acestor inscripții este o limbă autentică. Este în principiu vorba de limba traco-dacă, probabil un anume dialect (sau câteva dialecte diferite), o limbă ”literară” folosită preponderent în scris, la acea vreme. Cert este că putem vorbi de o istorie a scrisului în limba strămoșilor noștri, din moment ce anumite plăcuțe sânt scrise într-un alfabet misterios (poate o scriere silabică) cu mult mai vechi despre care cercetătorii nu au reușit să emită vreo părere. Trebuie adăugat că câteva plăcuțe conțin două texte diferite în două alfabete diferite. Cele două texte par să transmită același mesaj în două variante diferite un fel de ”Rosetta Stone”.

Având în vedere aceste detalii, doresc însă să fac o analiză a textelor așa cum au fost ele interpretate de Eugen Nicolaescu în lucrarea sa Vorbele din Plumb, publicată în 2014, la editura Printech din București. În opinia mea descifrarea domnului Nicolaescu este cu mult mai bună decât cele anterioare. În principiu, limba respectivă seamănă, atât cu latina și limbile italice, dar mai ales cu româna de azi. Dintre cele peste 1000 de elemente lexicale a căror formă și sens sînt considerate de autor ca fiind sigure, o majoritate covârșitoare au echivalente în limba română și de multe ori, și în latină, limbile italice sau alte limbi indo-europene.

În cele ce urmează, voi aduce în discuție o serie de cuvinte-titlu, după ce toate elementele lexicale au fost grupate pe categorii semantice, în număr  de peste 300, multe considerate de lingvistica oficială din Romania de origine latină. Cu toate acestea, trebuie să adaugăm că în Dicționarul Etimologic al Limbii române (DELR), afirm că limba iliro-traco-dacă semăna mult cu limbile italice și cele celtice, ceea ce reiese cu prisosință din materialul lexicografic analizat aici. În plus am arătat că o bună parte din fondul lexical principal al limbii române este comnun nu numai cu latina, dar și cu multe alte limbii indo-europene, din moment ce acest fond se conservă cel mai bine într-o limbă, fapt confirmat de faimoasele liste Swadesh. În plus, cuvintele-titlu sânt grupate și pe categorii gramaticale, anume: verbe, substantive, numerale, articol (hotărât și nehotărât), precum și conjuncții și prepoziții.

În cazul multor cuvinte unde apare litera o, mai ales în poziție inițială sau în poziție finală, aceasta se citea în cele mai multe cazuri ă și are echivalent în româna de azi sunetul (î, â). Cele două sunete (o și ă) sânt de fapt foarte apropiate, întrucât o nu este decât varianta rotunjită a lui ă, fapt bine înțeles de scribii daco-geți și, de aceea, nu au considerat necesar să inventeze un nou semn pentru acest sunet. Presupunem, de asemenea, că există anumite prescurtări, așa cum se întâmplă în orice inscripții sau chiar erori de copist. Pentru același cuvânt pot apărea forme ușor diferite sau total (sau aproape total) diferite ceea ce denotă că textele de pe plăcuțe au fost scrise, în locuri (dialecte) și momente diferite. Există anumite diferențe în desinențele cuvintelor atunci când ele apar. Par să fie desinențe de caz. Nu am făcut o evaluare a acestora cu scopul de a indentifica ce desinențe aparțin diferitelor cazuri. Foarte multe substantive apar doar la singular, în special etnonimele sau alte substantive, deși se găsesc și forme de plural, marcat prin terminația i, termniație tipică de plural în română și alte limbi romanice, dar și în alte limbi nindo-europene. De aici, putem presupune că și verbele sânt mai mult la singular ceea ce se vede și din texte. Atunci când apar și la plural, le discutăm în text (cf. avendu, haben, dorindu). Timpurile verbelor sânt cu precădere cele de prezent (de multe ori poate prezentul istoric), forme de perfect (echivalentul perfectului simplu de azi), similar cu cel latinesc, dar, se pare, mai rar, și forme de viitor.

Pe de altă parte, sânt dovezi de necontestat că traco-daca a avut articol hotărât similar cu cel din româna actuală, postpus sau antepus, cel antepus mai ales cel din cazul genitiv, pe când se știe că latina nu a avut nicun fel de articol. Dintre limbile italice numai etrusca a avut un început de articol hotărât antepus. Multă vreme s-a crezut că etrusca era o limbă ciudată, fără vreo filiație anume și de aceea rămasă nedescifrată. În ciuda tuturor acestor prezumții false, cercetătorul american Mel Copeland, în lucrarea sa Introduction to the Etruscan language (academia.edu) dovedește cu prisosință că etrusca era o limbă italică similară cu latina care la vremea ei s-a vorbit pe un teritoriu larg care cuprindea 12 orașe, având de la început o răspândire mult mai mare decât latina sau alte limbi italice, poate cu excepția limbii osco-umbrice. Din glosarul alcătuit de Copelnad, de peste 2000 de cuvinte, am selectat cca 300 de cuvinte estrusce care au cognați în română. Adăugăm că în latina clasică, cognații cu româna nu depășesc 400 de elemente lexicale. Cele peste 300 de cuvinte-titlu analizate etimologic în acest studiu, în marea lor majoritate au corespondenți în română, dar și în latină, fapt ce dovedește că traco-daca era înrudită cu limbile itlaice, inclusiv etrusca. În acest număr sânt incluse verbe (inclusiv verbele a fi și a avea), substantive din fondul principal, dar și foarte multe cuvinte de legătură adică adverbe, prepoziții și conjuncții Se știe că acestea din urmă nu dispar dintr-o limbă decât odată cu dispariția limbii respective.. Prin urmare traco-daca nu a dispărut, ci trăiește în româna de azi. Am amintit mai sus că articolul hotărât, dar și cel nehotărât (un) sânt de asemenea, prezente. Sânt atestate aproape toate numeralele de la 1-10 (exceptând, patru, cinci și opt) și toate seamănă cu cele din româna de azi, precum și alte câteva numerale discutate la locul potrivit. Sânt, de asemenea, câteva (nu multe la număr) împrumuturi din greacă și probabil și din latină. Există un număr redus de cuvinte dacice de pe plăcuțe care, cum era firesc, nu s-au păstrat în română, dar am reușit să le găsim cognați în alte limbi indo-europene. În Argument-ul Dicționarului etimologic al limbii române (DELR) am arătat că doar 14% din lexicul limbii române are corespoendenți în latină și limbile romanice, totalizând un număr de cca 700 de cuvint-titlu, deși în realitate, după cum a arătat deja există doar 400 de corespondenți în latina clasică, celelalte 300 pot fi puse pe seama așa-zisei ”latine vulgare”.  Prin urmare, a rămas un număr foarte mic de cuvinte românești din cele 14% care nu au  forme echivalente atestate în traco-dacă ce vor fi cu siguranță atestate dacă și alte inscripții ca cele de la Sinaia vor fi date la iveală. Menționăm că textele plăcuțelor tratează doar anumite teme din viața dacilor, anume probleme de natură politică, militară sau religioasă, vocabularul rezumându-se în mare în această sferă.

În încheiere, sperăm că acest studiu, coroborat cu Dicționarul etimologic al limbii române să aducă dovavda irefutabilă că limba română este, de fapt, varianta modernă a limbii traco-dace.

 

INDEX DE LIMBI

 

 

akkad. – acadiană

alb. – albaneză

arab. – arab

  1. – aromână

aram. – aramaică

  1. – avestică

cymr. – cimrică, Welsh, galeză

dac. – dacă

dacor. – dacoromână

dalm. – dalmată

egipt. – egipteană

eng. – engleză

etr.. – etruscă

fal.. – faliscă

  1. – franceză

frig. – frigiană

gall. – gallică

geto-dac. – geto-dacă

  1. – greacă

hitt. – hittită

indo-iran. – indo-iraniană

  1. – irlandeză

it.- italiană

ital. – italică

lat. – latină

lat.med. – latina medievală

lat.pop.- latina populară

lat. vulg. – latina vulgară

lituan. – lituaniană

lepont. – lepontică

log. – dial. logudorez

mac. – macedoneană

messap.- mesapică

  1. eng. – engleza medie

m.g.s. – germana medie de sus

mgr. – medio-greacă

ngr. – neogreacă

n.g.s. – noua germană de sus

n.ir. – noua irlandeză

osc. – oscă

pal. – palaică

PIE – proto-indo-europeană

pol. – poloneză

port. – portugheză

proto-sl. – proto-slavă

prov. – provensală

retorom. – retoromană

rom. – română

rus. – rusă

sarak. – dial. sărăcăcean

skr. – sanskrită

 

 

 

 

 

 

MIC DICȚIONAR ETIMOLOGIC AL LIMBII TRACO-DACE.

 

 

 

 

În cele ce urmează, prezentăm soluțiile etimologice ale cuvintelor traco-dace, din Glosarul la volumul Vorbele din plumb. Numerele din paranteză reprezintă numărul de ordine al plăcuței (plăcuțelor) unde se găsește cuvântul respectiv.

În orice limbă verbele cele mai importante sânt a fi și a avea, cu mult mai importante decât celelalte. Constatăm că ele au existat în forme similare cu româna și în traco-dacă.

 

Verbe:

  1. Verbul a fi apare sub mai multe forme: fi ”a fi” (079, 092, 107-2), fu (fio, fiu, fo, foe ) ”fost, a/au fost, fi (007, 045, 065, 069, 072, 092, 096, 106, 107, 109, 122, 127), fu”ca fiind, să fie, a/au fost” ((015, 076, 116, 130-2) , da hie ”să fie”, precum și simo ”fie”, fu, fue ”ca fiind, să fie, a/au fost”, ese, eso ”vor fi, să fie” (018), hindu (hiindu, fiindu) ”fiind” (002, 009),  ere, erio, eru ”fie, ființă” (002, 127), ese, eso ”vor fi/să fie, este” (118),  saro ”eram” (003), se ”sânt” (042), seni ”sânt” (III, pl.), seo ”a fost” (003), seri, serio (seru, seriu) ”au fost” (009, 042), seu ”va fi” (119), seu ”au fost” (auxiliarul a fi traductibil prin a avea), sia ”fiind” (107), sie (si) ”fie, fost” (012, 015, 069, 084, 130), sio, siu ”a fost, fie că nu, fiind, să fie, însusși” (001, 022, 062, 091, 106, 107, 121, 122, 126, 127),  siu ”era” (008), so ”a fost/astfel, așa, să fie” (007, 069, 079, 080, 118, 124, 127, 128), so feu ”ce a fost” (076), so su, sue ”să fie, va fi, era, fost/făcut, (îi) este, să fie (ca…) , sânt, ca fiind, așa că, au fost” (010, 025, 028, 025, 045, 052-2, 062, 065, 069, 076, 079-5, 084, 109-6, 111, 113, 115, 116-2, 119, 123-2, 124, 126, 130-2, 134), soa  ”va fi” ((130) Verbul a fi apare de peste 100 de ori în textele plăcuțelor de la Sinaia, sub forma aa câtorva radicali. În primul rând, fi, fu, fiind cognați cu lat. fio, fieri ”a fi” din care se consideră că provine rom. a fi. Forme similare se regăsesc într-o serie de limbi italice: cf. osc. fiiet (pers. III, pl.), umbric. fuia (pers. III, sg.), fuiest (pers. III, sg, viitor). Toate aceste forme provin din PIE *bheu- ”a crește, a fi” (IEW, 146). Acest radical are derivați în toate limbile indo-europene, dar nu intrăm în detalii (cf. DELR, fi). Vedem că această rădăcină a verbului a fi nu provine din latină, ci din traco-dacă. Formele ero/erio-eso/ese  au, de asemenea, echivalente în latină, în limbile romanice și în alte limbi indo-europene, cu corespondentele românești eram, erai, era etc. Formele în si-, se-, so-, su- sânt foarte numeroase, mult mai numeroase decât în româna actuală, având cognați în latină și dintre limbile romanice în special în italiană. În română forme în s- avem în (eu) îs și în sânt(-em, -eți, -Ø), deci la formele verbului a fi, de prezent, plural.
  2. a avea este, de asemenea prezent în textele plăcuțelor, sub forma au ”au, au avut”, precum și avendu ”(le) au, (le) dețin” (III, pl.). Prin urmare, avendu este forma de persoana a III, plural a verbului a avea, unde, terminația -endu este aproape identică cu terminația echivalentă din limba latină hab-ent. Este atestată și forma haben ”dețin, au” (III, pl.), fapt care dovedește că textele plăcuțelor nu sânt scrise într-o limbă absolut unitară. Explicația constă în faptul că textele au fost scrise inițial în locuri diferite și la momente istorice diferite, fapt dovedit din plin și de existenșa unor plăcuțe de tip Rosetta Stone, după cum am arătat mai sus. Verbul a fi este atestat și în iliră în expresia (un blestem) άβεις. έχεις ‘vipere, să ai!’ (în Hesychius), unde άβεις este forma de persoana a II-a singular, foarte apropiată de forma mai veche romînească aibi, păstrată în româna actuală în forma să aibă. Corespondentul latin este habies, din habeo, habere. Prin urmare, nici verbul a avea nu este de origine latină. Pentru detalii (vezi DELR, avea).
  3. accendiu (ascendo) ”promovând, urcând (în)” (005, -2, 013-2, 062, 065, 069, 079, 080, 092, 106, 113, 119, 124). Nu s-a păstat în română. Este aproape identic cu lat. as-cendo ”a urca”: cf. des-cendo ”a coborî”, respectiv scando ”a urca” care este forma de bază ân latină. Toate aceste forme provin din PIE *skend-/*sknd-, cu cognați în limbile celtice (cf. Prot-celt. skand-e/o-) și sanskr. skándati ”a sări” (EDL, 542).
  4. verbul adeuge a ”adăugat la, suplimentar”. Acest verb s-a păstrat în limba română, deși este considerat de origine latină, deși în latină este destul de rar întâlnit. Forma latină uzuală este addere ”a aduna, a adăuga”, la rândul său un derivat a lui -, -dere ”a pune” cu prepoziția ad ”la”. În plus, nu se cunoaște originea verbului adaugere în latină. Menționăm faptul că acest verb nu se găsește în nicio limbă romanică, cu excepția limbii române. Astfel este de presupus că latina l-a preluat la un moment dat din dacă, fapt care explică multe din ”misterele” așa-zisei latine vulgare. Prin urmare, verbul rom. a adăuga este de origine traco-dacă.
  5. ageiu (ageu) ”să acționeze” (023, 045). Este cognat cu lat. ago, -re ”a mâna” (IEW, 4), cu cognați în greacă și sanskrită. Latina are mai mulți derivați din ago (cf. DELR, alunga). Nu s-a păstrat în limba română.
  6. agnulo ”îngenuncheate/pustiite/nulificate” (011), ongeni (îngenu) ”să îngenuncheze/ în genunchi” (094). Aceste două verbe dacice provin din PIE *g’enu-, *g’neu- ”genunchi, unghi, colț” (IEW, 380), mai exact din forma a II-a *g’neu-, cu sufixul -ul și terminația -o, terminație destul de frecventă la verbele dacice. PIE *g’ > g în traco-dacă, dovadă că limba strămoșilor noștri era o limbă centum și nu una satem cum se spune de 200 de ani încoace. Și în acest caz, este evident că rom. genunchi (și derivați săi) sânt de origine traco-dacă. Acest radical se regăsește în foarte multe limbi indo-europene (cf. DELR, genunchi). Numele cetății dacice Genucla, unde Zamolxiu și-a început misiunea spirituală la daci, după cum spun textele Plăcuțelor de la Sinaia.
  7. amonuzis (a monuzi) ”a încredința, a înmâna, să depun/să așsez” (122). Acest verb este un derivat derivat de la monu, munu ”mână”, ca și rom. a înmâna (vezi mai jos munu ”mână”, Substantive). Radicalul se regăsește atât în limbile italice, cât și în cele celtice și germanice (cf. DELR, mână).
  8. aprociu ”se apropia”, apropeo ”că se apropia”, forme din care provin rom. a (se) apropia, aproape. Este cognat cu lat. prope ”aproape” < propro ”foarte aproape, lângă”, fiind o formă iterativă  (cf. EDL, 492), dar și cu proximus.
  9. apucat iie ”apucat a fost” este predecesorul rom. a apuca a cărui etimologie a dat multă bătaie de cap lingviștilor, dar care în principiu provine din *PIE *ap- ”a apuca, a prinde, a ajunge” (IEW, 50), având cognat lat. apiscor ”a apuca, a ajunge” și în alte limbi indo-europene (cf. DELR, apuca).
  10. asondio ”a anunța/să (se) audă” (005, 126), asonigo ”a celebra, a invoca” (003), son, sono ”cântare” (008), sonu ”semnal, chemare, sunet” (040). sânt forme predecesoare rom. a suna, sunet. Aceste forme traco-dacice provin din PIE *suen- ”a suna, a răsuna” (Walde, II, 559; IEW,1046), cognat cu lat. sonare, svanati ”a suna (III, sg), v. ir. son ”zgomot”, senn ”a suna, a cânta”, let. sonēt ”a bâzâi, a fredona”, precum și altele (cf. DELR, a suna). În ceea ce privește  formele svon, a zvoni care provin de la același radical proto-indo-european, se consideră că sânt de origine slavă (cf. v.sl. zvonŭ ”suntet”), dar în același timp, acestea din urmă pot proveni dintr-un alt grai geto-dac, diferit de cel al plăcuțelor de la Sinaia (cf. DELR, zvon).
  11. cadu (căzu, căzând) ”a căzut, a coborât, căzând ” sânt forme precursoare ale verbului a cădea care este considerat că provine din lat. cadere, cu care este desigur cognat. Provin din PIE *k’ad- ”a cădea” (IEW, 516), cu cognați și în alte limbi indo-europene (cf. DELR, 191). Din PIE *k’ > k, în traco-dacă, încă o dovadă că această limbă nu era o limbă satem, ci una centum.
  12. corolo, corolu, coroleu ”încoronează, încoronat, coroană” (052, 094, 098), trimit direct la actualele coroană, a încorona, precum și a (în)-cununa, cunună, considerate tot de origine latină, fiind cognați cu lat. corona, precum și gr. κορωνις ”obiect curbat”. Toate aceste forme provin din PIE*(s)ker- ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935). Radicalul este foarte prolific în limba română precum și în multe alte limbi indo-europene.  Formele românești menționate nu sânt de origine latină.
  13. canosca ”recunoască” (022). Este forma predecesoare a verbului a cunoaște, foarte apropiată de  lat. gnosco și gr. (dial. epir.) γνώσκω ”(eu) cunosc” din PIE *gnosko- ”a cunoaște” (Walde, II, 176). Ținând cont de un număr mult mai mare de date Walde-Pokorny reconstruiesc un PIE *g’nē-, g’nō- ”a cunoaște, a ști” (IEW, 376) radical care are o foarte largă răspândire în limbile indo-europene (cf. DELR, cunoaște).
  14. curgea ”curgea”, curs ”cursul, timpul” ((124).Aceste forme dacice sânt practic identice cu cea din ziua de azi. Se presupune că verbul a curge își are originea în lat. curro, cucurri ”a alerga”. În unele graiuri și dialecte românești există forma a cura (cură) care sânt mai aproape de latină. Hasdeu (Cuvente… I, 421) și după el alți lingviști consideră că forma a curge este refăcută după alte verbe precum a merge, pentru a fi evitată omonima cu subt. cur. Ipoteza pare să fie adevărată, cu rectificarea că verbul la origine nu este latin, iar restructurarea acestui verb a avut loc cândva în limba dacă, înainte de tragedia din 105-106 d. Ch., din moment ce forma este atestată în traco-dacă. De remarcat faptul că forma traco-dacă are același sens cu cel din româna de azi, pe când verbul latin are sens diferit, deși este cognat cu formele din traco-dacă și română, toate derivând din PIE *kers- ”a alerga, a fugi” (IEW, 583) (vide DELR). Forma curgea apare pe plăcuța 076 în următorul context curgea songeli soruae ”curgea sângele șiroaie”, formulare aproape identică cu româna actuală. Formele citate provin din PIE *kers- ”a alerga, a fugi” (IEW, 583), cu mai mulți cognați în limbile indo-europene (cf. DELR, 294).
  15. dau ”a dat” (011), care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele data, dato, datu ”dat, donat, încredințat” (065, 079, 096), fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut -t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi, doni ”să dăruiască” (015). Formele provin din PIE *do-, -, dou- ”a da” (IEW, 223) din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile indo-europene (cf. DELR, a da)
  16. deno, denua ”a destăinuit/mărturisit, dezvălui” (130-2). Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez-” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den-, înrudit cu taină care este considerat a fi de origine slavă. Nu am depistat încă alți cognați indo-europeni.
  17. dicea ”zice că” (107), dizi ”zice să, consideră să” (013), podicea ”după ce se declară, se poate spune” (119), zice (ziceo) ”i se zice, este numit” (122), zicto (zihto) ”de acel (zis) (025) sânt forme predecesoare rom. a zice. Aceste forme au un cognat în lat. dico, dicere, precum și în multe alte limbi indo-europene. Toate provin din PIE *deik’- ”a arăta, a indica” (IEW, 188) (cf. DELR, a zice). Observăm în traco-dacă alternanța d/z ca și în cazul formelor definind divinitățile, mari preoți sau alte noțiuni legate de divinitate.
  18. dorindu ”(ei) doresc” (115) are desinența de pers. III, pl. -indu ca și avendu discutat mai sus, având în vedere alternanța e/i corespunzând conjugărilor II și III care se reflectă și în româna de azi. Ulterior aceste desinențe au dispărut pentru a elimina confuzia cu formele de gerunziu, prezente deja în limba dacă. Astfel verbele românești la pers. III plural au ajuns să fie identice fie cu cele de pers. III, singular fie cu cele de pers. I, singular. De la același radical provin și rom. dor, a dori și derivatele lor. Toate aceste forme au o origine comună și nu pot fi asociate cu lat. dolus ”înșelăciune, răutate”, considerat de lingvistica românească de până acum ca fiind etimonul rom. dor, ceea ce este un non-sens (cf. DELR, 326-27).
  19. ede, edo, edu ”plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle” (002, 007, 106, 111, 115, 123, 124-2, 127, 130), eide ”să purceadă la” (023). Sânt cognați cu lat. , ire ”a merge”. Radicalul apare și în forma compusă gedi, gedu (ge+edo) ”care a venit, de unde a venit” (098, 121). Acest verb dacic are mulți cognați în limbile indo-europene, dar nu s-a păstrat in limba daco-română (dar s-a păstrat în aromână) decât în interjecția di ”îndemn pentru cai să pornească la drum” de un mai vechi *idi sau *edi, (similar cu forma de imperativ singular din latină ii < eo, ire ”a merge”) prin elidarea vocalei inițiale. Aceste forme provin din PIE *ei-, *i- ” a merge”. În limbile slave, precum și în anumite forme celtice și italice apar forme în dentală ca în v.sl. iti ”a merge” (cf. EDL, 193).
  20. edi ”a făcut, a face” (013, 076) provine din PIE *dhe- ”a pune, a așeza” (IEW, 235-38), cu forme echivalente în majoritate limbilor indo-europene. Este posibil să fie înrudit cu arom. adaru ”fac” și daco-rom. a deretica, dar detaliile nu sânt clare (cf. DELR, 313).
  21. facindu, facsu, factu, fecuu, fem ”făcând, a făcut, au făcut” (040, 084, 118, 127, 137), precum și factice, factu ”fapte, făptuit” (028, 079) (003-2, 025, 130) sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)” și faxu, faxtu, fokeso ”să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină)”, onfaho ”înfăptuiască” (106) sânt forme predecesoare ale verbul rom. a face. Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad, umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”. Lingviștii consideră că aceste forme italice provin din PIE *dhe- ”a pune, a așeza” (IEW, 235-38) din care a fost reconstituit un radical proto-italic *fak-, *fek- ”a face”. Am arătat în nenumărate rânduri că limbile italice nu provin dintr-o proto-italică, întrucât o astfel de limbă nu a existat niciodată, pentru că aceste limbi sânt la origine, fie dialecte traco-ilire, fie celtice. Multitudinea de forme italice indică faptul că acest radical a existat în mai multe dialecte traco-ilire și celtice, toate având sensul de ”a face”, nu de ”a pune, a așeza”, cum au în general formele din alte limbi indo-europene cu care sânt asociate formele italice. În plus, am arătat la forma dacică edi (vezi supra) că provine din același radical din care indo-europeniștii consideră că provin formela italice. Consider că formele italice, precum și cele traco-dacice provin de alt radical PIE de tipul *bhak- ”a face” (cf. DELR, a face)
  22. gatiste ”s-a pregătit, este gata” (040). În acest caz sufixul -iste corespunde sufixului verbal -ește cum pare să sugereze și domnul Nicolaescu sau poate fi mai degrabă sufixul derivativ adverbial -ește ca în român-ește, derivat de la substantiv sau de la un verb ca în fir-ește ( de la fire infinitivul lung al verbului a fi). Este același cu rom. gata și derivatele sale, cu cognați, în albaneză, limbile slave și baltice (cf. DELR, gata).
  23. glotelu, gloto ”a vorbi, vorbire, grai”, agloeto ”graiul, vorbirea”. Aceste forme dacice provin din PIE *ghlād- ”a răsuna, a striga” (IEW, 451) cu cognați în vechea irlandeză, greacă, sanskrită, avestică. Sânt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sânt reconstituți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare (cf. DELR, glas)
  24. graveu ”să dea greutate, gravitate, tărie” (079). Provine de la același radical radical PIE ca și rom. greu, greutate, anume de la *PIE *gʷuer(ǝ)- ”greu” (Wale, I, 621) din care provine și lat. gravus și multe alte forme indo-europene (cf. DELR, greu).
  25. lamfalosu ”ne-au născut/legați prin cordon ombilical” (011). Este o formă derivată din subst. *amfalo-s, omfalo-s cu același sens ca și gr. ομφαλός ”ombilic, buric” care pare  a fi un împrumut din limba greacă
  26. logui, logo, logu, logiu ”vorbind (lui/cu…)/zise, vorbească, a vorbit/cuvântarea” (025, 072). Este cognat cu lat. loquor, loqui, ambele din PIE *tlokʷ ”a vorbi” (cf. EDL, 348), de unde provine și rom. tâlc (tâlcui).
  27. a lotue (lutue, lutie) ”se va lupta, va trebui să se lupte” (045) ar putea să aibă aceeași origine ca și atlaito, atlatoe ”luptători mitici (?)/atlanți (025, 079), atleu ”luptător, luptă” (013), atlio (atlu) ”luptă” (091-2), dar nu este exclus să fie cognat cu lat. luctor, luctāri, ambele din PIE *lug-to- ”a încovoia, a îndoi” (EDL, 350) (cf. atlaito, atleu, vezi infra).
  28. masoratu ”măsurați, numărați” (003) este o formă predecesoare a rom. măsura cognat cu lat. mensura din PIE *mē- *met- ”a măsura” (IEW, 703) cu derivați în mai multe limbi indo-europene (cf. DELR, măsură).
  29. mergi ”aliat, contopit” (106). Nu pare să fie cognat cu lat. mergo, -ere ”a scufunda”, deși în latina medievală mergo pare să fi căpătat și sensul de ”a uni, contopi” (cf. eng. merge ”a (se) uni” < lat. mergo). Pare să fie cognat cu gr. μέλδειν ”topi”, precum și v.eng. meltan ”a topi, a mistui” sau v. scand. melta ”a mistui”, eng. melt ”a topi”. Această rădăcină verbală nu s-a păstrat în limba română (nu trebuie confundat cu verbul a merge), iar etimologia ei rămâne totuși incertă.
  30. morire ”să moară” (016) este forma din care provin rom. a muri, murire, cognat cu lat. morire ”id” și cu multe alte forme din mai multe limbi indo-europene, provenind din PIE *mer- ”a muri, *mrtis ”moarte” (IEW, 735) (cf. DELR). De remarcat sufixul de infinitiv
  31. -re prezent în latină și limbile romanice precum și în infinitivul lung românesc.
  32. meteu ”să depună/să se pună” (007), remeso ”retragă” (118). Cel de-al doilea verb este o formă compusă din rad. met-, prefixat cu re-. Ambele forme trebuie asociate cu fr. mettre ”a pune”. Nu pare să fie cognat cu lat. mitto ”a da drumul. a trimite, a arunca”.
  33. oloto (olo+to), olutu ”va fi uns (ca monarh)” . Provine de la același radical ca și rom. ulei, formă răspândită în toate limbile indo-europene, la origine din gr. (dial. atic) έλαιον ”ulei”. Este evident că formele românești oloi, oleu, ulei sânt înprumuturi grecești din perioada pre-romană.
  34. oprito ”opriți, împiedicați” (123). Este același cu rom. a opri, a popri, cu cognați în alb. prap ”(eu) opresc”, dar și în limbile slave. Verbul rom. a opri este considerat de origine slavă, dar această ipoteză este infirmată de acest exemplu.
  35. ova ”salutăm/ne bucurăm pentru” ((117). Este cognat cu lat. ovō, -āre ”a se bucura, a celebra”. Formele par de natură imitativă.
  36. parcio ”va cruța, precupeți, va înceta, opri” poate fi asociat cu anumite forme germanice precum v.scand spara, v. eng. sparia, eng. to spare ”a economisi, a cruța”. Ar putea proveni de la același radical ca și oprito (vezi oprito, supra).
  37. paz, pazu, pazi, pazieo ”să apere, să protejeze” (158 etc.), pazo ”apărare” (128). SÂnt forme predecesoare ale formelor rom. a păzi, pază care au fost considerate ca fiind de origine slavă de la Miklosich încoace. Deși forma există în Djačenko, acesta îl citează ca susră pe Miklosich care a reconstituit forma ”slavă” după forme existente în bulgară și poloneză. Cert este că forma slavă reală este paso, pasti, nu paziti care este de origine română în cele două limbi slave (cf. DELR, păzi).
  38. peghiseo ”păcătuit” (035) este cognat cu lat. peccō ”a greși, a face o greșeală” de unde peccatum ”eroare, greșeală”. Este evident că, deși radicalul a existat în traco-dacă, în perioada creștină a fost împrumutat termenul latin peccatum > rom. păcat, după care s-a reconstruit un verb nou a păcătui, ambele cu puternic sens religios înlocuind verbul traco-dac peghiseo. Este, de asemenea, foarte plauzibil ca să fi existat o formă nominală similară și în traco-dacă.
  39. pentu ”semnată, pecetluită” (035) este cognat cu v.sl. pečatiti ”a semna” care are aceeași origine cu pisati ”a scrie”, cu forme similare în limbile baltice cu același sens din PIE *peig-, *peik- ”a colora, a decora” (IEW, 794). În celelalte limbi indo-europene sensurile sânt, în general, de ”a picta, colora” (cf. lat. pingo). Forma traco-dacă pentu provine de la un rad. *pet-, post-proto-indo-european de la care par să provină și formele balto-slave. Cert este că tot de la același radical *pet- provine și rom. pată, a păta, pe când pag provine din *peig-
  40. perdutu ”pierdut, pierit” (045). Este același cu rom. a pierde și cognat cu lat. perdere care, după Walde (II, 286) este o formă compusă din per- și -do, ca și ce-do, re-do.
  41. petira ”atace (să ne…) (115). Pare să fie cognat cu lat. petō, -ere ”a ajunge la, a se deplasa spre” < PIE *pt-(e)-i- ”a zbura” EDL, 463-64). De asemenea, ven. -pe- ”a călări”. Nu s-a păstrat în română.
  42. po, pu, pi, pie, pus, pusere ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus” (002, 003-2, 013-2, 121 031, 035, 045, 052-2, 058, 062-2, 076, 079, 094, 109, 118, 119, 121-2, 124, 126, 134-2), poeno ”au pus” (072), pout (put) ”au fost puși, au supt” (023), repunero ”se înlocuiește” (016), so ropus ”au fost repuse ” (122) sânt cognați cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino „a pune jos” (EDL, 479).. Prin urmare forma cu -n- este ulterioară și apare în textele dacice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în dacică, anume perstu, pestu ”a pune” (cf. EDL. 461).
  43. poio (puo, pou), puto ”va putea, poate să” (002, 123). Este cognat cu lat. poteo, -ere ”a putea”. Provin din PIE *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț” (IEW, 842) Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele dacice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.
  44. popadu (popadue) ”năpădiți, călcați, invadați” (127). Radicalul pad- se găsește în limba română de azi în verbe precum a nă-păd-i, pră-păd-i și chiar a nă-pust-i (și năpastă, nă-păst-ui) sau pră-pastie toate formate prin prefixare fie cu - sau cu pră-. În traco-dacă avem prefixul po- care se pronunța probabil - care ulterior a putut deveni pră-. Acest adical de orgine traco-dacă provine din PIE *ped-, pod- ”picior” (IEW, 790), cu sensul de inițial de ”a călca în picioare”, cum reiese și din traducerea dată de Eugen Nicolaescu. Verbul românesc a prăpădi este considerat că provine din v.sl. propasti, propada ”a se crăpa”, dar un astfel de verb nu este listat în dicționarul limbii slave bisericești al lui Djačenko (cf. DELR, năpădi, năpusti, prăpădi). Prin urmare, toate verbele și substantivele care conțin acest radical trebuie considerate de origine traco-dacă.
  45. porcedu, purcedu, purcesu, purcedemu, ”a purcede urmărind” (009-2, 021, 040, 062, 111, 126, 127, 129, 134), purcezundu/porcezind ”adresându-se trecând în revistă, urmărind”, cognat cu lat. procedere, formă compusă din pro- < PIE *per ”peste, prea” (IEW; 810) și cedo ”a merge, a pleca” (cf. DELR). În dacă PIE *per > pur, fără meteteza lichidei (r) ca în latină, așa cum este și în româna de azi.
  46. portu, porton ”poartă/duce, a se îndrepta spre” (014, 096, 134) forme din care provine rom. a purta. Este cognat cu lat. portō, -āre ”a transporta, aduce”, cu umbr. purtatu, portatu (pers.II/III, imp. II), portaia (III, sg., subj.), portust (III, sg., viit. perf.) ”a purta”, dar și skt. piparti ”a trece ceva (peste), toate din PIE *port-o ”trecere, pasaj” (EDL, 482-83). Tot de aici provin și rom. poartă, lat. porta și umbr. púrtam ”poartă, ușă”.
  47. pradeo ”să prade/să smulgă” (069) este cognat cu lat. praeda ”pradă de război”, dar și cu skr. pradhana ”pradă de război”, precum și cu alb. prua ”a prăda”. Walde (II, 352) consideră că lat. praeda provine din PIE *dhe- ”a așeza, apune” prefixat cu prae- (cf. DELR, pradă). Cert este că în latină, nici în sanskrită nu există un verb derivat de la acest substantiv, cum avem în traco-dacă, română și albaneză.
  48. preto ”prețuit,/a prețui” (002, 107) este forma predecesaore a rom. preț (a prețui), cognat cu lat. pretium ”plată, răsplată, preț”, ambele forme din PIE *preti- ”împotriva” (EDL, 488).
  49. prinderoto ”încercuit” (0060, prinsu ”prins, mă prind, jur” (111, 122-2). Nu pare să fie cognat cu lat. praehendo din care se presupune că provine rom. a prinde. În schimb, -roto trebuie asociat cu rom. roată (cf. DELR, prinde, roată)
  50. rada, radu ”să dureze, să formeze, va face” (040, 052, 062). Poate fi asociat cu rom. a ridica din PIE *er(ə)d- ”înalt, a se ridica, a crește (IEW, 339).
  51. rani ”rănit” este forma predecesoare a rom. rană (a răni) și trebuie asociat cu forma rana din slavele de sud (bulgară, sârbo-croată, slovenă), dar și rus. rana, care par să fie împrumuturi din limba română. Cognați se găsesc în albaneză, sanskrită și avestică, toate provenind din PIE *ŭorna ”rană, deschizătură” (IEW, 1163). (cf. DELR, rană).
  52. retero, retahio ”scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de” (009, 025, 076, 091, 134). Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu PIE *tragh- ”a trage” (IEW, 1089), dar nu este clară evoluția celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.
  53. rigoete, roghiau ”se roagă/se închină” (020, 065, 123), arezandu ”au închinat, au oferit o ofrandă” (094), airozanu ”rugăciune/te deum, jurământ, ofrandă, închinare” (094) sânt cognați cu lat. rogō, -are ”a (se) ruga” din PIE *rog-o ”stretching” (EDL).
  54. ripondeo/rupondeo ”a răspuns” (134). verbul ripondeo ”a răspuns”, cu varianta arpunsue ”a răspuns că” denotă fie folosirea pe diferite plăcuțe a unor forme dialectale diferite (în timp și spațiu), fie mai puțin probabil ezitări în a reda anumite forme în scris, într-o vreme când nu existau reguli normative de ortografie. Sânt cognați cu lat. respondio < spondeo ”a promite, a face un contract” < PIE *spondeje/o ”a face libații în mai multe rânduri” (EDL, 582)
  55. robio ”a înrobi” (009) este formă de infinitiv în traco-dacă, a cărei terminație -o se întâlnește la verbele la modul infinitiv. Forma se regăsește în câteva limbi slave precum scr., ceh., pol. rab, dar și în rusă preluat din slava veche, precum și în maghiară și albaneză. Formele slave ca și cea maghiară par să fie împrumuturi din dialectele traco-ilire (române).
  56. rometo, romeso ”remită, trimis” (006, 011, 022) este cognat cu lat. trasmitto < mitto ”a lăsa să plece, a transmite” < PIE *m(e)ith- ”a schimba, a înlocui” (EDL, 383-84).
  57. ropnistoe/roponestoe ”siluită, violată” (109-2), ropuso, roposi „să omoare, răpus, omorâți”, socirapto ”rupând astfel, răpind” (129). Primele două forme, cu același sens apar pe plăcuța 109. Nicolaescu consideră că este vorba de forme compuse Ro p’ ni sto ”Regele pe ea a stat”. Credem totuși că nu este vorba de o formă compusă, ci de un verb care provine de la același radical din care provin și verbele a răpi și, respectiv, a răpune cu cognați în multe limbi indo-europene. Formele ropuso,  roposi confirmă această ipoteză. În latină rapio, rapere însemna ”a răpi”, dar și ”a viola”, raptus ”jaf, viol” (cf. eng. to rape ”a viola” < rapere). Toate aceste forme provin din PIE *rep- ”a smulge, a fura” (IEW, 865), cu cognați în mai multe limbi indo-europene (cf. DELR, răpi, răpune).
  58. ropto ”separați, rupți” (023) este cognat cu lat. rumpo, rumpere ”a rupe” din PIE *Hru-n-p- (prez.), *Hreup- (aor.), (unde H este o laringală) cu derivați în mai multe limbi indo-europene (cf. EDL, 529-30).
  59. scete ”să cunoască, să afle” (130) este cognat cu lat. sciō, -īre ” a ști” < PIE *sk-i(e/o-”a face o incizie”. Menționăm că nu există cognați în limbile romanice, cu excepția sardei care ca și româna a fost mult mai puțin influențată de limba latină.
  60. seat, sede, seto, setue ”să stea, să fie așezat, așezați, înscăunat” (015, 039, 108, 116), sidue ”să șadă, să fie așezat” (072), asit seu ”așezați fiind la” (126), asetina ”au așezat-o, așezat” (109, 123), sidue ”să șeadă/să fie așezat” (072), siado (șadu, șădu) ”așezămimte” (116), sito ”așezarea, așezământ, templu” ((009, 128). Toate aceste forme provin de la radicalul PIE *sed- ”ședea” (IEW, 884), cu cognați în latină și în multe alte limbi indo-europene . Verbele rom. a ședea, a (se) așeza provin din aceste forme dacice.
  61. sendu so ”simțindu-se, admițând că”, sendos ”acord, consimțământ”, cosendos ”acord/ consimțământ, stabilit, a dat acordul (011, 040, 072) sânt cognați cu lat. sentio, -ire ”a simți” < PIE *snt-ie/o- ori *sénti- ”a observa” (cf. EDL, 554).
  62. sochetu ”a socotit/decis/considerat” (108) trebuie asociat cu rom. a socoti. Bulg. sokotiti ”a îngriji, a păzi”, precum și ucr. sokotyty ”a păstra” provin din română, pe când rus. sčot ”sosocteală”, sčitati ”a număra, a considera” par să fie cognați. Formele traco-dacă, română și rusă pot proveni din PIE *sk-i-e/o- ”a face o incizie” ca și scete (vezi supra)
  63. stopito ”să oprească, oprit, a fost oprit” (005, 006, 009-2, 062) trebuie asociat rom. astupa căruia i s-a inventat o origine latină din lat. *adstuppare, precum și cu dop. De fapt, cognați există în mai multe limbi indo-europene, precum hititul ištap ”a acoperi, a închide, a opri”, v.g.s. stopfon ”a opri”, breton. stouva ”a astupa, a închide”, breton stouv ”dop”, leton. staupe ”dop”, toate din PIE *(s)teup-” a împinge, a astupa” (IEW, 1034) (cf. DELR, astupa, dop).
  64. sto, stoe ” (stea (să…)” (016, 045, 106, 121-2) este predecedorul rom. a sta (și derivații) cu cognați în numeroase limbi indo-europene, pe lângă latină. Provin din PIE *stā-, *sta- ”a sta” (IEW, 1004).
  65. tecevo (tecebo) ”să-i înveți” (079) pare să fie cognat cu lat. doceō ”a spune, a informa, a învăța” din PIE *dok-eie/o- ”a face pe cineva să accepte ceva” (EDL, 176) cu cognați în hittită și greacă.
  66. timie, timieis ”să se teamă, se tem” (072) este cognat cu lat. timeō ”a se teme” din PIE *tem- (Walde, 682), alți cognați avem în greacă și sanskrită (cf. DELR, 812).
  67. torso, torsos ”să revină, întoarcere (la…) ” (023, 115), turnato ”întors” (014). În anumite graiuri arhaizante ale românei de azi există forma a înturna ”a (se) întoarce” același cu traco-dac. onturnu, onturniu, onturna ”înturnat/ întors, să se întoarcă/să revină” (002, 028, 069, 122), forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus.  De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d. Ch. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec (cf. DELR; întoarce, turna). Toate aceste forme provin din PIE *terk-, *tork- ”a suci, a răsuci, a întoarce” (IEW, 1077). Atât în traco-dacă și (română), cât și în latină există forme din rad. tork- și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită. Traco-daca a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le-a transmis și românei. Beekes (EDG, II, 1495) susține că forma grecească ar proveni din PIE *tor-no- care, de fapt, este o variantă a lui *tork- menționat mai sus. Ambele forme sânt prezente în traco-dacă, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sânt împrumutate din greacă. Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr-un dialect traco-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.
  68. traso, trasu, treset ”semnează/însemnată de/scrisă/extrasă/semnată” (005, 006, 011, 012, 022, 035, 040, 045, 052, 058, 065, 069, 072, 079, 092, 096, 121, 126, 129, 134) provin din forma de participiu trecut verb. *trag- ”a trage” < PIE *trāgh- ”id” (IEW, (1089) cu cognați în latină și alte limbi indo-europene (cf. DELR, trage).
  69. tuetie ”a anunțat, a trâmbițat” (126). Verb de natură onomatopeică ca și rom. a tutui, ambele din PIE *tu-, *tutu- ”imită sunetul anumitor păsări sau sunete înfundate” (IEW, 1097).
  70. vacuren (vachiren) ”a părăsit” (014), vacuto ”eliberat/vacant” (119) este cognat cu lat. vacō, -āre ”a goli” < PIE *u(e)ko- (EDL, 649). Cognați sânt și în alte limbi italice: ander.vakaze, ander.uacose ”a întrerupe”. Acest verb dacic nu s-a păstrat în limba română.
  71. varu ”întors (s-au…)/au revenit” (009) provine de la același radical ca și rom. a (se) învârti (cu derivatele sale) < PIE *ŭert- ”a învârti, a roti” (IEW, 1156) cu cognați în latină și alte limbi indo-europene (cf. DELR, învârti).
  72. veiu ”va îngriji/va veghea” (045) trebuie asociat cu rom. a veghea (și derivatele) ca provenind din același PIE *ŭeg’-e- ”a fi puternic, a prospera” (EDL, 677), cu cognați în latină, sanskrită și limbile germanice (cf. DELR, veghea)
  73. veso (văzu) ”a văzut, a observat” (076), iveru ”se învederează (că)” (013), forme predecesoare verbului rom. a vedea și cognat cu lat. videre, ambele din PIE *ŭedi- ”a percepe, a vedea” (IEW, 1125). Radicalul se regăsește în multe alte limbi indo-europene. Forma dacică corespunde perfectului simplu din limba română modernă (cf. DELR, vedea).
  74. vetoe ”se opun” (045) este cognat cu lat. vetō ”a interzice” < PIE *ŭet-, *ŭot- ”a zice” (EDL, 672). Deși acest verb nu s-a păstrat în limba română, radicalul s-a păstrat în subst. votru ”purtător de cuvânt, mijlocitor, pețitor”.
  75. voie, voiu, voisu ”a/au vrut” (026, 029, 1270 , voiu, voie ”voință, voie, vrere” (045, 080, 122), voru ”voit-au, vrerea, voința” < PIE *ŭel-, ŭol- ”a vrea, a voi” (IEW, 1137) având cognați în latină, limbile germanice și slave (cf. DELR, voi, vrea).
  76. zerind ”a zărit, zărind” (111) este predecesorul rom. a zări și cognat cu lat. seruo (obseruo ”a observa” și lituan. žuru, žureti ”a privi, a zări”.
  77. zimzu ”cântau, îngânau” verb de natură imitativă ca și verbul zumzăi, din româna actuală.

    Substantive

  78. acino, aceno ”ținut, meleag, teritoriu” (005, 009, 016, 069-2, 098, 111, 122-3, 126, 129, 134). Acest termen a dispărut din graiul daco-român, dar nu putem spune dacă s-a păstrat în vreunul din graiurile sud-dunărene. Deocamdată nu putem stabili etimologia acestui cuvânt. Este totuși posibil ca rom. ținut să fie o formă refăcută după acino, prin etimologie populară după participiul trecut al verbului a ține.
  79. aevu, aevio ”visul, dorința” s-a păstrat în româna de azi în adverbul aevea (aievea) care este considerat a fi de origine slavă, ipoteză evident eronată (cf. DELR, aievea).
  80. anio, anu, anoe ”ani (de…), în anul” (003, 031, 062, 130) sânt forme antecesoare rom. an, cognați cu lat. annus ”an” (cf. DELR, an)
  81. arami ”altare” (117), aridu ”sărac” (045) asondue ”incinerat/dus la ceruri” (069) sânt cognați cu lat. āra ”altar” < PIE *as-, azd-, azg(h)- ”a arde” (IEW, 68), cu rotacizarea lui s intervocalic în cazul traco-dac. arami și aridu cât și în latină și umbrică (cf. umbr. are ”altare”). Adj. aridu ”sărac” este cognat cu lat. aridus, dar dispărut din limbă, dar reintrodus, în sec. XIX din latină. În schimb, rotaciazarea în cazul verb. asondue, rotacizarea nu a avut loc. Există cognați în multe alte limbi indo-europene, precum hittita, sanskrita și limbile germanice. (cf. IEW; EDL, 49). În acest caz sufixul i este sufix de plural ca ți în româna de azi și în alte limbi indo-europene. De la acest radical provine verbul lat. ardere și, având în vedere cele arătate aici, și rom. a arde.
  82. arie ”zonă” (013) este cognat cu lat. ārea < ārēre ”a fi uscat, arid”. M. de Vaan (EDL, 53) recosntituie un radical proto-indo-european aparte, deși aceste forme provin de la PIE *as-, *azd-, *azg(h)- ”a arde” (IEW, 68) mai sus (vezi arami, supra).
  83. argeu ”pricepere/guvernare/înălțător” (080). Pare să provină de la rad. PIE *reg’-, *rog’- ”drept, a conduce, a îndrepta” (IEW, 854), cu metateza lichidei r.
  84. armeo, armoso, armosa, etc ”armată” (005, 013, 016-3, 025-2, 028-2, 042, 052, 080-2, 084, 092, 096, 120-2, 121, 126, 128, 134), armeturie ”armelor (ale…), în domeniul (…)” (115), armu ”cu arma” (045) sânt predecesori ai rom. armaș, armă (armată) și cognați cu lat. arma < PIE *armo- ”potrivit”
  85. a sile (zile) pă ”pe când era în viață” (107). Este o expresie formată din trei elemente lexicale: prepoziția a ”a, la”, subst. sile ”zile” și prep. ”pe”, toate fiind discutae la elementele respective care au corespondente în româna actuală
  86. asi ”neam/famile, localnici, apreciați” ((013), esio, esi, esie, esii ”neam, seminție, popor” (007, 040, 062, 079, 092, 108-2, 109, 115, 116) trebuie să fie cognat cu lat. assyr ”sânge”, frecvent în multe limbi indo-europene din PIE *es-r-, *s-en-s- ”sânge”  (cf. IEW, 343). Rad. PIE redat aici este puțin modificat față de cel din IEW. Din a doua formă a acestui radical provine dacic. songe-(li) ”sânge-(le)” atestat pe plăcuțe. Prin urmare, formele asi, esio menționate aici înseamnă ”cei de un sânge”.
  87. atlaito, , atlatoe ”luptători mitici (?)/atlanți (025, 079,), atleu ”luptător, luptă” (013), atlio (atlu) ”luptă” (091-2) au aceeași origine cu gr.άϑλος ”luptă, concurs” care lipsește din Dicționarul Etimologic Grecesc a lui Beekes (EDL). De aceea, nu putem preciza dacă traco-daca l-a împrumutat din greacă sau fenomenul a fost invers. Este de presupus că verb. a lutue ”a lupta” face parte din această familie de cuvinte. (vezi lutue, supra, Verbe)
  88. badu, badiu ”neam, rudă” (006, 007), batoe (badoe) ”frățești, înrudite” (045). originea acestor forme rămâne deocamdată obscură.
  89. balo ”războinic, luptător, oștean”, bela ”(al) războinilor/luptătorilor” (094), cu cognați în latină bello, bellare ”a se război,”, bellator, ”războinic, luptător”. Un cognat avem și în etruscă bele ”a se război”. În plus zeul războiului la daci se numea Zabelo, iar zabelo însemna ”război”. De aceea, am convingerea că rom. război provine dinrtr-un mai vechi *razbalio, unde balio are aceeași origine cu balo, iar raz- este un prefix, refăcut după za- care ajunsese un prefix fără semnificație în proto-română, forma de bază evoluând astfel: -balio > *-bal’iu >* -boiu > *-boi.
  90. bastarnu, bastarnio ”bastarn” (020, 025-2, 091, 106-2, 115, 126-2) este numele tribului east germanic al bastarnilor, așa cum se regăsește și în lat. bastarnus. Se știe din istorie că romanii se foloseau de bastarni ( ca și de alte triburi) să atace regatul dac, așa cum reiese și din textele plăcuțelor.
  91. beni ”a fi binecuvântat” (092) dacă sensul dat de autor este corect, și credem că este atunci este cognat cu lat. bonus, bene, de la un radical dacic similar ben- ”bine”.
  92. bio/rubio, bioso, vioso, bioso ”vecin, vecini, convivi” (115, 129), biotu ra ”state învecinate” (012). Se știe că sat (cf. DELR) are o formă mai veche fsat < dac. *visato ”sat, așezare” și am dedus că denumirea orașului dacic Potaissa, cum apare în textele latine, trebuie să fi fost în dacă Patavisa, unde pata-”larg, mare” și vissa ”sat, așezare” (format pe același principiu ca și Satu-Mare). Walde (II, 783), consideră, în mod corect, că lat. vicus ”sat” < PIE *ŭoikos ”locuință, casă”. Menționăm că din lat. vicus > vicinus ”vecin”. Sub o formă sau alta radicalul se găsește în foarte multe limbi indo-europene. Privind cu atenție formele dacice bioso, vioso, biotu și ținând cont că lat. vicinus provine din vicus, putem conchide că aceste forme provin de la același radical PIE *ŭoikos, cu metateza vocalelor din prima silabă, și cu trecerea PIE *k > s, prin palatalizare fenomen specific limbilor traco-dacă și română.
  93. bisica ”altar, templu” pare să provină de la aceeași rădăcină ca și basilica < gr. βασιλεύς ”rege (în special cel al perșilor), prinț”. Greaca mai are doi termeni pentru ”rege”. Beekes spune că βασιλεύς este sigur un împrumut de la populația locală ne-greacă, mai ales că forma apare și în linearul B sub forma qa-si-reu/gʷasileus, fem. qa-sire-i-ja. Știm bine că atât în unele dialecte grecești continenetale, dar fără excepție în traco-dacă labiovelarele PIE *, și , urmate de o vocală deschisă, au trecut respectiv la p sau b. Se presupne că textele Linearului B sânt vechi de cca 2000 de ani și după părerea noastră sânt mai degrabă proto-tracice, și nu proto-grecești. Ipoteza rămâne să fie verificată printr-o evaluare etimologică corectă a lexicului Linearului B. Prin urmare, la vremea aceea labiovelarele indo-europene nu trecuseră la bilabiale, fenomen care a avut loc ceva mai târziu, dar nu intrăm în detalii (cf. DELR, Argument).
  94. boiciro ”boiceri” (006, 025, 065, 092, 119), boeni ”descendenți din BO” (084) sânt forme derivate de la numele zeiței Bo, considerată a fi strămoașa castei dacice a boicerilor.
  95. bun, bune ”străbun, strămoșesc” (124, 134) sânt forme antecesoare rom. bun, străbun, bunic (bunică) care provin din PIE *aweu-, *awyo-, *awo- (Lehmann, A242) (cf. DELR, bun²)
  96. calisteu ”bunăstare/vindecători” (069) trebuie asociat cu gr. καλός ”frumos, nobil, bun”. Beekes (EDG, I, 626) îl consideră de origine pre-grecească, necunoscută. Este de presupus că este de origine pelasgică (proto-traco-iliră).
  97. cap (capu) ”capăt, sfârșit” (042), capo, capi, capu ”cap/preot, căpetenie/sfânt” (003, 011, 016, 018, 022, 028, 065, 108, 117, 119-2, 134), capoe ”preoteasă” (109), capono ”căpetenie, lăcaș sfânt” (122), copono ”lăcaș sfânt, sfânt” (001, 021, 023, 028, -35, 096, 116, 118, 124, 127), capisenta ”capiștea, templul, ieslea (?)” (003), copo ”căpeteniile (preoți)/sfânt” (119) sânt forme din care provin  cap (și celelalte derivate) având cognat lat. caput, precum și în multe alte limbi indo-europene provenind de la PIE *kap-ut ”cap” (IEW, 529). Forma verbală decapeu ”decapitare”  (111) prezintă pref. de- întâlnit și în română, precum și în latină și limbile romanice (cf. DELR, cap).
  98. casa ”acasă”, caseto, casoto, casitu ”local, din locurile, casele lor, locală” (003, 080, 106), cosoa, cosu ” lăcaș”, precum și a casu ”în lăcaș”, unde a este prepoziția ”a, la”, plus caso. Aceste forme sânt antecesoare ale rom. casă, fiind cognați cu lat. casa. O serie de lingviști *Ernout-Meillet, 103; de Vaan, 96) consideră că lat. casa este un împrumut în latină. Forma provine din PIE *ket-, *kot- ”locuință” (IEW, 586) cu cognați în limbile indo-ariene, germanice, celtice și albaneză, în afara limbilor romanice (cf. DELR, casă).
  99. caser, casero, caesar ”cezarul” (028, 040) provine din lat. caesarus.
  100. catenoe ”lanțuri” (130) este cognat cu lat. catena ”lanț, verigă” de la un mai vechi *catesna (Walde (1, 181) sau de la un *cates- (de Vaan, 98), pe când Walde-Pokorny reconstuie un PIE *kat- ”a împleti, împletitură, verigă” (IEW, 534). De la acest radical provine și rom. cătușă.
  101. catulat ”încolțit” (040) provine de la un radical *kat- cu desinența -(u)-l și suf. -at. care este, ca și în alte cazuri sufix specific participiului trecut ca și în română, latină și o serie de limbi romanice. Trebuie asociat cu rom. colț care provine din forma nominală a radicalului verbal PIE *kel- ”a înțepa, găuri”, *kol-to ”țep, colț, vârf ascuțit” (IEW, 545).
  102. cerencea, cerentea ”cerere, solicitare, cerință” (022, 040), cerentia ”cerut”, cerinceo ”a pune condiții/pretenții/obligații” (121) sânt forme predecesoare verbului rom. a cere (cerință etc.) cognat cu lat. quaere ”a căuta, a cerceta” de la PIE *kʷeit-, *kʷe(i)ro- ”a observa, a apăra” (IEW, 636) cu cognați în majoritatea limbilor romanice. Menționăm că atât sensul din latină, cât și cele din limbile romanice sânt destul de diferite de sensul formelor traco-dace și, respectiv, românești.
  103. ceri (ceriu) ”cer” (126) este același cu rom. cer și cognat cu lat. caelum ”cer” și alb. qiell ”id”.
  104. cetie, cetu ”cete, cetatea” (009-2, 062) este predecesorul rom. ceată și cognat cu lat. caterva ”companie, grup, ceată” și umbr. kateramu, caterahamo ”ceată, grup”.
  105. chima ”chemat, îndemnat” (023) formă predecesoare a verbului rom. a chema și cognat cu lat. clamō, -āre și calō, -āre ”a anunța, a chema”. Toate provin din PIE *kel- ”a chema, a striga” (IEW, 548), cu derivați în mai multe limbi indo-europene(cf. DELR, chema).
  106. cotopolo ”Prea Sântul, Înalt Prea Sfântul” (006, 013, 025, 028, 035-2, 039, 052-2, 065, 080, 092-2, 117, 119, 120, 122, 134), cotopolu boiceru ”Pontiful boicerilor” (-94, 096, 124). Pare să fie un derivat al lui copono ”lăcaș sfânt, sfânt” (001, 021, 023, 028, -35, 096, 116, 118, 124, 127), but derivarea nu este clară.
  107. compeu ”schimb/compensație (în…)/completate” (025) este predecesorul rom. schimb (a schimba) și cognat cu lat. cambire ”a schimba”, acest verb latin este considerat de origine galică (cf. DELR, schimba).
  108. compo ”toți” (018) este un cuvânt compus din prefixul com- (con-). prefix frecvent în limba latină și limbile romanice, și -po pare să aibă legătură cu po, pu ”a pune” (vezi supra, Verbe). Prin urmare, cu sensul de ”a pune la un loc”.
  109. daceu, daci ”daci” (005-2, 006, 022-2, 065-2, 084, 121), daco, dacu ”dacică” (016-2, 028-2, 098, 126) este etnonimul cu care se numeau dacii pe ei înșiși, preluat și de romani. Forma mai veche era dau (pl. dai), fiind asociat cu dava, ambele forme din PIE*dhē- ”a așeza” cu prelungire în w, *dew-. Prin urmare, etnonimul dac (dau) însemna ”oamenii locului, cei (demult) așezați, sedentarizați” care, semantic vorbind coincide cu sensul etnonimului get (vezi dava, geto ultra) (cf. DELR, dac, get).
  110. dalmatu ”dalmați” (091) este etnonimul cu care erau numiți în antichitate, ilirii din Dalmația.
  111. dardani ”dardani” (091, 123) este etnonimul cu care erau denumiți tracii din Dardania.
  112. dava, davo ”dava, cetate” (001, 003, 008-2, 009, 010, 011-2, 014-2, , 025, 028, 042-2, 045, 0052-2, 058, 0-69-2, 092, 108, 112, 116, 117-2, 118-2, 119, 120, 122, 123-2, 124, 126, 127-2, 134-2), daviu ”cetății” ((108), davogheto, davogeto ”davoget, cetățean get sau al unei cetăți getice” (008, 009, 010, 011, 12-2, 015, 035, 031-2, 035-2, 039-2, 045, 069, 072-2, 079, 080-2, 092-2, 116, 118-2, 119-2, 120, 126-2, 127, 128-2, 129, 130). Substantiv foarte cunoscut din scrierile antice, dar și din toponimele dacice. Tomaschek (2, 1:9) consideră că dava provine din PIE*dhē- ”a așeza” cu prelungire în w, *dew- de la care pare să provină și dac, întrucât forma mai vehi a etnonimului dac era dau (pl. dai) (vezi daceu).
  113. deu ”zeu” (003, 011, 039, 094, 122), diu ”zeu, preot” (001, 005, 010, 015, 020, 042, 052, 072, 080, 091, 115, 116-2, 122), deus ”Marele Preot/zeu” (058), dieu ”zeul, divinul, al zeului” (002, 010, 035, 039, 092, 096, 098, 107, 116, 122-2, 124), diu ”zeu/preot” (001, 005, 010, 015, 020, 042, 052, 072, 080, 091, 115, 116-2, 122), ze, zeu, zi, ziu, zieu ”zeu, zei, al zeilor” (003-3, 008, 010, 011, 015, 016, 018, 025, 036, 039, 052, 062, 065, 069, 079-7, 080-2, 091, 094, 096-2, 109, 117, 121-2, 123, 124-3, 128-2), zesco ”a zeilor, zeiască” (122), zieadă ”a zeilor, panteon”, zieado davo ”Zeudava/Cetatea Zeilor”, zieo ”panteon, tărâmul zeilor” sânt forme predecesoare ale rom. zeu (zână), fiind cognați cu lat. deus. Dincolo de plăcuțele de la Sinaia radicalul este întâlnit în teonime traco-dace, precum Saba-dios (Saba-zios), Gebelei-zis sau chiar teonimul Zeus care comportă o evoluție fonologică traco-dacă, iar nu una grecească. Ca și în cazul teonimului Sabadios (Sabazios) întâlnim alternanța d/z, ceea ce explică încă odată că textele plăcuțelor conțin forme aparținând unor dialecte sau perioade istorice diferite (cf. DELR, zeu). Formele în dentală surdă tei, teu, teo, teos, tio, tiu   ”părinții/preoții/divin/prelați/zei/sacerdoți/divinitate” (008-2, 010, 035-2, 052, 058, 069, 072-2, 080, 107, 113, 116, 124-2) au aceeași origine cu cele în d (respectiv z), prin desonorizarea dentalei din rațiuni semantice. Observăm că, în general, formele în t definesc pe preoți și prelați și mai puțin pe zei, pe când cel în dentală sonoră definesc, în general pe zei și realități legate direct de aceștia, dar și pe marii preoți. Știm, de asemenea, că numele Marelui Preot Deceneu, era de fapt, Dio Ceneo ”Divinul Ceneu”.
  114. diniza (duniza) ”zarvă/repezire, învălmășeală” (076) pare să fie cognat cu lat. densus < PIE *d(ē)-ns-o- ”gros” (EDL, 167). Dacă asocierea este corectă rom. des este înrudit cu traco-dac. diniza.
  115. dinogeto ”dinoget, din Dinogeția” (120) este o formă compusă din dino- și get, unde get este binecunoscut, în schimb, ne este necunoscută originea lui dino-.
  116. dotă ”dotă/dat” (118) este formă de participiu trecut a verbului dau ”a da” (vezi da, supra, Verbe).
  117. doxă ”învățătură” ((003) , doxu ”înțeleptul” (116) sânt împrumuturi din limba greacă.
  118. erigerio, erigeros, erigiro ”dirigutor, domnitor, guvernator” (107, 124-2), erigeriu ”conducător (adjunct), urmaș, regent” (007-2, 031-3, 062, 069-2, 092-2, 094, 120, 124). Nu s-a moștenit în română. Provine din PIE *reg- ”drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde” (IEW, 854) cu cognați în multe limbi indo-europene (cf. DELR, rege)
  119. erie ”ținuturi/zonă” (123-2). Pare să aibă aceeași origine cu arie ”zonă” (vezi arie, supra). po, pu,
  120. falangeo, -u ”falangă, brațe, aripi” (080, 111, 117) este același cu gr. φάλαγξ ”o bucată de lemn lungă și rotundă, bârnă, grindă”. Beekes (EDG, II, 1548) consideră că acest cuvânt este un împrumut în limba greacă. Întrucât sensul dac. falango este și ”brațe, aripi” nu doar falangă militară, ne face să credem că elementul lexical în cauză este un cuvânt traco-macedonean, de unde a căpătat faimosul sens de formație militară de atac, strategie militară inventată de macedoneni care erau traci, și nu de greci.
  121. feazu, fizu ”(lăcaș) de adorare/de închinare” (108-2), fofeaz, fofeazu, fofezeleu ”a face o rugă, fie ca zeii să facă astfel, așezământ de rugă către zei” (024, 084, 124) sânt cognați cu lat. fidō ”a avea încredere” și foedus ”contract, tratat de pace”, din PIE *bheidh-e/o- (EDL, 218), de unde provine și alb. be ”jurământ”, besë ”încredere, credință”.
  122. fedix ”decret” (116) pare să provină din același radical PIE PIE *bheidh-e/o- (EDL, 218), ca și feazu, fizu (și celelalte (vezi supra).
  123. foro ”for” (096) este același cu lat. forum și pare a fi un împrumut din latină (cf. umbr. furu, furo ”id”).
  124. geta, getu ”geți” (008, 15-2, 25, 035, 042-2, 052-2, 112), ghetu, ghetero ”(regat) getic, geți, ghetic” (003-3, 007-3, 023, 042, 052, 058, 076-4, 091-2, 106-3, 108-2, 109-3, 115-3, 127), ghetodav (058) (vezi davoget) este etnonimul populației geto-dace de la sud și est de Carpați. Etnonimul get a fost asociat cu grec. Gea, Gaia ”zeița pământului”, dar radicalul nu există doar în greacă, ci în multe alte limbi indo-europene cu sensul de ”pământ” din PIE *dh-g’h-om- ”pământ” (EDL, 292) din care provine lat. humus, osc. huntrus, umr. hutra, gr. χϑών, alb. dhë, v.sl. zemlija Evoluția formei grecești χϑών coincide, cum era și firesc cu legile de transformare ale limbii grecești, pe când Gea, Gaia nu, dar care coincide cu legile fonologice ale limbi traco-dace, cum reiese de altfel și din etnonimul get. Prin urmare, Gea, Gaia a fost la origine o divinitate proto-traco-iliră, ca mulți alți zei ai grecilor. Prin urmare, get însemna ”om al locului, om al pământului, vechi, sedentar” (vezi dac, supra).
  125. gramat ”învățat” (013) este un împrumut din limba greacă.
  126. hatu ”lumi, tărâmuri” (002). Cuvânt cu etimologie destul de obscură. Pare a fi înrudit cu rom. hat ”câmp nelucrat, hotar” (cf. DELR, hat).
  127. hero (heru) ”moștenire” (109) este cognat cu lat. hērēs ”moștenitor” < PIE *g’hero – ”părăsit, abandonat (EDL, 282). Este greu de spus dacă este un împrumut din latină sau este un cuvânt autohton, întrucât PIE *gh a dat în general g, în traco-dacă (și română), dar sânt și câteva excepții de la regulă.
  128. hiho, chico ”copii” (003) trebuie asociat cu rom. cocon (cocă) ”copil” a cărui origine a fost controversată multă vreme. În DELR (cocon) a arătat că acesta provine din PIE *kouko-s ”curbat, rotund” (IEW, 588).
  129. hronosu ”cronică” (134) este împrumut din limba greacă.
  130. hurasiu, jurasiu, zurasio ”jurământ” (019, 134-3) este cognat cu lat. iūro ”a jura”, dar nu putem specifica dacă este împrumut din latină sau nu.
  131. hiroe ”eroi” (127) este un alt împrumut din limba greacă.
  132. iazigi, eazigi (040-3, 128) etnonimul unor triburi scitice.
  133. icu ”lovitură/loviți” (003) este cognat cu lat. icō, -ere ”a lovi, a lovi puternic” < PIE *ik-e/o ”a lovi, a găuri” (EDL, 295): Verbul nu s-a păstrat în limba română, dacă nu cumva a izbi este variantă a acestuia.
  134. ilerio ”iliri” (108) etnonimul locuitorilor din parte de vest al arealului traco-dacic care vorbeau aceeași limbă cu aceștia din urmă.
  135. ime, imu ”nume, numeau, numind, numit” (003-2, 040, 062, 079, 084, 096, 119), imeio ”să fie numit/desemnat” (072), imitu ”se va numi, denumit” (119), imu ih ”numind, /numită, numele său” (003), imanu ”nominalizare/numire” (062), z(imu) ”își zic, se numesc/se cheamă” (003). Aceste forme au cognați în multe limbi indo-europene, inclusiv latina provenind din PIE *ne-mn- *n-men ”nume” (EDL, 412). Formele dacice aduc mai mult cu formele celtice (cf. v.ir. ainm, v.cymr. anu), cu alb. emër, precum și cu formele slave (cf. rus. imya).
  136. istriano ”istrean (de la Istru)” (052) definește un locuitor de la Dunăre. Semnificativ este sufixul -ian-o, specific nu numai latinei și limbilor romanice, dar și limbii române care la- moștenit din traco-dacă.
  137. itu ”firul, ița” (069) dacă este corect identificat de autor, este cognat cu lat. licium ”sfoară, șnur” și predecesorul rom. iță.
  138. izo (izu) ”unitate de lungime” (025). Nu am putut stabili etimologia acestui termen, dar odată aflată această etimologie, ne-am putea face o părere despre sistemul metric (de măsurare) folosit de daci.
  139. lari ”larii” (009, 025) este cognat cu lat. Lār, Lāris ”zeu tutelar”
  140. lieo, lieu ”legare/unire/alianță/legătură” (007-2) cognat cu lat. legō ”a lega” < PIE *leg’-e/o- ”a culege” (EDL, 332), precum și în greacă, albaneză, celtice.
  141. limio, limu ”graniță/limes” (128), linatu, lunea ”frontieră, țărm, hotar, graniță” (003-2, 042, 134) cognat cu lat. limes ”graniță” care nu este în EDL. Acest cuvânt dacic nu s-a păstrat în limba română.
  142. luce ”lumină” (130) este predecesorul rom. a luci, lucoare ”lumină” și cognat cu lat. lux, lūcēre < PIE *leuk- (EDL, 356) cu derivați în mai multe limbi indo-europene (cf. DELR, luci).
  143. luez ”laude, a lăuda” (084) cognat cu lat. laus, -dis ”lauda” < PIE *leu-t- (EDL, 330), derivați se întâlnesc și în limbile germanice.
  144. mahidonu, makidonu ”macedonean” (007, 013, -79, 091-2, 106, 108, 109, 115) etnonimul poporului tracic din Macedonia. Din textele plăcuțelor reiese că traco-dacii îi considerau pe macedoneni ca frați de ai lor.
  145. maico ”maică, maica” (108) derivă din PIE *ma- ”cuvânt din limbajul copiilor” (IEW, 694) cu suf. -(i)co. Multă vreme rom. maică a fost considerat de origine bulgară.
  146. mato, matu ”marele/stăpânul/suveran/conducător”(0101, 012, 014, 015, 025, 028-2031, 045, 052-3, 058-2, 062, 072, 076, 079-2, 080, 091-3, 094, 096-3, 106-3, 107, 113, 126, 128, 129), matiho ”preamărețul” (091-5), matoso gheto ”geții Mari” (123), mateu ”majoritatea, grosul” (108). Aceste forme par să provină de la un radical proto-indo-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă dac. maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi indo-europene.
  147. medio ”mijlocul” (128), miazul ”miezul, inima” (003) sânt forme predecesoare ale rom. miez (mijloc) cu cognați în mai multe limbi indo-europene, inclusiv latina. Cea de-a doua formă are articol hotărât postpus. Provin din PIE *medhio- mijloc, miez” (IEW, 706). Este atestat și în antroponimul dacic Mieza (cf. DELR, miez).
  148. mega, mega su ”măreț, magnific” (091, 092, 130), megal ”magnificul” (039), megau ”multe, mari” (084) sânt cognați cu gr. μέγας, magnus etc. Pe de altă parte ar putea fi împrumuturi din limba greacă.
  149. meri ”binecuvântat” (025, 084, 124) ar putea fi cognat cu lat. merus ”pur, curat” din PIE *merH-o ”ceea ce rămâne, pur” (EDL, 376)
  150. mita ”jumătate” (106) este predecesorul lui jumătate, dar este o prescurtate de la un *jemita, jumita la rândul său din PIE *iemo- ”geamăn” (IEW, 505) cu derivați în mai multe limbi indo-europene (cf. DELR, jumătate).
  151. mondau ”a încredințat/a cedat” (076) este formă predecesoare a rom. comând, comândare, fiind, de asemenea cognat cu lat. mando ”a ordona, a încredința” și commendo ”a încredința, a recomanda” (cf. DELR, comând).
  152. montu ”înalt, suspus, oblăduire” (010, 062), montu ”muntele ”(025) este formă predecesoare a rom. munte și cognat cu lat. mons, -tis ”munte” din PIE *monti- ”ridicătură, înălțime” (EDL, 388), cu cognați în limbile celtice și avestică (cf. DELR, munte).
  153. munu ”mână, braț” (045) este cognat cu lat. manus ”mână” din PIE *mon-u ”mână” (EDL, 363), cu cognați în limbile italice, celtice și germanice (cf. DELR, mână)
  154. negotiu, negusiu ”de negoț, comercial” ((013) trebuie asociat cu lat. negotium (< otium ”timp, liber, relaxare”). Credem că este un împrumut din latină.
  155. nidu ”cuib/situare/așezare, locuri natale, sălașuri” (108) este cognat cu lat. nidus ”cuib” din PIE *nisdo- ”cuib” (EDL, 409), având cognați și în limbile celtice, balto-slave, germanice și armeană. Nu s-a păstrat în română.
  156. nobalio, nobalie, nobalisu ”nobil, nobilime” (012, 028-2, , 079, , 084, 094, 096, 113, 116, 118-2, 121, 122, 124-2, 126), nobalitico ”nobilissimul” (025) cognați cu lat. nobilis ”faimos, nobil”  < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”. Termenul ar putea fi de origine latină, deși ar fi putut exista și în traco-dacă.
  157. noctio ”noapte, -a” (109-2, 127) este predecesorul rom. noapte, având cognați în numeroase limbi indo-europene , din PIE *nógʷ-t-s (*nokʷts) (EDL, 416) (cf. DELR, noapte).
  158. obolu, obolio ”oboli” (121) monedă grecească de argint cântărind 0,1 grame, termenul a intrat în latinî și în traco-dacă, după cum vedem.
  159. onperiu, onperosia ”imperiu, împărăție” (040, 121), onperosi ”împăratul, împărăția” (121) provin din lat. imperium.
  160. ontulneos, ontulnus ”întâlnirea” (076) sânt forme predecesoare verbului rom. a întâlni (cf. DELR, întâlni).
  161. os ”os” (042) formă predecesoare a rom os, cognat cu lat. ossum (cf. DELR, os).
  162. paceu, paciu, (pacieo) ”păcii, pace” (006, 007, 022, 107, 121-2) forme predecesoare ale rom. pace, cognați cu lat. pax, -cis din PIE *pe-k- ”înțelegere” (EDL, 452), cu cognați în limbile italice, indo-ariene, celtice.
  163. paghiu ”la plată/taxe” (123, 134) este cognat cu lat. med. pācāre ”a da satisfacție, a plăti, a pacifica (pe calea armelor)” < pax.
  164. pant, pante ”stindard, drapel de luptă” (065, 092, 094, 096-2, 098, 112), pante dato ”drapel dobândit (?)/încredințat de zei” (014), patela  ”stindard” ((014). Cele două forme dacice pentru ”drapel, stindard”  trebuie să aibă aceeași origine. Ele provin din PIE *pet- ”a zbura”, pet-n-es  ”vârf de aripă, pană” (IEW, 826) cu cognați în mai multe limbi indo-europene cu sens de ”pană, aripă” (cf. DELR, pană). Prin urmare, forma dacică pant provine de la acest radical, prin epenteza nazalei n, iar cea de-a doua formă provine din același radical, sensul inițial fiind acela de ”cel care flutură”.
  165. parta ”partea” (096) este predecesorul rom. parte, cu cognați, având cognat pars, -tis (și limbile romanice). Alși cognați există în hittită, sanskrită și persană din PIE *per-, perǝt-is (Walde, II, 258)  (cf. DELR, parte).
  166. pasco, pacso ”spațiu/loc de pășunat (liniștit), moștenire” (108, 109) predecesorul rom. a paște din PIE *pe-s- ”a păzi, a păstori”, p(e)-k-e/o- (EDL, 449) cu cognați în latină, hittită, limbile indo-ariene, greacă și toharică (cf. DELR, paște).
  167. pater ”părinte” (042), patrido, patridu, patridi, patridiu ”patrie, al patriei, loc natal” (015, 039, -72-3, 079, 080, 113, 124, 134) din PIE *pater ”tată”, cu cognați în marea majoritate a limbilor indo-europene.
  168. patie ”îngăduniță” (128) este cognat cu lat. patior, patientia ”răbdare”, și gr. πάϑος ”experiență neplăcută, suferință”. Este un radical meditereanean, fără cognați în alte limbi indo-europene. Rom. patimă provine tot de la acest radical fiind considerat că a intrat în română din medio-greacă, deși forma ca atare nu există în greaca veche. Este posibil ca rom. patimă să provină din fondul traco-dac de unde l-a împrumutat și medio-greaca.
  169. peio, peu, pii, poieh ”copii, succesori”(002, 003, 062, 124-2) sânt forme care au cognați în mai multe limbi indo-europene din PIE *pōu-, *pǝu-, pu- ”mic, puțin” (IEW, 842), cu derivatele nominale *po(u)los ”pui de animal”, putlo-s ”copil”. Radicalul estefoarte productiv în limbile indo-europene (cf. IEW), dar toate adaugă un anumit formant (sunet de obicei consoană) la radicalul mai sus amintit, numai aceste forme traco-dace folosesc radicalul ca atare. Menționăm că forma traco-dacă -por întâlnită în nume proprii a fost asociat cu lat. puer. De asemenea, forme din limba română de azi precum, prunc, pici, puști au aceeași origine.
  170. peliu, pelu, pelu so ”îngroape, să fie îngropat/înmormântat” (107, 122, 124) provine din PIE *pel-, pelǝ-, *ple- ”a acoperi” (IEW, 802) cu cognați în limbile indo-europene însemnând de obicei ”piele” sau ”înveliș” și mai puțin cu sens de verb. Din câte știm, nu s-a păstrat în limba română niciun verb provenind de la acest radical, dar avem mai multe substantive de acest fel: piele, poiată (dial. polată), pleoapă, pojghiță, polei (cf. DELR). În fine, ca totul să fie și mai convingător menționăm că Suidas ne transmite trac. pélton ”scut tracic”, iar  la Hesychius găsim trac. pelté ”scut din piele de capră”. Cei doi termeni sânt derivați de la noțiunea de ”piele”, așa cum indică cel de-al II-lea. Prin urmare este evident că o formă similară pentru ”piele” a existat și în traco-dacă.
  171. peptu ”piept” (069) este predecesorul rom. piept, având cognați lat. pectus, v.ir. ucht < *puktu, precum și în limbile batice și toharică (cf. DELR, piept)
  172. percila, percliu, pârciliu ”victorie, situare peste adversar, a triumfa” (005, 040, 126). Este un cuvânt compus din *per- ”pe peste, în față”  și -cil < PIE *k’el- ”a acoperi, a ascunde” (IEW, 553).
  173. plenu ”bogați” (045) pare să fie o formă predecesoare a adjectivului rom. plin și lat. plenus. Alți cognați se întâlnesc și în limbile celtice, germanice, baltice, slave și sanskrită din PIE *pel-, *ple- ”a turna, a curge, a umple”, pleno- ”plin” (IEW, 1337) (cf. DELR, plin).
  174. poesta, poesto, poestu ”suveran, a conduce, guvernator, căpetenie” (010, 013, 028-2, 035, 045-2, 052, 065, 069, 072-2, 091, 098, 118, 119, 122, 130).
  175. popoe (popu, popă) ”preotul” (109) este antecesorul rom. popă, cognat cu lat. popa ”preot (de rang inferior)”, împrumutat de limbile slave din stră-română.
  176. ra, re, rei, reu, ri, rieu, rio ”regat/stat/guvernare/administrare, rege/guvernant/conducător (002-2, 007-2, 010-2, 011, 012-4, 023, 040, 045-2, 052, 062, 072-2, 076-3, 070, 080, 091, 092, 098, 106-2, 107, 108-2, 111, 115, 122-2128-2, 130), reca ”regat, state, provincii” (010, 040, 045, 052, 106), reghio ”guvernare, stăpânire” (107), reo ”domnie” (072, 080), ro, ra, ri ”rege, guvernanat, stăpân, guvernator, a conduce, regat, stat, țară, domnie” (002, 006, 007, 013, 022, 040, 052, 065-2, 079, 091, 092-2, 096, 098, 107, 109-2, 111, 115, 121, 122-2, 130-2), reni (regni) ”stăpâneau, guvernau” (007), reghelento ”guvernator” (123), re BO ”regina/regatul BO (?)” sânt cognați cu lat. rex și alte forme din limbile indo-europene din PIE *reg- ”drept, a îndrepta, a ghida, a conduce” (IEW, 710). Formele dacice nu au păstrat guturala (g) decât în trei cazuri. Certe este că și în vechea irlandeză, dar și în italiana modernă avem aceeași situație. În română s-a păstrat forma rigă, pe când rege este un neologism din sec. al XIX-lea.
  177. recheu ”cerință/decizie” ((010) dacă aceste element lexical este corect identificat, atunci pare să fie cognat cu lat. requirere care este o formă compusă din re-quaerere ”a căuta, a cerceta” (cf. DELR, cere).
  178. rio ”râu, guvernare” (010, 040, 69, 118). În cazul acestei forme dacice erau necesare două intrări diferite, întrucât este vorba de un caz de omonimie și de aceea avem de fapt, două cuvinte diferite. Cel cu sens de guvernare intră la aceeași categorie semantică cu ra, re, rei (vezi supra), pe când rio cu sens de ”râu” este forma antecesoare a rom. râu, cognat cu lat. rivus (cf. DELR, râu).
  179. ritu ”rit” (107) este cognat cu lat. ritus din PIE *r(e)i- ”a număra, a observa cu grijă” (EDL, 524). Nu par să existe forme similare cu același sens în alte limbi indo-europene.
  180. rudo, rudoi, rudu ”rude, frați” (111, 123, 128), rodim ”născut” (003), a rudio ”a se înfrăți”. Sânt forme din care provin rom. rudă (a(se) înrudi) considerate de origine slavă, întrucât și limbile slave au forme similare care sânt, de fapt, cognați ai acestor formelor dacă și respectiv română.
  181. rimu, rumuanu, rumunu, rumuno, rumunuso ”roman, romană, romani, (al, ai) romanilor, de la romani” ((005, 006, 016, 020, 022, 025-5, 028-2, 040-3, 065, 069, , 076, 084, 094, 096, 113, 118, 121-3, 126-2, 128, 129-2, 130, 134-2) provine din lat. romanus < Roma, toponim, se pare, de origine etruscă.
  182. sacea, sageo ”înțeleptul” (079), sagano ”instructori, grijă/înțelepciune” (065) cognați cu lat. sāgus ”profet, clarvăzător” din PIE *sāg- ”a căuta, a urmări” (IEW, 876).
  183. saceu ”săgeți” (069) este cognat cu lat. sagitta, formă întâlnită la Naevius și care a rămas cu etimologie necunoscută, deși forme similare există nu numai în română, ci și în albaneză și în limbile celtice, dar și în îndepărtata hittită: cf. hitt. šiyattal ”săgeată”, ir. saighid ”săgeată, lance”, bret. saeth ”săgeată”, alb. shigjetë ”săgeată”, dar și alb.(tosk.) segetë ”rază, jet, șuvoi”. Sensul formei dialectului tosk trimite direct la radicalul PIE *selg’- ”a slobozi, a trimite, a arunca” (vezi salcero, ultra).
  184. salcero ”lănceri” (094) nu pare să existe forme similare în vreo limbă indo-europeană. În schimb, trebuie asociat cu saceu și respectiv sagitta rămas fără etimologie în limba latină. Este un substantiv format cu sufixul de agent -er-o, frecvent în română, latină și în alte limbi indo-europene. Astfel, acest substativ derivă probabil de la o radăcină verbală proto-traco-ilirico-celtică *se(l)g-, *sa(l)k- care este apropiat de PIE *selg’- ”a slobozi, a trimite, a arunca” (IEW, 900). În măsura în care atât săgețile cât și sulițele se aruncă împotriva dușmanului, putem considera etimologia redată aici ca fiind corectă, cu mențiunea că lichida l a fost elidată, atât pentru saceu, cât și pentru săgeată.
  185. samitue ”înălțimile” (094) are același sens cu lat. summus ”culme, înățime” derivat din summa, deși etimologic și fonologic vorbind apropierea este forțată.
  186. sar ”prelat/prelați” ((079). Din moment ce definește noțiunea de ”preot” la un popor cu o religie străveche este de presupus că și cuvântul respectiv trebuie să fie foarte vechi. Ar putea proveni din adv. sar ”sus” care pare a fi cognat cu lat. sursum ”sus”, dar ipoteza nu este tocmai sigură. Ar putea fi vorba de un caz tipic de omoninie. Trebuie asociat cu sargerio și sarmatu (vezi ultra).
  187. sarcedav ”comunicat, ordonanță” (005) este o foprmă compusă din sarce- și -dav, unde prima parte pare să provină din sar.
  188. sargerio (sarceru) ”înalți guvernatori, ordin, misiune” (120). Derivă din sar cu sufixul derivativ -erio ca și în alte cazuri.
  189. sarcero, sarceri ”sarcină, condiții, obligații” (025-2, 079-2), sargeciu ”obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu) (065, 084, 094). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu-l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.
  190. sargeto, sargheto ”Geții de Sus (?), Sargeția (008, 21, 076, 117) forme compuse din sar- și -gheto.
  191. sarmato, sarmatu ”sarmați, samrmaților, sarmatică” (009-2, 040-3091-2, 120), sarmi, sarmizu ”sarmații, al sarmaților” (015, 058-3,, 108-2) etnonim dat triburilor antice ale sarmaților.
  192. sarmatu, sarmetu ”înalți prelați, reuninue la vârf” (079, 118) derivă de la același sar- și suf. -matu, -metu sau este vorba de o formă compusă.
  193. sarvaceru ”dispută/ceartă, certat/disputat, înfruntare” (028-2, 080, 119) cuvânt cu etimologie neclară. Pare a fi o formă compusă.
  194. schitu, skiteu ”templul” (001, 002-2, 003-2, 079-3, 130, 134-3) trebuie asociat cu rom. schit care este considerat de origine mediogreacă < gr. ασκήσις ”exercițiu, instruire” < άσκέω ”a prelucra, a modela” sau ”a exersa, a antrena” (la Herodot) a cărui etimologie rămâne necunoscută în greacă (cf. Beekes, I, 150).  Nu este exclus ca să fie forma de două verbe diferite, cu origini diferite, asociate la un moment dat prin etimologie populară, în limba greacă. De aceea, nu putem să ne pronunțăm cu privire la originea acestui termen dacic. În schimb, este cert că el exista în limba traco-dacă înaintea venirii romanilor și în mod evident înaintea creștinismului.
  195. socros ”socrului” ((asupra, cu al…) ( (018) este antecesorul rom. socru având cognați în mai multe limbi indo-europene, inclusiv lat. socer din PIE *sŭekuro ”socru” (cf. DELR, socru).
  196. sotia ”soție, asociere” (020, 128), soti ”împreună/însoțită” (117), sotivo ”împreună cu, alături de” (079), onsoticie, onsotise, onsotice,  onsoticeu, onsohito ”însoțit de, împreună cu” (009, 025, 028, 062079, 084, 094, 108), socheo, soceo ”însoțind/însoțiți/împreună cu” (120) sânt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind cognați cu lat. socius din PIE *sokʷui-s ”însoțitor, companion” (IEW, 896) (cf. DELR, soț).
  197. sora, sore ”sora” (040, 107) este forma antecesoare a rom. soră cu cognați în foarte multe limbi indo-europene, inclusiv latina din PIE *suesor- ”soră” (IEW, 1051) (cf. DELR, soră).
  198. spatu ”spate” (076) formă din care provine. rom. spate (și spată ”omoplat”) cu cognați în câteva limbi indo-europene (cf. DELR, spată)
  199. stratu ”oștirea” (021-7, 084) este un împrumut din limba greacă: cf. gr. στρατός ”armată”. Limba traco-dacă are și forma armosa ”armată” care este mult mai frecventă folosită și este firește cea autohtonă.
  200. surloi, surlari ”surlele” (012, 084) forme din care provine rom. surlă și sânt de natură onomatopeică care pot fi totuși asociate cu PIE *suer- ”a zumzăi, a bâzâi” ((IEW, 1049) (cf. DELR, surlă).
  201. tali, talu, talue ”înălțimi, înalți, înalt, de sus” (002, 092, 107), talipico, talipica ”falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare” (021, 052, 058, 062, 079, 084, 094, 115, 120, 121, 124, 130), talpico (talipico) ”de sus”. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu cognați în mai multe limbi indo-europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.
  202. tela (tera, telus) ”pământuri, teritorii” (123) poate fi asociat cu lat. tellus ”pământ, sol”, dar și cu rom. țară. Amintim că lat. terra însemna în latina clasică ”pământ uscat, sol”, ulterior sub influența altor limbi și graiuri din imperiu, a ajuns să însemne și ”ținut, țără”
  203. tera, teira, tere, tero teru ”țară, pământ, țarini” ((003, 011, 012, 018, 025, 031, 079-2, 121-2, 134) sânt forme predecesaore rom. țară, țărână, țarină pe care nu le considerăm de origine latină (cf. DELR, țară). În general, în latină tellus și terra nu sânt considerate ca având o origine comună.
  204. teta ”părintele, preotul” (107) acest substantiv dacic prezintă un interes deosebit. Poate fi asociat cu rom. tată, dar mai ales cu tete ”formă de respect pentru un frate sau un bărbat mai în vârstă”, folosit de unele graiuri din sudul Transilvaniei și nordul Olteniei. În principiu, considerăm că teta este mai apropiat de tete, decât de tată. Chantraine arată că forma τέττα este atestată în greaca homerică, cu același sens ca în română. Toate aceste forme provin din PIE *tata ”expresie din limbajul copiilor” (IEW, 1056) (cf. DELR, tete, tată).
  205. topo ”înaltă, măreață, semeață” (042, 116) nu pare să se fi păstrat nimic similar în română. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. eng top ”vârf, înățime, v.scan. toppr ”id”.
  206. tracu, trachio ”trac, tracic, Tracia” (005, 006, 011, 012, 022, 034, 035, 040, 045, 052, 058, 065, 069, 072, 079, 092, 096, 121, 122, 124, 126, 129, 134) etnonim definind aici pe tracii sin sudul Dunării.
  207. tribu ”trib” (079) s-a pierdut de-a lungul timpului fiind reintrodus în sec. al XIX-lea, este cognat cu lat. tribus.
  208. trupeu, trupeo ”consiliu, adunare, oaste, sistemul de apărare” ((010, 052, 058, 091-2, 092-2, 096, 116, 129). Sântem tentați să asociem acest cuvânt dacic cu fr. troupe, respectiv troupeau ”turmă” care este considerat de origine germanică, cognat cu germ, Dorf ”sat” sau eng. thorp (arh.) ”id”. Mă îndoiesc de originea germanică a acestor cuvinte franțuzești și cred că sânt de origine celtică și cognați cu forma din limba dacă cu care sânt compatibile din punct de vedere semantic.
  209. uger ”uger” ((023) este predecedorul rom. uger, cu cognați în sanskrtiă, greacă, limbile germanice și lituaniană, pe lângă latină (uber) din PIE *ēudhr-, *ūdhr- ”uger” (cf. DELR, uger).
  210. unghio, unghiu ”unghiurile, părțile” (127) este predecesorul rom. unghi, ungher din PIE * ank-, *ang- ”a îndoi”, cu formele nominale *anko-, *onko-, *ankulo- (IEW, 46), cu cognați în diferite limbi indo-europene, inclusiv latina (cf. DELR, ungher).
  211. (mairo) viro ”Marele Bărbat/consul la romani, primar” (010, 011, 025, 045, 062, 092, 094, 119, 120, 121, 124, 126), veiro ”cu bărbăție”  (094), brebiro ”a ieșit învingător/mai bărbat” (023). Traco-dac. viro și derivați săi nu au lăsat nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi indo-europene. Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din PIE *ŭir- ”bărbat” (IEW, 1177).  Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos” ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat. Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v, în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d. Ch., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea traco-dacilor. Astfel, legea fonetică de care vorbim, indică faptul că greaca veche a împrumutat acest termen într-o vreme când încă folosea sunetul b care sunet a început să se pronunțe v în medio-greacă și a rămas ca atare până în ziua de azi. Eliniștii consideră că perioada medio-greacă a început cam acum 2000 de ani. Menționăm că evangheliile sânt scrise în medio-greacă. Prin urmare, iată cum o lege de fonetică istorică poate răsturna o teorie întreagă.
  212. vida ”viață” (092), bio (viu de zile) ”viață/comportament, a trăi” (016, 129).
  213. poltavio (po alto vio/bio) ”de a fi existat/trăit” (042). Forma  poltavio este un verb compus (sau locuțiune verbală) așa cum îl identifică și autorul, unde rădăcina verbală -vio ca și subst. vida au pre-existat  formelor rom. viu, viață, a viețui, fiind cognați cu lat. vita, vivus, toate provenind din PIE *gʷīwe/o- ”a trăi”, *gʷīwo- ”viu, *gʷītā- ”viață” (EDL, 685), cu echivalente în limbile italice, celtice, baltice și slave. Rom. viu (vioi) provine din bio (-vio), pe când rom. viață provine de la o formă alternativă *vetia, în loc de vida.
  214. zeibun (Zeubun – numele unei divinități traco-dace) ”zeul străbun” (002) este probabil o formă compusă din zeu și bun așa cum consideră și autorul.
  215. zerfio ”jertfă” (035, 052), sarfite ”jertfească” (121). Pe lângă aceste forme s-a păstrat și glosa tracică zetraia ”jertfă” (cf. IEW, 447). Cert este că rom. jertfă provine de la același radical PIE *g’heu-, *g’heumn- ”a turna, a face libații” (IEW, 447), cu cognați în mai multe limbi indo-europene, precum skr. hotra ”jertfă”, hotar ”preot”, av. zaotar, zaothr ”preot sau cel care aduce jertfe” și gr. χύτρος, χύτρα ”urcior (pentru libații)” (cf. IEW). În ceea ce privește trac. zetraia, Walde-Pokorny arată că acesta derivă dintr-un PIE *gheutr- din care provine, de fapt, și formele nominale indo-ariene și grecești. Formele traco-dace identificate de autor prezintă trecerea lui t la f, spre deosebire de cea prezentată de Walde-Pokorny. Interesant că forma românească actuală prezintă ambele consoane în discuție. Se presupune că rom. jertfă provine din *žrtva, formă inexistenă în slava bisericească ca atare, refăcută de Miklosich, după formele existente în slavele de sud, preluată și de limba rusă. Prin urmare, este de presupus că rom. jertfă este de origine dacă (cf. DELR, jertfă).
  216. zu, zoi, ”ziua” (130) este formă predecesoare a rom. zi (ziuă), cu cognați în foarte multe limbi indo-europene, inclusiv latina din PIE *diues- ”zi” (IEW, 185), înrudit cu zeu (vezi supra deu, zeu, etc.) (cf. DELR, zi, zeu).
  217. zuna ”zonă, regiune” (111) trebuie asociat cu lat. zōna ”centură, cingătoare, brâu, zonă” care este un împrumut din gr. ζώνη ”centură, brîu, cingătoare”. Cuvântul dacă este corect identificat trebuie să fie un împrumut din latină care are și sensul de ”zonă” apărut mai târziu, sens inexistent în greacă.

    Pronume:

  218. ge ”care, ce” (025, 118, 122-2, 124, 128), ge ”al/ai lui” (011-2, 028). Această formă dacică poate fi asociată cu lat. hic, haec, hoc ”acesta”, pentru care de Vaan (EDL, 284) reconstituie PIE *g/ghe/o- ”acesta”, sensul inițial fiind cel de ”acesta care, cel care cel ce”, cum apare de fapt în cele mai multe cazuri. Are de cele mai multe ori funcție de pronume relativ (sau preopziție subordonatoare). Apare, de asemenea și în forme compuse precum:  gea (ge-a) ”pentru care (să ), gedu  (ge-edo) ”care a venit”, gelues (ge-eloe) ”cei vestiți/lăudați/destonici”, geo, geo ”cel care, cei care, care”
  219. enio, enu ”ei, zeii” (080, 109-2), eno ”el, ea, o, zeiță/zeu” (002,079, 109-2, 134), eu ”pe el, ai lor” (116, 127), eiu ”acei, ei” (130). Este greu de precizat care este relația între noțiunea de divinitate și pronumele de persoana a III, (singular și plural) sau dacă este vorba de omonimie sau nu, întrucât autorul nu specifică acest lucru.
  220. esti ”această, de astă dată” (109) este forma predecesoare a rom. ista, asta, ăsta cognat cu lat. iste, dar și cu umbr. estu ”istum”, esto ”ista”.
  221. ila, ilo ”acea, acel, cineva” (062, 115-2) sânt forme din care provin rom. ăl, ăla, a, aia, dar și articolul hotărât la persoana a III-a, singular, și plural și în ultimă instanță, pronumel personal de pers III (sg., pl.). Sânt cognați cu lat. ille, illa, dar și cu umbr. ulu ”illuc”, osc. ullas ”illius”.
  222. lore (lor) ”acelor” (084), lorieo (loriu) ”lor, regatele lor” (091). Formă din care provine forma de genetiv-dativ plural a articolului hotărât, precum și a altor forme în aaceste cazuri.
  223. lue, lui, loui ”el, lui, al lui” (062-2,  065, 069, 092, 120, 126, 128-2), formă din care provine forma articolului hotărât în genitiv-dativ singular (al) lui.
  224. mio ”meu” (018) este forma din care provine pronumele (adjectivul) posesiv genitival (al) meu.
  225. na ”cu noi, de partea noastră”, nie ”noștri”, nieu ”nostru”, niu ”nostru, prin noi” (002, 079), nosetro, nosetru ”noștri, ai noștri, ale noastre” (069, 120, 126-2, 129), noste, nostero, nosteu, nostu ”(ai, alor) noștri, ale noastre” (005, 006-2, 007, 011, 040), nostreo ”noastră, noastre” (111). Avem aici o varietate de forme care definesc pronumele personal de persoana a I-a plural care de fapt se reduc la două grupuri: grupul nie, nieu, niu și grupul nosetro, nosetru, noste, nostero, nosteu, nostu, nostreo. Primul grup este mai apropiat de PIE *ne-. *no-, nes-, *nos- ”noi” (pl.) ”noi” (IEW, 758). Din păcate, nu avem forme de nominativ, iar din primul grup doar forma na care definește un caz oblic ar putut fi apropiată de cea de nominativ, pe când celelalte sânt forme de posesiv, similare cu cele latinești, dar și cu v. ir. náthar ”ai noștri” dintr-un mai vechi *nōstrom (EDL, 413) din care provin și formele posesive din latină, traco-dacă și din româna actuală.
  226. sosi ”lor” (040) este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.
  227. tu ”tu” (005), teu, tu, ti ”tu, părinte (?)” (011, 79-2, 091, 122) este forma din care provine pronumele personal tu (și derivații săi) din PIE *tu ”tu” (IEW, 1097), cu cognați în foarte multe liimbi indo-europene și chiar nostratice (Bomhard & Kerns, 102) (cf DELR, tu).

    Adjective:

  228. antichiu (antehieu, antehiu) ”străvechi” (108). În principiu, are aceeași origine cu ancieu, cognat cu lat. antiquus. Deși nu este exclus să fie un împrumut din latină, poate fi autohton din PIE *anti- (IEW, 48) cu cognați în hittită, în sanskrită, greacă, (vezi, ancieu, ultra Adverbe) (cf. DELR, înainte).
  229. bolesto (on seti bolesto) ”(fiind) bolnav” este o formă predecesoare a rom. boală, bolnav. În DELR, am arătat că aceste forme românești pot să nu fie slave după cum s-a crezut o lungă perioadă de timp, din moment ce cognați se găsesc și în alte limbi indo-europene, nu numai în cele slave, în special cele celtice cu care traco-ilira era îndeaproape înrudită (cf. DELR, boală).
  230. crum ”sângeros, crunt” (003) are aceeași origine cu rom. crud, crunt, deși formele românești actuale par să provină din alte dialecte traco-dace. Au cognați în multe limbi indo-europene, inclusiv latina, provenind din PIE *kru-n-to-s ”însângerat, crud” (IEW, 621) (cf. DELR, crud, crunt).
  231. eliau, eliu, elie, elia so ”divin, sfânt, al/a zeilor” (014, 015-2, 108, 115-2, 127, 134). Sântem tentați să asociem aceste forme cu formele afro-asiatice care definesc divinitatea: ebr. el ”zeu”, arab, ilāh ”zeu”, dar și sumer. el ”id”, Bab-el (Babilon) ”Poarta Zeilor”. Dacă formele dacice au aceeași origine, ele sânt vechi din fondul nostratic.
  232. elio, elieu, eloa, eloas ”ales, vestit, lăudat” (013, 062, 080-3, 092, 130-2). Nu pot fi asociate cu formele de mai sus, dar nu putem găsi o etimologie plauzibilă.
  233. malio (gheto) ”Geți Mici” (107). Discutăm aici doar adj. malio cu cognați în mai multe limbi indo-europene cu sensul de ”mic” (în special în limbile germanice și parțial slave), dar mai ales cu sens de ”vită mică” cum este și cazul rom. miel (sau mior, mioară). Sintagma ”geții/goții mici” o întâlnim și la Iordanes care spune că aceștia erau numeroși (dar nerăzboinici) și se ocupau cu agricultura, în principiu cu creșterea oilor. Toate aceste forme provin din PIE *melo- ”animal mic” (IEW, 724) (cf. DELR, miel) (pentru gheto, vezi Substantive).
  234. mare, mario ”mărețul, merituosul” (007, 012, 092), mairo (viro) ”Marele Bărbat/consul la romani, primar” (010, 011, 025, 045, 062, 092, 094, 119, 120, 121, 124, 126). maieru ”consul/guvernator” (129) sânt forme predecesoare adjectivului rom. mare. Nu sânt cognați în limba latină sau în limbile romanice, dar sânt în limbile celtice: cf. v.ir mar, v.cymr. maur, breton. meur, cu același sens (cf. DELR, mare¹).
  235. noe, nueu ”nou” (045, 128), novu ”noua” (012) forme din care provine rom. nou (și derivatele sale) cu cognați într-un mare număr de limbi indo-europene, din PIE *neu-ios (IEW, 769) (cf. DELR, nou).
  236. onsoletole ”strălucit (din înaltul soarelui)” (005) este o formă compusă on- ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și  -tole ”înalt” (vezi tali, talu, Substantive)
  237. tatu ”toate” (127) are aceeași origine cu rom. tot (dial. tăt) (cf. DELR, tot).
  238. vel ”mare” (079), velite ”mărețe/frumoase” (002) este cognat cu v. sl. velŭ ”mare” (vezi malio ”mic”, supra).

    Articole:

  239. a ”al, ale” (111) pare să fie doar prepoziția a în cazul genitiv din care a rezultat, mai târziu, formele de azi a articolului posesiv-genitival. Nu trebuie să uităm că în traco-dacă articolul hotărât exista, dar într-o formă mai puțin dezvoltată decât în româna de azi.
  240. ce ”cel ce, care, acela, aceea” (15, 079, 084), ceo, ceu ”acel, acea, care cărora, cel, cea, acei” (005-2, 006, 009, 013, 025-3, 035, 072, 079, 084, 092, 117, 119, 130, 134), cei, ceu, cie ”cei, dintre, care acele” (003, 021, 107, 129), chi ”cei” (123) sânt forme care explică articolul hotărât antepus cel (cea, cei, cele) care sânt rezultatul combinării acestora cu formele mai vechi ăl (a, ăi, ăle (ale)). Aceste forme dacice provin din * PIE *kʷo-, kʷe- ”ce, cine” (IEW, 644) (vezi ge supra, Pronume).
  241. lo ”articol hotărât” (002, 007, 009, 010-3, 012, 013-2, 15-4, 028, 035, 040-5, 045-2, 058, 069, 080-3, 084, 091, 092-2, 096-2, 108-2, 113, 118, 122-3, 124, 129), lo ”cel din” (021-5, 069, 120-3, 126), lo ”cel care” (025, 121), lo ”pe” (115, 134), lo ”al, ai, ale” (065, 076, 080, 092, 094, 096-2, 098, 108, 116, 117, 128), lo ”articol hotărât cu sensul de la” (069, 076, 079, 116). Formă predecesoare a articolului hotărât din limba română care de regulă este postpus. Dacicul lo este în general antepus, dar există și forme post puse precum -le ca și în  ziua de azi (vezi -le ultra). De multe ori stă în cazul genitiv ca și în româna actuală. În afara plăcuțelor de la Sinaia articolul lo antepus și în cazul genitiv apare pe o placă funerară descoperită la Tomis, cu imaginea unei femei și următoarea inscripție cu aceleași caractere cu care sânt scrise și textele plăcuțelor: ΑΝΤΙΓΟΝΑΛΟΥΛΟΖΑΝΙΣ (ANTIGONA LU LOZANIS), unde LU este același articol hotărât întâlnit pe plăcuțele de la Sinaia. Cu alte cuvinte inscripția este în limba dacă, nu în greacă, și poate fi înțeleasă de orice vorbitor de limbă română din zilele noastre. Acest exemplu este încă o dovadă vie că plăcuțele de la Sinaia nu sânt falsuri.
  242. -le ”articol hotărât” postpus care apare în forma songe-li ”sânge-le” (76) ca formă de singular, dar și ca formă de plural în gloatele ”vorbele” aici cu valoare de plural, ca în româna de azi (vezi glotelu, supra, Substantive).
  243. li ”articol hotârât, formă de plural” (127) în expresia tato li onghio ”din toate părțile”. După cum vedem acest articolul hotărât la plural este antepus, nu postpus ca în româna actuală deși aici există excepții. În acest caz, forma de plural li (de la sg. lo ?) este antepusă, dovedind încă odată că funcțiile articolului hotărât în limba traco-dacă erau în proces de dezvoltare, prin urmare, cu anumite oscilații. Din cele arătate aici, nu se mai poate susține că articolul hotărât din limba română (dar și din limbile romanice (cf.Vinereeanu, RLCR, 4, 2015) provine din lat. illo, illa. Desigur că formele articolului hotărât din traco-dacă trebuie asociate cu formele pronumelor demonstrative ilo, ila ”acela, aceea”, identice cu cele latinești (vezi supra, Pronume), dar trebuie avut în vedere că ele existau în paralel, în limba traco-dacă, spre deosebire de latină care nu avea niciun fel de articol (hotărât sau nehotărât). Avem convingerea că articolul hotărât a devenit postpus din momentul în care determinanții substantivului au devenit în majoritatea covârșitoare a cazurilor postpuși, la un moment dat în daca târzie sau în proto-română, cum este cazul și cu româna actuală. Vedem că în traco-dacă determinanții sânt de cele mai multe ori antepuși, spre deosebire de româna actuală (cf. malio gheto ”geții mici”, mairo viro ”marele bărbat, etc.)

    Numerale:

  244. centine ”sute” (025) este cognat cu lat. centum ”sută” din PIE *k’ntom-, *dk’ntom ”de zece ori zece” (IEW, 192) din care provin formele pentru ”sută” în mai toate limbile indo-europene. Forma indică încă odată că limba traco-dacă era o limbă centum, deși în textele plăcuțelor se regăsește și forma soto (003, 005, 079) de tip satem care, în mod evident, reprezintă alt dialect traco-dac, iar forma poate fi chiar un împrumut dintr-o limbă satem, cu care traco-daca a venit în contact, fiind probabil vorba de un dialect scitic (iranian).
  245. deciunu ”unsprezece (cei…” (062). Această formă demonstrează că modul de formare a numeralelor de la 11-19 în traco-dacă era diferit de cel din româna de azi sau cel puțin în dialectul în care a fost scrisă plăcuța 062, dar în același timp diferit și de sistemul din latină (lat. undecim). Forma actuală un-spre-zece se formează pe același principiu ca și în albaneză njëm-bë-dhjetë, fiind, prin urmare, vorba tot de o modalitate traco-iliră. Constatăm, de asemenea, că d nu trecuse la z în acest dialect (vezi supra deu/zeu, Substantive), ceea ce denotă că este vorba de o formă mai veche.
  246. deo, doi ”două, doi (cei…), unul din doi, ambii”(002, 035, 062, 111, 117, 129).
  247. hilu (chilu) ”mii” > hili-arh, hili-arhu  ”hiliarh, genereal” (006, 013, 025, 062, 079-2, 084, , 094, 120, 130-2, 134 etc.) sânt împrumuturi din limba greacă din gr. χίλιοι ”o mie” , hilarh ”comandat peste o mie de oameni”.
  248. saptaus, saptaius ”a șaptea” (117) este același cu rom. șapte. Este evident însă că în traco-dacă formarea numeralului ordinal se bazează pe același principiu cu cel din latină (cf. lat. septimus). În proto-indo-europeană numeralul ordinal se forma prin adăugarea lui *-o-s, devenit -us în latină. Procedeul este același și în greaca veche. Ceea ce reprezintă un interes deosebit pentru noi este antroponimul iliric Sestus (al șaselea), aproape identic cu lat. sextus (Sextus) care, de asemenea, este folosit ca nume propriu. Prin urmare, forma traco-dacă este formată pe același procedeu ca și în celelalte limbi indo-europene. Procedeul actual de formare a numeralului ordinal folosind articolul hotărât este, fără îndoilaă, unul de dată mai recentă.
  249. seși ”șase” (002, 012), seit ”a șasea” (117), seih, Seix Teera ”Stăpânul celor șase ținuturi/pâmânturi” (003). Seși este forma numeralului cardinal aproape identic cu cel din româna de azi. Celelalte două derivă de aici.
  250. seti ”șapte” (012) pare să fie într-un dialect diferit de cel din plăcuța 117 care conține forma saptaus (saptaius) sau, pur și simplu, o eroare de copist. E. Nicolaescu susține că, de multe ori sânt introsude voclae în plus în redarea unor cuvinte cu grupuri consonantice, cel mai cunoscut caz fiind cel al numelui lui Burebista care este redat sub formă diferită aproape de fiecare dată. Aici avem o situație similară unde grupul consonantic pt este simplificat prin elidarea lui consoanei p.
  251. soto ”sută, (o …), sute” (003, 005, 079) este varianta satem a numeralui sută, pe lângă centine care este varianta centum a aceluiași numeral (vezi centine, supra).
  252. tre, treu, treuit, truu ”a treia, trei” (025-2, 080, 109), triga, trigaiu ”triungulară/tripartită, trinitate” (040, 118), tripalele ”Delta (Dunării)/cele trei brațe” (129-2), triga, trigaiu ”trunghiulară/tripartită, trinitate” (040, 118). Aceste forme sânt predecesoare numeralului trei (cu derivatele sale) cu cognați în foarte multe limbi indo-europene provenind din PIE *trei- (IEW, 1090) (cf. DELR, trei).
  253. un ”unul” (062), unie, unio, uniu, oniri, onu, onisi ”unită/unească, s-a unit, reunește” (002, 021, 023, 045, 072, 109, , 123), uniu, unidu, unnu ”unirii, unire, uniți” (040, 045, 084, 116, 118, 127), reuniro ”alăturarea, reunirea, prezența” (118), reuniu, rioniero ”să le reunească, aliat, reunit” (045, 126), unisive ”vecine” (040), verb derivat din un ”un, unul” (cf. 062), reuniro ”alăturarea, reunirea, prezența” (118), reuniu, reunierio ”să le reunească, aliat/reunit” (045, 0126) este un verb compus din uni-ro și pref. re- care se regăsește în multe verbe dacice. Toate aceste forme provin din rădăcina un ”unu”  care este același cu rom. un (unu), cu cognați în foarte multe limbi indo-europene, inclusiv latina din PIE *oin-o-s ”unu” (IEW, 286) (cf. DELR, un).

    Adverbe:

  254. aci, aici ”aici, aci” (116, 127), ice, icea ”aici” (069, 079, 121) sânt forme din care provin rom. aici, aci, ici, icea Lat. hic, haec, hoc ”acesta, aici” este un cognat, dar format pe alt principiu. De Vaan (EDL, 284) reconstituie PIE *g/ghe/o- ”acesta” și -*k’e ”aici”. De Vaan vede formele latine și alte forme italice ca fiind compuse din cele două particule, fenomen care nu mai are loc în alte limbi indo-europene. Aceasta este viziunea lui de Vaan pe care nu o împărtășim decât partial. Formele traco-dace derivă din PIE *k’e ”aici”, prefixat cu a, (sau inițial cu i sau e, apoi devenit a).  În limbile italice găsim osc. eks-, uk ”aici” și umbr. essu, puțin diferite de traco-dacă. Este cazul să amintim aici forma etruscă ik ”aici”. Trebuie arătat că în multe cazuri, lat. h initial pare să fie epentetic (adăugat), întrucât această laringală lipsește în cognații din etruscă sau alte limbi italice. forme similare cu traco-daca (și româna) există în mai toate limbile romanice. Dacă în română este evident că provin din traco-dacă, de unde provin ele în limbile romanice? Să fie etrusca aceea care stă la baza limbii romane rustice, iar nu latina? Sau să fi avut un rol mai mare decât latina în crearea acestei lingua franca folosită mai întâi în peninsula și apoi în restul imperiului (doar ca lingua franca)? Răspunsul pare să fie da, dar nu intrăm în detalii din lipsă de spațiu.
  255. aici ”acum, în acest moment” (013). Se pare că în traco-dacă, cel puțin în unele cazuri pentru ”acum” se folosea forma aici. Desigur trebuie să fi existat și forma *nu (sau acnu) ”acum” din proto-indo-europeană, iar prin compunere a rezultat acnu, formă atestată în română, apoi acmu < acum (cf. DELR, acum).
  256. anceu, anceo, ăncio ”înaintea, în față, dinaintea” (010, 012, 016, 079-2, 96, 98, 120, 121), ancieu ”dinainte, vechi” (52), iar cu valoare de prepoziție ancea, anceu, anceo, ănceo ”înaintea, în fața, dinainte (loc)” (010, 012, 016, 079-2, 096, 98, 120, 121) sânt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte. În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean) Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din PIE *anti- ”înainte, în față” (IEW, 48).
  257. apo ”după ce” (023), onapoe ”înapoiate/returnate” (069), nopoilu ”înapoia, reveni” (124). Din prima formă provine rom. apoi din PIE *apo- ”înapoi” (IEW, 53), cu cognați în mai multe limbi indo-europene (cf. DELR), pe când onapoe este o formă verbală cu pref. on (pronunțat ăn, azi în-) din care provine verbul rom. a înapoia. Nopoilu este o altă formă verbală unde vocala inițială a căzut.
  258. cumu ”cum” (003, 084) este forma din care provine rom. cum din *PIE *kʷom- ”formă relativ-interogativă” (IEW, 644). Cognați în mai multe limbi indo-europene, inclusiv latina (cf. DELR, cum).
  259. cundu ”când” (134) este forma din care provine adverbul când, cu cognați în mai multe limbi indo-europene, inclusiv latina provenind din PIE *kʷo-, *kʷom- (IEW, 644) (cf. DELR, cum).
  260. delu (010) ”jos”, dolu ”jos” (002), delo on ”mai jos de” (052). Aceste forme au aceeași origine ca și rom. dolină ”vale, depresiune, adâncitură, ponor” despre care, din păcate, dicționarele așa-zis etimologice ale limbii române spun că este de origine sârbă. Toate aceste forme provin din PIE *dhel-, dholo- ”curbă, curbură, gaură, cavitate” (IEW, 245). Avem cognați preponderent în limbile germanice: cf. got. dals, dal ”vale, groapă”, v.g.s. tal ”vale”, v.scand. dalr ”vale”.
  261. detro ”între, printre, înăunttru” (108) este cuvânt copmus din prep. de ”de” și *entro < PIE *enter- ”între, printre” (IEW, 313) (cf. DELR, între).
  262. dezdeo ”de azi” (121) este un cuvânt compus din prep. de ”de” și deo ”zi” (vezi, zu, zoi, ”ziua”, supra, Substantive).
  263. dusotra ”deasupra, peste” (011) este, de asemenea, o formă compusă din d(u) < de ”de” și sutra. Nu este exclus să avem de a face cu o greșeală de copist, întrucât forma sutra nu se poate explica etimologic, decât dacă o transfromăm în supra sau, în orice caz dacă în limba traco-dacă se pronunța dusotra, cel de-al doilea component provine din supra (cf. DELR, asupra).
  264. ex ”în jurul, împrejurul, în afara” (003) este cognat cu lat. ex ”în afară, din” cu cognați în multe limbi indo-europene, din PIE eg’hs- ”afară” (IEW, 292). Daciucl ex s-a păstrat ca pref. s- la unele verbe românești precum a smulge care indică o acțiune exhaustivă.
  265. gorio (goru) ”sus” (005, 011) pare să aibă aceeași origine cu rom. grui ”munte” din PIE *gʷuer-, *gʷor- ”munte”. Walde-Pokorny consideră că etnonimul dat dacilor de cătrte greci, acela de Ύπερ-βορίοι (Hiper-borei) înseamnă ”cei care trăiesc pe munți”, unde PIE * > b, în dialctele grecești de nord-vest. În principiu, aceeași evoluție fonetică există și în traco-dacă, dar nu în acest caz, dacă etimologia avansată aici este corectă. Ca și în cazul adverbului delu, dolu ”jos” și acest adverb provine tot de la o rădăcină nominală (vezi delu, dolu, supra).
  266. indo, inde ”apoi, pe viitor, a pune în” (045) este cognat cu lat. deinde ”apoi”.
  267. muto multue ”foarte mulți (?)” (076), multeo ”mult, foarte” (130). Forma muto trebuie asociată cu mato, matu (vezi supra), iar multue este cognat cu lat. multus din PIE *m(o)l-to ”bun, mare” (EDL, 394), cu cognați în limbile italice.
  268. ne, ni ”nu, ce nu” (072, 080, 123), nu ”nu, nu, (să…), ne-” (023, 031-2, 109, 111, 115-2, 127-2). Aceste negații traco-dace sânt tipice limbilor indo-europene. Din ele provin  și rom. ne- < PIE *ne ”nu” (IEW, 756), negație foarte răspândită în limbile indo-europene, dar și în cele nostratice (cf. DELR, nu).
  269. nilue ”nimic” (134). pare să fie cognat cu lat. nihil. O formă compusă din ni și lue, dar a cărui evoluție nu o putem lămuri deocamdată.
  270. preu ”în continuare, necontenit” (045) poate fi asociat cu lat. per ”prin”, ambele din PIE *péri -”prin” (EDL, 459).
  271. pridu ”de multă vreme, cu mult înainte” (123). Trebuie asociat cu gr. πρότερον ”mai devreme”.
  272. În Hesychius există și forma πρόδανις ”id” pe care Beekes o consideră cu etimologie necunoscută. Este probabil de origine traco-iliră, fiind, de altfel, foarte apropiat de dac. pridu.

    Prepoziții

  273. ap ”peste, circa” (003), apo (ăn) ”deasupra, peste” (096) sânt cognați cu lat. ob ”spre, în fața, cu privire, din cauză că” cu cognați în mai multe limbi indo-europene din PIE *epi-, *opi-, *pi- ”la lângă, pe lângă, pe” (IEW, 323). Avem convingerea că prep. pe cu sens locativ ”pe, deasupra” nu are aceeași origine cu pe folosit în cazul acuzativ. Tot de aici s-a dezvoltat și prepoziția peste. Prep. pe care servește în cazul acuzativ provine din pre, per și, de aceea ar trebui considerată o altă prepoziție (vezi peste, pi, ultra).
  274. a ”contra” (045), a ”la” (076), a ”spre” ((079), au ”până la (pornind) de la” (028, 115), ad ”de la” (116) sânt forme din care provin prepozițiile rom. a (mai târziu la), cognați cu lat. ad, precum și cu multe alte forme indo-europene din PIE *ad ”la, lângă” (IEW, 3).
  275. co, cu ”cu” (003-2, 005, 035, 107, 123-2) sânt forme predecesoare a conjuncției rom. cu având cognați în limbile italice și alte limbi indo-europene din PIE *ku- ”Walde, I, 305) (cf. DELR, cu)
  276. de ”dintre”, de ”alor”, de, di, din, dis do (dă), du ”din , dintre” (009, 014, 025, 042, 062-2, 065, 072, 079, 092, 108, 117-2, 120, 124, 130), di, do (dă), du ”de, de către, să” (005-2, 013-2, 062, 065, 069, 079, 080, 092, 106, 113, 119, 124), di, du ”alor, a, al (lui), ale (lor), dintre” (002-2, 009-3, 010, 015, 035, 042, 045, 052, 058, 079-4, 091, 109, 128, 134), die ”dintre” (072), din ăie ”dintre, din ei” (045), detro ”între, printre, înăuntrul”  (108), de, dei ”de, să ca să, spre a, din, îndată ce” (001, 002, 013, 025, 035-2, 040, 062, 069, 076, 109, 121-3, 124, 127-3). Prepoziția de apare și în forme compuse precum: de gi ”dintre cei” (013), de noe ”al nostru”, de ra no ”dintre regii noștri (lor, ?)”, deghe ”între, ținând de” (002-2). Formele de, di sânt aceleași cu prepoziția rom. de (dial. di), pe când celelalte sânt variante ale acestora sau forme compuse, predecesoare unor prepoziții compuse din limba română de azi, precum din, dintre. Prepoziția detro este o formă compusă din de și -tro < PIE *enter ”între”.
  277. deo ”ca să, să, pentru” (015, 080) este o formă compusă din de și o care, de obicei este a fiind particula de infinitiv ca în a rudio ”a se înfrăți”, cum este cazul și în româna de azi.
  278. .. tu ”de la… până la” (128) unde di este același cu de, iar tu este o același cu to ”să”. (vezi to, ultra).
  279. dio (diu, du) ”în, pe timpul” (106, 113) trebuie asociat cu lat. diu ”pe zi, de mult timp”, fiind în latină un derivat din dies, iar în traco-dacă dintr-o formă similară neatestată care poate fi asociată cu zu, zoi ”ziua”, cu o singură atestare (vezi zu, zoi, supra, Substantive).
  280. do ”de, cu” (002, 009, 010, 031, 117), do ”de la, din/în, din/începând cu (anul…)”, deo (dă, de) ”de către” (069, 079, 080) sânt variante ale prepoziției de. Acest do dacic se pronunța de fapt ca și în unele graiuri românești de astăzi.
  281. dopa ”după” (042) este același cu rom. după, fiind forme compuse din de și apo- ”apoi” (vezi apo ”după ce”, Adverbe) (cf. DELR, după)
  282. en ”în” (111, 127), in ”ca”, in (în) ”în/sub, din/în” (007, 008, 079, 084, 107, 115), ăn (in, în) ”peste” (122-2) sânt forme predecesoare prepoziției rom. în, cu cognați în limbile italice și multe alte limbi indo-europene din PIE *en ”în” (IEW, 311) (cf. DELR, în).
  283. intu cue ”împotriva, contra, acelui/lui” (018), intu cue ”din care” (076). Trebuie asociat cu lat. contrā ”în fața, împotriva” fiind o formă compusă din cum și (in)tra De Vaan (EDL, 132) reconstituie PIt. *kom-tero, fără să înțeleagă originea celui de-al doilea component. Prin urmare, traco-dac. intu cue este format pe același principiu, doar că părțile componente sânt inversate.
  284. on (ăn, în) ”în/între, din/la” (003, 009-2, 010-2, 013-4, 015-2, 016, 018, 025-5, 028, 035-3039-4, 040, 045, 052-2, 058, 069-2, 072-2, 084, 091, 092-3, 096-4, 098, 107, 111-2, 117, 118-2, 119, 120-4, 121, 122, 123, 124, 126-3, 127-3, 128, 1290-3, 130-3, 134-2), on (ăn, în) ”sub, de sub” (007, 011), on (ăn, în) ”peste/cu. pe baza (a), în/pe” (012, 016, 039, 062, 096, 126, 128, 130), on (ăn, în) ”ca(…să), în/ca” (025, 045, 062, 079-2, 92), on (ăn, în) ”asupra”  (123), on (ăn, în) ”spre, către” (003, 007, 072, 076, 123), on (ăn, în) ”la” (076), on (ăn, în) ”de/față de” (025). Traco-dac. on se pronunța ăn, fiind o variantă a lui en (in) discutate mai sus.
  285. on capu ”peste, deaspura, în fruntea” (012). Locuțiunea prepozițională dacică on capu, (pronunțată ăn capu) se traduce mot-a-mot în capu cu sensul indicat de autor.
  286. peste ”peste” (016), pi ”peste” (002, 134) sânt aceleași cu rom. peste, pe din româna de azi, din PIE *epi-, *opi-, *pi- ”la lângă, pe lângă, pe” (IEW, 323).
  287. pu ”după” ((039, 062) este o formă interesantă, un derivat al lui apo ”după de, apoi” (vezi apo, supra).
  288. 280. autu, aut, out ”fără/ afară de, mai puțin” (025) este formă predecesoare a rom. au ”sau” și cognat cu lat. aut, osc. aut, avt ”dar, ori”, osc. auti ”or”, umbr. ute, ote ”ori” din PIE *au- ”din, de la” (IEW, 72).

    Conjuncții:

  289. a ”pentru că, ca să” (002-3, 022, 023, 062, 069, 080, 109, 134) (vezi a ca prepoziție).
  290. an ”pe când” (008) nu este o variantă a lui en, in ”în”, ci trebuie asociat cu particula lat. an ”ori, dacă, poate” din PIE *en- ”acolo, dincolo” (EDL, 40-41): cf. skr. anā, avest. anā ”prin asta”.
  291. ca ”ca, din postura (regi fiind)” (122) este aceeași cu conjuncția rom. ca din PIE *kʷo, *kʷa (IEW, 644).
  292. cu (că) ”ca/că” (002, 062, 134), cu (co) ”că pentru că precum” (040, 042, 076, 124) este formă predecesoare a conjuncției rom. și are aceeași origine cu precedenta.
  293. deno ”în care (unde), din (care) (108-2, 109), este o formă compusă din de și en (in) ca și rom. din.
  294. deno ”ca să nu” (012-2) este diferit de cel anterior atât ca sens cât și ca origine. Este o formă compusă prepoziția do și negația no.
  295. deu ”ca să, să, pentru” (015, 080) are aceeași origine ca și do (vezi următorul) .
  296. do ”să” (080, 084) este echivalentul lui sa (vezi infra) pare să fie predecesorul rom. , pe lângă sa. Cele două forme au existat în paralel din traco-dacă și chiar din proto-indo-europeană. Cele două variante par să provină din PIE *so-/*to- (EDL, 310, iste) sau PIE *to-,-/ *so-, *- ”rădăcină pronominală” (IEW, 1086), uneori cu funcție și de conjuncție subordonatoare ca în traco-dacă (română), albaneză ( ”să”) sau în limbile germanice.
  297. e ”și” (007, 010, 13-2, 025, 065-2, 091, 108, 115, 129), i ”și” (002, 035-2, 079-2, 127) au aceeași origine cu lat. et și umbr. et ”și”. Conjuncția e este întâlnită în textele religioase ale lui Coresi, fiind considerată de către toți lingviștii ca fiind o relicvă latină care azi a dispărut. Cu toate acestea vedem că conjuncția e a existat și în traco-dacă.
  298. ila, ilu ”fie, sau” (12-2, 16-2, 042, 124, 128) are cognați în limbile slave: cf. rus. ili ”sau”. Nu s-a păstrat în limba română.
  299. pri ”pentru, de/pentru că” (092, 115) provin din PIE *per- ”prin, peste, pentru” (IEW, 810).
  300. sa ”să se, să” (003, 012) are același sens și aceeași origine cu do (vezi do, supra)
  301. si ”și/inclusiv” (025) este forma din care provine conjuncția rom. și. Forma, traco-dacă si se pronunța probabil tot și, întrucât provine din PIE *kʷe ”și” (IEW, 635) prin palatalizarea labio-velarei * > č > š (cf. DELR, și).

    Interjecții

  302. ece ”iată, uite” este forma predecesoare a formelor românești iacă, iată, cu cognați în limbile italice: lat. ecce, paelică ecuc, osc. ek(uk), umbr. eso, (cf. DELR, ia). În etruscă avem formele ec, eca, ece, mai apropiate nu numai de traco-dacă, dar și de română. De exemplu rom. iaca (iacă) provine de la un mai vechi *eca, atestat în etruscă, dar nu în latină sau în alte limbi italice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Arbois de Jubainville, Henri d’, Les premiers habitants de l’Europe d’apres des écrivains de l’antiquité et les travaux des linguistes, Paris, 1889-1894.

BA: Balkan-Archiv. Fortsetzung des Jahresberichtes des Instituts für rumänischen Sprache, Leipizig, 1 (1924) – 4 (1928).

Bârzu, L., Continuitatea populaţiei autohtone în Transilvania în sec. IV-V, Bucureşti, 1973.

BL: Bulletin Linguistique, Bucarest-Paris, 1 (1933) – 4 (1938).

Blagova, E., Ceitlin, R.M., Večerki, R., Staroslaveanski slovarĭ (po rukopiseam 10-11 vekov), Moscova „Russki jazyk”, 1994.

Brugmann, K., Elements of the comparative Grammar of the Indo-Germanic Languages: A concise exposition of the History of Sanskrit, Old Iranian… Old Armenian, Old Greek, Latin, Umbrian-Samnitic, Old Irish, Gothic, O

Bulgăr, Gh., Constantinescu-Dobridor, Gh., Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Saeculum Vizual, Bucureşti, 2005.

Cihac, A., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt (2 vol.), 1870-1879).

Cionchin, A.C., Cionchin, I., De la scrierea dacică la cea românească, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006.

Candrea, I.A., Densusianu, O., Dicţionarul etimologic al limbii române, (a-putea), Bucureşti, 1907-1914.

Cavalli-Sforza, L.L., Genes, Peoples and Languages, Nort Point Press, New York, 2000.

Chantraine, P., Dictionnaire étymologique de la langue grecque. Histoire de mots, Klincksieck, Paris,      1968-1980.

Cihac, A., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt (2 vol.), 1870-1879.

Cionchin, A.C., Cionchin, I., De la scrierea dacică la cea românească, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006.

Copeland, M., Introduction to the Etruscan language (Academia.edu).

Cioranescu, A., Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958.

Colson, F., Nationalité et régénération des paysans moldovalaques, Paris, Dentu, 1862.

Corominas, J. & Pascual, J.A, Diccionario crítico etimológico castellano e hispánico, Editorial Gredos, Madrid, 1987.

Cortelazzo, M. & Marcato, C., I dialetti italiani, Dizionario etimologico, UTET (Unione Tipografico-Editrice Torinese), Torino. 1998.

DAR: Dicţionarul Academiei Române, Bucureşti, 1913-1940 (a-lepăda).

DELR: Vinereanu, M., Dicționar Etimologic al Limbii Române – pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, Bucurști, 2008

Densuşianu, N., Dacia preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.

Diez, F., Etymologisches Wörterbuch der romanischen Sprachen. Dritte Auflage, Bonn, 1869.

Djačenko, Polnyi cerkovno-slaveanski slovarĭ, Moscova, în „Terra knižyi Klub” (2 vol.), 1998.

Dolgopolski, A.B., The Indo-European homeland and lexical contacts of Proto-Indo-European with other languages, în „Mediteranean Language Review”, 3, 1988, pp. 7-31.

Dolgopolski, A.B., The Nostratic Macrofamily and Linguistic Paleontology, The McDonald Institute for Archeolgical Research, Cambridge, England, 1998.

EDG: Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek, Brill, Leiden, Boston, 2010.

EDL: de Vaan, M. Etymological Dictionary of Latin and the other Italic Languages, Brill, Leiden, Boston, 2008.

Georgiev, V., Le dace comme substrat de la langue roumnaine, în „Revue roumaine de linguistique”, 10, 1965, pp. 75-80.

Golab, Z., “Kentum” elements in Slavic, în „Lingua Posnaniensis”, 16, 1972, pp. 53-82.

Goodenough, W.H., The evolution of pastoralism and Indo-European Origins, în Cardona, G., Hoenigswald, H.M. & Senn, A. (ed), Indo-European and Indo-Europeans, University of Pennsylvania Press,      Philadelphia, 1970.

Hasdeu, B.P., Magnum etymologicum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a Românilor, (a-bărbat), Bucureşti (4 vol.), 1886-1868.

Herodot, Histories of Herodotus, London, New York, 1964.

IEW: Walde, A., Pokorny, J., Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, Bern, München

Iordanes, The Gothic history of Jordanes, Barnes & Noble, Cambridge, New York, 1960.

Lehmann, W. P., A Gothic Etymological Dictionary, E.J. Brill, Leiden, 1986.

Lidell, H., Scott, R., Greek-English Lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1996.

Miklosich, F., Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în „Denkschriften”, XII, Akademie der Wissenschaften, Viena, 1862.

Orel, V., Albanian etymological Dictionary, Brill, Leiden, Boston, 1998.

Orel, V., A Concise Historical Grammar of the Albanian Language, Brill, Leiden, Boston, Köln, 2000.

Oţetea, A. et al., Istoria lumii în date, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972.

Ovidiu, Naso Publius, Tristia, Ex Ponto, Harvard University Press, Cambridge, Mass, 1965.

Priscus, Panites, Ambasadele în Izvoarele Istoriei României, vol. II, Bucureşti, 1964.

Procopius din Caesarea, History of Wars, Harvard University Press, Cambridge, Massachussetts, 1992-1998.

Procopius din Caesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge, Massachussetts, 1992-1998.

Puhvel, J., Hittite Etymological Dictionary, Mouton de Gruyter, Berlin, New York, 1984.

Pulgram, E., The tongues of Italy. Prehistory and history, Harvard Unviersity Press, Cambridge, Massachusetts.

Puşcariu, S., Etymologisches Wörtebuch der rumänischen Sprache. I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905.

Reichenkron, G., Das Dakische (reconstruiert aus dem Rumänischen), Heidelberg, 1966.

REW: Meyer-Lübke, W. Romanisches etymologisches Wörterbuch, Carl Winter Universitätverlag, Heidelberg, 1972.

Russu, I.I., Elemente autohtone în limba română; substratul comun româno-albanez, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.

Tagliavini, C., Le origine delle lingue neolatine, Bologna, 1959.

Thesaurus linguae latinae, Editus auctoritate et consilio academiarum quinque Germanicum Berolinensis, Gottingensis, Lipsiensis, Monacensis, Vidobonensis, Lipsiae, In aedibus B.G. Teubneri, 1900-.

Van Windenkens, A.J., Essai sur une indo-europeene préhelenique, Louvain, 1952.

Varro, M.T., De lingua latina, Harvard University Press, Cambridge Mass. (English-Latin), 1951.

Vasmer, M., Russisches Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1953-1955.

Vasmer, M., Etimologičeski slovarĭ russkogo jazyka, Moscova, Progress (4 vol.), 1986-1987.

Vinereanu, M., Originea traco-dacă a limbii române, Pontos, Chişinău, 2003.

Vinereanu, M. Dicționar etimologic al limbii române, Alcor Edimpex, 2008, București.

Zaharia, E., Populaţia românească din Transilvania în sec. VII-VIII, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977.

Zaharia, E., Săpăturile de la Dridu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1967.