E un vis extraordinar de frumos, dar nu trebuie să fim mari realişti pentru a înţelege că e cu neputinţă de a fi realizat la Cernăuţi. Zilele acestea, după o întrerupere de câţiva ani, am reluat legătura cu un domn din Bucureşti, de la care am aflat despre „Arcul limbii române”, cea mai recentă realizare a artistului clujean Liviu Mocan. Astfel am luat cunoştinţă de unul din cei mai importanţi sculptori ai timpurilor noastre şi noua sa operă de artă monumentală, inaugurată în Piaţa Unirii din Cluj-Napoca.

Realizată împreună cu compania românească Megatitan, compoziţia, la care sculptorul a muncit un an, aduce un omagiu limbii române, fiind ca o revelaţie divină pentru cei care privesc la cer prin lumina cuvântului matern. Arcul (caseta tehnică: oţel corten, 700×19,18x14cm AD), cu un diametru de şapte metri, are patru fețe, pe care sunt traforate câte 70 cuvinte, selectate de poetul clujean Dumitru Cerna din vocabularul limbii române.

Şi noaptea, după cum explică sculptorul Liviu Mocan, datorită unui sistem electric, „prin cuvintele româneşti iese lumină”.

Bucureşteanul care din 1996 n-a mai fost pe la noi se interesează dacă ar dori şi românii din nordul Bucovinei să privească la cer prin acest Arc al Limbii Române, adică dacă e posibil să se găsească un loc pentru lucrarea lui Liviu Mocan la Cernăuţi.

Haideţi, măcar să visăm, stimate domn, aşa cum îmi scrieţi că „e musai să exersăm visatul cu ochii deschişi ZILNIC”, visatul fiind „o formă de a trăi şi supravieţui”.

E minunat acest Arc şi ideea sculptorului, susţinută de iniţiativa dumneavoastră de a-l aduce la Cernăuţi, e minunată.

Eu chiar îi văd locul undeva în faţa statuii lui Eminescu, sau în faţa Casei lui Aron Pumnul, sau la intrarea în Ţinutul Herţa, pământ românesc şi teritoriul limbii române… Haideţi să visăm împreună că atât ne-a mai rămas în condiţiile când limba română îşi trăieşte ultimele zile la Cernăuţi!

Să visăm, să sperăm, dar şi să ne adunăm puterile, dacă le mai avem, pentru înălţarea unui zid de rezistenţă în faţa celor ce ne lipsesc astăzi de cea mai scumpă comoară a sufletului românesc. Lăsând lirica la o parte, încerc să vă prezint cum a ajuns limba noastră la starea dezastruoasă de astăzi. Din luptătorii care am fost prin anii 90, astăzi am rămas doar visători.

Pe zi ce trece pierdem tot mai mult din averea spirituală păstrată sub ocupaţia comunistă şi din tot ce am reuşit să cucerim după destrămarea imperiului sovietic.

Luaţi cu zăhărelul bilingvismului, de la convingere la constrângere

 Doar tristeţe, o apăsătoare tristeţe mă doboară când mă gândesc cât de frumoşi au fost anii mei de şcoală, dar mai ales cât de mult mi-a mers, ce mare noroc am avut în 1991, când copilul meu a păşit pragul şcolii, chiar în anul trecerii la grafia latină, apoi când a intrat în noua şcoală, a noastră, din centrul Cernăuţiului, cu adevărat românească.

De fapt, acest noroc nu ne-a căzut mană cerească, ci ni l-am făurit noi, românii din Cernăuţi, împreună cu părinţii care au avut în acea perioadă copii de şcoală. Am umblat din casă în casă, am adunat copii, am dovedit autorităţilor că avem nevoie de şcoală cu limba română de predare în centrul oraşului. Şi am obţinut o şcoală pe care am lăudat-o mereu, pentru că era a noastră, pentru că ne aduceam copiii cu mare bucurie şi dragoste, pentru că între pereţii ei se vorbea, se simţea, se creştea româneşte.

Acum s-a stins focul marelui entuziasm de la începutul anilor 90, a rămas numai cenuşa, în timp ce puterea ucraineană, cu zăhărelul într-o mână şi cu biciul în cealaltă, ne conduce pe calea cea dreaptă. Nicăieri în lume, cred eu, nu se fac asemenea experimente cu copiii, cum a iniţiat Ministerul Învăţământului din Ucraina cu elevii din două şcoli cu predarea în limba română (prin ordinul nr. 422 din 13 aprilie 2016) din regiunea Cernăuți, dar și în câteva școli din regiunile Odessa și Transcarpatia.

Proiectul-pilot se numeşte „Formarea abilităţilor multilingve la preşcolari şi elevi: idei europene progresive în contextul ucrainean”. Interesant că „fericirea” de a fi „beneficiari” ai acestor „idei progresive” a căzut doar pe capul elevilor români! Sau mai curând alţi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, bunăoară maghiarii, n-au vrut să le accepte, renunţând categoric la ele. Şi mai ciudat ne apare „contextul ucrainean” al formării unor elevi plurilingvi, care prevede doar un singur aspect – instruirea elevilor români în limba ucraineană.

Dar cine i-a întrebat pe părinţi dacă doresc să-şi expună copiii unui asemenea experiment? După câte ştiu, nici părerea membrilor colectivelor pedagogice n-a fost solicitată. Dintr-un cui al lui Pepelea, bilingvismul a ajuns să fie o lamă de cuţit în inima limbii române, deschizând drum larg

legii învăţământului, cu art. 7, care prevede trecerea la instruirea totală în limba de stat.  Acum, în toiul trecerii la limba ucraineană de predare, experimentul cu bilingvismul ar părea floare la ureche. Însă nu-i chiar așa, căci legea, adoptată în 2017, cu toate restricţiile sale, ne-a lăsat un răgaz de patru ani pentru clasele primare, perioadă în care copiii (cei care nu sunt expuşi experimentului cu bilingvismul) au dreptul să înveţe în limba maternă.

Şi mai al dracului, art. 5 a pus cruce şcolilor cu limba română de predare

N-am reuşit bine să ne venim în fire după şocul produs de art. 7 al Legii învăţământului, care limitează dreptul minorităţilor naţionale la instruirea şcolară în limba maternă, că Ministerul Învăţământului al Ucrainei ne-a „fericit” cu legea mecanismului de trecere la instruirea completă în limba de stat, ignorând obiecţiile şi propunerile reprezentanţilor etniilor naţionale, precum şi recomandările Comisiei de la Veneţia şi altor structuri europene. Nu putem spune că suntem complet „discriminaţi”.

Minorităţile a căror limbă nu face parte din cele ale statelor UE pot chiar să ne invidieze. În articolul 5 al proiectului de lege „Cu privire la învăţământul mediu general complet” sunt indicate cotele învăţământului în limba maternă pentru popoarele autohtone şi minorităţile naţionale.

Pentru români şi alte minorităţi ale căror limbi sunt oficiale în Uniunea Europeană cota maximă este de 40%, iar pentru celelalte – 20%. Ca să nu ne facem iluzii, de la bun început se precizează că limba de învăţământ în toate şcolile de cultură generală este cea de stat, ucraineana. În Ucraina nu vor mai exista şcoli cu un alt statut, cu excepţia celor private, unde instruirea poate fi înfăptuită în limba dorită de părinţi, respectându-se, desigur, standardele programei de stat şi studiindu-se la nivelul cuvenit limba ucraineană. Bineînţeles, asemenea şcoli nu sunt finanţate de stat.

Învăţământul mediul general de 12 clase este împărţit în trei etape. În clasele primare (I-IV) în limba maternă pot fi predate 80% din obiecte. Aceasta însă se va face în clase speciale, unde elevii vor fi înscrişi la cererea părinţilor. Adică, pentru a studia acele procente în limba maternă trebuie să se formeze o clasă aparte.

În Ucraina trebuie să fii găgăuz sau tătar din Crimeea ca să poți învăța în limba maternă

Nimic de mirare. S-a întâmplat ceea ce se pregătea de multă vreme: deputaţii ucraineni au scuipat de sus pe drepturile declarate de Constituţie şi au votat legea privind învăţământul mediu general, în care se concretizează pentru copiii minorităţilor naţionale mecanismul trecerii la şcolarizarea în limba de stat. Mai norocoşi decât toţi sunt tătarii şi găgăuzii, cărora li se permite (desigur, dacă doresc) să înveţe de la mic la mare, de la prima până la ultima clasă, în limbile lor materne, deoarece sunt recunoscuţi drept popoare autohtone. Ucraina îi iubeşte ca o mamă dreaptă pe cei care n-au o altă ţară-mamă pe aproape, care să-i strângă la sân. Pentru noi, românii, e de-ajuns că avem România alături. E prea mult să ne bucurăm şi de dreptul de a învăţa în limba maternă. E initil să ne întrebăm de ce românii din regiunea Cernăuţi nu pot fi popor autohton. Citesc negru pe alb, în Wikipedia şi alte surse: „Popoarele indigene, cunoscute şi ca primele popoare, popoare autohtone sau popoare native, sunt grupuri etnice, sunt coloniștii originali ai unei anumite regiuni, spre deosebire de grupurile care au stabilit, ocupat sau colonizat zona mai recent. Grupurile sunt drept indigene atunci când mențin tradiții sau alte aspecte ale unei culturi timpurii care este asociată cu o anumită regiune..”. Nicăieri nu scrie că cei care au alături o Ţară nu sunt autohtoni pe pământul lor şi sub pământul lor, stăpânit din negura veacurilor. Îmi reapar în memorie imagini făcute în diverse perioade cu români din Crasna, localitate la câţiva paşi de România. Aceşti oameni şi-au păstrat cu sfinţenie limba, portul obiceiurile străvechi. Dar, culmea absurdităţii! Potrivit politicii actuale din Ucraina, ei nu se bucură de statut de popor autohton, aşa ca tătarii din Crimeea şi găgăuzii, pentru că au o Ţară – România. Asta când e vorba de revendicarea drepturilor şi apărarea valorilor naţionale, iar în alte privinţe românii din Crasna, ca şi toţi ceilalţi din regiunile Cernăuţi, Transcarpatică şi Odessa, au o unică ţară – Ucraina, respectă legile statului, plătesc impozite, muncesc pentru prosperitatea ţării în care trăiesc, visând la un viitor european…