Departe de lumea dezlănțuită, aici unde ferestrele munților ating porțile cerului, se află satul nostru – Răchițele, județul Cluj.

După cum se ştie, satul este locul unde eşti mai aproape de cer, de stele, tradiţii, şopotul izvoarelor, şuierul vântului, mai aproape de Dumnezeu.…

Tradițiile românilor sunt comori ce nu ar trebui uitate sau părăsite si nici schimbate cu alte obiceiuri importate din alte țări. Ele sunt ale noastre, ne caracterizează, ne definesc și prin ele ne simțim mai bogați, mai aleși, mai altfel decât alții.

Şi satul Răchiţele a avut şi are datini, obiceiuri, tradiţii, care, din păcate, odată cu migrarea tinerilor spre oraş, şi-au pierdut din intensitate şi trăirea emoţională. Se fac eforturi considerabile de către persoane dedicate acestor cauze de păstrare a portului, dansurilor, arhitecturii, obiectelor și a tot ce înseamna tradiție populară românească.

Astfel grupul folcloric PĂSTRĂTORII TRADIȚIILOR RĂCHIȚELE, din județul Cluj, prin activitătile pe care le-a desfășurat și le desfășoară cu ocazia diferitelor evenimente din viața satului, încearcă să păstreze credința strămoșească și tradițiile locale ale acestui sat de munte.

În cadrul obiceiurilor calendaristice, sărbătorile de iarnă şi colindatul în sine (prin caracterul lui agrar ) sunt forme străvechi de întâmpinare a noului an prin urări şi veselie. În seara de Ajun a Crăciunului, tinerii satului și o parte din locuitorii satului se adună la casa parohială unde preotul citește rugăciunea de mulțumire a parcurgerii postului, face o slujbă de dezlegare a colindului – ’’Molitva’’ – de unde, apoi, se merge la colindat. Alături de colinde și colindat ce antrenează întreaga suflare a satului, un loc important îl ocupa ’’Hora Satului’’, astăzi într-o măsură mică, organizat la marile sărbători. Jocul se dezleagă în prima zi de Crăciun în fața bisericii, după slujba religioasă, continuând apoi la căminul cultural (se practică și astăzi dacă există cineva care să se ocupe de organizare; anul acesta a fost).Urările ce se fac cu această ocazie duc la întărirea relațiilor în cadrul familiei și al obștii.

De Anul Nou, copiii merg pe la casele sătenilor cu Plugușorul, Sorcova și Capra, urând gazdelor sănătate și belșug în noul an. Exista credința ca în prima zi a Anului Nou să-ți intre în casă un bărbat și nu o femeie, pentru a-ți merge bine tot anul, credință care se păstrează și astăzi.

Până în Joia Mare, gospodinele trebuiau să isprăvească de țesut și de cusut hainele noi precum și alte lucrări începute, altfel erau pedepsite ( Joimărița). Așa, cu pedepse și laude, copiii se obișnuiau să devină harnici.

De Paști, fetele de măritat împletesc ’’curuni de sasău’’ (cununi) pe care le aduc la biserică și împodobesc icoanele la care se închină credinciosii din tinda, pronaosul și naosul bisericii, având credința că în acel an se vor căsători cu alesul inimii. Acum se vopsesc ouă roșii și cu flori (în apa fiartă cu coji de ceapă se pun ouăle pe care au fost aplicate trifoi sau alte frunze, iar când ouăle sunt fierte se deslipesc frunzele de pe ele, locul respectiv păstrând forma trifoiului și având o culoare deosebită față de cea a culorii de ceapă; la final se frecau cu slănină pentru a avea luciu).

De sărbătoarea Sf. Gheorghe (23 aprilie) se practică ’’Udatul’’ (stropitul cu apă), apa fiind simbolul vieții, elementul important pentru înverzirea întregii naturi. Sf. Gheorghe este considerat un protector al naturii înverzite, al vitelor și oilor care urcă vara, sus, în munte și trebuiau să fie ocrotite de forțele malefice (strigoii care furau mana vitelor cu lapte). De aceea, după ieșirea vitelor și a turmelor de oi sus la munte, preotul satului este chemat să facă slujba specifică pentru aceste animale.

La 24 iunie, răchițenii noștri sărbătoresc Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare cunoscută mai mult sub denumirea de Sânzâiene, sărbătoare cu multe conotații populare legate de belșug, dragoste, fertilitate. La noi, Sânzâienele sunt închipuite ca niște fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe dealuri, cel mai adesea, jucând. Ele sunt socotite zâne ale câmpului, care dau puteri deosebite florilor și buruienilor, acestea devenind plante de leac dacă sunt culese în ziua de Sânzâiene. Fetele culegeau acele flori galbene cărora li se spune sânzâiene, le împleteau în cununițe, le puneau la poartă, la șură sau le aruncau pe acoperișul casei. Dacă cununița rămânea pe acoperiș, fata credea cu tărie că în acel an se va mărita (astăzi, acest obicei se practică tot mai puțin). Strămoșii noștri foloseau florile de sânzâiene pentru tratarea unor boli, dar trebuiau culese în zorii zilei. Femeile puneau sânzâiene și alte flori de câmp în apa de baie a copiilor mici, crezând că aceștia vor crește sănătoși, frumoși și drăgăstoși.

Înrădăcinați în pământul strămoșesc, răchițenii nu-și uită înaintașii, eroii lor, care și-au jertfit viața pentru binele urmașilor. Astfel de Înălțare, cînd se sărbătorește și Ziua Eroilor, la biserică se face un parastas în cinstea înaintașilor care au căzut pe câmpul de luptă pentru libertate, dreptate și adevăr, având convingerea că ajută la mântuirea sufletelor celor care n-au avut posibilitatea să li se aprindă o lumânare la trecerea pe drumul veșniciei și nici să li se pună o cruce la cap. Grupul Păstrătorii Tradițiilor Răchițele cinstește memoria acestora participând la acest parastas la care aduc vin, prescuri, pogăci(gogoși) și prezentând spectacole care cuprind cântece, poezii patriotice și depunere de coroane și flori la Monumentul Eroilor.

În perioada de iarnă, în satele românești se organizau clăci de tors cânepa, numite habe sau șezători în unele zone. Spre deosebire de alte clăci unde efectiv se lucra, se torcea, Claca de gheme de la Răchițele este puțin deosebită, deoarece aici nu se torcea sau depăna ci se aduceau de către femei ghemele gata toarse.

Femeile care aveau mulţi copii, erau văduve sau aveau gospodării mari şi nu-şi puteau termina de tors cânepa la timp, erau ajutate de cele care reuşeau să-şi finalizeze mai repede lucrarea (torsul cânepii). Gazda (găzdoaia cum se spunea în satul nostru) împărțea fuioarele de cânepă rudeniilor, vecinelor și prietenelor. Acestea le torceau singure acasă și aducea ghemul la gazdă la o zi stabilită, cînd avea loc claca propriu-zisă, de obicei duminica sau într-o zi de sărbătoare. Era concurenţă între femei, care a tors mai subţire, care a făcut ghemul mai strâns, care l-a împodobit mai frumos. Femeile care vroiau să vină cu bărbații torceau fuioare și pentru ei. Iată, adevăratul țăran român era cinstit, nu aștepta să i se dea gratis nimic, muncea tot timpul, nu sta cu mâna întinsă. Claca cuprindea glume, cântece, jocuri populare, descântece(strigături despre cânepă, gazdă, hărnicie) din care nu lipsea umorul românului nostru: ’’Cânepa lelii s-o tors/ Coborând pe scară-n jos/ Tăt cu dosuri de fărină/ Cu dăraburi de slănină’’. Sau: ‘’Cânepioara cea de vară/ O torc mâţele p-afară/ Cânepioara cea de toamnă/ Şede-n pod ca şi-o cocoană. ’’Ori:’’Săraca găzdoaie noastă/ Poate screme, poate jeme/ Că cânepa tătă-i gheme/ Da şi noi mult am scremut/ Până gheme o-am făcut/Uiuiuiuiu”…

Neavând televizoare, tablete, telefoane care de care mai sofisticate,’’Claca de gheme’’ era o adevărată comunicare, socializare, comuniune, care din nefericire atât de mult ne lipsește astăzi. Era un moment de spiritualitate românească care se încadra cu cinste printre tradiţiile legate de viaţa satului. În prezent claca este practicată doar pentru a ajuta vreo femeie văduvă la cositul şi strânsul fânului, dar şi aceasta foarte rar.

În octombrie 2016, la Răchițele, inauguram secția de cusut-țesut din cadrul Școlii Populare de Arte Tudor Jarda din Cluj-Napoca. În 17 februarie 2018, absolventele noastre alături de colaboratorii de suflet regăsiți în grupul Păstrătorii Tradițiilor Răchițele coordonați de d-na Marioara Boc, au pregătit Șezătoarea de la Răchițele, la care au participat peste 60 de cursante. „Pretextul” unei manifestări de asemenea anvergură a fost examenul de evaluare a cunoştinţelor pe semestrul I a zecilor de cursante ale cursului ţesut-cusut din cadrul secţiilor Cluj-Napoca, Răchiţele, Mica şi Rugăşeşti-Căşeiu, de către directorul Școlii de Arte Cluj-Napoca, domnul Marius Moldovan și expertul cursului cusut-țesut al instituției, neobositul meșter popular, d-na Elvira Gavriș.

D-na Angela Purcel a descris uneltele cu care lucrau înaintașele noastre: războiul de țesut, sucala, țevile, urzoiul, vârtelnițele, furca de tors, precum și etapele punerii cânepii într-un război spre a fi ţesută.

O splendidă descriere a cămăşii populare din comuna Mărgău a fost făcută de cursanta Lucia Brad – originară din Mărgău, care vine pentru fiecare curs al d-nei Gavriş, direct de la Bucureşti, acolo unde e stabilită. Aceasta a vorbit celor prezenți despre renumita cămaşă „cu şire”, reînviată în zonă graţie cursului d-nei Elvira Gavriş şi a Şcolii de Arte Cluj. D-na Gavriș a concluzionat: ‘’Oricum, lumea începe să aprecieze portul popular și înțelege că limba și portul fac parte din identitatea noastră națională. Tot mai mulți merg la biserică în port popular, se cunună în port popular și e important să transmitem acest obicei și generațiilor viitoare’’.

În continuare, d-na învățătoare (pensionară) Mărioara Boc, animatorul cultural – de peste 45 de ani al zonei, a mărturisit: ‘’Uitându-mă la d-voastră ce frumoși sunteți îmbrăcați în costumele populare ale neamului nostru românesc, am impresia că sunt într-un câmp cu flori multicolore, deși afară este iarnă. Cred că înaintașii noștri sunt mândri de d-voastră că purtați ceea ce au realizat mâinile lor neobosite, cărând greutăți, îndurând asprimea gerului, mâinile pe care și le-au împreunat într-o rugăciune trimisă cerului pentru noi, urmașii lor. Deși se spune că tradițiile și obiceiurile se pierd, iată că nu se întâmplă aceasta și avem aici exemplul concludent al d-nei Gavriș, care se ocupă cu crearea, păstrarea și transmiterea frumosului încă din tinerețe, apoi conducerea Școlii de Arte Cluj, domnii Vasile Corpodean și Marius Moldovan care încearcă să transmită mai departe acele valori prin care noi ne identificăm ca popor.Vorbind despre obiceiul clăcii, el e bazat pe voluntariat, trăsătură a sătenilor din Răchițele cu mult dinainte de a apărea ‘’moda’’ voluntariatului.’’

A urmat prezentarea obiceiului Claca de gheme de cânepă, interpretat cu talent de un grup mare de săteni de toate vârstele, după care grupul instrumental din cadrul Tarafului ‘’Vatră de Dor’’ al Școlii de Arte Cluj a dat semnalul începerii jocului popular, deopotrivă pentru localnici și oaspeți. După joc a fost întinsă o masă la care s-au așezat toți participanții la eveniment, cu băuturi și mâncare de ‘’dulce’’special de ‘’Lăsatul Secului’’, peste doar două zile urmând Postul Paștelui.

Satul românesc se schimbă pe zi ce trece. Se regăsesc două ipostaze: aceea în care satul înfloreşte datorită dezvoltării economice a secolului prin care trecem sau aceea în care satul rămâne, din nefericire, îmbătrânit, părăginit.

Sper că satul Răchiţele, prin poveștile celor ce au trăit în el transmise din generație în generație, va dăinui – indiferent de piedicile timpului.