Mănăstirea ,,Izvorul Miron” – Româneşti

Mănăstirea este de călugărițe astăzi, după ce vreme de un secol a fost de călugări, iar hramul acestui lăcaş monahal este Sfântul Ilie – sărbătorit la 20 iulie.

Din punct de vedere administrativ această mânăstire aparţine de localitatea Româneşti, adresa sa fiind: sat Româneşti, comuna Tomeşti, judeţul Timiş, cu număr de telefon (în august 2009) – 0256-334657.

Accesul spre această mănăstire este exclusiv pe cale rutieră: DN 68 A Lugoj – Traian Vuia (21 km) – Făget (15 km) – Coşava (11 km) ramificaţie la dreapta DL 108 spre Româneşti (5 km). Lăcaşul monahal este ridicat la 3 km spre sud de Margina unde este gara, lângă satele Româneşti şi Curtea.

Începuturile acestei mănăstiri datează de aproape un secol în urmă, respectiv anul 1910 şi este legat de episcopul Miron Cristea, (viitorul patriarh al României în perioada 1925 – 1939. Cu ocazia unei vizite canonice prin parohiile din zona Româneşti în anul 1910, episcopul Miron Cristea a fost profund impresionat de frumuseţea naturală a acelor locuri, de peisajul deosebit, peisaj care încântă ochiul oricărui vizitator şi în prezent.  Atunci a hotărât zidirea unei mănăstiri în zona respectivă, în pofida faptului că locul acesta era în monarhia austro-ungară, dualism monarhic care nu încuraja deloc, ba dimpotrivă, înfiinţarea lăcaşurilor monahale de sorginte ortodoxă. Numele acestei mănăstiri provine de la ctitorul ei, Miron, fostul patriarh al României.

La 15 iulie 1911 dr. Elie Miron Cristea (fostul patriarh al Bisericii Ortodoxe a României) a sosit la Făget pentru a sfinţi biserica din această localitate. Între 17 – 23 iulie a început o vizită canonică în eparhie, iar la 23 iulie a săvârşit liturghia în aer liber în faţa a 10.000 de credincioşi la Balta Caldă, aflată în actuala incintă a mănăstirii. Impresionaţi de acest eveniment, locuitorii din zonă au botezat izvorul de apă caldă în amintirea zilei şi a vizitei episcoplui cu numele de Izvorul Miron.[1]

Temelia bisericii acestei mănăstiri s-a pus în anul 1912. Acest fapt a fost posibil datorită daniei făcute de familia Glava (surorile Maria şi Susana) din satul Româneşti precum şi de parohia din această localitate. Lucrările la construcţia acestei biserici au continuat în 1913 prin antreprenorul Bacso G. Din Făget şi s-au terminat în mare parte în 1915. Tot în acel an a fost construită şi o clădire pentru locuinţele monahilor. Se crede că planurile au fost elaborate de arhitectul episcopiei. Din cauza războiului şi a greutăţilor care au urmat lucrările fost terminate în anul 1929 prin grija şi stăruinţa preotului Teodor Băianţu. Târnosirea s-a făcut în anul 1931[2] de către Romul G. Ancuşa, protopresbiter consilier eparhial, ca delegat al episcopului Caransebeşului, Iosif Traian Badescu.[3] Cu acea ocazie i s-a dat şi hramul acestei mănăstiri, adică Sfântul Ilie, la 20 iulie. Primul monah al mănăstirii a fost Tarasie Marcu, originar din Lipova. Cei care i-au urmat vor fi consemnaţi la locul potrivit în această descriere.

Până în anul 1980 biserica nu a fost pictată în interior, acolo fiind doar cruci imprimate cu şablonul. Atunci au început lucrările de pictură în frescă având distribuirea iconografică cu erminia picturii medievale româneşti. Faptul că această biserică este acoperită cu pictură în exterior, de la streaşină până la temelie, îi conferă un element pe cât de original pe atât de unicat în Banat. Această pictură este realizată ca şi în interior, în tehnica clasică de frescă, cu straturi din pastă de var amestecat cu culoare, suprapuse prin scliviseli repetate în timp.

Cele dintâi chilii au fost construite când s-a terminat construcţia bisericii, adică în anul 1929. În acele chilii su sălăşluit pe parcursul vremurilor mai mulţi vieţuitori, începând cu primul monah căruia i s-a încredinţat acest lăcaş monahal, călugărul Tarasie Marcu, olar din Lipova. Lui i-au urmat alţi vrednici monahi:

  1. Patrichie Benga, care venise de la mănăstirea Cernica, dar originar din Sinteşti;
  2. Roman Oprişoni din Gladna Română (în timpul lui s-au construit actualele chilii pentru personalul monahal, precum şi amenajarea prin betonare a izvoarelor calde din incinta mănăstirii); acest vrednic ieromonah a decedat în data de 6 inie 1933 la vârsta de 30 de ani;
  3. Visarion Sintescu (a slujit între anii 1933 – 1943);
  4. Valerian Jic (în vremea căruia incinta mănăstirii este împrejmuită cu gard de sârmă împletită şi se amenajează livada cu pomi fructiferi;
  5. Timotei Eftimie (care a slujit între anii 1940 – 1958 şi care era în 1990 stareţ şi arhimandrit al mănăstrii Hodoş – Bodrog, judeţul Arad);
  6. Eftimie Constantin;
  7. Gherasim Moisescu, protosinghel, care a fost şi parohul satului Româneşti;
  8. Vasile Glava;
  9. Dumitru Tudose;
  10. Alexandru Costache;
  11. Alexe Udrea, ieromonah;
  12. Antonie Teodorescu;
  13. Ieronim Balintoni din Gladna Română, protosinghel (a slujit la această mănăstire în anii 1943 – 1948 şi 1958 – 1960). Fiind un sculptor talentat, acesta a lucrat la această mănăstire catapeteasma bisericii ,,Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, precum şi a Bisericii aşzământului românesc de la Ierusalim. A fost ajutat de către sculptorul Busuioc din Berlişte – Oraviţa, Caraş-Severin, iar cheltuielile au fost suportate de către familia Dionisie Feneş din Făget;[4]
  14. Gheitazet Dumbravă, singhel, fost paroh la Tomeşti, decedat în anul 1984, după ce a lăsat în urma sa vrednice realizări;
  15. Ieronim Stoican, ieromonah, originar din Oltenia, fost paroh la Bara. A slujit între anii 1977 – 1985. A făcut picturi la biserica mănăstirii, atât interioare cât şi exterioare;[5]
  16. Olivian Bindiu, protosinghel, stareţ al mănăstirii din anul 1985 până în anul 1996.

Între anii 1960 – 1977 mănăstirea a avut statut de paraclis şi a fost administrată de mireni, dar au vieţuit aici şi ieromonahi, ca preoţi slujitori următorii:

– Eftimie Constantin (1960 – 1967, an în care moare);

– Valerian Jic (1971 – 1975);

– Gheitazet Dumbravă (1976 – octombrie 1977).[6]

În anul 1980 au început lucrările de restaurare a acestui aşezământ monahal, iar biserica a fost repictată cu această ocazie (1985), de acest lucru ocupându-se protosinghelul Olivian Bindiu care conducea mănăstirea la acea dată. În anul 1987 se construieşte paraclisul pentru slujbele de iarnă, iar în anul biserica este înzestrată cu mobilier sculptat astfel că la 20 iulie 1991, cu prilejul sărbătoririi hramului a fost resfinţită.

La data de  8 iunie 2003 s-a sfinţit noul paraclis cu hramul  Izvorul Tămăduirii   prin episcop vicar Lucian Mic (fost stareţ al acestei mănăstiri), iar în prezent  Episcop al Caransebeşului). Tot în anul 2003, dar la 20 iulie s-a târnosit paraclisul de vară aflat în curtea mănăstirii[7] Această ceremonie religioasă a fost săvârşită de episcop vicar Lucian Lugojanul, actualul episcop al Caransebeşului.

In anul 2001-2002 manastirea are ca stareţ pe protosinghelul Constantin Timiş. În august 2009 este cu viaţă de obşte, având 3 călugări, în frunte cu stareţul ieromonah Rafael Mutrescu. Din octombrie 2009 stareţul mănăstirii este părintele ieromonah Nectarie.

Odata cu înscăunarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioan Selejan în scaunul de Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului, viața mânăstirească de la “Izvorul Miron” – Românești ia un avânt deosebit,  odata cu așezarea aici, la începutul anului 2015, a unei obști de măicuțe, impresionând prin vigoarea și tinerețea – nu doar gospodărească, ci și duhovnicească – ce le inspiră și susțin în întreaga lucrare mânăstirească. Maica stareță Harisa Cruceanu, dimpreună cu părintele duhovnic, ieromonahul Marcu Borgovan, inspirați de mentorul spiritual, deseori prezent în mijlocul obștii, părintele mitropolit Ioan al Banatului, au transformat mânăstirea de la “Izvorul lui Miron” într-o veritabilă lavră călugărească, prin ritmul de viață mânăstiresc și lumina duhovnicească ce o iradiază în ținutul Țării Făgetului. Nu întâmplător numărul viețuitoarelor a ajuns, într-un timp relativ scurt, la aproape 20.

Această mănăstire te impresionează chiar de la intrare deoarece inspiră o linişte şi o frumuseţe sufletească aparte. Se remarcă atât spiritul  gospodăresc (dat prin lucrările realizate de cei care au vieţuit aici), dar şi atmosfera spirituală benefică ce aduce atâta linişte în sufletele celor care-i trec pragul.

Frumuseţea acestei mănăstiri, supranumită ,,Voroneţul bănăţean” a fost foarte bine şi inspirat descrisă de Î.P.S. Nicolae, Mitropolit al Banatului: ,,Atmosfera duhovnicească din cadrul mînăstirii, sfinţenia slujbelor divine, cinstea cu care mulţimea de credincioşi o caută, apa cu puteri tămăduitoare din incinta ei, aşezarea ei într-un loc pitoresc şi apoi contribuţia adusă de alţi factori, de pelerinajul de la sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul, când se prăznuieşte hramul, cât şi perseverenţa cu care a dus şi duce mai departe bogatele noastre tradiţii, ospitalitatea caldă şi prietenia sinceră, arătate oricui poposeşte în acest loc de trăire duhovnicească şi de reculegere sufletească, conferă ,,Mănăstirii Izvorul Miron”, o deosebită însemnătate”.

[1] Vasile Dumitrache – Mănăstirile şi schiturile României pas cu pas, vol. 3, Mitropolia Banatului, Bucureşti, Editura Nemira, 2002, p. 24.

[2] A. Carebia, M. Florescu – Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei pe anul 2009, Timişoara, Editura Învierea, 2009, p. 81.

[3] Vasile Dumitrache – Mănăstirile şi schiturile României pas cu pas, vol. 3, Mitropolia Banatului, Bucureşti, Editura Nemira, 2002, p. 25.

[4] O. Bindiu, – op. cit., p. 14.

[5] Ibidem, p. 15.

[6] V. Dumitrache – op. cit., p. 25.

[7] A. Carabia, M. Florescu – Calendarul. Arhiepiscopiei Timişoarei pe anul 2009, Timişoara, Editura Învierea, 2009, p. 81.