Mateiaș – colțul meu de rai

Cine călătorește astăzi prin unul din cele mai frumoase locuri ale României, venind dinspre Câmpulung și îndreptându-se spre Brașov, pe așa numitul – și foarte renumitul! – culoar Rucăr-Bran, cucerit de farmecul fără pereche al acestor plaiuri, cu greu se poate duce cu gândul la ceea ce s-a petrecut chiar aici, în urmă cu o sută de ani: unele dintre cele mai aprige lupte din primul război mondial…

În toamna anului 1916, armatele germane ocupaseră Rucărul și încercau să străpungă linia frontului pentru a cuceri Câmpulungul. Armata română a ocupat poziția de luptă la nord de oraș, pe linia Pravăț-Vârful Măgurii-Piscul Urlii, prelungită spre răsărit până aproape de Munții Leoata și spre apus până dincolo de Albești. Între 3 octombrie și 16 noiembrie 1916, pe acea linie de front s-au dus lupte crâncene pentru a opri pătrunderea trupelor germane în centrul țării, spre Câmpia Română. În ajutorul Diviziei 22, conduse de gen. Aristide Razu, a sosit Divizia 12, condusă de gen. Traian Găiseanu, din care făcea parte și Regimentul 70 Muscel, compus în cea mai mare parte din câmpulungeni.

Așa cum scria Părintele Ioan Răuțescu ”În vârful Mateiașului se afla observatorul român de artilerie, iar după puternica creastă a muntelui ședeau adăpostite bateriile românești … Pe Mateiaș a curs mult sânge. Nimeni nu s-a clintit de la locul său, ofițer sau soldat. Sângele nu a fost însă în zadar, căci Mateiașul – cheia apărării Câmpulungului – a fost păstrat până la sfârșit și nu s-au deschis inamicului porțile de invazie spre inima țării”. În noaptea de 15 spre 16 noiembrie, după 45 de zile de rezistență eroică, trupele române ce formau Grupul Nămăiești, deși neînvinse, au primit ordin de retragere spre Târgoviște pentru că armata germană străpunsese frontul la Jiu. Dar rezistența acestor ostași eroi a permis trupelor române să se refacă, oferindu-le un prețios răgaz pentru a-și organiza retragerea în Moldova.

Amintirea acelor zile crâncene și a ostașilor căzuți pe câmpul de luptă este înveșnicită de un monument care se înalță maiestuos în apropiere de Câmpulung, la punctul de hotar a trei localități, pe o colină care domină împrejurimile: Mausoleul Eroilor de pe Muntele Mateiaș.

În 1927, când Guvernul român a hotărât să aloce fonduri pentru ridicarea unui monument care să comemoreze eroicele lupte purtate în această zonă, tatăl meu, arhitectul Dimitrie Ionescu Berechet, a fost cooptat în comitetul instituit în acest scop de prefectura de Muscel, alături de col. Gr. Grecescu, fost comandant al Batalionului 1 din Regimentul 70 Muscel, col. Fl. Nicolaescu, comandantul Garnizoanei Câmpulung, revizorul școlar C. Rădulescu-Codin, și alții. La data de 18 iunie 1928, comitetul a decis ca lucrarea să se realizeze, sub egida Societății Cultul Eroilor, la punctul Mateiaș, chiar pe locul luptelor din 1916, după planurile arhitectului Berechet, în antrepriza fraților De Nicolo din Câmpulung.

Pentru tata, acest proiect a avut o însemnătate cu totul specială, nu numai profesională – deși o lucrare de asemenea anvergură pentru un arhitect care abia împlinise 32 de ani era în mod cert un eveniment unic –  ci și afectivă. În primul rând, era fiu al Câmpulungului, oraș pe care l-a iubit din tot sufletul întreaga sa viață, chiar dacă, încă din tinerețe, s-a stabilit în București, ca arhitect șef al Patriarhiei. Apoi, tata a participat efectiv la primul război mondial, ca foarte tânăr sublocotenent. Recrutat de pe băncile Facultății de Arhitectură, din primul an de studiu,  pe 7 octombrie 1916, a fost avansat la gradul de sublocotenent la 1 iunie 1917, după o scurtă perioadă de instruire la artilerie-geniu, și trimis pe frontul de la Mărășești, în cadrul Batalionului 10 Pionieri, parte a Diviziei a X-a. Șocul suferit de tânărul cu suflet de artist, plecat din atmosfera patriarhală a Câmpulungului, din căldura căminului părintesc, și confruntat cu experiența dură a frontului este ilustrat în paginile ineditului său Jurnal de front: „Totul îmi evocă colțul meu de rai, Măgura, Gruiul, Flămânda, Mateiașul. În frunza ce cade, în cântecul unei păsări eu văd nu ceea ce este, ci trecutul meu drag, Câmpulungul, casa, pe ai mei. (…) Să ajung acasă, aș săruta și scândurile pe care ai mei tremură așteptându-ne”. Dar ceea ce învinge și dorul, și nerăbdarea de a reveni printre cei dragi este sentimentul profund de dragoste de țară, care justifică eforturile și suferințele, dându-le un sens: „Astăzi am jurat credință, cu mâna dreaptă pe un drapel ciuruit, Regelui bun și mare și Țării sângerânde (…) act sfânt prin care legăm tinerețile noastre frumoase și pline de viață, până la moarte, de patria noastră atât de amenințată”. Iar „dacă morala și toate legile acestei lumi nu sunt nedrepte”, balanța victoriei trebuie să încline spre românii care au dat asemenea jertfe, „eroii acestei neasemănate calamități, lor li se cuvine întreaga glorie a sfârșitului ce trebuie să fie fericit!”. Activitatea pe front a tânărului sublocotenent a fost recunoscută de Statul Român, care i-a acordat Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918, în 1919, și Medalia Victoria a Marelui Război, în 1924.

Amintirea neștearsă a acelor zile de foc, recunoștința și admirația față de cei care și-au dat viața pentru țară l-au făcut pe arhitectul Berechet să se dedice proiectului de înălțare a Mausoleului cu tot entuziasmul tinereții și cu toată pasiunea și experiența acumulată pe plan profesional.

La 14 august 1928 era deja pusă piatra de temelie a criptei mausoleu și au început lucrările de amenajare a terenului și de edificare a lucrării, la care și-au adus un important aport soldații Regimentului 30 Muscel (dorobanți). Lucrările de construcție au fost finalizate în vara lui 1929, dar lucrările de finisare și amenajările interioare au durat până în 1935.

Edificiul, la ridicarea căruia și-a adus contribuția financiară însăși Regina Maria, este realizat într-un stil Art Déco îmbinat cu elemente neo-românești, finisajul fiind sobru, solemn. Volumetria mausoleului este inspirată din aceea a crucilor muscelene, cu elemente specifice unei belvedere. Construcția se desfășoară pe două planuri, pe orizontală fiind cripta-osuar, pe verticală foișorul în formă de cruce. Materialul folosit este piatra de Albești.

Subsolul mausoleului are două încăperi. În prima, cea mai spațioasă, se găsesc 31 de cripte individuale, în care sunt depuși eroii români identificați, placate, ca și pereții camerei, cu 31 de plăci de marmură albă în care au fost dăltuite numele a circa 1900 de eroi români cunoscuți căzuți la datorie în 1916-1917. În a doua cameră se află un sarcofag continuat la partea superioară cu pereți de sticlă givrată, în care sunt adăpostitte osemintele a 416 ostași români necunoscuți, căzuți în focul luptelor, oseminte aduse aici din cimitirele din Câmpulung și din alte localități din fostul județ Muscel.

Parterul mausoleului, acoperit cu o mare cupolă de aramă, a fost inițial decorat cu 3 mici basoreliefuri, reprezentând scene din istoria României, înlocuite la scurt timp cu picturi murale executate în tehnica tempera de Olga Greceanu și ilustrând în principal momente din timpul luptelor din 1916-1917. Deteriorându-se cu timpul, această pictură a fost înlocuită la rândul ei cu un ansamblu mural realizat din mozaicuri de tip Murano și intitulat Glorie eternă eroilor neamului românesc, operă a maestrului Petre Achițenie, profesor universitar la Institutul de Arte, și a studenților săi. Cupola este împodobită cu medalioane reprezentându-i pe marii noștri voievozi și domni – Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, sub care se află înscrise numele localităților participante la luptă: Mateiaş, Rucăr, Valea Mare-Pravăţ, Câmpulung Muscel, Dragoslavele, Albeşti, Cîndeşti, Nămăeşti, Stoenești, Lereşti.

Între anii 1980-1984, întreg edificiul a fost supus unor ample lucrări de reamenajare. Alcătuit inițial din cele două corpuri – cel orizontal, osuarul, și cel vertical, în formă de cruce –ulterior a fost extins prin construirea unei terase de paradă, a unor impozante scări de acces, și a două mari săli muzeale: în prima încăpere este înfățișată contribuția României în primul război și luptele purtate în regiune în septembrie-noiembrie 1916, iar cea de-a doua reconstituie atmosfera acelor vremuri cu ajutorul unei diorame. Cele 137 de trepte ale scării au fost sculptate manual, timp de 4 ani, cu dalta și ciocanul, de un localnic din zonă.

În exteriorul clădirii, se află un basorelief de 16 m lungime și 3,5 m înălțime, executat de sculptorul Radu Adrian din Câmpulung. La intrarea în mausoleu se află cupa din piatră de Albești în care arde o flacără veșnică în amintirea eroilor căzuți la Mateiaș.

Două inscripții, cu litere aurite, ne evocă jertfa ziditoare a înaintașilor: „Pentru onoarea patriei şi a drapelului, pentru făurirea unităţii României, noi am apărat cu bărbăţie şi credinţă în victorie, până la suprema jertfă, pământul sfânt al ţării, lăsându-vă vouă, generaţiilor viitoare, o naţiune liberă şi independentă”, căreia îi răspund cu recunoștință urmașii: „Ne plecăm cu veneraţie în faţa sacrificiului suprem al bravilor eroi ai neamului, apărători demni şi viteji ai fiinţei noastre naţionale, iar la chemarea patriei vom şti să ne jertfim şi noi pentru păstrarea independenţei şi suveranităţii României.”

*

Mausoleul de la Mateiaș continuă să fie o prezență însemnată în viața comunității. Astfel, anul acesta, cu prilejul Zilei Eroilor, celebrată ca și până acum de sărbătoarea Înălțării Domnului, Mausoleul s-a aflat în centrul evenimentelor: în apropierea sa, elevi de la școlile din regiune au plantat 30 de brăduți care vor purta simbolic numele câte unui erou căzut în luptele de la Mateiaș, iar în noaptea de sâmbătă, 19 mai, „Noaptea Muzeelor”, a fost organizat un spectacol inedit pe care presa locală îl anunța astfel: „În Anul Centenarului, la Mausoleul Eroilor de la Mateiaș, pentru prima dată în România la un monument comemorativ, Primăria și Muzeul Municipiului Câmpulung organizează un fastuos spectacol de proiecții cartate, intitulat „Un veac de unitate”. (Ev.Muscelean, 18-21 mai 2018, pag.9).

Urmașii își cinstesc înaintașii în primul rând prin neuitare, aducându-ne în minte versurile lui Nichita:

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
Ca şi cum ar fi viu între noi,️
Ca şi cum s-ar fi întors acasă.
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi cum ar fi viu printre noi️
Şi atunci el va surâde în lume.